Categorie: Editoriale

După 25 de ani

Adrian Năstase80 comentarii

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Prima mea vizită, ca ministru de externe, în 1990, a fost în Turcia. România nu era încă membră NATO, nu făcea parte din Uniunea Europeană și nici măcar din Grupul Vișegrad. Era într-o zonă tampon a Europei, la marginea „Occidentului” și nu era prea clar dacă, în noua organizare a Europei, după Malta, nu urma să fie „inclusă” în sfera de influență a URSS-ului lui Gorbaciov.

După 25 de ani, România a devenit membru al NATO, a aderat la UE și a experimentat cu „succes” Revoluția portocalie. În timpul ăsta, Turcia a trecut de la președintele Ozal la președintele Demirel, la președintele Sezer, apoi la președintele Gül. După o perioadă de criză, a ajuns la creșteri de 8% anual. A fost respinsă de Bruxelles dar și-a dezvoltat un model economic propriu, ambițios, bazat pe proiecte strategice. Rolul premierului Erdogan a fost esențial. A rezistat cântecelor de sirenă ale „primăverii arabe” și a dezvoltat o poziție regională pentru țara sa. De aceea, la alegerile din 10 august, Recep Tayyip Erdogan a fost ales președinte din primul tur de scrutin.

 „Noua Turcie” – proiectul lui Erdogan și al partidului său (Partidul Justiției și Dreptății) s-a confruntat la alegeri cu mișcarea condusă din SUA (Pennsylvania) de către imamul Fethullah Gülen care încercase în ultimii ani crearea unui „stat paralel” prin „infiltrarea în arterele sistemului” a unor procurori, judecători și polițiști – adepți ai mișcării – care să reacționeze din interior. Cu toate acestea, Erdogan a reușit să impună inclusiv principiile sale de politică externă („zero probleme cu vecinii”) – lansate în 2002 – dar și inițiativa transformării republicii Kermaliste în republică semi-prezidențială prin modificarea Constituției.

 În apropierea noastră se află, deci, Turcia, dezvoltând un model (pe care, deocamdată, nu îl comentez) dar și Ucraina care a încercat (de fapt, unde s-a încercat) să se relanseze – pe Euro-maidan – Revoluția portocalie, cu efectele cunoscute. Este clar că, în perioada următoare, „falia” dintre Occident și Rusia dar și Balcanii vor fi sub o puternică acțiune „seismică”.

 Sper, de aceea, ca, în aceste condiții, „statul de drept” român să-și redescopere preocuparea și pentru economie dar și pentru politică externă. Știu că temele savuroase pentru campania electorală de la noi sunt altele dar poate încercăm să facem un efort pentru a înțelege ce este important pentru viitorul țării noastre.

 

„Cum se conduce o țară”

Adrian Năstase54 comentarii

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Philip Freeman a publicat, recent, o selecție – cu acest titlu – din lucrările lui Marcus Tullius Cicero, pentru a servi drept ghid „liderilor moderni”.

Versiunea română a fost realizată la Editura Rao, cuvântul-înainte fiind semnat de George Maior.

Cicero a avut o biografie complicată. El a fost chestor, apoi consul al Republicii. Ulterior, a fost marginalizat în Senat, a scris despre politică, despre stat, despre conducători. Nu l-a iubit pe Cezar dar a sperat în Octavian și în Marc Antoniu – care, însă, l-au condamnat la moarte.

Cu oarecare tristețe, după exilarea sa din Italia, el scria: „Cei cumpătați acționează cu întârziere și ignoră pericolele, până când izbucnește criza. Acești oameni acționează anevoios și sunt dornici să accepte pacea fără onoare, însă tocmai inacțiunea îi face să le piardă pe amândouă”. O constatare și pentru timpuri recente…

În opinia lui, „viziunea noastră este cea care trebuie să rămână constantă, nu vorbele”. Compromisul în politică este necesar – credea el – doar pentru a evita războiul, tirania, certurile inutile.

Credința lui Cicero era aceea că „acela care încearcă să guverneze o țară prin frică este nebun. Căci, oricât ar încerca un tiran să răstălmăcească legile și să înăbușe spiritul libertății, mai devreme sau mai târziu, acesta se va manifesta și mai intens prin manifestări publice violente sau la cabinele de vot”.

Concluzia sa este însă tristă – „acum republica noastră arată ca un superb tablou îngălbenit de vreme… Țara noastră supraviețuiește doar în cuvinte, nu mai există nimic palpabil. Am pierdut totul. Și vina este în întregime a noastră”.

Publicitate…

Despre imunitatea parlamentară

Adrian Năstase30 comentarii

Acesta este titulul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Recent, am publicat, în Revista Română de Drept European (nr.2/2014, p.127-155), un studiu amplu, cu titlul „Imunitatea parlamentară în România și în Europa”.

Am dorit să fac o analiză – inclusiv sub aspectul dreptului comparat – a imunității parlamentare, pornind de la nevoia de a clarifica numeroasele confuzii pe care lideri politici sau formatori de opinie le fac în ceea ce privește această instituție de drept constituțional și de drept parlamentar.

Despre imunitatea parlamentarilor nu s-a scris foarte mult, în schimb s-a vorbit foarte mult despre ea. Adeseori, ea a fost confundată cu responsabilitatea ministerială (mai ales, în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri care sunt și parlamentari).

Am prezentat, în studiul meu, natura juridică și formele imunității, originea ei, istoria reglementărilor constituționale românești, imunitatea pentru parlamentari fiind prevăzută în toate constituțiile României, începând cu cea din 1866. Am explicat cele două forme de imunități, punând accentul pe inviolabilitatea parlamentară,  cea care are ca scop să împiedice ca parlamentarii să fie privați – din punct de vedere fizic  – de posibilitatea de a-și exercita mandatul din cauza unor acțiuni judiciare, ce ar putea fi inspirate de puterea politică.

Înainte de revizuirea Constituției din 2003 (inițiată de guvernul pe care l-am condus), inclusiv trimiterea în judecată  a parlamentarilor era condiționată de un vot de ridicare a imunității lor. După revizuirea din 2003, parlamentarii pot fi urmăriți penal și pot fi trimiși în judecată fără nici o condiție, la fel ca oricare alt cetățean. Singura restricție vizează reținerea, arestarea sau percheziționarea lor – similar cu reglementările europene.

Nici măcar aceste restricții nu sunt însă valabile în cazul unor infracțiuni flagrante.

În studiul meu, am evidențiat condițiile regulamentare pentru ridicarea imunității parlamentare dar și diferențele față de începerea urmăririi penale în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri parlamentari.

Evident, am examinat asimilarea imunității președintelui României cu imunitatea parlamentarilor,  subliniind controversele din doctrină și din jurisprudență.

Un ultim capitol al studiului vizează inviolabilitatea europarlamentarilor și jurisprudența – extrem de interesantă – a Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.  M-aș bucura dacă membrii Parlamentului nostru ar comanda și ar citi acest studiu pentru a înțelege mai bine în ce constă imunitatea lor și care este rațiunea acestei protecții. Vor înțelege și cum trebuie să procedeze în cazul inițiativei legislative a eurodeputatului Monica Macovei, trimisă, recent, în Parlament, prin intermediari.

PDL -Decizia de auto-destructurare

Adrian Năstase46 comentarii

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

 

De zece ani, Băsescu, Blaga, Udrea afirmă că eu am declarat public necesitatea destructurării PD – ceea ce nu este adevărat și am dovedit acest lucru. Am dorit, în schimb, o fuziune cu PD, pe vremea când și PD era membru al Internaționalei Socialiste. Atunci, Băsescu nu a acceptat. Detaliile le veți găsi în cartea mea, „Cele două Românii”.

 Sunt de acord, fuziunile pot fi necesare pentru a construi forțe politice mai puternice. Astfel, în 2001, am realizat, împreună cu Alexandru Athanasiu, Partidul Social Democrat, prin fuziunea dintre PDSR și PSDR, soluția adoptată rămânând valabilă.

 În cazul propunerii de fuziune PNL-PDL, noul președinte al PNL, Klaus Iohannis, a anunțat că „produsul”, fuziunii va purta numele PNL. În felul acesta, PDL s-ar auto-destructura, realizând singur, după un deceniu, ceea ce mi-au pus mie în intenție.

 Este clar că dacă noua formațiune va purta numele unuia dintre parteneri – PNL, se va considera că a avut loc o fuziune prin absorbție. Este ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, când PSD a fuzionat cu PSM sau cu PS. Probabil, Cătălin Predoiu (nu președintele PDL!) – care a negat o astfel de înțelegere – este conștient de o astfel de percepție publică. Apare însă întrebarea – dacă nu a existat o astfel de înțelegere, votul de la Congresul PNL pentru fuziune, în condițiile anunțării de către Iohannis a păstrării numelui după fuziune, înseamnă că votul s-a dat prin inducerea în eroare a delegaților la Congres?

 Dacă va trebui găsit, totuși, un nume distinct pentru noua formațiune, păstrând tradiția denumirilor anterioare (PNL-CD, PNL-AT), eu propun, pentru noul partid, denumirea de PNL-AB (PNL-Aripa Băsescu).