Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.

Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem.

În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați.

Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.

S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii.

În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”.

România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional.

ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional.

În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Raluca Beșteliu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate.

Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate.

Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne.

La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic.

Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale.

De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis., la care referenți științifici au fost Corneliu Birsan si Raluca Besteliu. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat.

Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească.

În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional.

Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”.

Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă.

Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv.

Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan.

În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României.

Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc.

Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate.

Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan.

Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.

Iulia Motoc: Dreptul internațional, inainte de 1989,  in România, „nu exista”

Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.

Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem.

În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați.

Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.

S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii.

În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”.

România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional.

ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional.

În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu și Dumitra Popescu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate.

Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate.

Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne.

La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic.

Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale.

De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat.

Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească.

În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional.

Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”.

Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă.

Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv.

Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan.

În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României.

Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc.

Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate.

Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan.

Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.

Luna august am petrecut-o la Cornu. Prima saptamana cu nepotii. Apoi ne-am odihnit! De fapt, nu. S-au adunat multe lucruri de facut. Reparatii de tot felul in curte. Apoi gradina, solariile. Curatenia la caini, la gaini, la porumbei. Avantajul a fost ca mancarea era de la noi – rosii, ardei, vinete. Branza de la un cioban din zona pe care l-am lasat sa intre cu oile pe un teren al nostru. Fructe de tot felul – prune, zmeura, mere, aronia, mure, pere (in curand). Asteptam smochinele, strugurii, curmalele dobrogene (primele anul asta).

Am citit mult despre viata politica interbelica – memorii Argetoianu, Duca, Vaida, Armand Calinescu. Oamenii politici mai cultivati dar viata politica tot mizerabila ca si acum.

Pregatesc o conferinta, la mijlocul lui septembrie, despre retelele de influenta europene in care era introdus Titulescu si despre felul in care el a stiut sa transforme prestigiul personal in instrument de putere. Cam cum se intampla si astazi in politica externa romaneasca.

In rest, nu am reusit sa urmaresc cu mare atentie felul in care rusii si ucrainenii ne trimit sa cautam resturi de drone.

PS Va recomand un suc foarte sanatos – 1/3 aronia, 2/3 mere. Trecute prin blender.

România a descoperit în ultimii ani o nouă categorie de investitori în energie: cetățenii. Problema este insa că statul continuă să scrie regulile ca și cum aceștia ar fi doar consumatori.

Aproape 300.000 de români au devenit prosumatori. Și-au instalat panouri fotovoltaice, au investit bani proprii – uneori beneficiind și de programe publice – și produc energie electrică. Consumă o parte, iar surplusul îl introduc în rețea. Au făcut, cu alte cuvinte, exact ceea ce statul român și Uniunea Europeană le-au cerut: au investit în energie regenerabilă, au contribuit la reducerea importurilor și la creșterea securității energetice.

Numai că relația dintre statul român și prosumatori are deja o istorie care merită privită mai atent.

O lege din 2018 și o primă întârziere

Noțiunea de „prosumator” a fost introdusă explicit în legislația românească prin Legea nr. 184/2018, publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2018 și intrată în vigoare la 23 iulie. Legea recunoștea dreptul micilor producători de energie regenerabilă de a-și consuma producția și de a vinde surplusul către furnizor. Era un pas important.

Legiuitorul stabilise însă și ceva foarte precis: ANRE trebuia să actualizeze cadrul de reglementare în termen de 90 de zile. Ce s-a întâmplat? Reglementările esențiale au fost adoptate de ANRE prin Ordinele nr. 226 și 227 abia la 28 decembrie 2018, la mai bine de cinci luni după intrarea în vigoare a legii.

Cu alte cuvinte, legea exista, dreptul exista, dar mecanismul prin care cetățeanul putea beneficia efectiv de acel drept a trebuit să aștepte. Oricum, sa treaca vara!

O primă lecție despre diferența dintre adoptarea unei legi și aplicarea ei.

Compensarea cantitativă și cele 24 de luni

La sfârșitul anului 2021 a fost făcut un nou pas. Prin OUG nr. 143/2021 s-a introdus mecanismul de compensare cantitativă pentru prosumatorii cu instalații de până la 200 kW.

Ideea era simplă: energia pe care prosumatorul o livrează în rețea se compensează cu energia pe care o consumă. Dacă produce mai mult decât consumă, surplusul poate fi reportat. Numai că reportarea putea ajunge până la 24 de luni.

Aici apare o întrebare foarte simplă. Ce se întâmplă cu energia în aceste 24 de luni? Evident, energia electrică nu este pusă într-un depozit și păstrată până când prosumatorul își primește banii. Energia intră imediat în sistem. Este consumată. Este facturată. Este plătită de alți consumatori. În schimb, prosumatorul poate aștepta.

Asociațiile prosumatorilor au descris această situație printr-o formulă sugestivă: o creditare fără dobândă a furnizorilor de către prosumatori. Formula poate fi discutată. Realitatea economică din spatele ei este însă greu de ignorat.

Prosumatorii au devenit o adevărată centrală electrică

Mai există un element care schimbă dimensiunea problemei. Nu mai vorbim despre câteva mii sau câteva zeci de mii de proprietari care și-au instalat panouri pe acoperiș. La sfârșitul anului 2025, România ajunsese la aproximativ 297.000 de prosumatori, iar puterea instalată cumulată depășise deja 3.000 MW. Pentru comparație, cele două reactoare nucleare de la Cernavodă au împreună o putere instalată de aproximativ 1.400 MW.

Desigur, comparația trebuie făcută cu prudență. Un MW fotovoltaic nu este echivalent cu un MW nuclear: panourile produc numai atunci când există soare, iar factorul lor de capacitate este mult mai redus. Dar comparația ne arată dimensiunea investiției făcute în producția de energie de sute de mii de cetățeni români.

Și mai importantă este cantitatea de energie efectiv livrată sistemului.

În 2024, prosumatorii au injectat în rețea aproximativ 1,24 TWh de energie electrică.

În 2025 – aproximativ 1,77 TWh.

Aproape 3 TWh în numai doi ani.

Într-un singur an, cantitatea injectată a crescut cu aproximativ 43%.

Într-o perioadă de criză energetică, în care discutăm despre securitate energetică, despre importuri, despre prețuri și despre necesitatea construirii unor noi capacități de producție, aproape 300.000 de români au construit împreună, în mare măsură din investițiile lor, o uriașă centrală electrică descentralizată.

Energia lor intră în sistem astăzi. Nu peste 24 de luni.

Cu cât cumpără furnizorul și cu cât cumpărăm noi?

Ajungem la partea cea mai interesantă.

Cu cât este valorizată energia pe care prosumatorul o introduce în rețea și cât costă energia atunci când este cumpărată de consumator?

Trebuie făcută aici o precizare importantă.

Nu putem compara mecanic prețul energiei active plătit prosumatorului cu prețul final de pe factura consumatorului. În prețul final intră distribuția, transportul, serviciile de sistem, taxele, contribuțiile și TVA.

Cu această precizare, cifrele rămân însă interesante.

Într-un exemplu prezentat chiar de PPC pentru anul 2026, energia livrată de prosumator este valorizată la aproximativ 0,425 lei/kWh, în timp ce energia cumpărată de consumator din rețea ajunge în exemplul respectiv la aproximativ 1,20 lei/kWh, preț final.

Într-un exemplu publicat de E.ON, energia livrată de prosumator este valorizată la aproximativ 0,624 lei/kWh, în timp ce energia consumată ajunge la peste 1,15 lei/kWh, înainte de toate componentele finale ale facturii.

Hidroelectrica are o abordare ceva mai transparentă: pentru prosumatorii de până la 200 kW, prețul energiei active cumpărate de la prosumator este declarat identic cu prețul energiei active furnizate. În oferta actuală, acesta este de aproximativ 0,599 lei/kWh, la care se adaugă componentele reglementate pentru a ajunge la prețul final plătit de consumator.

Nu afirm, deci, că diferența dintre 40–60 de bani și 1,20–1,50 lei reprezintă profitul furnizorului. Ar fi incorect. Dar cred că avem dreptul să punem o altă întrebare: cât câștigă efectiv furnizorii din energia produsă de prosumatori?

Și de ce această cifră nu este prezentată într-o formă simplă și transparentă publicului?

Energia circulă. Banii pot aștepta

Să luăm un exemplu simplu.

Un prosumator produce astăzi 1.000 kWh pe care nu îi consumă. Îi introduce în rețea. Furnizorul îi primește. Energia este consumată de alți clienți și este facturată. Dar prosumatorul poate ajunge să aștepte până la 24 de luni pentru regularizarea surplusului său.

Este greu să găsim multe activități economice în care producătorul livrează astăzi marfa, aceasta este valorificată imediat, dar plata sau compensarea poate fi amânată până la doi ani.

Iar când discutăm despre 1,77 miliarde de kWh injectați într-un singur an, problema nu mai este una marginală.

Dacă am folosi, numai pentru a înțelege ordinul de mărime, o valoare medie ipotetică de 0,50 lei/kWh, energia injectată de prosumatori într-un singur an ar reprezenta aproape 885 de milioane de lei.

Nu înseamnă că această sumă este datorată integral prosumatorilor sau că reprezintă profitul furnizorilor.

Arată însă dimensiunea fluxului economic despre care vorbim.

Noua lege

După un traseu legislativ aproape neverosimil de lung, situația trebuia să se schimbe.

Proiectul cunoscut drept „Legea prosumatorilor” (in care senatorul daniel Zamfir a avut un rol determinant) și-a început parcursul parlamentar în 2023. A fost adoptat, trimis la promulgare, retrimis Parlamentului pentru reexaminare, modificat, votat din nou și contestat la Curtea Constituțională.

În cele din urmă, la 23 iulie 2026, a fost promulgată Legea nr. 160/2026. Ea a fost publicată în aceeași zi în Monitorul Oficial și a intrat în vigoare la 26 iulie.

Una dintre modificările importante privește tocmai compensarea. Pentru prosumatorii de până la 200 kW, mecanismul este construit pe perioada de facturare – în mod obișnuit, lunar. Furnizorul trebuie să evidențieze energia consumată, energia livrată și excedentul. Pentru persoanele fizice care au instalații de până la 27 kW apare și o facilitate suplimentară: sumele rezultate pot fi utilizate pentru alte locuri de consum aparținând aceleiași persoane și, în anumite condiții, chiar pentru plata facturilor la gaze naturale, dacă există același furnizor.

Pare o reglementare de bun-simț. Cetățeanul produce energia astăzi. Furnizorul o primește astăzi. Consumatorul o plătește astăzi. Este firesc ca și relația financiară cu cel care a produs energia să fie reglată într-un termen rezonabil.

Legea există. Dar unde sunt normele?

Și aici ajungem la o situație pe care România o cunoaște prea bine.

Legea există. A intrat în vigoare. Dar pentru aplicarea efectivă a noilor mecanisme trebuie actualizată metodologia ANRE. Legea acordă ANRE un termen de 60 de zile.

La momentul la care scriu aceste rânduri, termenul nu a expirat încă. Ar fi deci incorect să afirm că ANRE a încălcat deja legea. Dar mi se pare legitim să pun o altă întrebare. Proiectul a fost discutat aproape trei ani. Instituțiile statului știau ce modificări sunt avute în vedere. De ce metodologia necesară aplicării lor nu putea fi pregătită astfel încât noul sistem să devină funcțional imediat? Mai ales că avem un precedent.

În 2018, Parlamentul acordase ANRE 90 de zile pentru actualizarea reglementărilor privind prosumatorii.

A fost nevoie de mai bine de cinci luni.

Opt ani mai târziu, ne aflăm din nou în situația în care legea spune un lucru, iar aplicarea lui practică depinde de apariția unor norme administrative.

În această perioadă, energia nu așteaptă. Panourile produc. Prosumatorii livrează. Rețeaua preia. Furnizorii facturează. Doar noile drepturi ale prosumatorilor așteaptă metodologia. Iar ANRE asteapta, din nou, sa treaca vara!

Cine câștigă din întârziere?

Aceasta este, până la urmă, întrebarea.

România are o anumită experiență cu ceea ce am numit, în urmă cu mulți ani, „băieții deștepți din energie”. Formulele s-au schimbat. Contractele s-au schimbat. Piața s-a schimbat. Poate că și „băieții deștepți” și-au schimbat costumele.

Dar într-un sistem în care aproape 300.000 de cetățeni au investit în capacități de producție de peste 3.000 MW și livrează anual aproape 1,8 TWh de energie, regulile trebuie să fie simple și corecte. Prosumatorul nu mai este doar un consumator. Este un mic producător de energie. Este un investitor. Și, în vremuri de criză energetică, este și un contributor la securitatea energetică a României. De aceea, la expirarea celor 60 de zile prevăzute de Legea nr. 160/2026, ar trebui să verificăm foarte simplu:

ANRE și-a făcut sau nu datoria?

Dacă da, foarte bine.

Dacă nu, va trebui să întrebăm de ce.

Și, mai ales: cine câștigă din fiecare zi de întârziere?

Addendum – Ce valoare are un termen fără sancțiune?

După publicarea articolului, un cititor mi-a atras atenția asupra unui precedent care merită amintit.

În 2008, a fost adoptată Legea nr. 220 privind promovarea producerii energiei din surse regenerabile. Istoria aplicării ei a fost complicată – legea a fost modificată ulterior, inclusiv substanțial în 2010 și 2011 –, dar observația cititorului ridică o problemă care depășește cazul concret al acestei legi.

Legiuitorul stabilește frecvent termene de 30, 60 sau 90 de zile în care Guvernul, ANRE sau alte instituții trebuie să adopte normele și reglementările necesare aplicării unei legi.

Ce se întâmplă însă dacă termenul nu este respectat?

De multe ori, nimic.

Legea stabilește obligația și termenul, dar nu stabilește și o sancțiune efectivă pentru nerespectarea lui.

În cazul legislației privind energia regenerabilă, cititorul amintește și un nume: Iulius-Dan Plaveti, președinte al ANRE între 2010 și 2012. Nu cunosc existența vreunei sancțiuni aplicate acestuia pentru întârzierile reglementărilor din acea perioadă.

Este interesant însă traseul profesional ulterior: Dan Plaveti a ajuns director general și președinte al Directoratului Complexului Energetic Oltenia, iar în 2026 a fost numit președinte al Directoratului și CEO al Hidroelectrica.

Nu sugerez prin aceasta o răspundere personală a lui Dan Plaveti pentru toate întârzierile de atunci. Procesul legislativ și de reglementare a fost mult mai complicat și a implicat Guvernul, Parlamentul, ANRE și modificări succesive ale schemei de sprijin.

Problema de principiu rămâne însă.

Ce valoare juridică are un termen imperativ de 60 de zile dacă depășirea lui nu produce nicio consecință?

Dacă Parlamentul spune unei autorități publice „trebuie să adopți aceste norme în 60 de zile”, iar în ziua 61 nu se întâmplă nimic – nici sancțiune administrativă, nici răspundere managerială, nici măcar obligația unei explicații publice –, termenul riscă să devină o simplă recomandare.

Iar consecințele nu sunt teoretice.

În cazul prosumatorilor, energia continuă să fie produsă și introdusă în rețea. Furnizorii continuă să o preia și să o valorifice. Ceea ce poate întârzia este tocmai mecanismul prin care producătorul – prosumatorul – beneficiază de drepturile pe care Parlamentul i le-a acordat.

Poate că aici ar trebui modificată legislația.

Atunci când o lege stabilește un termen pentru emiterea normelor sale de aplicare, ar trebui să stabilească și răspunderea pentru nerespectarea acelui termen – inclusiv obligația instituției de a explica public întârzierea și, în cazurile grave sau repetate, răspunderea conducerii sale.

Altfel, riscăm să continuăm să adoptăm legi care intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, dar intră în viața reală atunci când decide administrația.

Și poate că aceasta este problema mai mare decât cea a prosumatorilor:

cine răspunde atunci când statul nu respectă termenele pe care tot statul le-a stabilit?

Saptamanile astea, am facut orice numai sa nu urmaresc situatia politica. Cand deschideam televizorul, auzeam cate o moderatoare care tipa la noi sau trebuia sa ascult reprize de publicitate de cate 10 minute in care o persoana urla la noi sa ne cumparam lampi solare.

Am urmarit, totusi, in timpul asta, comentarii la diferite articole pe fb. Parea ca se realiza un fel de inventar al idiotilor care nu citeau textele ci doar injurau. Cultura occidentului ne-a facut acest cadou – cel al retelelor sociale – si ne ofera din plin ambulante negre si manipulari electorale.

Am vrut totusi sa va dau si o veste buna. Crizele politice nu au fost inventate de Nicusor Dan, PSD, PNL, USR etc. Ele s-au desfasurat, cu aceeasi „inteligenta”, si – de exemplu – in perioada interbelica, perioada cea mai „democratica” a vietii politice romanesti. E suficient sa cititi cartile de memorii ale unora dintre liderii partidelor de atunci. Am ales, ca exemplu, criza politica din 1931, si comentariile din amintirile lui Constantin Argetoianu (vol.IX, pag. 99-100). De fapt o nota inedita continand propunerile sale inmanate Regelui Carol II pentru rezolvarea crizei politice prelungite: