A murit Hildegard Puwak

A murit Hildegard Puwak. Rolul ei în ceea ce privește integrarea României în Uniunea Europeană nu va putea fi niciodată îndeajuns subliniat. Nu cred că am mai întâlnit pe cineva atât de ordonat, de disciplinat, de corect în relația cu colegii. Am lucrat împreună și în opoziție și la guvern. Documentele pregătite, soluțiile avansate erau impecabile.

Tocmai valoarea ei a transformat-o în țintă politică. A fost atacată murdar, familia ei a pătimit. Din păcate. Dupa 2004, a suferit, nemeritat, calvarul „anti-corupției”. Un destin frânt, un om competent mai puțin în angrenajul economiei românești.

Dumnezeu să o odihnească!

Interviu în Life.ro

Adrian Năstase: „Doamna Viorica Dăncilă mi se pare o persoană extrem de calmă, liniştită. Nu vreau să judec cum procedează sau dacă este sau nu potrivită pentru această funcţie. Acestea sunt lucruri pe care opinia publică le va judeca în timp.”

Adrian Năstase este cel mai notoriu premier desemnat de PSD şi în acelaşi timp controversat prin ultimii ani ai carierei sale politice . Din 1990 şi până în prezent, Adrian Năstase a ocupat poziţii de putere în partid, în Guvern şi în Parlamentul României: a fost ministru de externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor, preşedinte al Partidului Social Democrat şi prim-ministru al României.

Cu experienţa sa politică, Adrian Năstase a primit provocarea noastră de a evalua profilul premierului.

Care sunt primele cinci atu-uri  pe care trebuie să le aibă un om politic ce accede la funcţia de premier?

Profilul de prim-ministru trebuie gândit pentru fiecare etapă istorică. Au fost perioade în care premierul trebuia să fie un fel de manager ale economiei, dar şi momente în care obiectivele externe erau foarte importante. Sigur, mă gândesc şi la ce s-a întâmplat după ’90, dacă cei care au ocupat aceste funcţii au fost potriviţi pentru ele, la momentele respective. Spre exemplu, în 1992 a existat o propunere ca eu să fiu prim-ministru, dar era  o propunere complet neadecvată acelei perioade, cu mari transformări de natură economică, absolut necesare în dezvoltarea ţării. Atunci varianta aleasă a fost aceea a lui Nicolae Văcăroiu.

Dumneavoastră aţi  refuzat funcţia sau a fost decizia aparatului de partid?

Eu am spus că nu sunt interesat să ocup această funcţie. Vorbim de 1992. Beneficiam atunci de un grad de încredere a populaţiei destul de mare, peste 70%. Însă am refuzat funcţia. Veneam de la ministerul de externe şi am fost tentat să continui, însă colegii mei au considerat că ar fi mai importantă alegerea mea ca preşedinte al Camerei Deputaţilor.

Dacă luăm în discuţie acest an, 2018, care sunt calităţile care ar trebui să compună profilul premierului?

Alegerea unui prim-ministru depinde de multe elemente: de alegerea celuilalt preşedinte al executivului, adică preşedintele ţării, deci de chimia personală care se stabileşte între premier şi preşedinte şi, în al doilea rând de culoare politică a celor doi şi de capacitatea de a realiza o coabitare în zona executivului între prim-ministru şi preşedinte.

Alegerea unui profil de prim-ministru trebuie să ţină seama şi de felul în care coaliţia sau partidul care îl susţine are în vedere să pună în aplicare un anumit program de guvernare şi să gândească o anumită strategie pentru alegerile următoare.

Dacă încercăm să vedem care ar fi cele câteva calităţi ale premierului din România: o cultură generală care să permită sensibilitatea la cât mai multe domenii care au legătură cu guvernarea. Apoi, o anumită experienţă internaţională (în condiţiile globalizării este foarte important să ai această capacitate de a privi dincolo de frontieră). În al treilea rând, capacitatea de a dialoga, de a fi capabil să asculţi şi să încerci să înţelegi poziţiile celorlalţi. Un lider are o mare problemă în general, este tentat să vorbească şi să spună ce trebuie să se facă. Liderii care au succes sunt mai degrabă cei care ştiu să asculte şi cei decişi (iar aceasta este chiar o calitatea deosebită) de a alege consilieri dintre oameni mai pregătiţi decât ei înşişi. Una dintre marile probleme la noi este că liderii nu acceptă în jurul lor oameni care să fi citit mai multe cărţi decât ei. Or, chiar acesta este rostul consilierilor. Şi, dacă ei aduc idei foarte bune, atunci cel care beneficiază este chiar premierul. Felul în care şeful executivului îşi formează the inner circle este esenţial pentru succesul mandatului său.

Iar dacă ne uităm acum la cercul foarte apropiat al premierului, ce acredităm din teoria dvs?

Nu sunt foarte bun fotograf şi nu pot să văd, v-am spus însă ce aparat de fotografiat putem folosi pentru a vedea ce căutăm.

Care sunt deficienţele pe care le identificaţi în modul de a conduce al  Guvernului de acum, având în vedere atributele de lider pe care le-aţi enunţat mai devreme?

Aş vrea să păstrăm discuţia la un nivel general. Doamna Viorica Dăncilă mi se pare o persoană extrem de calmă, liniştită. Nu vreau să judec cum procedează sau dacă este sau nu potrivită pentru această funcţie. Acestea sunt lucruri pe care opinia publică le va judeca în timp.

Prima problemă a unui candidat la prim-ministru apare dacă acesta nu este preşedintele partidului care guvernează. Pentru că atunci are de rezolvat o dublă coabitare: cu preşedintele Republicii şi cea cu preşedintele partidului din care face parte. Şi, dacă nu este suficient de puternic, se va găsi prins între două centre de putere şi va avea în permanenţă dificultăţi între ele.

Slugă la doi stăpâni, adică?

Nu îmi place formularea, dar vorbesc despre dificultăţi evidente între cele două centre de putere. De aceea, cred în continuare că prim-ministrul trebuie să fie şeful partidului care formează guvernul. Sigur, acum nu s-a putut întâmpla lucrul acesta din anumite motive cunoscute. Însă tocmai ce se întâmplă acum îmi arată că teoria mea este cea corectă. Premierul va trebui să formeze echipa nu în funcţie de ceea ce crede, ci de ceea ce i se sugerează din partid, oamenii nu vor fi neapărat desemnaţi pe criterii de competenţă, ci de loialitate politică. Şi, până la urmă, el riscă să devină un ţap ispăşitor pentru acest angrenaj politic.

Aţi punctat la începutul discuţiei tăria, ca o calitate importantă a unui om politic,  de a evalua momentul istoric şi de a refuza o astfel de funcţie atunci când nu i se pare potrivită. Cum vi se pare că sună această tărie acum?

Fiecare judecă pentru sine. Eu aveam atunci doar experienţa de ministru de externe, de doi ani şi jumătate, nu cunoşteam foarte bine ambianţa politică internă. Poate ca ar fi fost o lovitură de imagine atunci, aveam o încredere a populaţiei de peste 70%. Ceea ce era imens. Îmi aduc aminte că şi Corneliu Coposu, prin oamenii săi, mi-a propus să candidez în Parlament, la alegerile din 1992 din partea PNŢ. Legea, în acei ani, cerea ca ministrul de externe să nu fie membrul niciunui partid. Desigur, am refuzat propunerea lui Corneliu Coposu şi am încercat să formez un guvern şi să obţin sprijinul parlamentar al celorlalte partide. Eu am condus negocierile din partea FDSN-ului (aşa se numea atunci), liberalii nu intraseră în Parlament, dar erau Patriciu, cu PNL-T, apoi era PD-ul, cu Petre Roman şi Adrian Severin, ţărăniştii, bineînţeles. FDSN-ul era cel mai bine cotat după despărţirea de Petre Roman. Sigur, negocierile au eşuat pentru că mi s-au cerut nişte lucruri imposibile, dar vreau să spun că ar fi putut apărea această ocazie. Dacă negocierile ar fi reuşit, cred că aş fi fost prim-ministru fără să vreau. Contextul însă a fost altul şi s-a format un guvern condus de Nicolae Văcăroiu.

Să rezumăm! În ceea ce priveşte personalitatea premierului trebuie spus că lucrurile ţin de forţa lui în partid, de sprijinul din partea colegilor, de felul în care reacţionează opinia publică la activitatea lui”.

P.S.: Explicația fotografiei: Ieri am aniversat, în familie, ziua de naștere a soției mele. Nepotul nostru participa la sărbătoare…

Eveniment editorial deosebit la Fundația Titulescu

Miercuri, la ora 17, voi lansa, la sediul Fundației, o carte interesantă despre România, sfârșitul Războiului Rece și definirea noilor sfere de influență în lume. 

O stranie coincidenţă a făcut ca, imediat după întâlnirea Bush – Gorbaciov de la Malta (începută pe 2 decembrie 1989), în România să se declanşeze evenimentele care au dus la schimbarea de regim politic de la Bucureşti (16-22 decembrie). Aşa s-a născut un mit tenace, conform căruia România a fost, la Malta, ca şi la Yalta, victima politicii sferelor de influenţă, a târguielilor între „cei mari”, care decid cu cinism, soarta celor mici. Cartea aceasta e o încercare de a prezenta coerent şi lucid o perioadă de istorie marcată de confuzie şi pasiune. Multe din evoluţiile ulterioare ale evenimentelor au permis concluzii şi decantări. Istoricii viitorimii vor putea emite judecăţi de valoare ferite de conjuncturi sau de confuziile unei perspective de moment. Pe de altă parte, epoca nu poate fi înţeleasă cu adevărat fără a lua în calcul aglomerarea factorilor de presiune şi confuzie şi mai ales faptul că toţi actorii implicaţi, mari şi mici, din Vest sau din Est, participam la un proces creativ, cu elemente experimentale inevitabile, aproape unic în istorie.

Fundația Europeană Titulescu organizează miercuri, 23 mai 2018, începând cu ora 17:00, lansarea cărții:

“România după Malta – Ghid de lectură”

Autor: Adrian NĂSTASE

Cu alocuțiuni din partea:

Prof. univ dr. Mihail IONESCU

Conf. univ. dr. Iulian FOTA

Istoric – Alex Mihai STOENESCU

Conf. univ. dr. Ioan CRISTESCU – Directorul Muzeului Național al Literaturii Române

Prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE – Președintele Fundației Europene Titulescu

Evenimentul este organizat cu sprijinul BIOFARM S.A. și FARMEXIM S.A. și va avea loc la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff, nr. 47, sector 1, București.

Căsătorii și divorțuri

În timp ce în Marea Britanie se desfășoară o nuntă pe modelul Cenușăresei – regizată pornind de la ideea că încă ne plac poveștile cu zâne – la București au loc noi episoade ale divorțului între guvern și președinte. Nu voi repeta faptul că nu avem, cel puțin deocamdată, înțelepciunea de a gestiona o bună funcționare a regimului semi-prezidențial și că ar trebui poate să ne gândim, în perspectiva unei revizuiri constituționale, la o variantă care să înlocuiască mașina noastră cu două volane.

Aceste dificultăți se observă mai ales în domeniul politicii externe. Tensiunile legate de memorandumul guvernului privitor la o eventuală mutare a ambasadei române la Ierusalim au scos în evidență neclaritățile (ambiguitățile) Constituției în legătură cu competențele în acest domeniu ale președintelui, guvernului, parlamentului.

Ideea de bază a Constituției este aceea a colaborării între aceste entități pentru luarea unei decizii. Dar dacă ele nu se înțeleg?

Apropierea alegerilor (euro-parlamentare, prezidențiale, parlamentare) îi face nervoși pe membrii opoziției dar îl agită și pe președinte. Mi se pare aberant însă ca disputele legate de competențele constituționale să atragă acuzații de înaltă trădare. În opinia mea, Ludovic Orban, ca om politic român, se descalifică prin plângerea penală pe care a facut-o (ca cetățean – sic). Mă întreb cum vor privi străinii – ce nu au lejeritatea noastră în materie – o astfel de acuzație la adresa premierului român în funcție.

Diferențe de abordare în legătură cu atribuțiile de politică externă au existat și între Băsescu și Ponta, mai ales în ceea ce privește reprezentarea la Consiliul European. A existat o dispută ce a implicat și Parlamentul dar și Curtea Constituțională (vezi detalii în cartea mea, „Reprezentarea României la Uniunea Europeana”, 2014). Spre deosebire de sistemul semi-prezidențial francez, unde politica externă face parte din „domeniul rezervat” al președintelui, în România competențele în materie sunt partajate între președinte, guvern și, desigur, parlament.

În condițiile în care, după alegerile prezidențiale, guvernul a fost vulnerabilizat – în primul rând prin declarațiile și acțiunile președintelui – urmarea fiind demisia guvernului Ponta, urmată de un guvern servil președintelui apoi de două guverne PSD/ALDE fără preocupări de politică externă, președintele s-a ocupat nestingherit de zona de politică externă, participând la reuniuni ale Consiliuli European, fără să se consulte cu guvernul și fără să ofere informații parlamentului.

În aceste condiții, recentele decizii ale guvernului (pe care nu le comentez pe fond) l-au nemulțumit pe candidatul la prezidențiale anunțat de președintele PNL, Ludovic Orban, în ideea că i-au fost încălcate atribuțiile. 

Schimbarea sediului ambasadei din Israel este doar o chestiune administrativă, logistică, putând fi decisă doar de guvern,  sau ea are implicații mai mari, legate de acceptarea unei alte capitale etc.?

Să spunem totuși că ea ar fi mai aproape de atribuția înființării ambasadelor, caz în care ar fi nevoie de colaborarea între președinte și premier, ținând seama de faptul că guvernul este răspunzător pentru realizarea politicii externe a statului în fața parlamentului, conform art. 102 și 109 din Constituție. Un astfel de decret ar trebui contra-semnat de premier. Dar, așa cum arată Ștefan Deaconu, într-o valoroasă lucrare consacrată Constituției, în cazul în care se ajunge la un conflict juridic de natură constituțională între cele două autorități, Curtea nu ar putea decât să constate existența sau inexistența unui eventual conflict. Curtea nu poate însă să stabilească cine are dreptate. Într-o astfel de situație doar parlamentul poate tranșa, fie printr-o moțiune de cenzură împotriva guvernului, fie prin suspendarea președintelui pentru încălcarea Constituției. (Vezi Ștefan Deaconu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 857)

Plângerea penală a lui Ludovic Orban nu face deci decât să pună paie pe foc. Ea nu are sorți de izbândă. În schimb, va menține o atmosferă tensionată în interior și va paraliza acțiunile de politică externă. Un mic exemplu – în această ambianță, președintele nu a semnat încă decretul de numire a noului ambasador român la (deocamdată) Tel Aviv, propunere venită de la guvern!