Petrisor Peiu despre relatia Uniunii Europene cu China

“Wandel durch Handel” pentru China. Uniunea Europeană a devenit o Germanie mai mare și mai colorata

„Nu vi s-a părut ciudat că, la final de 2020, Ursula von der Leyen (președintele Comisiei Europene) și Angela Merkel, cancelarul Germaniei (aflată la președinția rotativă a Consiliului UE) au încheiat un tratat istoric cu China, în timp ce guvernul de la București se afla în plin proces de închidere a porților pentru chinezi? Rând pe rând, guvernul României a refuzat tehnologia chinezească pentru sistemul 5G, s-a retras de la negocierile cu chinezii pentru reactoarele de la Cernavodă și a anulat licitațiile pentru trenuri câștigate de chinezi. În vreme ce Germania accelera negocierile cu China. Oare la București a fost cineva întrebat despre poziția față de acordul UE-China? Sau oare știa ceva cineva de la București despre acordul plănuit? Nu cumva ne-am trezit, precum în 2019, când încercam să oprim conducta Nord Stream II, iar Germania tocmai accelera construirea conductei? Oare Berlinul nu a aflat că la București are cei mai apropiați auto-declarați aliați din Uniunea Europeană?

Henry Kissinger le-a spus demult europenilor că, dacă ar fi lipsiți de relația transtlantică, s-ar afla la mâna Chinei. Ei bine, în martie 2020, Angela Merkel i-a răspuns îndemnându-i pe toți să se  uite mai bine la hartă. Deși guvernul lui Merkel împărtășește îngrijorările americanilor referitoare la expansiunea economică și politică a Beijingului, Germania nu se poate abține să nu cedeze (măcar parțial) ispitei cultivării propriilor interese economice și să nu mențină o relație pragmatică cu a doua cea mai mare economie a lumii (după valoarea nominală a PIB). Da, spune Merkel, privim cu atenție și îngrijorare la situația deținuților uiguri din Xinjiang, dar parcă mai important ar fi pentru noi să vedem niște contracte ale lui Siemens sau ale lui Daimler sau BASF în marea piață chineză.

Germania și-a dezvoltat, în ultimii ani, o strategie incredibilă de a ambiguiza relațiile cu țările rivale sau problematice. Și dacă povestea de dragoste și ură dintre nemți și ruși ne este deja pe deplin cunoscută, iată că acum nemții lui Merkel ne surprind cu noi valențe de ambiguitate: în același  an a acceptat ca UE să declare China drept „rival sistemic” și a și încheiat un nou acord de investiții cu respectivul „rival sistemic”.  Acest tip de politică a fost botezat la Berlin „Wandel durch Handel” (comerț contra schimbare) și presupune oportunități de comerț și investiții oferite în schimbul reformelor politice și economice.

Se pare că amestecul de dragoste și ură din relația ruso-germană a fost un bun precedent pentru Merkel, astfel încât l-a extins și asupra chinezilor. Definitoriu pentru tranzacționismul Berlinului este anul 2016, cel în care, pe de o parte, nemții au acceptat oferta de 5 miliarde de euro din partea chinezilor de la Midea pentru „regina” roboticii germane, firma Kika, iar, pe de altă parte, au cedat presiunilor americane și au anulat tranzacția prin care chinezii cumpăraseră producătorul german de cip-uri, Aixtron. A, să nu uit, Aixtron a devenit, în schimb, furnizor al sistemului de rachete Patriot…

Atunci când Sigmar Gabriel și-a mutat ministeriabila persoană de la Economie la Afaceri Externe și-a luat după el și dualitatea față de chinezi (și față de ruși) și a inițiat instituționalizarea unor comisii mixte inter-ministeriale germano-chineze. Asta în vreme ce guvernul din care Gabriel făcea parte critica acerb pe primarul Sören Link din Duisburg, cel mai mare hub de intrare pe calea ferată a mărfurilor chinezești în Europa. A propos, primarul Link găzduiește Institutul Confucius la Universitatea din Duisburg și plănuiește un proiect de smart-city pentru orașul său, bazat pe tehnologia 5G, dezvoltat de firma Huawei.

Ambiguitatea Germaniei în relația cu China este însușită chiar și de patronatul teutonilor. După ce în 2019, federația patronatelor germane, Bundesverband der Deutschen Industrie, a declanșat atitudinea UE de definire a „rivalității sistemice” cu China, peste numai un an, câteva companii germane (SAP, de exemplu) au creat, împreună cu chinezii de la Huawei, Alibaba și ZTE, grupul China-Brücke (podul spre China), pentru promovarea relațiilor bilaterale.

Într-un gest simbolic, în ianuarie 2020, Merkel s-a delimitat de Paris și de Londra și nu a felicitat-o pe Tsai Ing-Wen pentru realegerea în funcția de președinte al Taiwan-ului. 

Acum șapte ani, trei oameni dădeau startul unui proces care se dorea rapid (30 de luni) și care era menit a desăvârși imaginea globalizării totale și ireversibile a economiei. Cei trei erau Jose Manuel Barroso, pe atunci președintele Comisiei Europene,  Herman Van Rompuy, pe atunci președinte al Consiliului European și premierul chinez, Li Keqiang, și se întâlneau în acest scop la Beijing, în noiembrie 2013. Ceea ce cei trei lideri au început atunci a fost terminat abia la sfârșitul anului trecut, între Crăciun și Anul Nou, de către noul președinte al Comisiei, nemțoaica Ursula von der Leyen și de către președintele Chinei, Xi Jinping. Prezența cancelarului Angela Merkel la ceremonia on-line dedicată anunțării noului tratat cuprinzător privind investițiile între Uniunea Europeană și China nu lasă nicio îndoială în privința adevăratului părinte al tratatului. Mai puțin explicabilă este prezența la aceeași ceremonie a președintelui francez Emmanuel Macron, aspect care nu face decât să pună gaz pe focul marii dispute privind modul în care este, de fapt, condusă Uniunea Europeană doar de tandemul franco-german.

Într-un moment în care războiul comercial și disputa politică dintre Beijing și Washington se află la cote extrem de înalte, dar și la un punct de inflexiune, decizia Angelei Merkel, bruscă și aparent nemotivată suficient în fața celorlalți parteneri europeni, de a scoate China din izolarea față de lumea occidentală, creează (sau clarifică) imaginea unei Europe total fidelizată intereselor germane.

Cel puțin două chestiuni concură la stranietatea semnării tratatului sino-european pentru investiții: pe de o parte, graba cu care s-a semnat acordul, cu doar o lună înainte de începerea mandatului Biden, nu lasă nicio șansă noului președinte american pentru o nouă abordare a problemei chineze din perspectiva unei lumi occidentale re-unite. Pe de altă parte, semnarea acordului produce, fără îndoială, tensiune și frustrare în statele est-europene care s-au raliat demonstrativ poziției dure a americanilor față de China. Cât de credibilă mai poate rămâne poziția oficială a Bucureștiului sau a Varșoviei, de respingere a expansiunii firmelor chinezești, dacă marele aliat și partener Germania tocmai ce a onorabilizat cooperarea cu Beijingul?

Tratatul pentru investiții sino-european deschide, fără îndoială, calea unui tratat comercial dintre cele două mari economii, ceea ce va aduce un avantaj firmelor europene care investesc în China, dar va reduce mult din solidaritatea transatlantică. Textul tratatului, de altfel, excede cu mult cadrul investițional pur și conține angajamente de protecția mediului și de deschidere a pieței muncii chinezești, ceea ce va transforma unele instituții din statul asiatic, în sensul înlesnirii unui viitor acord de comerț liber.

Dar ce conține, practic, acest tratat și în ce măsură răspunde așteptărilor celor două părți? Tratatul cuprinzător privind investițiile înlocuiește cele 26 de tratate bilaterale actuale dintre statele Uniunii și China și răspunde obsesiei universale a globalizării și anume ceea ce se cheamă „level playing field”, adică asigurării că toți competitorii dintr-o piața joacă după aceleași reguli. Practic, această exprimare se referă la cerințele europenilor ca Beijingul să ridice restricțiile pentru investițiile europene din China, cum ar fi cerințele de licențiere de către guvern a anumitor activități sau de limitare a participării capitalului străin la companii din anumite domenii. Chinezii, la rândul lor, își doreau să scape de barierele puse de guvernele europene companiilor chinezești care doreau să achiziționeze companii europene din domenii „strategice”, precum microelectronica, robotica sau chiar infrastructura esențială.

Este, poate, momentul să vedem cât de importantă este Europa pentru investițiile chineze și ce pondere are China în investițiile și în comerțul Uniunii.

Este bine de știut că administrația de la Beijing are o politică externă economică bazată pe doi piloni majori ai internaționalizării accelerate a țării: setul de politici ”Going out” și inițiativa noului drum al mătăsii ”Belt and Road Initiative”, vehicule menite a încuraja investiții chinezești importante în afara granițelor.

Jumătate din investițiile făcute de chinezi în afara țării sunt în lumea occidentală (America de Nord și Europa), adică 624,4 miliarde de dolari între 2005 și 2019. Iată cum arată tabloul principalelor piețe unde s-au făcut aceste investiții:

Sursa: AICI

383,4 miliarde de dolari au investit firmele chinezești în Europa în intervalul 2005-2019 , dintre care trei sferturi din sume în Europa de Vest (162,1 miliarde de dolari) și de Nord (127,3 miliarde de dolari). Aproape o cincime din bani s-au dus, totuși, în arhipelagul britanic, care acum nu mai este parte a Uniunii Europene.

După plecarea britanicilor, este clar că Germania rămâne principala țintă de investiții chinezești din UE. Iată cum au evoluat acestea în ultimii ani, de la un maxim de 2,7 miliarde de dolari în 2017 la un nivel constant de 1,5 miliarde de dolari în 2018 și 2019:

Sursa: AICI

După ce, în anul 2017, investițiile chinezești în lumea occidentală au atins maximul istoric de 120 de miliarde de dolari, în numai doi ani, s-au redus la doar un sfert, la 32 de miliarde de dolari în 2019:

Sursa: AICI

Și dacă, inițial, chinezii investeau prioritar în energie, acum ei investesc în domenii noi, precum tehnologia. Numai în 2019, cinci companii din IT, incluzând Huawei, Tencent și Alibaba, au investit 1.8 miliarde de dolari, cea mai mare investiție fiind făcută în Italia de către Huawei.

În ceea ce privește marile proiecte de construcții (infrastructură) în care a investit China în Europa, sumele cu adevărat importante sunt rezervate statelor din fostul URSS plus Serbia:

Sursa: AICI

Dar cât de semnificativă este piața chinezească pentru Germania, o națiune care, numai între 2013 și 2017, a investit 243 miliarde de dolari în străinătate și a creat acolo aproape 1 milion de locuri de muncă? Hai să vedem, bunăoară, principalele destinații ale investițiilor germane:

Sursa: AICI

Peste 36 de miliarde de dolari au investit firmele germane în China doar între 2013 și 2017, realizând și 120.000 noi locuri de muncă acolo. Jumătate din această sumă, 19 miliarde de dolari, a fost investită în industria auto. Nu cu mulți ani în urmă, premierul Li Keqiang și  Angela Merkel au semnat o serie de acorduri de cooperare în domeniul auto și al aviației, inclusiv un memorandum între Beijing Automotive Group și Daimler pentru creșterea cooperării în noile soluții energetice pentru vehicule și un acord între Baidu și Bosch pentru dezvoltarea de tehnologii pentru vehicule autonome. Oricum se pare că investitorii germani îndrăgesc, în mod deosebit, Shanghai-ul…

În ceea ce privește comerțul, trebuie spus că Uniunea Europeană și China sunt puteri comerciale internaționale de talie asemănătoare, fiecare fiind responsabilă de câte a șasea parte din comerțul mondial. În relația bilaterală, însă, europenii au un important deficit în relația cu Beijingul, de 164 de miliarde de dolari în 2019:

Sursa: AICI

Olanda este cel mai mare importator din China (88 de miliarde de euro în 2019), urmată de Germania (76 de miliarde de euro) și Italia ( 31 de miliarde de euro). În ceea ce privește exporturile europene în statul asiatic, Germania este pe primul loc (96 de miliarde de euro), apoi vine Franța (20 de miliarde de euro) și Olanda (14 miliarde de euro).

Dacă vă întrebați cumva cine are de pierdut și cine are de câștigat din comerțul de bunuri cu China, iată aici răspunsul:

Sursa: AICI

Germania are un excedent comercial de aproape 20 de miliarde de euro, Irlanda unul de 5 miliarde de euro și Finlanda mai are excedent pe relația China (1,25 miliarde de euro). Restul țărilor europene acumulează deficite comerciale față de țara asiatică. Noi avem, de exemplu, un deficit comercial de aproape 4 miliarde de euro, polonezii unul de 18 miliarde de euro, iar ungurii unul de 6 miliarde de euro!

China este, până una alta, principalul partener comercial al nemților și principala destinație a investițiilor germane. Și, poate, cel mai important, nu trebuie ignorat sprijinul germanilor de rând pentru politica de dragoste și ură a Berlinului față de Beijing: 39% dintre germani erau, în septembrie 2019, favorabili SUA și 34% erau favorabili Chinei (Sursa: AICI). Diferență prea mică pentru a fi un argument serios. Mai mult, un studiu făcut de prestigioasa fundație Bertelesman, apropiată de guvernul german, indică faptul că 32% dintre nemți văd China ca pe un partener pentru Europa, comparativ cu doar 18% dintre francezi (Sursa: AICI). De fapt, germanii cred că țara lor nu trebuie să fie nici de partea Americii, nici de partea Chinei (73%), doar 10% fiind de partea americanilor și 6% de partea chinezilor :

Sursa: AICI

Pentru final, hai să dezlegăm și misterul prezenței lui Macron la ceremonia acordului pentru investiții sino-european. În martie 2019, președintele francez i-a invitat pe Merkel și pe Jean-Claude Juncker (pe atunci președintele Comisiei Europene) să se alăture, la Paris, întâlnirii pe care o avea programată cu președintele Xi. Era felul lui Macron de a-i transmite lui Xi „sfârșitul naivității europene” (sursa: AICI ) și că de atunci înainte, europenii vor vorbi cu aceeași voce cu Beijingul. Ei bine, von der Leyen a ținut ca Macron să fie în poza ceremoniei din decembrie, ca un răspuns la gestul acestuia din 2019. Dar e doar o poză. Vom vedea cât de mult va vinde Siemens în China și cât de mult va vinde Alstom sau Thales.”

Jack Devine, „Vanatoare buna”

Cartea lui Jack Devine, publicata, in traducere, de Editura Mediafax, in 2020, este povestea unui maestru al spionajului american si al operatiilor clandestine in diferite zone ale lumii, inainte si dupa incheierea Razboiului rece. Este relatarea unui fost ofiter CIA care a participat sau a condus unele dintre cele mai cunoscute momente de tensiune internationala din ultimile decenii: inlaturarea lui Allende in Chile, infrangerea sovieticilor in Afganistan (prin echiparea mujahedinilor/talibanilor cu celebrele rachete sol-aer Stinger si transporturile masive de arme catre acestia), urmarirea cartelului lui Escobar, scandalul Iran/Contras, etc). Din pacate, nu ne da detalii despre operatiunile din Europa de Est, de dupa caderea comunismului.

In prezent, este presedintele „The Arkin Group”, care se ocupa de spionajul economic privat.

Cartea este foarte interesanta prin informatii (auto-cenzurate, desigur) dar si prin comentarii. Iata cateva dintre ele:

„Nu incape nicio indoiala ca avem nevoie de un serviciu clandestin care poate face si altceva decat sa lupte in razboaie deschise. Intelegerea si manipularea mediului politic si economic din tarile straine, o misiune fundamentala a CIA, este si unul din cele mai puternice moduri de a proteja interesele SUA in strainatate”. El mai arata ca aceasta actiune nu trebuie directionata doar spre schimbarea unor regimuri politice ci si spre ” influentarea si monitorizarea unor oficiali guvernamentali” (p. 411).

Si mai adaug un citat relevant : „In luptele internationale, ideile continua sa aiba, la fel ca in trecut, o mare importanta. Cea mai buna ideologie castiga aproape intotdeauna…”(p.414).

Cred ca este o carte de citit in vremea pandemiei daca vrem sa intelegem lumea in care am trait sau vom trai.

Adrian Severin – Studiu de caz: judecatorul Ionut Matei

CSM trebuie sa apere independenta justitiei facand curatenie in propria curte, iar nu in cea a avocatilor

Recent lumea dreptului a fost socata de stirea ca un avocat (pe numele sau Robert Rosu) a fost condamnat la inchisoare pentru vina de a-si fi asistat clientii la punerea in executare a unor hotarari judecatoresti definitive, precum si de aceea ca judecatorii care pronuntasera respectivele hotarari (nomina odiosa) au fost chemati de DNA sa depuna o asa zisa marturie prin care sa isi justifice concluziile, acceptand ca ele ar fi, de fapt, nelegale si netemeinice. Socul a fost cu atat mai mare cu cat judecatorii cu pricina au fost citati fara a exista nici un indiciu ca hotararea, transformata in corp delict, ar fi fost produsul unei fapte penale ori al unei presiuni externe ilegitime, iar avocatul in discutie, contrar jurisprudentei CEDO, a primit condamnarea, dupa ce fusese achitat in prima instanta, direct in apel, fara sa se fi administrat probe noi.

Completul ICCJ care a patronat acest oribil abuz judiciar, pronuntand o decizie esential nelegala si vadit netemeinica, a fost format din magistratii (doi judecatori si un procuror care de ani buni judeca fara sa fi depus ca judecator juramantul cerut de lege) Ionut Matei, Florentina Dragomir si Alina Ioana Ilie. Produsul acestuia, care a inglobat si abuzul DNA constand in atingerea adusa independentei judecatorilor cu privire la hotararile pronuntate de ei, a generat o sumedenie de critici publice nu numai din partea avocatilor, dar si din aceea a unor actuali si fosti magistrati, precum si din mediile academice. 

In acest context era de asteptat o pozitie a CSM, in discutie fiind dreptul la aparare si principiul egalitatii armelor, dar si independenta judecatorilor, cu toate esentiale pentru functionarea statului de drept. Ocazia era excelenta pentru a se verifica informatiile foarte consistente privind comportamentul abuziv al judecatorului Ionut Matei, ajuns la cotele notorietatii, precum si situatia procurorilor transformati in judecatori ale caror acte sunt nule in masura in care la intrarea in sfera puterii judecatoresti nu au depus juramantul cerut de lege (cazul judecatoarei Florentina Dragomir). 

Cand colo ce sa vezi?! Cu un tupeu de mafiot, membrii ‘completului negru’ inainte pomeniti au sesizat ei CSM pretinzand ca ‘atacul fara precedent impotriva judecatorilor de la cea mai inaltainstanta reprezinta un atentat la independenta justitiei…’ al carui ‘scop il constituie intimidarea si crearea unei stari de temere in randul magistratilor de la toate instantele si parchetele’. Cu alte cuvinte, a critica abuzurile a trei magistrati inseamna a atenta la independenta justitiei. A denunta violarea principiilor care fundamenteaza un proces echitabil de un trio ce seamana mai mult cu un pluton de executie decat cu o instanta judecatoreasca, inseamna a-i intimida pe toti magistratii romani. Ionut Matei este esenta statului de drept. Florentina Dragomir este independenta justitiei incarnata. Drept pentru care CSM ar trebui sa apere justitia decretand interzicerea libertatii de expresie a celor care nu fac parte din autoritatea judecatoreasca a carei suprastructura institutionala este. Increderea in actul de justitie se apara prin ascunderea gunoaielor magistraturii sub presul criticilor amutite.

Un asemenea demers se bazeaza pe practica CSM, incetatenita de peste un deceniu, potrivit careia aceasta importanta institutie intelege sa intareasca prestigiul si credibilitatea justitiei, adevaratii stalpi de rezistenta ai independentei ei, nu facand ordine in sfera sa de competenta, nu asanand mlastinile instantelor corupte, dintre care cea mai urat mirositoare este ICCJ, nu denuntand politizarea actului de justitie prin subordonarea sa fata de ‘statul subteran’, nu punandu-i pe magistrati in fata propriei raspunderi, ci blamandu-i pe cei care au indrazneala de a spune ca regele este gol, ca justitia si dreptatea au divortat de mult, ca nu mai exista nicio legatura intre justitie si adevar, ca ceea ce ar trebui sa fie temple ale magistraturii au fost transformate in pesteri de talhari. 

Daca aceste lucruri nu se afirma, nu inseamna ca ele nu exista. Iar cata vreme vor exista, independenta justitiei nu este decat o naluca fara nici o vlaga. Caci independenta care este izvor al samavolniciei nu este acelasi lucru cu independenta ca izvor al ordinii sociale, dupa cum independenta bazata pe teroare nu este acelasi lucru cu independenta bazata pe respect. Si fara respect apararea ordinii sociale este iluzorie.

Un studiu de caz: Ionut Matei

CSM trebuie asadar sa apere independenta justitiei facand curatenie in propria curte. In acest sens, luandu-l pe numitul Ionut Matei ca un simplu studiu de caz, cateva teme de cercetare se impun cu puterea evidentei. Si nu vorbim despre a-i cenzura hotararile, ci de a-i identifica, inventaria si evalua practicile. Iata o posibila lista cu totul exemplificativa.

1. Complete ilegaleParticipand, ca vicepresedinte al ICCJ sau judecator de scaun, la constituirea ilegala a unor complete de judecata, Ionut Matei a determinat, direct sau indirect, pronuntarea unor hotarari lovite de nulitate absoluta, in baza carora au fost executate condamnari la inchisoare sau la alte pedepse. Fapta s-a consumat in trei variante: completele ICCJ care au judecat in prima instanta faptele de coruptie nu au fost specializate; completele de cinci judecatori nu au fost formate prin tragere la sorti; regula prezidarii prin rotatie a completelor de judecata a fost incalcata. 

La acestea trebuie adaugat, spre atenta cercetare, misterul repartizarii asa zis aleatorii a dosarelor care, sfidand toate regulile probabilitatii, ii face pe Ionut Matei si alti cativa magistrati din acelasi aluat, nelipsiti din cauzele cu miza politica. (Asigurarile date de Presedinta ICCJ, cum ca in aceasta privinta lucrurile sunt in ordine, sunt credibile doar pentru naivi, cercetarea trebuind facuta de Inspectia Judiciara si ea fiind imperios sa scoata la lumina procedeul concret folosit pas cu pas.) 

Includerea judecatorului Ionut Matei in numeroase complete de cinci judecatori, de-a lungul mai multor ani, s-a facut fara tragere la sorti, asa cum era legal, imprejurare pe care, evident, acesta o cunostea. CCR a stabilit ca decizia administrativa care i-a permis acest lucru si la adoptarea careia a fost complice, a reprezentat mai mult decat o simpla ilegalitate; a fost o sfidare la adresa puterii legislative si, astfel, o incalcare a Constitutiei. La fel s-a pus problema si cu completele constituite fara a se tine seama de criteriul specialitatii, care au judecat la fond infractiunile de coruptie. Cand avocatii au ridicat aceasta problema, Ionut Matei le-a raspuns superior, sfidand inclusiv deciziile CCR, ca la iCCJ judecatorii sunt ‘specializati’ in orice cauze.

Tragerea la sorti a celor care compun completul de judecata, repartitia aleatorie a dosarelor, specializarea completelor, cat si rotatia la presedintia acestora nu sunt capricii ale legiuitorului, ci garantii oferite atat partilor in proces, cat si intregii societati, cu privire la impartialitatea si obiectivitatea actului de justitie, ca premise ale unui proces echitabil. Pentru judecatorul Ionut Matei, insa, asemenea principii si reguli sunt facultative, chiar daca, din punct de vedere juridic, aparand valori si interese de ordine publica, incalcarea lor duce la nulitatea absoluta a hotararilor pronuntate.

Intrebarea este, dincolo de a se stabili in cate asemenea situatii s-a aflat, respectiv care este dimensiunea reala a ilegalitatii, de ce si-a asumat numitul judecator asemenea riscuri si inca cu o consecventa demna de cauze mai nobile? De pe pozitia de presedinte permanent al completului, desemnat prin act administrativ iar nu in mod aleatoriu, Ionut Matei a putut influenta de maniera categorica atat administrarea procedurii, cat si decizia finala pe fond. Care a fost interesul care l-a manat spre a confisca asemenea puteri si care garantia impunitatii pe care s-a bazat? Inspectia judiciara va trebui sa lamureasca aceste aspecte. 

2. Incheieri ilegaleIn diferite cazuri (numarul lor ar trebui stabilit), Ionut Matei a dispus ca minutele de sedinta sa fie redactate de alte persoane decat cele prevazute de lege.

Se stie ca suma incheierilor de sedinta constituie filmul presupus fidel al derularii procesului, ele permitand aprecierea masurii in care acesta a fost echitabil si oferind baza pentru luarea hotararii finale. Normele legale care reglementeaza intocmirea incheierilor de sedinta sunt, de aceea, de interes public, ceea ce motiveaza caracterul lor imperativ. Sfidand aceste reguli, Ionut Matei, prin efectul autoritatii sale, l-a impiedicat sa isi indeplineasca misiunea pe grefierul care avea indreptatirea legala, preferand in schimb o alta persoana, aparent gata sa transpuna in incheiere imaginea celui care a prezidat completul, asupra celor desfasurate in instanta. Au fost semnalate situatii in care, redactarea minutei si oficializarea minutei au avut loc inclusiv cu ocolirea celorlalti membri ai completului. 

Nu se poate crede ca, dincolo de ilegalitatea formala, acest procedeu a fost accidental. El a fost atat de consecvent practicat incat tradeaza un interes care nu putea fi decat ilegitim. Mai mult, prin sistemul de stabilire a termenelor de judecata practicat de Ionut Matei, incheierile astfel intocmite au aparut mereu cu intarzieri de natura a impiedica evaluarea si corectarea lor in timp util. 

Un rationament logico-juridic elementar (formula favorita a numitului judecator) conduce la concluzia ca o asemenea perseverenta in ilegalitate ascunde scopuri ilegale si o acoperire oculta, tot ilegala. Judecatorului Ionut Matei trebuie sa i se ceara explicatii rezonabile si convingatoare in acest sens, in functie de care vor trebui stabilite atat natura juridica a faptei, cat si dimensiunea sanctiunii. 

3. Incalcarea dreptului la aparare. Ionut Matei a incalcat dreptul la aparare atunci cand, sub pretextul celeritatii in solutionarea cauzelor, a intrat in sedinta de judecata fara a fi dat posibilitatea partilor, inculpatilor si avocatilor lor, sa studieze minutele sedintelor anterioare.

Fiecare sedinta de judecata reprezinta un episod distinct al procesului, un pas catre momentul concluziilor, al deliberarii si al sentintei. Fiecare pas il lumineaza pe cel anterior si indica directia celui urmator. De aceea, in special pentru acordarea dreptului la aparare, incheierea care fixeaza imaginea oficiala a fiecarui pas, a fiecarei etape procedurale, trebuie adusa la cunostinta partilor inainte de a se merge mai departe. Aceasta permite si corectarea prompta a eventualelor erori in consemnarea celor petrecute. Nu este admisibil sa se treaca la un nou episod pana nu a fost finalizata descrierea celui precedent si partilor nu li s-a dat posibilitatea sa o studieze pe aceasta, atat pentru a cere eventuale corecturi, cat si pentru a-si stabili atitudinea procesuala in continuare. 

Intrarea intr-o sedinta de judecata fara a avea la dispozitie cu un timp rezonabil inainte incheierea sedintei anterioare constituie o incalcare a dreptului la aparare si a principiului egalitatii armelor, dovedind ca nu stabilirea adevarului a interesat instantele prezidate de Ionut Matei, ci ajungerea la un deznodamant prestabilit, pana la o data dorita a fi cat mai apropriata. 

Dincolo de incalcarea formala a dispozitiilor legale, ramane aceeasi intrebare: de ce aceasta rezolutiune persistenta in aplicarea unei proceduri de natura a exclude stabilirea adevarului si a-i pune sub presiune psihica si in imposibilitate de a se apara pe inculpati?

Toate rationamentele logico-juridice conduc spre concluzia ca Ionut Mihai Matei a actionat de aceasta maniera ilegala, condus de un interes extra-procesual, de informatii extra-procesuale si, probabil, de ordine extra-procesuale oculte. El trebuie obligat, sub sanctiunea inlaturarii din magistratura, sa declare aceste interese, informatii si ordine. Daca misiunile sale sunt stabilite in afara institutiilor judiciare, iar concluziile sale sunt construite in afara instantei de judecata, locul sau nu este in randurile puterii judecatoresti.

4. Intimidarea avocatilor. Este de notorietate practica lui Ionut Matei de a stabili simultan nu unul, ci mai multe termene de judecata, in aceeasi cauza, adesea in zile consecutive (desi institutia termenului in continuare a fost eliminata din noul Cod de procedura penala), anuntand in acelasi timp, fara nici o deliberare asupra probelor solicitate de aparare, ca la termenele respective fie se vor administra probele (care abia atunci urmau a fi solicitate si, deci, nu erau, inca, puse in discutie) fie se va solutiona cauza pe fond. Or, cum s-ar fi putut pregati apararea pe fond, inainte de a se sti care sunt probele admise si ce rezulta din ele?

In mod obiectiv, in asemenea imprejurari, instanta nu are de unde sti ce solicitari si exceptii vor formula partile si ce incidente procedurale s-ar putea ivi la termenul urmator, respectiv ce solutii va pronunta fata de solicitarile si exceptiile formulate si fata de incidentele procedurale intervenite, pentru a putea acorda doua noi termene de judecata in doua zile lucratoare consecutive. In schimb, rezulta ca judecatorul Ionut Matei, de maniera subiectiva, stia ca va respinge de plano orice cerere sau exceptie si va ignora orice incident procedural intervenit, astfel incat acordarea a doua termene in doua zile lucratoare consecutive, nu reprezenta o problema.

De fapt, intregul comportament al judecatorului Ionut Matei arata ca administrarea probelor cerute de aparare si care nu pot fi de-a dreptul refuzate, este doar o formalitate iritanta peste care trebuie trecut cat mai repede, neatasandu-i-se nici o relevanta cu privire la hotararea finala.Pe o atare cale, nu numai ca eficienta procedurii intru aflarea adevarului este viciata, dar se exercita si o permanenta presiune psihica asupra inculpatilor si a avocatilor lor, sugerandu-li-se ca orice aparare este zadarnica, prezumtia de nevinovatie fiind deja rasturnata inainte ca cercetarea judiciara sa se fi incheiat. Faptul in sine este grav. Interesul care l-a animat este, insa, si mai periculos. Dupa cum rezultatul macro-social al unui asemenea proces este decredibilizarea generala a actului de justitie. 

5. Ofensarea avocatilor si inculpatilor. Legea da dreptul inculpatilor de a face declaratii si ridica exceptii in tot cursul procesului, precum si de a solicita administrarea probelor a caror necesitate a rezultat din cele petrecute pe parcursul cercetarii judiciare. Cu privire la exercitiul acestor drepturi procesuale sunt de notorietate iritarea ostentativa, brutalitatea aroganta si comentariile ostile cu care le intampina de regula judecatorul Ionut Matei, mai ales atunci cand este presedinte al completului. De asemenea, sunt notorii intreruperile si cenzurarea brutala a ultimului cuvant al inculpatilor. 

Ca lucrurile stau asa, poate fi confirmat cu inregistrarile proceselor, precum si, fara indoiala, cu numeroase marturii pe care avocatii sunt gata sa le ofere. Ele trebuie investigate, inainte de a se aprecia in ce masura criticile aduse justitiei au temei sau nu, si sanctionate exemplar, pentru a fi invatatura de minte tuturor celor tentati a proceda la fel; caci, din pacate, Ionut Matei nu este singurul care se comporta astfel.

Atitudinea ilegala pe plan procesual si ofensatoare pe plan personal a judecatorului Ionut Matei are efectul incalcarii dreptului la aparare si a principiului egalitatii armelor, ceea ce, in mod normal atrage nulitatea absoluta a deciziei pronuntate. Daca statutul sau social, asigurat de catre platitorii de impozit, printre care se numara si inculpatii, ca si avocatii lor, nu il poate determina pe judecatorul Ionut Matei sa isi pastreze calmul si urbanitatea in prezidarea sedintelor de judecata, este de sperat ca o sanctiune pe masura irascibilitatii sale o poate face.

6. Probatorii ilegale. Nu doar CEDO, ci si intreaga doctrina romaneasca si internationala de drept penal, afirma ca nu se pot pronunta condamnari fara probe directe, respectiv numai in considerarea unor probe circumstantiale. De fapt, aceasta este o chestiune de bun simt. Nu insa si pentru judecatorul Ionut Matei care a brevetat condamnarea pe baza de ‘deductii logico-juridice’, adica prin speculatii izvorate dintr-un probatoriu neconcludent.

In sprijinul acestor speculatii a fost invocat chiar si zvonul public, opinia presei despre un anumit inculpat fiind acreditata ca proba pentru condamnarea acestuia, in conditiile in care probe directe nu existau. Pe aceeasi linie de gandire, in hotararile pronuntate de Ionut Matei vinovatia este adesea stabilita pe motivul ca inculpatul nu si-a dovedit nevinovatia (sic!) prezentand probe negative, in timp ce probele administrate in aparare sunt inlaturate fara nici o motivare.

Acest regim aberant al probelor care face din orice suspect un vinovat, este de notorietate. Il poate, oare valida CSM, fie si refuzand sa verifice in cate hotarari a fost aplicat si sa il puna in dezbatere?

CSM are de clarificat si in cate cazuri judecatorul Ionut Matei a mentinut in dosar probe ilegale, pentru a le acoperi viciile prin coroborare cu alte probe. Sunt cunoscute cauze instrumentate de acesta in care, admitand ca singura proba directa (cea cu martori) fusese viciata prin faptul ca parchetul ii instruise pe martori cum sa raspunda, a decis ca ea sa fie corobarata cu alte probe (indirecte). Daca celelalte probe ar fi fost suficient de concludente, nu ar mai fi fost nevoie de coroboraea cu proba viciata, iar daca nu erau concludente in nici un caz nu ar fi putut fi consolidate de o proba ilicita, fara ca principiul aflarii adevarului sa nu fie violat. Transformarea unei probe ilegale in proba legala pe asemenea cai, respectiv crearea unei probe legale prin asocierea unor probe legale neconcludente cu probe ilegale, sfideaza logica juridica si principiile de drept de o maniera absoluta. Problemea este una de principiu, iar aberatia este de notorietate. Pana cand CSM nu va opri asemenea practici increderea in justitie nu poate fi restabilita. 

Sa mai semnalam si decizia lui Ionut Matei, prin care, dupa ce a statuat ca o expertiza depusa de aparare in cauza nu poate fi luata in considerare intucat este extrajudiara, a respins respins cererea efectuarii unei expertize judiciare pe motiv ca la dosar se afla deja o expertiza cu acelasi obiect (cea extrajudiciara). O asemenea decizie nu este expresia opiniei unui judecator independent care nu poate fi cercetata de CSM, ci o bataie de joc la adresa inculpatilor, avocatilor si actului de justitie in ansamblul sau. 

7. Instrumentarea ilegala a procedurii in apel. Practicile lui Ionut Matei in instrumentarea apelurilor sunt demne de o cercetare atenta si exigenta. Printre acestea sunt de evidentiat trei. 

i. Desi apelul are caracter devolutiv, ceea ce presupune refacerea probatoriului administrat la fond si respectarea stricta a principiului nemijlocirii in analiza probelor, numitul judecator prefera sa adopte o atitudine contrara, invocand nevoia unei celeritati, care nu poate fi decat motivata politic, si contrasteaza uneori cu lipsa de celeritate de la pronuntare, dar totdeauna cu lipsa celeritatii in motivare. 

ii. Desi legea prevede expres ca atunci cand prima instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare, sentinta primei instante se caseaza si se dispune rejudecarea cauzei de catre aceasta, judecatorul Ionut Matei, prefera sa pronunte pe fond, direct si definitiv, in legatura cu chestiunea respectiva, interzicand astfel dreptul inculpatului la judecarea in doua grade de jurisdictie, care este una dintre garantiile unui proces echitabil. 

iii. Desi CEDO a statuat ca nu este echitabil procesul in care hotararea de achitare a instantei de fond este transformata in decizie de condamnare de catre instanta de apel, fara a se fi administrat probe noi, judecatorul Ionut Matei (si nu este singurul) procedeaza fara ezitare in acest fel. Mai mult ca sigur ca, respectuoasa cu propria jurisprudenta, CEDO va admite sesizarea celor care reclama asemenea decizii ca fiind de natura sa le anuleze dreptul la aparare in doua grade de jurisdictie, dar aceasta inseamna pentru victimele procesului inechitabil oferit de numitul judecator si de altii ca el, cheltuieli de bani, de nervi si de timp; un timp in care decizia abuziva cu pricina se executa. Iar atunci cand statul roman va fi condamnat, pentru ‘distractia’ judecatorului, va plati contribuabilul.

Asemenea imprejurari pun in lumina aroganta si atitudinea sfidatoare a lui Ionut Matei la adresa legii. Toata atitudinea sa, intreaga sa prestatie ca judecator, inconjurata de o trista notorietate, este marcata de mesajul implicit ca pentru el legea nu este imperativa si ca se bucura de o inalta protectie care il face invulnerabil. Daca aceasta protectie, in realitatea careia multi cred, ea fiind confirmata si de imprejurarea ca abaterile numitului Ionut Matei nu au fost vreodata cercetate si sanctionate, este autentica, ea este abuziva si, deci, ilegala. Daca, asa cum arata aparentele si sustine zvonul public, Ionut Matei functioneaza si in cadrul altei institutii decat cea careia ii apartine oficial, faptul de a nu fi declarat-o sau de a fi ascuns-o prin declaratii false, frizeaza penalul. In orice caz lucrurile trebuie lamurite atat pentru a se reintra pe terenul legalitatii, cat si pentru a se spulbera, dupa caz, o imagine care dauneaza grav prestigiului justitiei. 

Apararea justitiei in fata cetateanului inseamna cercetarea de catre CSM a unor asemenea fapte si sanctionarea lor atat cu efect punitiv-corectiv, cat si pedagogic-preventiv. Cum, oare poate crede cetateanul in justitie cand astfel de fapte raman necercetate?! Cum, oare, poate CSM sa apere independenta si prestigiul justitiei, cand intoarce fata de la asemenea faradelegi odioase, preferand sa ii blameze, de altfel steril, pe cei care le scot la lumina? 

8. Puneri in executare ilegale. In mod socant, avocatii semnaleaza imprejurarea ca la ICCJ, completele prezidate de Ionut Matei si nu numai fie antedateaza deciziile, fie fac formalitatile de executare inaintea datei la care au fost pronuntate, potrivit legii, in sedinta publica de un judecator. Nu conteaza cat de multe sunt asemenea situatii. Una singura este cu una prea mult.

Celeritatea abuziva cu care se tine ca o decizie inca nepronuntata public sa fie pusa in executare, de regula, se coreleaza perfect cu celeritatea, tot marcata de abuzuri, a cercetarii judecatoresti, si contrasteaza, adesea, suspect cu lentoarea deliberarilor completului in vederea adoptarii unei concluzii. Desigur ca punerea in executare a unei decizii de care publicul si, in special, persoanele condamnate nu avusesera cum sa ia cunostinta, este ilegala; o ilegalitate care antreneaza, in primul rand, raspunderea lui Ionut Matei, ca presedinte al completului, obligat sa asigure publicitatea deciziei. Din coroborarea tuturor abuzurilor comise pe timpul proceselor instrumentate in fata completelor conduse de Ionut Matei, rezulta ca, in lumina unei analize logico-juridice elementare, avem de a face cu acte comise cu intentie directa, iar nu din culpa. O asemenea rea credinta, trebuie sanctionata disciplinar si verificata pentru a se vedea daca nu are si conotatii penale.

9. Motivari intarziate. Termenele in care deciziile penale trebuie motivate sunt stabilite de lege si sunt cunoscute. Nu are rost sa revenim asupra naturii lor si a consecintelor incalcarii lor, devenita uzanta. Coroborand insa intarzierile in motivare cu precipitarea in condamnare si cu dificultatile obiective in ceea ce priveste dovedirea situatiilor de fapt complicate si desfasurarea volumului de munca cerut de parcurgerea voluminoaselor dosare ale cazului, se ajunge la suspiciuni rezonabile infricosatoare, care nu pot fi trecute cu vederea. 

Cifrele fiind esentiale, sa rationam pe baza unui caz concret: i. dosarul cuprindea 100 de volume, solicitand un timp indelungat pentru studiu; ii. procesul in fata completului prezidat de Ionut Matei a durat sub 2 luni si a avut 4 termene de judecata; iii. deliberarea a durat o luna (cu amanari dincolo de prevederile legii); iv. redactarea deciziei a durat aprox. 8 luni (cu 7 luni mai mult decat termenul legal). 

Evident, inainte de a se incheia cercetarea judecatoreasca dosarul trebuia cunoscut integral. Perioada redusa fortat in care s-a consumat cercetarea judecatoreasca ar trebui sa sugereze ca instanta cunostea atat de bine dosarul incat nu mai aprecia ca este cazul sa piarda timpul cu probe si discutii ‘inutile’ care nu ar fi adaugat nimic nou la ceea ce se afla deja in el si se cunostea. Lungimea duratei de redactare a deciziei sugereaza, insa, la prima vedere, contrariul, si anume ca redactorul hotararii nu cunostea bine dosarul si a avut nevoie sa il studieze dupa terminarea cercetarii judecatoresti. Ceea ce afecteaza corectitudinea judecatii, inversand succesiunea fireasca a etapelor procesului, si antreneaza raspunderea judecatorului Ionut Matei, vinovat atat de accelerarea abuziva a cercetarii judecatoresti, cat si de intarzierea motivarii, dar si de posibilele erori judiciare subsecvente studierii dosarului dupa terminarea dezbaterilor in fond. In acest caz, considerentele au fost fortate pentru a sustine dispozitivul deja pus in executare, in loc ca dispozitivul sa fie consecinta fireasca a considerentelor.

Explicatia intarzierii in redactarea deciziei ar putea fi, insa, si alta, respectiv dorinta de a-i impiedica pe cei condamnati la capatul unui proces inechitabil de a se adresa CEDO sau de a apela la caile extraordinare de atac ce ar fi putut ajunge la judecata unor magistrati corecti. Mai poate intra in discutie si intentia ca prin o atare amanare sa fie facilitata implinirea termenelor de prescriptie pentru faptele penale comise cu prilejul instrumentarii procesului.

In orice caz, prin impiedicarea recurgerii la caile de atac amintite persoanele indreptatite sunt prejudiciate material si moral. Intrucat un atare prejudiciu este consecinta incalcarii termenului legal de 30 de zile, fie el si unul de recomandare, inspectia judiciara ar trebui sa verifice daca in asemenea spete nu exista suficiente si temeinice indicii referitoare la savarsirea infractiunii de abuz in serviciu. Ar fi inadmisibil sa se creada ca legiuitorul a putut lasa fara sanctiune incalcarea ‘recomandarilor’ sale si atunci cand aceasta produce pagube. 

10. Legaturi dubioase. Exista, in mintile celor care au avut contacte cat de mici cu ICCJ, intrebarea daca nu cumva judecatorul Ionut Matei a incalcat dispozitiile art.7 din Legea nr.303/2004, potrivit carora judecatorii nu pot fi lucratori operativi, inclusiv acoperiti, informatori ori colaboratori ai vreunui serviciu de informatii. Interesul fata de acest aspect isi are temeiul si in imprejurarea ca numitul judecator a detinut pe timpul mandatului de vicepresedinte al ICCJ si calitatea de sef al structurii de securitate al acestei instante; structura creata ad hoc, fara nicio baza legala, intrucat nici Legea 304/2004 nici ROIJ si nici ROFA nu o reglementeaza. in virtutea acestei calitati, a avizat un numar imens de mandate de interceptare pe siguranta nationala. 

Totodata, in proiectul de candidat la vicepresedintia instantei supreme, Ionut Matei a precizat, in mod expres, ca doreste o colaborare cat mai stransa cu Serviciul Roman de Informatii. CSM este obligat sa il intrebe cum vede un judecator, care trebuie sa judece exclusiv secundum alegata et probata (pe baza afirmatiilor dovedite), in conditiile in care probele se administreaza public si se pun la dispozitia tuturor partilor in proces, asigurarea caracterului echitabil al unei proceduri in care el are acces la informatii, evident, secrete, furnizate de un serviciu secret, neimplicat in duelul judiciar, si care sunt ascunse apararii?

Mai ales in conditiile in care ICCJ a fost semnatara unui protocol incheiat cu SRI, prin care partile contractante se obligau sa coopereze in realizarea actului de justitie, sa isi furnizeze informatii si sa pastreze secretul asupra datelor confidentiale in raporturile cu inculpatii, pozitia de ‘sef al structurii de securitate’ facea inevitabila o comunicare / colaborare, de natura celei interzise prin lege, si chiar o forma de subordonare. 

Pentru a concilia la un nivel minimal calitatea de colaborator al serviciului de contrainformatii cu cea de magistrat, judecatorul Ionut Matei ar fi trebuit sa se abtina de la a mai intra in componenta completelor de judecata si a instrumenta procesele cu care fusesera investite acestea. Nu numai ca nu a facut-o, dar din tot comportamentul sau rezulta ca a actionat sub imperiul unei comenzi extrajudiciare, despre care a crezut ca este superioara legii, precum si ca il exonereaza de raspundere. Pe baza faptelor invocate si probate, analiza logico-juridica duce in mod inconturnabil spre aceasta concluzie; iar gravitatea ei reclama o sanctiune de maxima severitate.

In loc de concluzii

Fiecare in parte, abaterile de la litera si spiritul legii, prezentate in cele de mai sus, sunt suficiente pentru a arata cum judecatori ai ICCJ, cazul Ionut Matei nefiind singular, se fac vinovati de instrumentarea unor procese incorecte in plan tehnic si inechitabile in plan moral. Impreuna, supuse unei riguroase analize logico-juridice, ele proiecteaza imaginea unei actiuni organizate si deliberate menite a perverti actul de justitie si a rasturna ordinea de drept printr-o procedura para-legala, para-judecatoreasca si para-judiciara avand surse a caror existenta este evidenta si care sunt cu atat mai periculoase cu cat identitatea lor precisa ramane de stabilit.

La nivelul a ceea ce ar trebui sa fie cea mai inalta, mai pestigioasa si mai respectata instanta a puterii judcatoresti, exista judecatori care se comporta ca si cand misiunea lor este alta decat aceea de a stabili adevarul si, in functie de aceasta, eventual, a dispune si individualiza sanctiuni legale, bazate pe argumente temeinice ducand la o convingere dincolo de orice dubiu rezonabil. In afara unor decizii de procedura eronate care ar putea fi explicate, la limita, prin incompetenta, desi, la nivelul ICCJ, o asemenea culpa este egala cu intentia maligna, fapte de felul celor aratate indica imprejurarea ca deznodamantul multor procese este cunoscut, cel putin unora precum judecatorul Ionut Matei, inainte chiar ca procesul sa fi inceput, si ca tot ceea ce urmeaza este o farsa judiciara, accelerata sau franata dupa nevoi, in asa fel incat sa se ajunga la rezultatul dorit de o forta oculta, la momentul optim, fara nici o legatura cu ceea ce se petrece in sala de judecata. 

Dincolo de prejudiciile produse inculpatilor si familiilor lor, acest comportament prejudiciaza credibilitatea actului de justitie in ochii cetatenilor romani si a justitiei romane in ochii intregii lumi. Or, autoritatea legii depinde direct de credibilitatea justitiei care o aplica. in cercetarea acestor cazuri, CSM si Inspectia Judiciara trebuie sa tina seama si de aceste aspecte.

De asemenea, va trebui verificat daca procedee si atitudini de felul celor aratate nu cumva intrunesc elementele constitutive ale unor infractiuni, urmand a fi sesizate, pe cale de consecinta, organele de cercetare penala.

Nu se poate face abstractie in anchetele pe care CSM are obligatia legala si morala de a le declansa, de reputatia oribila a unor magistrati precum judecatorul Ionut Matei, considerat de larga majoritate a lumii juridice care a avut contacte cu iCCJ si de cvasi totalitatea inculpatilor, ca un om cu un psihic problematic si manifestari publice de o aroganta si cruzime frizand sadismul, care, prin condamnari lipsite de probe directe ori bazate pe probe vadit indoielnice, a distrus destine, familii, reputatii, cariere, oameni nevinovati. De asemenea, este de elucidat in ce masura corespunde adevarului faima unor astfel de magistrati de a fi legati de institutii si forte oculte a caror imixtiune in justitie este interzisa de Constitutie, legile de organizare judecatoreasca si tratatele internationale la care Romania este parte.

Desigur, nimeni nu poate fi judecat si sanctionat pe baza reputatiei si suspiciunilor, care ar constitui, cel mult, probe circumstantiale. Cand este vorba insa despre un judecator al ICCJ, justetea reputatiei negative pe care o are si temeinicia suspiciunilor care il vizeaza trebuie verificate cu maxima atentie, pentru a se stabili daca fumul gros care ii intuneca imaginea este o simpla iluzie sau semnul vizibil al unui foc mistuitor in flacarile caruia pier suprematia legii (statul de drept) si drepturile fundamentale ale omului si cetateanului. 

Domnul Matei pretinde ca aceasta este justitia romana sau, altfel spus, ca justitia romana, intregul corp al magistratilor sunt asemenea lui, si ca acela care il critica pe el loveste in justitia romana. Iata motivul pentru care, magistratura in intregul sau, prin CSM, ar trebui sa se solidarizeze cu el, sa ii anatemizeze criticii si sa le inchida cumva gura, chiar daca acestia nu sunt numai magistrati si prin urmare nu se afla in sfera de jurisdictie a forului constitutional chemat in ajutor. Daca ar fi asa, ar fi tragic. Daca Ionut Matei si cei ca el sunt mostra care sintetizeaza justitia Romaniei de azi, inseamna ca avem o justitie monstruoasa, care numai cu arma nucleara mai poate asanata.

Urmeaza ca CSM sa spuna daca este asa sau nu. Daca reputatia acestui tip de magistrat trebuie aparata, prin gestul ridicol prin care corbii nu scot ochiul confratelui lui, ci croncane zadarnic la unii fara nici o legatura cu scorbura unde ei si-au facut cuib, intrucat toata justitia este asemenea lui, sau daca demnitatea sistemului judiciar romanesc trebuie aparata curatand codrul de crengile lui uscate sau putrede. In acest demers, CSM nu mai poate ignora realitatea faptelor. El are doar a-si aminti ca misiunea sa este acea de a fi avocatul magistraturii, iar nu al magistratilor, de a apara independenta justitiei, iar nu comportamentele deviante ale celor care isi incalca juramantul depus (daca l-au depus) fata de Constitutie, lege, natiune si Dumnezeu”. facebook sharing button 

twitter sharing button
linkedin sharing button
whatsapp sharing button
pinterest sharing button

Iohannis i-a dat lui Zuckerman decoratia pe care mi-a retras-o mie

Președintele României, Klaus Iohannis, a semnat miercuri, 13 ianuarie a.c., decretul de decorare a Excelenței Sale Zuckerman Adrian, Ambasador al Statelor Unite ale Americii la București, cu Ordinul National „Steaua Romaniei”, in grad de Mare Cruce, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga activitate desfășurată pe parcursul mandatului său în România, precum şi pentru implicarea substanțială în dezvoltarea şi aprofundarea Parteneriatului Strategic dintre țara noastră şi Statele Unite ale Americii”.

Dragi prieteni,

Iohannis i-a acordat lui Zukerman aceeasi decoratie pe care mi-a retras-o mie (numarul lor este limitat). Probabil ca a pus in balanta sapca pe care i-a procurat-o Zuckerman la Washington si desenele de autostrazi de miliarde de dolari cu activitatea mea ca ministru de externe (inclusiv contributiile legate de primul razboi in Irak), sau ca premier (contributiile in al doilea razboi din Irak, parteneriatul militar ce a dus la intrarea Romaniei in NATO, autostrada Bechtel, etc). Nu scriu mai mult pentru ca vreau sa raman modest!

Cred insa ca este o situatie jenanta pentru Iohannis. Dar si pentru Romania…

Astept si parerile voastre.