Mitică Iohannis

mai 21, 2019 Adrian NăstaseLasă un comentariu

Duminică, vor fi alegeri pentru Parlamentul european si un surogat de referendum cu două intrebări – pe care nici Iohannis nu si le aminteste.

Iohannis a transformat ceea ce trebuia să fie o dezbatere despre proiectul european intr-o pre-campanie prezidentială, gândită in folosul propriu.

Acum, aproape de finalul mandatului său, pot să-mi confirm ceea ce scriam in 2014, inainte de alegerile prezidentiale – Iohannis este mai balcanic decât noi toti. De la nemti nu are decât numele. Conduita sa permanent partizană, lipsa de corectitudine in relatia cu altii, continuarea complicitătii cu segmente ale serviciilor si justitiei (preluată de la Băsescu), lipsa de elegantă publică, grobianismul din exprimările referitoare la PSD si la guvernul Aliantei PSD/ALDE, incapacitatea de dialog cu guvernul, cu parlamentul si cu segmente mai largi de cetăteni dovedesc faptul că cei care si-au inchipuit că Iohannis ar putea fi un nou Carol I, integrator si constructor de institutii, s-au inselat foarte tare. Iar incăpătânarea pentru realizarea unui referendum ce nu-i va fi util nici măcar lui dovedeste lipsă de capacitate strategică. M-a intristat si lipsa de creativitate in politica externă, precum si incapacitatea de a face compromisuri cu guvernul pentru a debloca situatii jenante – cum ar fi numirea unor ambasadori.

De aceea, pentru mine (inclusiv pentru motive ce tin de atitudinea sa in alegerile prezidentiale din 2004 – de sprijin pentru Stolojan si apoi pentru Băsescu, desi PSD avea un acord politic cu FDG – Karl Werner Iohannis va fi perpetuu Mitică Iohannis.

PS Am răsfoit cartea sa EU.RO. M-a dezamăgit. Este un fel de documentar de popularizare. Nu presedintele tării face o astfel de lucrare. Cartea putea fi usor asamblată, de exemplu, de Reprezentanta UE de la Bucuresti, bine informată altfel, inclusiv in ceea ce priveste cantitatea de mazăre importată din Madagascar (ce mojicie!)

„Mai ia o dată de la Băsescu”. Marius Oprea despre „Petrov”. Cine era Iuliana Măgirescu

mai 21, 2019 Adrian Năstase7 comentarii

Băsescu se pregăteste să plece la Bruxelles să-i ia locul Monicăi Macovei – pe care el a trimis-o acolo – pentru a „intoarce” poporului experienta pe care a căpătat-o ca fondator al „regimului mafiot” din România. Nu are rost să recapitulez acum ce au insemnat pentru români cele două mandate de presedinte ale lui Băsescu. Stagnare economică, scăderi de salarii, crize politice continue, cătuse, abuzuri, distrugerea viitorului european al Republicii Moldova, esecul intrării in Spatiul Schengen, blocarea proiectelor de autostrăzi si câte altele. Acum vă cere să-i asigurati o sinecură la Bruxelles, ca recompensă pentru realizările sale. Voi decideti dar, mai inainte, poate cititi articolul lui Marius Oprea.

Complicii turnătorului Băsescu – de la Securitate la CNSAS

Posted By Marius OPREA On mai 16, 2019 @ 12:27 pm

Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea, revelată abia acum de investigațiile făcute de un angajat al Consilului Național pentru Stu dierea Arhivelor Securității, a fost subiectul unor lungi și aprinse polemici, cît și al unui proces, intentat de el lui Mugur Ciuvică, directorul Gru pului de Investigații Politice, proces pierdut de acesta din urmă. Această colaborare a avut trei etape: mai întîi, racolarea lui Băsescu ca informator al Securității, pe cînd era student în anul II la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn“ din Con stanța, mai apoi prin „preluarea“ sa ca „sursă“, după terminarea facultății și încadrarea în marina comercială, și, la final, trimiterea „în misiune“ la Anvers. Nici una dintre cele trei etape ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea nu a fost, pînă acum, oficial recunoscută.

Primele dezvăluiri

Povestea a început demult. În 18 februarie 1992, ziarul constănţean Telegraf începea publicarea în serial a unor nume de informatori ai Securităţii, provenind, după cum s-a lămurit ulterior, dintr-un registru special al evidenţei aprobărilor date de conducerea locală de partid, la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Securitate, pentru a folosi ca informatori anumiţi membri de partid. Ea privește cea de-a doua „etapă“ a colaborării lui Băsescu cu Securitatea, odată cu intrarea acestuia în Partidul Comunist. Acestea erau uzanţele, după ce Nicolae Ceauşescu a interzis, la începutul anilor ’70, ca membrii PCR să mai fie racolaţi sau urmăriţi de poliţia secretă comunistă fără avizul conducerii locale de partid, de la nivel judeţean. „Lista cu informatorii Securităţii“, extraşi din acest Registru cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Secu ritate, a fost deschisă de la primul număr al serialului din Telegraf de „Băsescu Traian — Ministru al Transporturilor“. Au urmat, în epi soadele următoare, şi alţii – notabilităţi locale, dar şi personalităţi vizibile, puternic mediatizate atunci, precum senatorul FDSN (viitorul PDSR) Gheorghe Dumitraşcu, fost profesor de istorie înainte de 1989. În debutul serialului, care a tulburat nopţile multor constănţeni de vază, ziarul publica poziţia 19 din registru, unde se afla numele Băsescu Traian, data sa de naştere, menţionarea locului de muncă la vremea în care a fost racolat (IEFM NAVROM Constanţa), cu menţiunea că este „sursă“ din data de 5 noiembrie 1977, ceea ce presupunea, deci, racolarea sa la mai bine de un an de la terminarea Institutului de Marină, cînd deja era ofiţer navigator.

Potrivit Registrului cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, registru care cu prin de informatorii Securităţii membri de par tid din judeţul Constanţa, Traian Băsescu a fost folosit ca „sursă“ de către locotenentul major Mihai Avramides de la Securitatea Port Con stanţa începînd cu data de 5 noiembrie 1977.

Momentul era unul dificil. Sensibilităţile românilor legate de fosta poliţie politică comunistă erau încă puternice, iar în aceeaşi pe ri oadă senatorul ţărănist Constantin Ticu Dumi trescu începuse bătălia sa publică pentru deconspirarea Securităţii, cu o largă susţinere publică, afirmînd că, atîta vreme cît nu vor fi publicate numele informatorilor, „ţara asta nu va ieşi din criza morală în care se află“. Ziarul constănţean Telegraf îşi fundamenta demersul publicării numelor de informatori tocmai pe această afirmaţie, iar exemplul ministrului Trans porturilor era considerat drept grăitor din acest punct de vedere: „forţînd o conjunctură să-i devină favorabilă, călcînd în picioa re conştiinţe, turnătorul Băsescu se caţără cu repeziciune în crăcile noii stăpîniri“. Aceasta era percepţia timpului şi a celor din oraşul în care locuise atîţia ani asu pra ascensiunii lui Traian Băsescu – din Con stanţa, de pe Aleea Zmeurei, la Bucureşti, în Bulevardul Aviatorilor, de la Inspectoratul Na vigaţiei Civile la Ministerul Transporturilor. Din cauza scandalurilor legate de înstrăinarea flotei, condiţie în care tot mai mulţi marinari îngroşau rîndurile şomerilor, la care se adăuga şi acesta al presupusei sale colaborări cu Securitatea, Traian Băsescu devenea impopular în propriul oraş – ceea ce, probabil, l‑a determinat, atunci cînd a fost cazul, să nu-şi aleagă Constanţa drept circumscripţie electorală la depunerea candidaturii pentru un loc de deputat în Par lamentul României, ci tocmai judeţul Vaslui.

Nu are nimic să-și reproșeze

Fără îndoială, scandalul public izbucnit în februarie 1992 în legătură cu acest aspect nebulos din propriul lui trecut nu putea să rămînă fără replică. În cele din urmă, după mai bine de o lună de la dezvăluiri, Traian Băsescu a confirmat colaborarea cu Securitatea. La solicitarea unui reporter, „ministrul Băsescu a confirmat că a semnat o serie de note informative, în perioada în care ocupa funcţia de comandant de navă“, arată cotidianul Telegraf la 8 aprilie 1992, ca şi motivul invocat pentru această colaborare, care s-a făcut, după cum afirma Băsescu, „conform prevederilor Legii 23 [privind secretul de stat – n.m.] a regimului ceauşist“. O lună mai tîrziu, răspunzînd la întrebarea „Vă temeţi de publicarea dosarelor dvs. de Securitate?“ pusă de revista Expres Magazin, ministrul Băsescu a afirmat fără echivoc: „Nu am să-mi reproşez nimic […]. Niciodată vreun comandant din flota română nu şi-a pîrît echipajul“. Şi a continuat: „Nu mă tem deloc. Este cel mai frumos lucru care s-ar putea face şi care ar spăla moral această naţiune. Nu mă tem de nimic. Nu am nimic să-mi reproşez, asta în mod cert“.

Jumătăţile de adevăr au învăluit acest caz. În 18 iunie 1998, un nou scandal public privind colaborarea unor politicieni cu Securitatea a aprins, din nou, spiritele (fiind aduse în discuţie cazurile vicepreşedintelui PNŢCD Vasile Lupu şi cel al ministrului sănătăţii, UDMR-istul Francis Barany). Traian Băsescu, pe atunci vicepreşedinte al Partidului Democrat şi ministru al Transporturilor, afirma la o conferinţă de presă a partidului, răspunzînd unei întrebări, că a semnat, în calitate de comandant de navă, rapoarte către Navrom, care ajungeau apoi la Securitate. Băsescu a opinat că dosarul lui de la Securitate nu poate apărea într-un ziar, deoarece a lucrat „12 ani în străinătate“ şi, din această cauză, dosarul „trebuie adus cu camionul“. El a precizat că PD cunoştea activitatea lui de comandant de navă şi că, în opinia sa, acum apar în presă doar dosarele celor care nu mai sînt „utili serviciilor secrete“, dar a refuzat să comenteze cazurile lui Lupu şi Barany, a căror demisie fusese deja solicitată de premierul Radu Vasile. Ce însemna însă „a fi util serviciilor secrete“, Traian Băsescu nu a fost întrebat şi nici nu a spus.

Un proces cîștigat. Cu noi dezvăluri

Episodul colaborării lui Traian Băsescu în calitatea lui de comandant de navă cu Secu ritatea, racolat fiind de locotenentul Avrami des de la Securitatea Port Constanța, a fost reluat de Mugur Ciuvică în 14 februarie 2004. După ce a fost readusă în discuţie nota din Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, care îl menţionează ca „sursă“, Traian Băsescu se vedea din nou confruntat cu umbrele trecutului. În aceeaşi zi, a ieşit în apă rea sa partidul. Biroul de presă al Parti dului Democrat declara că „preşedintele PD nu a cunoscut nici un ofiter pe numele Avra mides. Preşedintelui Traian Băsescu nu i s-a adus niciodată la cunoştiinţă că ar fi fost sursă a Securităţii. Drept urmare, nu acceptă nici un fel de responsabilitate pentru înscrisurile ce se aflau în registrele foştilor prim secretari“.

Traian Băsescu a reacţionat și el prompt, afirmînd: „Nu am fost niciodată informator al Securităţii şi nici nu mi s-a propus să devin aşa ceva […]. Nici un comandant de navă, nici un ofiţer de marină nu şi-a turnat echipajul la organele de Securitate. Ca şi comandant, într‑adevăr, la întoarcerea dintr-o călătorie tre buia, conform legilor de atunci, să informez sub semnătură pe armator în legătură cu zo nele unde am fost, persoanele cu care am stat de vorbă, eventualele probleme de ordine şi disciplină din rîndul echipajului, starea tehnică a navei angajate în voiaj. Niciodată rapoartele nu au vizat atitudinea oamenilor faţă de regim“. Pregătindu-și candidatura la președin ție, Băsescu l-a și dat în judecată pe Ciuvică. Și a cîștigat. În cursul procesului din 2004, în virtutea dreptului la apărare, Mugur Ciuvică a solicitat instituțiilor care dețin arhive ale Secu rității să lămurească situația de colaborator al Securității a candidatului Băsescu. Con form unui document care a fost făcut pubic în cir cumstanţele acestui proces, emis de către Unitatea Militară 01150 (Arhiva) din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Traian Băsescu figura în evidenţele păstrate ca fost „colaborator al Direcţiei de Contrainformaţii Militare“ (Direcţia a IV-a din cadrul Securităţii), pe vre mea cînd era student la Institutul de Ma rină „Mircea cel Bătrîn“. Cu alte cuvinte, dacă Băsescu nu intenta acest proces, nu am fi aflat niciodată (fapt confirmat acum) că el era „omul Securității“, turnător încă din anul II de facultate, denunțîndu-și colegii, cu numele conspirativ „Petrov“. La Institutul de Marină funcționa un „ceist“, cum era numit, pres curtat, ofiţerul de contrainformaţii al unităţii, care monitoriza atît cursanţii, cît şi profesorii Institutului, mai ales cu privire la fidelitatea faţă de regim. În genere, marinarii erau atent urmăriţi din cauza contactelor lor implicite cu străinii, contacte asupra cărora regimul comunist din România devenise de-a dreptul paranoic, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu lăsa deoparte orice scrupul în întărirea puterii personale şi instaurarea dictaturii. Cu atît mai mult, încă din faza de pregătire trebuiau controlaţi ofiţerii care aveau să îi comande. A devenit, de acum, cert că studentul Traian Băsescu de la Institutul de Marină a fost un asemenea informator. Chiar de atunci, de cînd Ministerul Apărării Naționale a făcut public documentul prin care se dovedea că acesta colaborase cu securistul de la facultate, ca o primă reacţie, Traian Băsescu, liderul de partid şi candidatul la Preşedinţia României, nu şi-a ascuns furia faţă de publicarea acestor informaţii despre trecutul său.

Apoi, cînd firea sa aprinsă s-a mai liniştit, a venit şi vremea explicaţiilor cumpănite. Traian Băsescu a recunoscut că a fost nevoit ca, în anul al II-lea de facultate, la prima ieşire pe mare, să „dea cu subsemnatul“ în faţa „ceistului“ unităţii, dar că nu şi-a turnat vreun coleg, ci doar a răspuns unor întrebări benigne, care priveau mai degrabă propria viaţă şi „orientare“, precum şi atmosfera de acasă, din familie, aşa cum, spunea el, toţi colegii săi au fost siliţi să o facă. Nu a fost confirmat atunci de vreunul dintre ei, iar în lista „colaboratorilor“ Securităţii, racolaţi cu acel prilej, al verificării studenţilor din anul al II-lea de la Institutul de Marină, figura doar numele său. Iar de acum, după cum arată dezvăluririle de pe site‑ul Europei Libere (romania.europalibera.org), au ieșit la iveală atît coperțile dosarului său de informator, cît și două note informative despre colegii de la Institutul de Marină. Două, pînă acum.

Securitatea veche și nouă – în apărarea președintelui

Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securi tatea a rămas în penumbra în care oamenii cu un trecut compromis și-l ascund, atîta vreme cît el i-a putut într-un fel sau altul recompensa pe cei care ar fi putut face lumină în legătură cu aceasta. Încă de cînd a apărut în 1992, în Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, Băsescu a fost protejat atît de ofițerul care-l recrutase, cît și de instituțiile Statului.

Pe 29 noiembrie 2005, o echipă a televiziunii Antena 3 a stat de vorbă cu fostul locotenent major de securitate Mihai Avramides, pensionat din fosta Direcție a Penitenciarelor. El a negat că ar fi fost cel care l-a recrutat pe Băsescu şi a susţinut că s-a întîlnit cu Traian Băsescu „doar de vreo două ori, la sfîrşitul anilor ’70“. Mihai Avramides, ofițer de contrainformații penitenciare, recunoştea că a fost și ofiţer de Securitate în portul Constanţa, dar afirma că singura lui misiune era aceea de a strînge informaţii tehnice, susţinînd că a po vestit telefonic aceste detalii inclusiv membrilor Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Mihai Avramides a declarat pentru reporterii Antenei 3 că „este scos la înaintare din răzbunare“, că şefii lui din acea vreme „ştiau mai multe despre activitatea lui Traian Băsescu, dar nu sînt întrebaţi“. În fond, declaraţia lui contrazicea afirmaţia lui Băsescu, potrivit căreia nu l-a cunoscut niciodată pe ofiţerul de securitate Avramides.

Cît despre „şefii“ din Securitate despre care pomenea Avramides, ei au tăcut. După 1989, Dumitru Nicuşor şi Constantin Decu, de la fosta Securitate din Constanța, cei care l-au „preluat“ ca „sursă“ pe Traian Băsescu după ce Avramides a plecat prin transfer de la Securitate la Direcția Penitenciare, au avut toate motivele să tacă. Primul a ajuns general și şeful SRI Ialomiţa, iar cel de-al doilea, Decu, fost coleg de la Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne cu Avramides, a fost pînă în 1997 şeful SRI Constanţa. S-au găsit și ofiţeri din fosta Se curitate care să-i ia direct apărarea lui Traian Băsescu. În 6 octombrie 2005, Gheorghe Dinu a declarat că, din poziţia sa de fost şef Serviciu Contraspionaj al Inspectoratului Judeţean de Securitate de la Constanta, ştie că „Băsescu nu a fost informatorul meu sau al subalternilor mei“, fără să precizeze însă dacă Securitatea Portului Constanţa i se subordona sau dacă, încălcînd principiul conspirativităţii muncii, ofiţerii îi raportau asupra fiecărui informator racolat. În schimb, fostul securist lăsa să se înţeleagă că alta ar fi fost situaţia lui Traian Băsescu la Anvers, căci „în toată lumea, numai ambasadorii, dar foarte rar, nu au fost ofiţeri acoperiţi“.

Serviciul Român de Informații (moştenitorul arhivei Securităţii) a căutat să ascundă orice posibilă urmă spre descîlcirea ițelor colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea. De pildă, cu privire la ofițerul de securitate Avra mides din Portul Constanța, SRI habar n-avea de activitatea acestuia în UM 0757 între 1977 și 1982, perioada în care Băsescu colaborase cu securistul, nici măcar atunci cînd trebuia să furnizeze date unei alte instituții a Statului. În 2001, la o adresă a penitenciarului Brăila, pe care am extras-o din dosarul de cadre al lui Mihail Avramides de la Arhiva Administrației Penitenciarelor, cu nr. G-S/2096 din 02.02.2001, prin care penitenciarul cerea UM 0764 Con stanţa – SRI să-i comunice adeverinţele cu încadrările în grupele de muncă ale lui Avramides, SRI Constanţa răspundea cu ur mă toarea notă: „Vă comunicăm că din verificările efectuate de către noi, rezultă că acesta a fost cadru activ al unităţii noastre, probabil [s.m.] în perioada menţionată de dumneavoastră în adresă“. Dar dosarul de cadre de la penitenciare al lui Avramides, pe care l-am găsit în arhiva Administraţiei Naţionale a Peniten ciarelor, confirmă că acesta era, în perioada în care Traian Băsescu figurează ca „sursă“ a Securității, cu acordul partidului, „ofiţer operativ principal la Serviciul de Securitate al portului Constanţa (UM 0757), lucrînd în cadrul colectivului «navigatori români» şi ocupîndu-se îndeosebi de «navele petroliere»“.

Toți securiștii care puteau cunoaşte epi soade sensibile din trecutul lui Traian Băsescu au gravitat, cît acesta a fost ministru și mai apoi președinte al României, în cercul său de apropiaţi, pe care-i proteja. Printre aceștia, nu numai foștii securiști constănțeni, ajunși șefi în Serviciul Român de Informații, cît mai ales foștii securiști care-i cunoșteau trecutul de la Anvers, unde a condus reprezentanța comercială a Navromului și de unde provenea „ca mionul de rapoarte“ despre care Băsescu pome nea în derîndere.

Băsescu, sub „brațul de acoperire“ al foștilor spioni

Calitatea relațiilor lui Traian Băsescu cu Securitatea la Anvers a depășit-o cu mult pe aceea a unui informator cu angajament al Securității, pe care o avusese ca student, sau „sursă“, în calitatea lui de comandant de navă. Ştefan Andrei, fostul ministru de Externe şi al Comerţului Exterior, afirma, într‑un interviu acordat unui post de televiziune, că nimeni nu putea să fie trimis într-un post în străinătate decît cu acordul Securităţii. Ştefan Andrei a mai spus că avizul pentru plecarea la orice post în străinătate era dat de o comisie din secţia de cadre a PCR, condusă de Elena Ceauşescu, dar că această comisie era, de fapt, subordonată Securităţii. Excepţie de la această procedură, spunea el, nu a făcut nici trimiterea la Anvers a lui Traian Băsescu. Dată fiind protecția de care s‑au bucurat din partea lui toți cei care l-au cunoscut pe fostul președinte atunci, nici unul nu a spus nimic despre ce a făcut, de fapt, Băsescu la Anvers.

Mai întîi, îl pomenim pe Silvian Ionescu, fost ofiţer de Securitate care, după propriile declaraţii, răspundea, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, de reţelele de spionaj ale României socialiste în vestul Europei, fiind tocmai şeful Serviciului I (Belgia-Olanda-Luxemburg) din cadrul departamentului extern al Securităţii. Despre apropierea dintre Silvian Ionescu și Traian Băsescu nu trebuie să mai intru în detalii – ea a fost una de notorietate.

Al doilea, Marin Antonescu, a fost şeful sub acoperire al rezidenţei Securităţii de la Bruxelles. El nu a ascuns că l-a întîlnit direct pe Traian Băsescu, în perioada în care acesta se afla în post la Anvers. Acesta spunea despre relaţiile cu Traian Băsescu de atunci că amîndoi au fost acolo, „ca să zic aşa, contemporani“: „Ne întîlneam frecvent şi profesional, pe linie consulară, dar şi ca şi colegi, ca români în Belgia“. Trecînd de la PDSR la PD, odată cu ascensiunea politică a lui Traian Băsescu, Marin Antonescu a devenit vicepreşedinte al Organizaţiei Dîmbo viţa şi consilier judeţean pe listele PD.

Al treilea ofiţer cu misiune în Belgia, Vasile Stanciu, cu „acoperirea“ de consilier I al Amba sa dei Republicii Socialiste România la Bruxelles şi gradul de locotenent-colonel de Securitate, a fost „cooptat“ în Serviciul Român de Informaţii și a avansat pînă la funcţia de şef de „unitate specială“, în spatele acestei denumiri ascunzîndu-se faptul că el coordona ofiţerii acoperiţi ai serviciului. Băsescu l-a recunoscut la o întîlnire cu cadrele de conducere ale SRI, care a urmat instalării sale ca preşedinte al României. Cu acea ocazie, le-a spus celor prezenţi că, dacă cineva doreşte să afle mai multe despre el, să-l întrebe pe colonelul Stanciu, pe care îl văzuse în sală. Îl cunoştea pe acesta cu gradul său vechi, neştiind că Stanciu fusese făcut general de către Iliescu în 2003.

Adrian Isac, cel de-al patrulea personaj din „careul de aşi“ al Securităţii în Belgia, a lucrat în spionajul României socialiste în mai multe posturi, sub acoperire diplomatică. Ca semn al încrederii pe care i-o arăta, dar și ca recompensă, preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe fostul spion român în Belgia cu organizarea eliberării ostaticilor români răpiţi în 2005 în Irak. La începutul lunii aprilie 2006, Ovidiu Ohanesian a relatat o discuţie pe care a avut‑o cu preşedintele Traian Băsescu, referitoare la împrejurările eliberării ziariştilor răpiţi. „L-am întrebat pe preşedinte de ce l-a trimis să ne elibereze tocmai pe generalul Isac Adrian. Acum știu că Isac Adrian l-a însoţit împreună cu Silvian Ionescu (agenţi DIE) pe Traian Băsescu la Agenţia României de la Anvers în perioada 1987-1989. Au fost şi au rămas buni prieteni de familie şi de afaceri, cei doi fiind recompensaţi imediat după ce Băsescu a ajuns preşedinte“.

Nu doar securiștii care l-au cunoscut în exterior, ci și foștii șefi ai lui Băsescu de la NAVROM au fost recompensați de acesta. Cornel Idu, fostul director Navrom, inculpat în dosarul „Flota“ pentru înstrăinarea frauduloasă, după 1989, a celei mai mari părţi a flotei comerciale româneşti pe care o gestionase în anii construirii socialismului, a fost beneficiarul a două prescrieri, scăpînd de orice răspundere penală. La începutul mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu era deja unul dintre cei mai bogaţi operatori de nave, averea sa fiind estimată la 60-65 de milioane de dolari, cît şi al unor contracte extrem de avantajoase încheiate cu marina militară. Una din firmele sale a primit în 2005 con tracte de reparaţii pentru cîteva nave, printre care şi bricul „Mircea“, care se ridicau la peste 100 de miliarde de lei vechi. Contractele i-au fost atribuite prin încredinţare directă de către Gheorge Marin, comandantul flotei militare, un protejat al preşedintelui Băsescu.

Un alt apropiat al lui Traian Băsescu din anii petrecuți la Anvers, fostul ofiţer de marină Laurenţiu Mironescu, a ajuns deputat de Constanţa al fostului Partid Democrat Liberal, partidul prezidenţial. Cît despre „ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră“, Theodor Stolo jan, „dragă Stolo“, fostul șef al Unității de Aport Valutar Special, șeful cel mare al unității din Securitate pentru care lucra Băsescu și unde se vărsa valuta făcută de acesta la Anvers, chiar nu trebuie să mai vorbesc.

Investigatorii CNSAS, transformați de Germina Nagâț în tăinuitori

Rămîneau, în această situație, doar arhivele. Dar, după cum se știe, acestea au rămas, pînă acum, tăcute. La CNSAS, Traian Băsescu a fost verificat în 2002, în 2004, în 2006 și în 2009, cu același verdict: nu a colaborat cu Securitatea. De fiecare dată, Direcția de Investigații a transmis Colegiului că nu există date cu privire la el. Deși datele, iată, existau, ca și informatorul „Petrov“, alias Traian Băsescu, acesta fiind racolat, cu angajament, încă de pe băncile Institutului de Marină, în 1972, cum indica adresa MApN din 2004, care a fost cu bună știință ignorată la ultimele verificări ale președintelui Băsescu. O simplă coroborare a numelui de cod al acestuia cu dosarele de urmărire informativă ale colegilor săi ar fi dus către adevăr. Dar nu s-a întîmplat așa. Ori s-a întîmplat, dar adevărul a fost împiedicat să iasă la iveală. În 2012, CNSAS a redeschis un dosar de verificare pentru Traian Băsescu, la solicitarea ziarului Ring. Dosarul i-a fost atribuit Iulianei Măgirescu, de la De partamentul de Investigaţii al CNSAS, aceasta descoperind, se pare, documente care de monstrau că Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea. Pe 13 iulie 2013, Iuliana Măgirescu se aruncă de la etajul 9 al unui bloc din sectorul 6; cazul nu a apărut nicăieri în presă.

În 16 octombrie 2013, Traian Băsescu primea al cincilea verdict de necolaborare cu Securitatea, redactat de Direcția de Investigații, condusă de Germina Nagâț. Prețul? Moartea unei angajate a CNSAS. În februarie 2014, ca urmare a ultimei „sentințe“ a instituției, care îl scotea pentru a cincea oară basma curată pe președintele Băsescu, mi-am dat demisia din Grupul de Dialog Social, care o premiase pe Germina Nagâț, șefa Direcției de Investigații, pe care o consideram principalul vinovat de tăinuirea dosarului de Securitate al lui Traian Băsescu și propuneam ca acesta să fie ales în locul meu în GDS. Atunci am fost ținta unui val de critici – s-au întors împotriva mea „toți oamenii președintelui“, chiar unii dintre cei care acum îi dezvăluie trecutul murdar.

Cu acea ocazie, într-un drept la replică adresat revistei Observator cultural, Germina Nagâț, acum reprezentanta USR în Colegiul CNSAS (care, dacă și-ar respecta programul de reformă morală, i-ar retrage sprijinul politic), arăta că nici o investigație a instiuției „nu se face cu temă, ci cu temei legal“ și asigura că „nici o persoană din instituţie, indiferent în ce departament ar lucra“, nu protejează și nici nu vînează pe nimeni.

A fost nevoie, iată, ca unul dintre foștii săi subalterni să facă în zilele noastre o simplă coroborare a datelor, pentru ca adevărul să iasă la iveală (este drept, lucrînd fără să spună nimănui). Și de moartea unei angajate a CNSAS, subalternă a doamnei Nagâț, care nu-și luase aceleași mijloace de precauție. Adevărul este cîteodată scump plătit și a de vărul este că acum fostul președinte Băsescu îmi pare mai puțin josnic decît cei care l-au protejat și lăudat atîta amar de vreme, răpindu-i României mai bine de un deceniu de normalitate.

Despre revizionism

mai 20, 2019 Adrian Năstase5 comentarii

Din păcate, in Europa, tema revizionismului reapare cu o anumită periodicitate. După incheierea Războiului Rece, reimpărtirea sferelor de influentă a determinat dezmembrarea unor federatii si schimbări de frontieră. Iugoslavia a fost atunci „poligonul de incercare” pentru reasezarea zonelor de putere in Europa. România a reusit, cu intelepciune, să-si protejeze integritatea teritorială. Mai mult, prin decizia pe care a luat-o, in 2004, guvernul pe care l-am condus, in urma hotărârii Curtii Internationale de Justitie, spatiul maritim românesc (platou continental si zonă economica exclusivă) s-a mărit cu aproximativ 9700 km pătrati, respectiv 79,34% din suprafata in disputa cu Ucraina.

Din păcate, in preajma aniversării a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon, in politica Ungariei se accentuează accentele de revizionism. Două observatii preliminare: 1. politica Ungariei devine mai agresivă fată de România atunci cand România pare mai vulnerabilă, din punct de vedere intern si extern; 2. actiunea UDMR este un barometru al temperaturii in relatiile româno-ungare, UDMR fiind „prizonieră” din punct de vedere financiar a guvernului ungar.

In relatiile bilaterale, ambianta legăturilor bilaterale a oscilat si in functie de „culoarea” guvernelor de la Budapesta si de personalitatea liderilor de acolo. Antall, Goncz, Horn, Jeszensky, Kovaci, Medgiessy, Gyurcsany, Orban au imprimat accente diferite pentru relatiile româno-ungare.

In ceea ce mă priveste, in chestiunea drepturilor pentru minorităti, rămâne valabil ce spuneam in 1990, ca ministru de externe: „In materie de minorităti, ce e bun pentru Europa este bun si pentru România„. NU putem accepta un dublu standard de tratament in această privintă. Pe această bază, l-am fortat, prin intermediul Consiliului Europei si al OSCE, pe premierul Victor Orban să modifice legea prin care acorda „legitimatie de maghiar” maghiarilor din România. In aceste conditii, el a pierdut alegerile din Ungaria, din 2002.

Sigur, in contextul metodelor paralele de afirmare si răspândire a politicilor de tip revizionist, sunt sugerate, la nivel academic sau politic, idei, doctrine suport – gen „drepturi colective”, „autonomie personală”, „autonomie culturală” etc. Astfel, o „inventie” a reprezentat-o maniera in care a fost proclamată statalitatea provinciei Kosovo, invocându-se, incorect, principiul auto- determinării POPOARELOR, in conditiile in care era vorba de o minoritate etnică albaneză, transformată, in urma războiului in majoritate si apoi in „popor kosovar”. Cu un interes mai larg pentru stabilirea acestui tip de precedent. Precizez că, din acest motiv, România nu a recunoscut „statul”Kosovo.

In ultimii ani, in mod regretabil, Viktor Orban incearcă să transforme Transilvania intr-un fel de condominium româno-ungar. Manifestările sunt tot mai vizibile – vizite ale unor oficiali ungari in Transilvania fără anuntarea autoritătilor române, reuniuni „mixte” de tot felul, politici transfrontaliere in materie de sprijin pentru UDMR, investitii exclusiv in Transilvania, sprijin pentru proiecte (inclusiv sportive), propagandă in SUA si in Europa in favoarea tezelor ungare, dezvoltarea relatiilor cu Rusia pentru „indiguirea” României, actiune ostilă fată de România in PPE, consulatul de la Cluj, vizita Papei in Transilvania si mobilizarea liderilor ungari, etc.

La Arad, un ziarist mi-a reamintit de reamplasarea statuii celor 23 generali. I-am răspuns că ambianta politică de atunci (2004) permitea acest lucru – premierul Ungariei participase impreună cu mine la Budapesta la 1 Decembrie, la sărbătorirea Zilei nationale a României, incheiasem un Parteneriat pentru Secolul 21, Ungaria ne sprijinise pentru intrarea in NATO si pentru finalizarea negocierilor cu UE, UDMR fusese un partener corect pentru guvernul PSD minoritar. Parcul Reconcilierii de la Arad – compus din Statuia generalilor si din Arcul de trimf, adăugat in 2004 si care simbolizează revolutia din cele trei tări române, trebuia să fie un mod de a arăta că lăsăm rănile să se cicatrizeze si ne concentrăm pe proiecte viitoare. Viktor Orban are o altă intelegere a istoriei recente. In aceste conditii, el trebuie să stie că asa cum această statuie a fost demontată de Regele Ferdinand, la mijlocul anilor ’20, atunci când se inteteau atacurile la adresa Tratatului de la Trianon, tot asa, in conditiile unei politici cu accente revizioniste tot mai puternice, statuia poate fi, din nou, demontată până când gesturi inacceptabile fată de simboluri românesti (steaguri, cimitire, utilizarea limbii române in comunitătile majoritar maghiare) nu vor inceta si atitudinea de respect nu va reveni.

Am republicat, anul trecut, o brosură despre revizionism si o interpelare pe această chestiune de acum 75 de ani (1934) a lui Iuliu Maniu si a lui C.I.C. Brătianu, cu răspunsul ministrului de externe, de atunci, Nicolae Titulescu. Iată ce afirma Titulescu in Adunarea Deputatilor:

„Scopul manifestațiunilor revizioniste este demoralizarea țărilor vizate și ținerea trează în opinia publică ungară a unei speranțe nelămurite în vremuri mai bune. Cu alte cuvinte, aceste manifestațiuni constituesc o armă de luptă în războiul juridic, care, din nefericire, se confundă astăzi cu starea de pace. ”

Iată si cuvintele de final ale lui Iuliu Maniu:

„Dacă în atâtea și atâtea chestiuni interne ne desparte, unii de alții, o lume întreagă, doresc măcar în chestiunile externe să ne unim cu toții în gând și hotărîre, de a păstra ceea ce este al nostru, de a nu ataca pe nimeni, dar a nu lăsa ca nimeni să ne atace patrimoniul național.

Va trebui, firește, să nu fim numai deștepți, să nu fim numai hotărîți, ci și tari , în sensul unei puteri interne de consolidare națională și economică și în sensul realizării unei puteri armate, care să impună chiar și celor ce ar avea vreo îndoială în ceea ce privește destoinicia, tăria și voința noastră”.

Sper ca liderii de astăzi ai României să inteleagă si să urmeze acest indemn.

Ceremonia de acordare a titlului de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universitătii „Aurel Vlaicu” din Arad

mai 18, 2019 Adrian Năstase25 comentarii

Ieri am fost la Arad, la Universitatea „Aurel Vlaicu”, unde, in cadrul unei emotionante ceremonii, mi s-a acordat titlul de Doctor honoris causa. Din Comisia care a decis acordarea acestui titlu au făcut parte doamna prof. Ecaterina Andronescu – ministru al educatiei, domnul prof. Răzvan Theodorescu – vicepresedinte al Academiei Române, domnul prof. Ioan M. Anghel – presedintele Asociatiei române de drept european, doamna prof. Ramona Lile – rector al Universitătii si domnul prof. Ioan Radu – presedintele Senatului Universitătii.

M-am bucurat să intâlnesc multe distinse personalităti locale, vechi prieteni, profesori si studenti. Pentru conferinta mea de răspuns la Laudatio, am ales o temă importantă pentru interesele românesti – „Criza actuală a dreptului international”.

Am observat un interes neobisnuit de mare al unor jurnalisti sau agentii/site-uri de stiri pentru acest eveniment si, pentru că multi dintre ei nu au putut fi prezenti spre a asculta această conferintă, m-am gândit să adaug la această scurtă notă textul pe care l-am pregătit pentru ceremonia de la Arad:

Prof. Univ. Dr. Adrian Năstase

„Criza actuală a dreptului internațional

Sunt 45 de ani de când am început studiul dreptului internațional public, la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române.

Ca cercetător sau ca profesor de drept internațional, am scris mult, în acești ani, deși nu atât cât mi-aș fi dorit – datorită agendei publice cunoscute. Ca ministru de externe, ca promotor al diplomației parlamentare, ca prim-ministru, am acționat permanent pentru înfăptuirea intereselor naționale românești într-un context internațional și european nu de puține ori complicat, în care „regulile jocului” s-au schimbat de multe ori, necesitând o adaptare „din mers”. Întotdeauna am considerat dreptul internațional ca pe un instrument esențial al politicii externe românești și l-am folosit, adeseori, cu succes, în atingerea obiectivelor noastre. Am promovat, în același timp, o politică externă cu respectarea dreptului internațional, a coordonatelor, conceptelor și instituțiilor sale fundamentale.

În toată această perioadă tumultoasă, într-un context european și internațional cu geometrie variabilă, dreptul internațional, la rândul său, a fost și este supus unor mari presiuni ale schimbării. Dacă, pentru o țară ca România, dreptul internațional prezintă această importanță deosebită în vederea atingerii obiectivelor sale de politică externă, evoluția recenta a conceptelor și instituțiilor de drept internațional ridică numeroase întrebări și generează o justificată îngrijorare.

De-a lungul ultimelor decenii, dreptul internațional a fost considerat fie un „medicament” miraculos – pentru a realiza și menține pacea universală – fie, din contră, o formulă utopică, construită din „bucăți de hârtie” (tratate internaționale), fără valoare practică.[1]

Un obiectiv major al oricărui sistem de drept îl reprezintă continuitatea și stabilitatea instituțională. Dreptul internațional nu a reușit, pe deplin, să atingă acest obiectiv, între altele deoarece și-a pierdut, în anumite perioade, coerența și influența în ceea ce privește politica externă a statelor, în condițiile unor dezacorduri importante în legătură cu natura și cu funcțiile sale.

Dreptul internațional actual trebuie, fără îndoială, să se modifice deoarece, după sfârșitul Războiului Rece, foarte multe caracteristici ale societății internaționale au suferit, și ele, numeroase modificări. Societatea internațională rămâne fluidă, datorită fragmentării politice contemporane, pe fondul unei globalizări economice fără precedent și al unei neîncrederi în potențialul stabilizator al dreptului internațional, încă necristalizat în noii săi parametri. Acțiunile actorilor internaționali, care – deși în societățile naționale respective își datorează existența, organizarea și funcționarea eficientă mecanismelor statului de drept – pe plan internațional nu (mai) țin cont de importanta normelor dreptului internațional, aceasta, în condițiile în care o serie întreagă de actori non-statali, neconvenționali, acumulează o tot mai mare influență pe plan internațional, profitând de forțele globalizării.

Au existat numeroase încercări doctrinare sau politice de a construi legende sau pentru a demitiza dreptul internațional.

Până la urmă, problema esențială este de a observa că relația drept internațional – suveranitate a avut și are geometrie variabilă sau, mai bine zis, în mod paradoxal, relația dintre ele funcționează pe principiul vaselor comunicante. Mai multă suveranitate a statelor înseamnă mai puțin drept internațional; mai mult drept internațional presupune mai puțină suveranitate. Este o exprimare brutală dar formule de genul „suveranitate partajată”, ,,suveranitate relativă” exprimă mai curând speranța că o ordine internațională bazată pe integrare și pe renunțarea la unele atribute suverane ar putea să ajute, prin cedarea unor atribute ale statului național către o structură instituțională regională sau globală, la menținerea păcii și securității internaționale.[2]

Ordinea internațională a pornit de la formule care se bazau pe decizii necenzurate ale entităților statale, în numele a ceea ce, mai târziu, s-a numit „suveranitate absolută”. Deznodământul unui conflict avea ca rezultat, cel mai adesea, ,,pacea cartagineză” – formulă preluată de la John Maynard Keynes, pentru a desemna finalul celui de-al treilea război punic, când romanii i-au ucis pe toți locuitorii Cartaginei sau i-au vândut ca sclavi.

Conceptul westphalian al suveranității[3]

Acesta a apărut după Războiul de 30 de ani, în 1648, și a avut ca rezultat formarea a zeci de noi state. Lucrarea lui Jean Bodin de la sfârșitul secolului XVI despre suveranitate a avut, de asemenea, o influență foarte mare. Acest concept a urmat o sinusoidă determinată de evoluția relațiilor europene sau globale și de modelele de ordine internațională. De la formule utopice promovate de filozofi sau oameni politici la modele bazate pe diplomație și război (Grotius), la modele de tip colonial, la formule de coexistență pașnică, sau de destindere internațională, la modelul lumii unipolare sau multipolare. În mod evident, toate acestea puneau în discuție fie formule de coordonare, pe orizontală, între suveranități considerate egale (principiul egalității suverane) sau formule de tipul centru-periferie, evidente, spre exemplu, în funcționarea Consiliului de Securitate (dreptul de veto al celor cinci mari puteri).

„Relevanța universală a sistemului westphalian derivă din natura sa procedurală – respectiv valoric neutră. Regulile sale erau accesibile oricărei țări: neamestecul în treburile interne al altor state; inviolabilitatea granițelor; suveranitatea statelor; încurajarea dreptului internațional. Vulnerabilitatea sistemului westphalian o reprezintă reversul punctelor sale forte. Conceput, așa cum a fost, de către state epuizate de vărsări de sânge, acesta nu a oferit o direcție. A gestionat metode de alocare și conservare a puterii; nu a oferit niciun răspuns la problema ridicată de generarea legitimității”.[4]

Eforturile dreptului internațional în perioada Războiului Rece, au fost îndreptate inclusiv către realizarea „managementului complexității”, către „îndiguirea conflictului în limite tolerabile” sau spre „evitarea unor catastrofe”.[5]

Deși principiul suveranității absolute a statelor a suferit o serie de modificări, dintre care cea mai importantă a fost cea a transferului voluntar de suveranitate, care a permis înființarea și funcționarea organismelor internaționale din sistemul ONU, dar mai ales succesul Uniunii Europene, mutațiile cele mai radicale au apărut după acordurile convenite, de cele două mari puteri, la Malta.

Politica externă a României de până în 1989 a fost structurată pe o interpretare extremă a principiilor westphaliene, exprimată sintetic de sintagma „neamestecul în treburile interne ale altui stat”. Lumea reală pe care am găsit-o însă după prăbușirea comunismului era una a interdependențelor crescute și a „suveranității limitate”.

În principiu, conceptul de „limitare a suveranității” ar trebui să răspundă atât anumitor aspecte specifice, legate de funcționarea unor instituții suprastatale, de genul ONU sau, mai ales, a Uniunii Europene, cât și nevoii de a facilita găsirea unor soluții în cazul în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt încălcate masiv și sistematic de către un regim politic de natură totalitară.

Din păcate, ca parte a „doctrinei Brejnev”, acest concept a „justificat” intervenția din 1968, în Cehoslovacia, a trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepția României), pentru a înăbuși reformele „primăverii de la Praga”. Este unul dintre motivele pentru care, după episoade precum cele ale bombardării Serbiei de către aviația NATO, pentru a determina o soluție pentru criza din Kosovo, această abordare a avut și are și contestatari.

Încercarea de a reevalua conceptul suveranității nu era ușor de acceptat într-o țară ca România, în care naționalismul dictatorial al lui Ceaușescu lăsase urme profunde, generând multe probleme, atât în structurarea unei noi politici externe, în acceptarea unor norme europene și internaționale în materie de drepturi și libertăți cetățenești, dar și în felul în care erau abordate relațiile cu unii dintre vecinii noștri.[6]

În mod paradoxal, însă, dreptul internațional a fost mai eficient in perioada coexistenței pașnice, principiile și regulile sale reprezentând un cod de conduită al coabitării celor două sisteme (lagăre) ideologice. „Tabla” de principii conținută în Declarația Adunării Generale ONU din 1970 și, mai ales, decalogul de la Helsinki din 1975, reprezintă exemple clasice.[7]

Din punctul de vedere care ne interesează, nu era vorba de respectarea suveranităților individuale ale statelor din cele două zone ideologice, ci, mai curând, de respectarea reciprocă a „suveranității” de ansamblu a statelor membre în Tratatul de la Washington, respectiv din Tratatul de la Varşovia. Principiul neamestecului in afacerile interne viza, mai curând, obligația de auto-reținere din partea celor două mari puteri, SUA și URSS, de a se amesteca în zonele de influență consemnate după al Doilea Război Mondial, inclusiv prin notele de pe „șervețelul” pe care l-au validat Churchill și Stalin la Yalta.[8]

Deși, aparent, suveranitatea statelor în perioada Războiului Rece părea apărată de principiile dreptului internațional, aceste principii nu erau, cel puțin inițial, gândite a fi aplicate în interiorul celor două alianțe. În Alianța estică, principiul internaționalismului proletar, spre exemplu, avea precădere. Și în zona vestică au existat probleme în momentul în care în Italia sau în Franța a apărut perspectiva formării unor guverne de stânga.

Dreptul internațional funcționează eficient în condițiile în care nu există o stare de război, de conflict sau de criză. În astfel de situații, reapare cu putere reflexul suveran de apărare a propriilor interese.[9]

Am putut constata acest lucru, în mod clar cu ocazia valului de migrație din ultimii ani pentru persoane care vin din zone de conflict sau de sărăcie din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia. În condiții normale, Uniunea Europeană are reglementări pentru a controla fluxurile migratorii, pornind de la Convenția de la Geneva din 1951 pentru refugiați și având proceduri pentru acordarea dreptului de azil. În momentul în care, însă, numărul de refugiați/azilanți a depășit cota anuală obișnuită în Europa, Uniunea Europeană, la nivel central, nu a mai putut gestiona situația pe baza unor reglementări juridice, și a fost nevoită să adopte soluții politice, cu ignorarea reglementărilor existente.

Mai mult, unele dintre țări au ridicat „bariere de suveranitate” și ziduri fizice pentru a-și proteja teritoriul sau, ulterior, după atentatele de la Paris, unele dintre ele și-au manifestat, individual, voința suverană refuzând să accepte cotele de imigranți stabilite la Bruxelles, eventual atacând decizia respectivă în fața Curții de Justiție de la Luxembourg.

Mai este, deci, important dreptul internațional sau ne vom întoarce la stadiul în care suveranitatea națională absolută stabilea, individual, regulile și cadrul vieții internaționale? Așa cum am arătat, teoretic, dreptul internațional exclude conceptul de suveranitate absolută. Dreptul internațional apare și se dezvoltă în condițiile în care, prin voința lor, statele își auto-limitează suveranitatea, acceptând obligații internaționale în cadru bilateral sau multilateral. Sigur, și în perspectiva obținerii anumitor drepturi sau avantaje.

Pe de altă parte, așa cum arăta Nicolae Titulescu, „a preconiza drept rețetă a unei păci permanente abolirea suveranității înseamnă nu numai a preconiza o soluție imposibilă, ci și, dacă ne-am îndrepta pe această cale, să aruncăm lumea în haos și anarhie”.[10]

Modelul unipolar a „simplificat” oarecum lucrurile, în sensul că formula centru – periferie a funcționat, poate cu o corecție în sensul că periferia avea mai multe etaje. Cert, România, în perioada imediată de după încheierea Războiului rece,[11] s-a aflat într-o zonă tampon, Uniunea Sovietică pierzând teritorii dar și zonele de influență anterioare. În același timp, însă, Statele Unite și puterile europene nu aveau capacitatea de a „digera” foarte rapid noile teritorii care li se ofereau: Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, țările baltice, România, Bulgaria. În mod paradoxal, dar firesc, aceste țări, scăpate de dependența centru-periferie din sistemul estic, își doreau să intre într-un sistem nou de alianță, pentru a nu rămâne într-o zonă de no-man’s-land.

De aici, „goana” spre Bruxelles, dorința de a deveni, rapid, membri ai NATO și ai UE. Într-un studiu din 2018, Vlad Perju, de la Boston College Law School afirma că integrarea europeană reprezintă un fel de Revoluție franceză a timpului nostru. El face o analiză a conceptelor lui Jürgen Habermas, referitoare la criza Uniunii Europene, punându-și întrebarea dacă există cu adevărat o dublă suveranitate în Europa, evidențiindu-se o dualitate de guvernare între nivelul național și cel supranațional. În opinia lui Habermas, indivizii sunt și se percep ei înșiși atât ca popoare ale statului național cât și în calitate de cetățeni ai Uniunii Europene. De aici și conceptul de dublă suveranitate pe care îl folosește Habermas. Totuși, Vlad Perju ajunge la concluzia că „suveranitatea duală reprezintă un pas greșit în direcția corectă”.[12]

Elemente ce țin de suveranitatea națională, de interesele naționale, de „interesele supreme” pot conduce la decizii ce pot fi interpretate (justificate) ca o aplicare a clauzei rebus sic stantibus, alimentând ideea relativității normelor de drept internațional.

„Se spune că vrem să ne conducem după dreptul internațional și, cu toate acestea, lumea rămâne un martor pasiv al încălcărilor repetate ale acestuia”. Cu aceste cuvinte ale lui Nicolae Titulescu începeam un articol pe care l-am publicat, împreună cu Bogdan Aurescu, despre rolul strategic al dreptului internațional în societatea contemporană. Era un articol din 2003 și evocam, încă de atunci, faptul că principiile, concepțiile, chiar și viitorul dreptului internațional erau supuse presiunii unor factori de influență non-juridici, ce au tendința să evite, să ignore sau să subordoneze dreptul internațional unor interese politice particulare.

Este adevărat, dreptul internațional, mai ales în perioada de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial și până la sfârșitul Războiului Rece, s-a cristalizat într-un sistem deosebit de complex. Au fost reglementate numeroase domenii noi, reguli de conduită cutumiare au fost codificate. În esență, zone din ce în ce mai extinse ale relațiilor internaționale au fost „normativizate”.[13]

După încheierea Războiului Rece, societatea internațională a suferit însă numeroase mutații, unele dintre ele radicale, ale caracteristicilor sale de bază, ceea ce a generat noi presiuni asupra dreptului internațional. Între aceste schimbări, reamintesc prăbușirea sistemului bipolar și o nouă distribuție a puterii, globalizarea și creșterea interdependențelor între actorii internaționali, cu impact asupra conceptului de suveranitate și a modului în care ea este exercitată, prevalența economicului asupra politicului; regionalizarea și multiplicarea structurilor regionale de cooperare; un proces accelerat și lărgit de integrare europeană (ceea ce a dus la o dezvoltare amplificată a dreptului european – complementar și, în anumite situații, înlocuind reguli ale dreptului internațional general), disoluția anumitor state și apariția altora noi, cu implicații asupra conceptelor de succesiune și de recunoaștere în dreptul internațional; efectele transfrontaliere ale dezvoltărilor tehnologice (spre exemplu, folosirea dronelor, în special pentru scopuri militare); erodarea conceptului de stat-națiune, cu implicații în ceea ce privește conceptul de suveranitate; amenințările neconvenționale la adresa securității interne și internaționale, precum terorismul, traficul de droguri, criminalitatea transfrontalieră.[14]

Dezvoltarea relațiilor internaționale , după încheierea Războiului Rece, manifestată în dezvoltarea cooperării bilaterale sau regionale a însemnat o evoluție pozitivă a dreptului internațional. Din păcate, au existat și involuții, mai ales în ceea ce privește nucleul dreptului internațional – principiile sale fundamentale. Concepte cum ar fi „intervenția umanitară”, ,,intervenția democratică”, ,,responsabilitatea de a proteja”, testate deja la nivel politic și acceptate de unele state, minează principiul neamestecului în afacerile interne ale statelor, așa cum era el definit în perioada Războiului Rece. Sigur, în numele unor valori democratice dar care, în mod evident, permit o acțiune externă a marilor puteri, în afara mecanismului ONU, pentru a justifica proiectarea unor interese economice sau politice sub „umbrela” unor valori universale.[15]

„Responsabilitatea de a proteja” este un concept care s-a dezvoltat foarte mult în ultimele două decenii. El a fost creat din necesitatea de a privi cu mai multă atenție aspecte legate de incidente cu caracter umanitar. Este adevărat, însă, că acest concept prezintă pericole, în anumite cazuri, atât pentru cei care „beneficiază de el” cât și pentru cei care își asumă sarcina sa. Acest concept este legat de ambele aspecte ale principiului autodeterminării, cel intern și cel extern. El poate veni însă în contradicție cu suveranitatea statului și cu integritatea sa teritorială.

Responsabilitatea de a proteja a intrat în vocabularul juridic în 2001 atunci când Comisia internațională privind intervenția și suveranitatea de stat, creata de ministrul de Externe canadian în anul 2000 și formată din experți în drept internațional, a publicat raportul său intitulat „Responsabilitatea de a proteja”. Recomandările acestei comisii au fost confirmate, în 2004, de Panelul la nivel înalt convocat de Secretarul general ONU asupra pericolelor, provocărilor și schimbării, dar care a ajuns la concluzia că responsabilitatea de a proteja poate fi exercitată „numai cu aprobarea Consiliului de Securitate”. Criteriile identificate de Panel pentru a permite o intervenție militară, în urma unei aprobări a Consiliului de Securitate, erau legate de seriozitatea amenințării, scopul acțiunii, epuizarea celorlalte mijloace, caracterul proporțional al măsurilor și evaluarea consecințelor. Aceste recomandări au fost cuprinse în documentul din 2005 adoptat de Summit-ul Liderilor mondiali, convocat de Secretarul general al ONU. Conform acestui document, fiecare stat are responsabilitatea de a-și proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, epurării etnice și crimelor împotriva umanității. În același timp, comunitatea internațională, prin Națiunile Unite, are responsabilitatea de a folosi mijloace diplomatice, umanitare sau altele, conform Cartei ONU, pentru a ajuta la protejarea populațiilor împotriva acestor crime. În măsura în care este nevoie, prin intermediul Consiliului de Securitate și cooperare cu organizațiile regionale relevante pot fi luate și măsuri de ordin militar.[16]

Fragmentarea dreptului internațional este o altă realitate a timpurilor noastre. Pe de o parte, diversificarea și expansiunea dreptului internațional sunt noile realități ale normativității internaționale, dar aceste evoluții generează probleme de interpretare, de evoluții paralele în ceea ce privește contradicția între norme aparținând unor ramuri distincte ale ordinii juridice internaționale. A apărut, așa cum sublinia Comisia de Drept International, și fenomenul de „forum-shopping” – posibilitatea pentru state de a-și alege jurisdicția preferată, în condițiile existenței unor conflicte pozitive de competentă.[17]

O întrebare frecventă din partea studenților este „Ce sunt principiile dreptului internațional?” Cinic vorbind, depinde pe cine întrebi. Unii consideră că este vorba de „orientări” ale dreptului, de „idei călăuzitoare”, alții consideră că ele au caracter normativ.[18]

Iată, spre exemplu, una dintre chestiunile delicate, mai ales în Europa, este cea legată de conținutul conceptual și de modul de punere în aplicare a principiului autodeterminării popoarelor. Dacă aspectul intern al autodeterminării pare destul de clar sub aspectul competenței de stabilire a unui regim politic propriu, componenta externă este mai complicată. Ea a fost folosită în trei cazuri după 1990 în ceea ce privește Federația Iugoslavă, Federația Cehoslovacă și Federația Sovietică. Nu intru în detalii în legătură cu felul incorect in care a fost folosit acest principiu în crearea statalității provinciei Kosovo. În urmă cu mai mult timp am explicat acest mecanism, contrar dreptului internațional, într-o conferință la Universitatea din Cambridge. Au apărut, însă, situații noi. De exemplu, referendumul din Scoția, în condițiile în care Scoția este doar una dintre unitățile teritoriale ale Marii Britanii. Legea privind referendumul privitor la independența Scoției a fost adoptată în parlamentul scoțian la 14 noiembrie 2013. Între temele campaniei care au urmat figura și problema calității de membru în organizații internaționale, în special UE și NATO. Referendumul a avut loc în 18 septembrie 2014 cu următoarea întrebare: „ar trebui Scoția să devină o țară independentă?” Rezultatul referendumului a fost 55% pentru rămânerea în Marea Britanie și 45% care au votat pentru independență. Sigur, însă, că acest referendum a determinat consecințe pe această temă, mai ales în Spania.[19]Și nu numai…

Dreptul internațional s-a dezvoltat într-un mod extensiv, mai ales după al Doilea Război Mondial, sub influența filosofiei de eliminarea a protecționismului, și pentru afirmarea unui comerț liber. Acest „entuziasm” a fost întrerupt, la un moment dat, prin doctrina îndiguirii („containment”) lansată de președintele american Truman, când cele două spații – cel Occidental și cel sovietic – au funcționat oarecum independent. După deceniul anilor `60, deceniul decolonizării, și schimbarea, în acest fel, a structurii de vot în Adunarea Generală ONU, lucrurile s-au schimbat într-o anumită măsură, iar discuțiile dintre Est și Vest în cadrul conferințelor CSCE, inclusiv decalogul de la Helsinki, au determinat apariția a ceea ce s-a numit „dreptul internațional al destinderii”. Această modificare bazată pe un echilibru de putere între Est și Vest și care a determinat ceea ce s-a numit coexistența pașnică fusese deja marcată de Declarația Adunării Generale ONU din 1970 referitoare la principiile relațiilor prietenești dintre state în lumina Cartei ONU.

În acea perioadă, dreptul internațional avea trei funcții principale: apărarea propriului teritoriu, cooperarea și coexistența. Era vorba de o lectură nouă a articolelor din Cartă și care determina liniile de demarcație între Est și Vest, dar și un alfabet juridic, bazat pe neamestecul în treburile interne (de fapt în treburile interne ale celeilalte grupări). Este ceea ce a permis nesancționarea intervenției Uniunii Sovietice în Cehoslovacia, în 1968.

În momentul de față, nimeni nu mai contestă existența dreptului internațional, iar dezbaterile despre fundamentul său – de drept natural, pozitivist, sociologic, etc. – aproape că nu mai există.

Mai mult, dreptul internațional a devenit, în sine, o ordine juridică, cu subramuri care s-au dezvoltat în funcție de evoluțiile tehnologice și de problemele importante ale relațiilor dintre state – dreptul aerian, dreptul spațial, dreptul internațional al mediului, drept internațional penal etc. Consecința acestei dezvoltări a fost, însă, și o anumită fragmentare a sa iar dezvoltarea unor proiecte regionale a dus la apariția unui nivel intermediar de reglementare între dreptul național și dreptul internațional. Un exemplu evident în acest sens îl reprezintă dreptul european. De aceea, cele mai multe dintre analizele de drept internațional au mai puțin caracterul teoretic, sofisticat, din secolul XX, și merg mai mult pe aspecte tehnice legate de diferite domenii ale unor reglementări concrete. Ca atare, manualele de drept internațional nu mai reprezintă, pentru a folosi expresia lui E. J. Dupuy, „un magazin de teorii”, studiile de drept internațional din ultimii ani examinând aspecte concrete ale dreptului pozitiv.

În ceea ce privește momentul actual, întrebarea esențială este aceea daca dreptul internațional, este într-un impas, într-o criză, sau este vorba doar de o întretăiere de drumuri? Poate că depinde de noi felul în care vom ieși din acest sens giratoriu. Putem constata, însă, că se manifestă, cu siguranța, un declin al doctrinei de drept internațional, indiferent de orientarea acesteia. Au crescut, în schimb, teoriile, doctrinele, legate de noua configurare a ordinii mondiale.[20]

Câteva comentarii, acum, în legătură cu anumite elemente de noutate referitoare la principiul nefolosirii forței. Deși dreptul internațional clasic interzice folosirea forței ca instrument de politică externă[21],în perioada actuală, se evidențiază diverse tipuri de agresiune calificate prin formule de tipul „război hibrid”, „război asimetric”, „cyber-warfare” și care se bazează pe intervenții ale unor „omuleți verzi”, fără identitate statală, ale unor „legiuni străine”, ale unor drone cu acțiune transfrontalieră, ale unor informații transmise prin internet de către persoane sau organizații. Unele dintre aceste informații pot avea efect subversiv și efecte politice (vezi „primăvara arabă”, revoluțiile și „maidanele” de diferite culori și inspirații).

După încheierea Războiului Rece, principiul nefolosirii forței a fost repus în discuție după 11 septembrie 2001. Imediat după atacurile împotriva World Trade Center și a Pentagonului, președintele George W. Bush a declarat în Congres: „fie sunteți cu noi, fie sunteți cu teroriștii […] Aceasta nu este numai bătălia Americii. Și ceea ce este în joc nu este numai libertatea Americii. Este o bătălie a întregii lumi. Este o bătălie a civilizației”. Rezultatul – „războiul împotriva terorii”, o bătălie atât militară cât și ideologică, a evoluat într-un conflict fără frontiere geografice, fără o definiție clară a victoriei și care a devenit „o întreprindere globala cu o durata nedeterminată”. Astfel a apărut o nouă paradigmă a dreptului internațional, bazată pe o nouă lectură a conceptului de auto-apărare și de utilizare licită a forței în plan internațional. Această formă de acțiune militară a fost explicată în termeni de bătălie între civilizații, considerându-se că Statele Unite au fost atacate deoarece simbolizează valorile civilizației occidentale. Noua paradigmă s-a despărțit de vechile principii ale dreptului internațional, justificând aceste acțiuni prin faptul că ele aduc libertate, democrație și civilizație întregii planete.

În literatura de specialitate sunt explicate unele rădăcini ale acestui tip de abordare bazată pe excepționalismul american – considerarea faptului că Statele Unite reprezintă cel mai înalt nivel de civilizație pe care l-a atins umanitatea până la acest moment. Este pusă această abordare în contextul relațiilor dintre vechii coloniști și popoarele indigene, din Lumea Nouă, pornind și de la o formulă sugerată de Papa Inocențiu al IV-lea, la mijlocul secolului al XIII-lea, când pentru a reconcilia formula de drept natural a lui Aristotel cu noțiunea de supremație papală a declarat că popoarele ne-creștine erau ființe raționale și, ca atare, subiecte ale dreptului natural, dar cei care respingeau voința lui Dumnezeu erau iraționali și, de aceea, încălcau acest drept. Cu alte cuvinte, o acțiune împotriva lor era justificată. La fel, rebelii americani, în secolul XVIII, în condițiile în care coloniile, în mod categoric, nu aveau dreptul de a se răscula. Thomas Grey afirma că acțiunea pentru independență nu putea fi realizată în condiții legale. Este ceea ce s-a întâmplat în relația cu dreptul colonial britanic, Statele Unite considerând că acționează în numele dreptului natural și nu al dreptului în vigoare.

În același fel, Războiul din Vietnam fusese justificat ca un efort al americanilor de a apăra libertatea în fața agresiunii comuniste.

Este clar că, în noua situație internațională de după 2001, guvernul Statelor Unite a hotărât că, față de amenințările cu un terorism global, pot fi acceptate politici și practici care se îndepărtează de la normele dreptului internațional, în special de cele referitoare la reținerea în a folosi forța sau în ceea ce privește asigurarea drepturilor omului, inclusiv pentru tratamentul celor deținuți pentru acte de terorism. Această nouă paradigmă evidențiază importanța dreptului internațional, dar exprimă posibilitatea ca Statele Unite să nu îl aplice, în funcție de voința și de interesele sale.[22]

Este vorba de ceea ce în drept internațional se numește jus in bello sau dreptul războiului sau drept internațional umanitar. Felul în care, acceptând că războiul poate fi o realitate, chiar dacă este interzis în drept internațional pornind încă de la convențiile de la Haga din 1899 și 1907 si apoi prin Pactul Briand-Kellogg,, s-a încercat să se evite daune colaterale, efecte ale operațiunilor militare asupra civililor, protejarea prizonierilor de război, etc. Aceste reguli, consolidate de convențiile de la Geneva, de după al Doilea Război Mondial, au fost puse sub semnul întrebării de ceea ce se numește războiul împotriva terorii sau războiul împotriva terorismului. Cum pot fi prevenite și eventual pedepsite unele acțiuni de insurgență sau contra-insurgență în condițiile unor atacuri sinucigașe și apariția ca actori în operațiuni militare a unor grupuri organizate care folosesc forța militară sau de alt tip? Adeseori, scopul este de a genera suficientă violență pentru a obține consecințe politice. Modalitățile de a obține astfel de obiective nu se limitează, în mod evident la forțele convenționale folosite, în general, de către state. De aici provocarea evidentă pentru dreptul internațional umanitar în a identifica forme de răspuns din partea statelor care să fie în limitele proporționalității.[23]

De la începutul anilor `90, a avut loc o acumulare masivă de efecte negative in ceea ce privește reglementarea juridica a relațiilor dintre state – situație pe care am identificat-o cu formula de criză a dreptului internațional.[24]

lată câteva argumente suplimentare în acest sens:

Reticența unor state de a mai accepta obligații impuse de tratatele multilaterale, preferând adoptarea unor documente politice;

Scăderea alarmantă, după 1990, a numărului de tratate multilaterale generale, corpul principal al dreptului internațional rămânând așa cum a fost el definit până la încheierea Războiului Rece, cu câteva excepții (problema persoanelor cu dizabilități, etc.). Marile tratate ale dreptului internațional rămân, în mod paradoxal, cele adoptate în perioada Războiului Rece;

De altfel, această reticență se manifestă și în numărul limitat de ratificări pentru documente importante, ceea ce duce la intrarea târzie în vigoare a anumitor tratate. Spre exemplu, Convenția cu privire la dreptul mării, adoptată în 1982, a intrat în vigoare după 12 ani;
Sistemul de sancțiuni ineficient, cel actual părând să funcționeze mai curând atunci când sunt încălcate interesele marilor puteri.
Fragmentarea dreptului internațional se observă foarte bine atunci când examinăm conceptul și regulile privitoare la drepturile omului. Le numim drepturi universale ale omului, dar acestea funcționează în mod concret ca drepturi constituționale în fiecare țară într-un anume context istoric și de tradiție. Sunt țări în care conceptul de îndatoriri este mai presus de conceptul de drepturi. În Asia, spre exemplu. În Europa, acest concept a apărut ca o revoltă împotriva tiraniei statului. Se pune problema cum definim și cum funcționează comunitatea. Este individul mai important decât comunitatea? Sau este mai importantă comunitatea, așa cum se întâmplă în afara Europei? Există perspective diferite si în ceea ce privește familia. Cruciadele sau perioada colonială au încercat să impună formule eurocentrice, inclusiv sub aspectul valorilor. In urma cu câțiva ani, la Adunarea Generală ONU, președintele Obama recunoștea că modul în care s-a procedat în Libia, Irak sau Afghanistan nu a dat rezultate. El recunoștea că încercarea de a impune formula americană de democrație în alte zone ale lumii nu este justificată și nu este eficientă.
Conceptele de democrație și de drepturi ale omului au fost folosite pentru a justifica „dreptul de a proteja” în interiorul granițelor altor state diverse categorii de persoane sau pentru a apăra un anumit model de democrație. Mulți au considerat însă că, în realitate, este vorba de acțiuni destinate să protejeze interese ale unor mari puteri. Sigur, nu în toate cazurile, dar adeseori se evită deciziile Consiliului de Securitate, sau acestea nu pot fi luate în cadrul ONU tocmai datorită unor interese contradictorii.
Carta ONU există de mai mult de 70 de ani, dar descoperim o structură normativă fragmentată. Sunt dovezi clare că dreptul internațional regional, spre exemplu dreptul european sau dreptul asiatic, evoluează cu viteze diferite. Există deja diferențe uriașe între dreptul european și dreptul internațional general, care a rămas doar un fel de nivel de bază al principiilor și al normelor imperative. Este evident, rolul ONU se diminuează, statul național se erodează. Conceptele de bază cu care operăm nu mai sunt „statul suveran”, ,,statul națiune”, ,,statul membru al ONU”, ci „statele puternice” și „statele slabe”. În discursul său, de la tribuna ONU, președintele Obama a făcut referire de patru – cinci ori la „națiunile puternice” și la responsabilitățile pe care acestea le au. Si in discursurile președinților rus si chinez apar aceleași formulări.
O altă trăsătură a ultimilor ani, la nivelul vieții internaționale dar cu implicații pentru dreptul internațional, o reprezintă dezintegrarea și descentralizarea unor state, prin invocarea, uneori eronată, a dreptului la autodeterminare al popoarelor. Kosovo a reprezentat exemplul cel mai clar.[25]Se recunoaște, inițial, dreptul la autodeterminare, ca bază a creării unui stat suveran. Dar este vorba de dreptul la autodeterminare al unui POPOR. În cazul Kosovo, în provincia respectivă, a existat mai întâi o minoritate etnică albaneză care s-a transformat, în perioada conflictului cu sârbii, într-o majoritate etnică, iar această majoritate s-a transformat în „poporul kosovar” pentru a justifica aplicarea dreptului la autodeterminare și crearea unui nou stat. A fost un mecanism simplu, validat printr-un referendum local și apoi, desigur, rușii au folosit, în Crimeea, precedentul astfel creat.
Observăm, deci, o degradare a valorilor universale, așa cum au fost ele definite în Carta ONU. Interese foarte concrete au înlocuit „tabla de valori”.
Fără a generaliza, am sentimentul că, în lumea actuală, au dispărui liderii politici vizionari. Examinând felul în care s-a reușit reclădirea Europei după război, felul în care conducătorii statelor europene au marcat viața politică și proiectele majore, pe termen lung, facem comparație cu felul în care multe dintre deciziile de astăzi vizează rezolvarea unor chestiuni de moment și, în anumite cazuri, manipularea opiniei publice. În acest context, în mod evident, dreptul internațional stagnează. Nimeni nu dorește să-și asume angajamente pe termen lung, fiind preferate reacții la evenimente și scandaluri cotidiene.

Dreptul internațional trebuie sa reprezinte, însă, în continuare, un tezaur, un ansamblu normativ în care sa fie cuprinse valorile acumulate și validate pe parcursul evoluției unei civilizații, principiile și normele transferate, în timp, de la o generație la alta, elementele cele mai semnificative de conviețuire dintre comunități. El trebuie sa definească și sa apere anumite interese comune ale societății internaționale si sa impună aceste standarde și la nivelul statelor membre. Dreptul internațional poate stabili, astfel, și anumite traiectorii viitoare pentru societate, în acord cu diverse obiective asumate, construind matricea, scheletul pentru viitoare construcții.

În analiza noastră, merită să introducem și disputa ce are loc în momentul de fată În legătură cu echilibrul delicat de alegere între legalitate și legitimitate. Criterii legate de „moralitate”, ,,dreptul natural”, ,,echitate”, pentru a justifica legitimitatea unor măsuri în afara unui cadru legal, pun însă în primejdie funcționarea dreptului internațional. Această chestiune s-a pus, în numeroase rânduri, în legătură cu anumite intervenții militare care nu au obținut aprobarea Consiliului de Securitate.

În acest context, este firească și întrebarea dacă sunt adaptate modalitățile de elaborare a dreptului internațional la dinamica rapidă a relațiilor internaționale. Spre exemplu, cutuma – unul dintre izvoarele principale ale dreptului internațional, care presupune, între altele, o practică „generalizată” și „îndelungată” – mai poate funcționa în dreptul internațional contemporan ca un izvor de drept capabil să asigure schimbarea normativă necesară? Răspunsul nu este ușor de dat, în primul rând, datorită unor formule de „corectare” ingenioase, dezvoltate, în practică sau în teorie (spre exemplu, teoria „cutumei instantanee”, în cazul unor rezoluții ale Adunării Generale a ONU) sau datorită funcției de „inițializare” pe care o evidențiază cutuma, filtrând din spectrul larg al faptelor internaționale doar pe cele care sunt validate printr-o practică „generalizată și îndelungată”.

Este clar însă că dreptul internațional cutumiar prezintă anumite limite: nu poate fi coordonat înainte de desfășurarea evenimentelor, nu poate fi structurat cu suficiente detalii, nu poate să asigure o eterogenitate largă a punctelor de vedere ale statelor, nu poate beneficia de un sprijin organizațional serios, în general nu poate să fie pus sub un control parlamentar solid și permite un spațiu excesiv pentru auto-interpretare din partea statelor și, uneori, pentru anumite interpretări mai puțin solide din partea judecătorilor. Ori, este clar că, în cazul provocărilor moderne din cadrul societății internaționale – protecția globală a mediului, sănătatea publică la nivel internațional, securitatea cibernetică, cataclismele naturale sau financiare, liberalizarea mișcării bunurilor, serviciilor si oamenilor – este greu să intervii, la nivel normativ, suficient de repede, folosind mecanismele cutumiare. Sigur că, până spre sfârșitul secolului XX, cerințele erau diferite. Dreptul coexistenței fusese creat în mare măsură pe o bază cutumiară.[26]

Pe de altă parte, se pune întrebarea dacă mai joacă în prezent factorul ideologic un rol semnificativ în elaborarea dreptului internațional. Se pare că mult mai mic decât în deceniile anterioare. De la „dreptul internațional de tranziție” de după Primul Război Mondial și de la dreptul „interblocuri” (sau al coexistenței pașnice) de după Al Doilea Război Mondial s-a trecut la un „drept internațional al destinderii”, bazat în mare măsură pe afirmarea intereselor naționale. Și mai puțin pe factorii ideologici.

În prezent, după căderea comunismului, se conturează profilul unui drept internațional post-ideologic, cu noi ferestre de oportunități spre zone normative și instituționale integratoare. „Barometrul” schimbărilor din ultimii ani este reprezentat de dinamica sinusoidală a relațiilor dintre SUA și Rusia.

Nucleul dreptului internațional pozitiv contemporan este format în esență din 30 de tratate multilaterale adoptate în cadrul Ligii Națiunilor și din peste 560 de tratate multilaterale pentru care Secretarul general al ONU este depozitar (aprilie 2019). De asemenea, până în martie 2013, erau înregistrate, la ONU, în 2900 de volume, 50.560 de tratate bilaterale. Care este rezultatul acestei rețele de tratate? În mod evident, un sistem neomogen, între altele, datorită practicii rezervelor și a unor clauze flexibile.

Un rol deosebit în extinderea „corpusului” dreptului internațional îl are procesul de codificare, în special cel din cadrul Națiunilor Unite. Acest proces este însă destul de îndelungat. Astfel, proiectul de convenție asupra dreptului tratatelor, inițiat de Comisia de Drept Internațional a Națiunilor Unite în 1949, a fost adoptat după exact două decenii, în 1969. Sunt multe alte exemple asemănătoare.

Pe de altă parte, activitatea de codificare nu este îndreptată întotdeauna în direcțiile cele mai importante, iar explicația este dată de faptul că în unele domenii- mai puțin importante – poate fi realizat mai ușor un consens general.

Uneori, documentele de drept internațional fie sunt formulate la un nivel de abstractizare prea înalt (documente „umbrelă”, reflectând doar un „consens” de principiu), fiind lipsite apoi de măsurile necesare de punere în aplicare, fie traduc simplist, în formulări juridice insuficient fundamentate, anumite obiective de politică externă. Regula de drept internațional apare, în acest din urmă caz, ca o revendicare mai curând politică decât ca rezultat al compromisului obținut din armonizarea intereselor divergente.

Unii autori au considerat că ineficiența dreptului internațional, atât în ceea ce privește prevenirea unor abuzuri în materia drepturilor omului sau în evitarea conflictelor armate, se leagă de domeniul educației – faptul că există o disparitate evidentă între țările lumii în ceea ce privește predarea materiilor juridice și, în special a dreptului internațional. Într-un studiu din 2017, Ryan Scoville a prezentat rezultatele unei anchete asupra predării dreptului internațional în câteva mii de facultăți de drept din 190 de țări. Teza lui principală, pentru că nu voi intra în detalii, este aceea că disparitățile din domeniul predării dreptului internațional, în diferite țări, determină lipsa unei interpretări standardizate asupra unor concepte de drept internațional și influențează negativ eficacitatea acestuia. Analiza introducerii obligatorii a materiei dreptului internațional în facultățile de drept prezintă o situație pesimistă. În majoritatea țărilor unde, în 1973, această materie era obligatorie în toate facultățile, mai târziu, în 2014, în multe dintre ele procentul scăzuse semnificativ. Franța – 54%, Germania – 47%, România – 74%, Marea Britanie – 3%, SUA – 4%. Spre deosebire de acestea, în Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Ungaria, Norvegia, Suedia, Rusia procentul era în continuare de 100%. Dacă ne raportăm doar la Statele Unite, în ultimele decenii, facultățile americane ofereau cel puțin un curs de drept internațional. Unele chiar 4-5 materii pe teme internaționale. Acestea nu intrau, însă, în zona cursurilor obligatorii.

Mai menționez faptul ca, în 1989, Adunarea Generala a ONU a adoptat o rezoluție declarând deceniul anilor `90 “decada ONU pentru dreptul internațional”, unul dintre scopuri fiind acela de a încuraja predarea, studierea si diseminarea cât mai larga a dreptului internațional. Au fost apoi și alte rezoluții ONU care au reafirmat aceste scopuri. Trebuie, totuși, subliniat faptul că, în unele țări, cum ar fi Irlanda sau Japonia, în mod paradoxal nu se cere studierea obligatorie a dreptului internațional nici acum. În alte țări, cum ar fi Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite, predarea obligatorie nu este o practică majoritară. Cele mai mici procente privind studiul obligatoriu privind dreptul internațional se referă, la Irlanda, Japonia, Noua Zeelandă (0%), Marea Britanie (3%), Statele Unite (4%), Canada (23%).

Concluzia acestei cercetări este aceea că ideile contează și că, în aceeași măsură, educația contează. Ideile capătă forță atunci când găsesc mijloace organizaționale de exprimare. Cele mai multe idei au putere prin ele însele – un număr de oameni vor fi convinși de aceasta. Dar puterea socială a oricărui set de idei este amplificată atunci când aceste idei sunt preluate de o puternică organizație politică, integrate cu alte formule ideologice și apoi diseminate cât mai larg.[27]

Pe de altă parte, încrederea în dreptul internațional scade în condițiile în care poziția unor mari puteri este aceea de dezangajare din diverse reglementări bilaterale sau multilaterale.

Astfel, în octombrie 2018, Administrația Trump a anunțat că SUA se vor retrage din 4 acorduri internaționale. Era vorba de Tratatul bilateral cu Iranul, apoi de Protocolul Opțional la Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Aceste două decizii au fost determinate de faptul că, prin intermediul Curții Internaționale de Justiție, fuseseră deschise două dosare împotriva Statelor Unite. În aceeași perioadă, în contextul unui conflict comercial cu China, Statele Unite au anunțat retragerea din Uniunea Poștală Internațională, iar apoi președintele Trump a anunțat că Statele Unite vor denunța tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF), tratat încheiat cu Rusia, în 1987.

Aceste anunțuri recente se leagă, într-un fel, de o tendință manifestată în timpul administrației Trump de retragere din diferite angajamente internaționale. Începând cu ianuarie 2017, administrația americană a anunțat retragerea Statelor Unite din acordul de la Paris, din JCPOA, UNESCO, Consiliul ONU asupra drepturilor omului de la Geneva. De asemenea, Statele Unite au anunțat retragerea din Global Compact on Migration și, de asemenea, din parteneriatul Trans-Pacific. Este evidentă politica de reexaminare a angajamentelor internaționale a Statelor Unite cu o influență evidentă asupra evoluției dreptului internațional contemporan.

Iată un alt exemplu – situația unui acord vechi de 24 de ani (Acordul Nord American de Liber Schimb – NAFTA), care a fost renegociat, în condiții foarte dure, cu Mexic și cu Canada și finalizat, la sfârșitul anului 2018, sub numele de acordul SUA/Mexic/Canada. În ceea ce privește parteneriatul Trans-Pacific (TPP), decizia de retragere a administrației Trump din acest acord multilateral a fost și o notă negativă în legătură cu felul în care administrația Obama administrase acest acord.

O situație specială a reprezentat-o dinamica relației Statelor Unite cu Arabia Saudită, complicată prin asasinarea lui Jamal Khashoggi, un critic foarte dur al guvernului saudit. Rațiunile prezentate în 20 noiembrie 2018 de către președintele Trump erau următoarele: „după vizita mea în Arabia Saudită, anul trecut, Regatul a fost de acord să cheltuiască și să investească 450 de miliarde de dolari în Statele Unite […] Din cele 450 de miliarde, 110 miliarde urmează să fie cheltuite pe echipamente militare de la Boeing, Lockheed Martin și alți furnizori mari de echipamente de apărare. Dacă noi vom anula, într-un mod iresponsabil aceste contracte, Rusia și China ar fi beneficiarii acestora și foarte fericite să dobândească acest nou business.”

Un alt exemplu îl reprezintă exprimarea publică a unui dezacord puternic de către administrația Trump față de Curtea penală internațională. În 10 septembrie 2018, consilierul pentru securitate națională, John Bolton, a pus în discuție legitimitatea acestui tribunal și îngrijorarea față de o anchetă privind eventuale crime de război comise de militari americani sau membri ai agențiilor de informații americane în Afganistan. Ceea ce este mai spectaculos, John Bolton a menționat și măsuri de retaliere pe care Statele Unite le-ar lua dacă tribunalul va acționa împotriva SUA, Israelului sau a altor aliați ai Statelor Unite. Aceste declarații au apărut în momentul în care procurorul Curții Penale Internaționale a solicitat, în noiembrie 2017, inițierea unei investigații în ceea ce privește crimele de război si crimele împotriva umanității in Afganistan și în țările vecine. În aceste condiții, Bolton s-a exprimat în felul următor: „Nu vom coopera cu ICC (Curtea Penală Internațională), nu vom oferi nicio asistență ICC, nu vom adera la ICC. Vom lăsa ICC să moară singură. În orice caz, Curtea nu a obținut niciun fel de rezultate în ceea ce privește pedepsirea crimelor atroce. Din 2002 și până acum, Curtea a cheltuit peste 1,5 miliarde de dolari, obținând doar 8 condamnări”. El a continuat, anunțând măsurile care vor fi luate, dacă această anchetă va fi dusă mai departe: „Vom negocia cu și mai multă energie acorduri bilaterale pentru a împiedica alte state să predea militari americani către ICC. Vom interzice intrarea în Statele Unite a judecătorilor și procurorilor tribunalului. Vom sancționa fondurile lor în sistemul financiar american și-i vom urmări în sistemul penal american. Vom face același lucru pentru orice companie sau stat care ajută investigațiile ICC privitoare la americani. Vom lua notă dacă anumite țări vor coopera cu investigația ICC și ne vom aminti acest lucru atunci când discutăm despre asistența străină, asistența militară și cooperarea în domeniul intelligence”. De altfel, după discursul lui Bolton și președintele Trump a exprimat preocupările în legătură cu ICC în discursul său de la Adunarea Generală ONU: „În ceea ce privește America, ICC nu are jurisdicție, nu are legitimitate și nu are autoritate […], nu vom ceda suveranitatea Americii către o birocrație globală care nu este aleasă și nu răspunde”.

Mai poate fi menționat faptul că încă din luna mai a anului trecut, președintele Trump a anunțat retragerea SUA din înțelegerea multilaterala încheiată în iunie 2015 intre Iran, cei 5 membri permanenți ai consiliului de securitate, Germania și Uniunea Europeană (JCPOA), Iranul fiind de acord să accepte, în anumite limite, controlul programului său nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor internaționale. Ca urmare a acestor declarații, în iulie 2018, Iranul a Inițiat o acțiune împotriva Statelor Unite la Curtea Internațională de la Haga, invocând și o încălcare a tratatului bilateral cu America semnat in 1955. Răspunsul Statelor Unite a fost de a denunța tratatul bilateral care prevedea posibilitatea soluționării unor eventuale diferende bilaterale de către Curtea internațională de justiție.[28]

Iată și unele evoluții în ceea ce privește poziția Chinei față de dreptul internațional. În ultimii ani, în condițiile în care China, adăugând preocupărilor privind reforma internă, obiective de politică internațională, în mod evident, abordările în zona dreptului internațional au devenit mai numeroase, ieșind din stereotipul „celor 5 principii ale coexistenței pașnice”. Orientându-se și spre exterior, în special pe zona Asia-Pacific, dar și spre o redefinire a relațiilor cu celelalte mari puteri, China a construit o doctrină non-occidentală, îndreptată împotriva conceptelor și regulilor de drept internațional, dominate de occidentali. În lucrările chinezești este criticat eurocentrismul în dreptul internațional și în doctrina dreptului internațional. Este și o reacție determinată de frustrarea perioadei din timpul Războiului opiumului (1839 – 1842), care a generat ceea ce chinezii numesc „un secol de umilințe”. În această cheie trebuie citită reacția chineză în legătură cu arbitrajul referitor la Marea Chinei de Sud (2013-2016). În ceea ce privește Războiul opiumului și așa numitul „secol de umilințe”, se menționează faptul că aproximativ 500 de tratate inegale au fost încheiate în acel secol și că ele au atins substanțial drepturile suverane ale Chinei, fiind vorba de cedări sau concesionări de teritorii, deschiderea cu forța a unor porturi pentru comerț, impunerea extrateritorialității pentru străinii care locuiau în China. De aceea, cele „5 principii ale coexistenței pașnice” au reprezentat modul în care China a reacționat la dreptul internațional clasic, considerat a fi dominat de Occident. Deng Xiaoping a lansat ideea unei revigorări naționale (rejuvenation), în special care să se bazeze pe reforma economică și dezvoltare, având ca obiective cele „4 modernizări”. Există însă o evoluție interesantă, după discursul de la ultimul congres, al președintelui Xi Jinping, care stabilește obiective în plan extern până la orizontul anului 2050 și definește unele concepte pe care China a început să le folosească în relațiile sale internaționale.

Aș vrea să menționez faptul că, în iunie 2017, Rusia si China au adoptat o Declarație privind promovarea dreptului internațional „pentru a întări cooperarea lor în promovarea dreptului internațional și în stabilirea unei ordini internaționale juste și echitabile bazate pe dreptul internațional, punând accentul pe principiile dreptului internațional și criticând standardele duble din dreptul internațional, dominat de Occident”. Era un mod de a da un mesaj anti-hegemonic în afirmarea unui nou model de ordine internațională.

În ceea ce privește arbitrajul în legătură cu Marea Chinei de Sud, trebuie menționat faptul că China nu a recunoscut jurisdicția tribunalului arbitral, stabilită prin Convenția ONU privitoare la dreptul mării, considerând că esența acestui arbitraj este suveranitatea teritorială, ceea ce China nu putea accepta. Arbitrajul s-a derulat sprijinind cele mai multe dintre punctele de vedere exprimate de către Filipine în legătură cu chestiunea insulelor din zona respectivă. Este evident că a existat și există în continuare un conflict, având ca pretext aceste aspecte între China și Statele Unite, în condițiile în care Statele Unite au lansat în 2012 o strategie „Asia-Pacific Rebalance” îndreptată împotriva pericolului reprezentat de „expansiunea Chinei”. Este clar că, în niciun caz, China nu va recunoaște sau pune în aplicare decizia arbitrală. Astfel, Marea Chinei de Sud a intrat într-o nouă fază de jocuri politice între marile puteri și rivalități geopolitice, în special între SUA și China. Și în acest caz, dreptul internațional a fost subordonat politicii internaționale.[29]

Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologiilor și inventarea internetului au generat avantaje, dar, ulterior, și dezavantaje pentru interesele marilor puteri. O problemă interesantă este aceea a spionajului cibernetic. Iată, spre exemplu, anumiți viruși cibernetici creați sau a căror geneză a fost sprijinită de unele state au pus în discuție realitatea unor conflicte transnaționale bazate pe spionajul cibernetic. In cazul așa numitului virus Stuxnet, scopul său a fost acela de a submina programul nuclear iranian, el reușind să scoată temporar din funcțiune între 1000 și 5000 de centrifuge care erau utilizate pentru purificarea uraniului. Avem aici o problemă mai amplă, aceea a definirii sintagmei „folosirea forței” și, mai ales, a actelor care au fost definite ca agresiune. Pot exista supoziții în legătură cu cine este în spatele unor astfel de viruși, dar este dificil de stabilit acest lucru, chiar dacă puține state au o astfel de capabilitate. Cred că este interesantă definiția pe care a propus-o Michael Schmitt: sintagma „folosirea forței” acoperă recurgerea la forță armată de către un stat, această forță fiind realizată de către militari. Forța armată include forță cinetică – aruncarea bombelor, utilizarea artileriei ș.a.m.d. Dar ar fi nerațional să nu luăm în considerare faptul că și alte modalități de utilizare a forței necinetice, cum ar fi armele biologice sau cele radiologice pot fi incluse în această categorie. De aceea, operațiunile cibernetice care au drept rezultat direct prejudicii fizice/ vătămarea persoanei sau a unor obiecte tangibile, pot fi asimilate cu formula clasică de utilizare a forței. Spre exemplu, cele care au ca țintă sistemul de control al traficului aerian sau sistemul care controlează un baraj pentru acumulare de apă. Revenind la spionajul cibernetic si reglementarea internațională, apare o întrebare simplă: este spionajul cibernetic diferit de spionajul tradițional? Sunt menționate în doctrina si virusurile cibernetice având denumirea de Flame și Gauss. Flame, de exemplu, a fost conceput pentru a monitoriza rețele de computer și pentru a trimite înapoi informații celor care l-au creat. El poate să activeze microfoanele și camerele de luat vederi ale computerelor, poate să ia imagini de pe ecran, să extragă informația din imagini, sa trimită și să primească informații prin tehnologia fără fir Bluetooth. Virusul Gauss a fost creat pentru a accesa cel puțin 2500 de computere, cele mai multe din Liban. Ideea era de a obține acces la conturi, activități bancare ș.a.m.d. Se menționează faptul că în sistemul actual de telecomunicații sunt introduși așa numiții cai troieni gata să fie activați la comandă. În aceste condiții, se întreabă specialiștii, am putea să avem un Pearl Harbour Cibernetic, o catastrofă determinată de un astfel de atac?

Pentru noi, întrebarea este, însă, dacă utilizarea unor viruși de genul Flame sau Gauss reprezintă o violare a dreptului internațional și dacă da, cine poartă răspunderea. Totuși, în majoritatea opiniilor se consideră că ar fi vorba, mai curând, în aceste cazuri, de acțiuni cu finalitate economica. Dar dacă astfel de acțiuni ar determina rezultate asemănătoare celor determinate de forța armată, atunci există argumente pentru a considera că astfel de acțiuni ar trebui tratate ca forme ale atacurilor armate. Problema cea mai delicată, însă, în legătură cu dezvoltările cibernetice și comunicațiile online este legată de apariția si dezvoltarea terorismului. În plus, se poate vorbi de ceea ce unii considera „noul terorism” bazat pe acest tip de activități. Unele state au propus elaborarea unei convenții internaționale în acest domeniu, dar evident, o astfel de convenție ar presupune anumite restricții privind utilizarea internetului. Este interesant că, în acest moment, Statele Unite sunt împotriva unei astfel de convenții în timp ce Rusia este în favoarea ei.[30]

Este deci dreptul internațional în criză?

„Se spune că vrem să ne conducem după dreptul internațional și cu toate acestea, lumea rămâne un martor pasiv la încălcările repetate ale acestuia.” Astfel gândea Nicolae Titulescu acum 82 de ani și cred că afirmația lui rămâne valabilă și astăzi. Într-adevăr, importanța, rolul, funcțiile, înseși principiile și concepțiile, chiar și viitorul dreptului internațional sunt supuse – mai mult ca oricând – presiunii unor factori de influență non-legală care au tendința să evite, să ignore sau să subordoneze dreptul internațional unor interese politice particulare.

Din punctul meu de vedere, dreptul internațional ar trebui să fie „paznicul” ordinii publice internaționale, evitând anarhia în relațiile internaționale. Acest lucru nu pare să se întâmple.

Mai avem nevoie de dreptul internațional? Cred că răspunsul este „da”! Chiar dacă societatea internațională este încă departe de supremația dreptului internațional (rule of International Law), similară supremației dreptului din cadrul statelor democratice, obiectivul atingerii supremației dreptului internațional în interiorul societății internaționale ar trebui să constituie un ideal și o sarcină care să fie îndeplinită, indiferent de piedici.

Între „dreptul forței” și „forța dreptului”, alegerea noastră trebuie să fie ne-echivocă în favoarea „forței dreptului”.

[1]vezi, între altele, A. Năstase, Destinul contemporan al dreptului internațional, Reflecții dintr-o perspectivă europeană, București, Univ. Nicolae Titulescu, 2004; A. Năstase, Creșterea și descreșterea dreptului internațional, Revista de drept public, 2015, nr. 4, p 17-27; A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public, ed. 9, Ed. C.H.Beck, București, 2018, p.1.

[2]vezi B. Aurescu, Noua suveranitate între realitate juridică și necesitate politică în sistemul internațional contemporan, Ed. All Beck, București, 2003, p.7 și urm.Pentru conceptul de „suveranitate divizată”, vezi G.Arangio-Ruiz, The United Nations Declaration on Friendly Relations and the System of the Sources of lnternational Law, Sijthoff, 1979, p.269 și urm.

[3]”Contemporanul, în prezent globalul sistem westphalian – denumit, colocvial, comunitatea mondială – a perseverat pentru a diminua caracterul anarhic al lumii cu ajutorul unei rețele extinse de structuri internaționale de legi și organizații menite să faciliteze comerțul liber și un sistem financiar internațional stabil, să stabilească principii general acceptate pentru soluționarea disputelor internaționale și să delimiteze cadrul desfășurării războaielor, atunci când acestea apar. Acest sistem de state include acum fiecare cultură și regiune”. (H.Kissinger, World Order, Penguin Press, New York, 2014, p.7).

[4]H.Kissinger, idem, p.363.

[5]vezi R.Falk, Revitalizing lnternational Law, 1989, p.91-93.

[6]vezi A.Năstase, România după Malta, vol.1, FET, Bucureşti, 2006, p.26-27.

[7]vezi şi O.Schachter, The Nature and Reality of lnternational law, în vol. ,,lnternational Law in Theory and Practice”, Martinus Nijhoff, 1991, p.2-17.

[8]Cu toate acestea, în perioada de ”destindere”, de la sfârșitul anilor ’60, se afirmă abordarea tratamentului diferențiat față de statele din Europa de Est. ”Trebuie deci să reafirmăm interesul nostru pentru independența anumitor state, cum ar fi Iugoslavia sau România; în același timp, trebuie să evităm să fim acuzați de a favoriza împărțirea lumii în sfere de influență exclusivă” (Z. Brzezinski, lllusions dans l’equilibre des puissances, L’Herve, Paris, 1976, p.89).

[9]”Această utilizare partizană a dreptului internațional (sau, mai precis, a autorității internaționale pretins legale) evident, în situațiile de folosire a forței, este consecința inevitabilă a instituției suveranității de stat. După cum au remarcat juriști internaționali, poate cel mai elocvent în scrierile lui Emerich de Vattel (1714-1769), dreptul internațional este, în ultimă instanță, un sistem de auto-ajutor în care acțiunile întreprinse pentru salvarea proprie, inclusiv menținerea unui echilibru al puterii în viața politică internațională, este un pretext legal adecvat pentru recurgerea la actul de forță non-defensivă… în ordinea noastră mondială descentralizată din prezent, lupta pentru a accepta constrângerile dreptului internațional atunci când aceste constrângeri contravin intereselor naționale vitale auto-definite este în mare măsură într-un stadiu primitiv de dezvoltare, mai ales atunci când este implicată o mare putere sau un stat care consideră că îi este amenințată securitatea”. (vezi „The Normative Challenge”, în B.H.Weston, R.A.Falk, A. D’Amato, lnternational Law and World Order, ed.2, West Publishing Co., 1990, p.1137).

[10]Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, București, Ed. Politică, 1967, p.845-846.

[11]După război, statutul internațional al României fusese guvernat de faimosul petic de hârtie privind împărțirea sferelor de influență scris de Churchill la Yalta și aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990: România: Rusia – 90%, ceilalți – 10%; Grecia, Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia– 50 – 50%; Ungaria– 50 – 50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalți – 25%.

[12]Vlad F. Perju. ”Double Sovereignty in Europe? A critique of Habermas’s Defense of the Nation-State.” Texas International Law Journal 53, no.1 (2018): 39-75.

[13]vezi A. Năstase, B. Aurescu, Rolul strategic al dreptului internațional în societatea Internațională contemporană, în RRDI, nr. 1/2003, p.16.

[14]idem, p.18.

[15]Ibidem.

[16]vezi Rob Dickinson, Responsibility to Protect: Arab Spring Perspectives, 20 Buff. Hum. Rts. L. Rev. 91 (2014).

[17]vezi B. Aurescu, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, ed.2, București, Ed.C.H.Beck, 2013, p.342-343.

[18]vezi, pe larg, A. Năstase, Noțiunea de principiu în dreptul internațional, în voi. „Sistemul principiilor dreptului internațional”, București, Edit. Academiei, 1986, p.13-32.

[19]Meris Musanovic, ”Self – determination within the state – Referendum in Scotland”, From the SelectedWorks of Meris Musanovic, August 6, 2015,Available at: https://works.bepress.com/meris_musanovic/1/

[20]Emmanuelle Jouannet, A Century of French International Law Scholarship, 61 Me. L. Rev. 83 (2017).

[21]Construcția aceasta era, încă, ușor de susținut în condițiile în care eventuala tentație pentru război sau pentru agresiune se păstra în termeni clasici (vezi Pactul Briand – Kellogg – 1928, definiția agresiunii – 1933, definiția agresiunii – 1974) și pornea de la scenariul unui atac cu agresori de tip statal.

În mod evident, cele două războaie mondiale au repus în discuție relația dintre legitimitate și putere, tipurile de ordine globală, internațională sau regională.

După al doilea Război Mondial, sistemul internațional se baza, însă în opinia lui Z. Brzezinski, pe patru postulate majore: a.) o cooperare strânsă între SUA și o Europă unită; b.) crearea unui sistem anti-protecționist, liberal și auto-regulator; c.) ideea că URSS și lumea comunistă vor rămâne în afara acestui sistem; d.) presupunerea că țările mai puțin dezvoltate vor depinde în continuare de țările industrializate și le vor furniza materii prime. Toate aceste postulate au fost puse în discuție de evoluțiile ulterioare; (Z. Brzezinski, lllusions dans l’equillbre des puissances, L’Herve, Paris, 1976, p.106).

[22]Natsu Taylor Saito, Colonial Presumptions: The War on Terror and the Roots of American Exceptionalism, 1 Geo. J. L. Mod. Crit. Race Persp. 67 (2008).

[23]Michael A. Newton, The Law of War in the War Against Terrorism, 9 Loyola University Chicago International Law Review. 1 (2011)Available at: https://scholarship.law.vanderbilt.edu.faculty-publications/643

[24]Vezi, pe larg, A. Năstase, Destinul contemporan al dreptului internațional. Reflecții într-o perspectivă contemporană, Universitatea „Nicolae Titulescu”, RAMO, 2004.

[25]vezi, pe larg, A.Năstase, ,,Kosovo și implicațiile sale internaționale pentru stabilitatea din vecinătatea UE și a NATO. o perspectivă românească”, conferință la Centrul de studii internaționale, Cambridge, 23 mai 2008.

[26]Joel P. Trachtman, ”The Obsolescence of Customary International Law”, Tufts University, From the SelectedWorks of Joel P. Trachtman, October 14, 2014, Available at: https://works.bepress.com/joel_trachtman/5/

[27]Scoville, Ryan M. (2017) ”International Law in National Schools,” Indiana Law Journal: Vol. 92 : Iss.4, Article 4. Available at: https://www.repository.law.indiana.edu/ilj/vol92/iss4/4

[28]vezi, pe larg, Galbraith, Jean, ”Contemporary Practice of the United States Relating to International Law (113:1 Am J Int’l L)” (2019). Faculty Scholarship at Penn Law. 2037,https://sholaship.law.upenn.edu/faculty_scholarship/2037

[29]Zuo, Anlei (2018) ”China’s Approaches to the Western-dominated International Law: A Historical Perspective from the Opium War to the South China Sea Arbitration Case,”University of Baltimore Journal of International Law: Vol. 6 : Iss. 1, Article 3.Available at: https://scholarworks.law.ubalt.edu/ubjil/vol6/iss1/3

[30]John F. Murphy, ”Cyber War and International Law: Does the International Legal Process Constitute a Threat to U.S. Vital Interests?”, International Law Studies published since 1895, U.S. Naval War College, Vol. 89, Int’l L. Stud. 309 (2013).

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!