UE are goluri de memorie

Astăzi, la Parlamentul European din Bruxelles, este organizată o ceremonie consacrată celor douăzeci de ani de la aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Aniversarea se împlinește la 1 ianuarie 2027, dar festivitățile au început deja. Deviza este frumoasă: „O călătorie comună, un viitor comun”. Se pare însă că, pentru unii organizatori, călătoria comună are câteva porțiuni care trebuie uitate.

Nu am fost invitat. Constat acest lucru pentru că selecția invitaților ridică o întrebare despre felul în care este prezentată istoria aderării României. Poți organiza o ceremonie aniversară fără fostul prim-ministru în mandatul căruia au fost încheiate negocierile? Este, evident, posibil. Mai greu este să explici această alegere atunci când pretinzi că reconstitui drumul către aderare.

Înțeleg din relatările despre eveniment că au fost invitați Călin Popescu-Tăriceanu și Mircea Geoană. Foarte bine. Fiecare a avut un rol în acest proces. Tocmai recunoașterea acestor contribuții ar trebui să presupună și respectarea cronologiei.

La 14 decembrie 2004, România a încheiat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor capitole. Consiliul European din 16–17 decembrie a consemnat explicit acest rezultat și perspectiva aderării din ianuarie 2007. Eram prim-ministrul României. Aceste lucruri se găsesc în documentele Uniunii Europene. Organizatorii ar putea, din când în când, să le consulte.

Să recapitulăm, așadar, câteva lucruri.

Am preluat un parcurs european început de administrațiile anterioare. Negocierile fuseseră deschise în februarie 2000. Guvernului pe care l-am condus i-a revenit responsabilitatea de a le duce la capăt, de a negocia condițiile concrete ale aderării și de a obține susținerea politică necesară respectării calendarului.

În spatele celor 31 de capitole se aflau legi, instituții, restructurări economice, costuri sociale, perioade de tranziție și interese care trebuiau apărate. Agricultura, concurența, mediul, justiția și afacerile interne nu erau rubrici într-un program festiv. Fiecare presupunea decizii dificile, negocieri și angajamente urmărite în timp.

Vasile Pușcaș, negociatorul-șef, a avut o contribuție esențială. La fel, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Afacerilor Externe, echipele ministeriale și specialiștii care au lucrat ani întregi la acest proiect. Sprijinul președintelui Ion Iliescu și cooperarea instituțională au contat. Aderarea a fost un efort național, cu responsabilități politice și administrative precise.

Prezidam personal Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană, care se întrunea săptămânal. Corina Coman asigura coordonarea operativă. Urmăream angajamentele, rezolvam blocajele dintre ministere, stabileam termene și responsabilități. Integrarea europeană ocupa agenda de lucru a guvernului în fiecare săptămână.

În paralel, urmăream aderarea la NATO. Cine își amintește criza irakiană din 2003 știe că relațiile dintre Washington și unele capitale europene traversau o perioadă extrem de dificilă. Trebuia să păstrăm sprijinul Franței pentru integrarea europeană și, în același timp, să consolidăm relația strategică cu Statele Unite. Divergențele dintre aliați se puteau transforma foarte repede în obstacole pentru România.

Am lucrat pentru depășirea blocajului din relația cu Germania și pentru construirea încrederii cu cancelarul Gerhard Schröder. Am soluționat dosarul istoric al datoriei față de Suedia, înlăturând o sursă de tensiune cu un stat membru al Uniunii. Am obținut eliminarea vizelor pentru călătoriile de scurtă durată ale românilor, începând cu 1 ianuarie 2002. Pentru milioane de oameni, apropierea de Europa a devenit atunci o experiență concretă.

Dialogul cu Romano Prodi și Günter Verheugen, cu liderii statelor membre și cu reprezentanții Parlamentului European a însoțit permanent pregătirea internă. În 2004, România a obținut și recunoașterea existenței unei economii de piață funcționale. Toate aceste rezultate au făcut posibilă încheierea negocierilor în decembrie.

Condițiile negociate de guvernul nostru au stat la baza Tratatului de aderare. Pentru exactitate, redactarea acestuia începuse în iulie 2004, forma finală a fost definitivată în februarie 2005 (cand au fost schimbate doar cateva cuvinte la draftul nostru), iar semnarea a avut loc la Luxemburg, la 25 aprilie 2005. Aderarea efectivă s-a produs la 1 ianuarie 2007. Sunt etape distincte, fiecare cu participanții și meritele sale. Ceremonia semnării nu poate absorbi retroactiv anii de negociere.

Guvernul următor a avut responsabilitatea continuării pregătirilor, a îndeplinirii angajamentelor și a parcurgerii etapelor până la aderare. Îi recunosc această contribuție. Aș aștepta aceeași onestitate și în privința guvernului pe care l-am condus.

Și, dacă tot se recompune retrospectiv tabloul meritelor, de ce nu a fost invitată și Monica Macovei? În mandatul ei de ministru al justiției, România a primit și Mecanismul de Cooperare și Verificare. Un „supliment” la aderare care ne-a însoțit mulți ani. Ca să fim exacți, MCV a fost instituit de Comisia Europeană, prin decizia din 13 decembrie 2006. Dar, dacă se împart meritele epocii, poate că merită discutată și această moștenire.

Nu cunosc criteriile după care au fost trimise invitațiile și nici cine a decis fiecare nume. Văd însă rezultatul: o aniversare europeană în care memoria este selectivă.

Uniunea Europeană ne vorbește adesea despre adevăr, transparență și respect pentru istorie. Ar fi util să aplice aceste exigențe și propriilor festivități.

Un loc la o ceremonie poate fi refuzat. Locul unei guvernări în documentele aderării rămâne.

PS M-am gandit ca e bine sa prezint lucrurile de la Adam și Eva.


Comasarea județelor: o idee mai veche

Urmăresc discuțiile actuale despre reforma administrativ-teritorială cu un sentiment de familiaritate. Se vorbește despre comune prea mici pentru a-și susține administrația, despre reducerea numărului de județe, despre servicii publice mai eficiente și despre capacitatea de a atrage fonduri europene. Sunt întrebări importante. Dar ele au o istorie pe care ar fi util să o cunoaștem înainte de a anunța, încă o dată, un nou început.

În aceste zile, dezbaterea a ajuns explicit și la comasarea județelor. Televiziunile relatau, la 12 noiembrie, despre propunerea unirii județelor Ialomița și Călărași. În paralel, PSD lucrează la criterii de reorganizare care includ populația, sustenabilitatea financiară, capacitatea administrativă și accesul la servicii. Sunt, deocamdată, propuneri și scenarii, nu o reformă definitiv adoptată.

Interesant este că problema comasării județelor se punea încă în perioada guvernului pe care l-am condus.

La 10 iunie 2011, într-un articol publicat pe acest blog, intitulat „Porția zilnică de circ: astăzi, luați de la Băsescu, regionalizare”, aminteam demersurile începute în 2002 și continuate în 2003–2004. Publicam atunci și documentele de lucru. Trimit din nou la ele, fiindcă memoria instituțională ar trebui să reprezinte un punct de plecare al guvernării.

Memorandumul din decembrie 2003 prevedea constituirea unui grup de lucru și a unui secretariat tehnic permanent pentru studierea regionalizării. În februarie 2004 au fost desemnați reprezentanți ai Ministerului Administrației și Internelor.

Materialul comparativ păstrat în dosar examina trei variante: menținerea județelor și a celor opt regiuni de dezvoltare; păstrarea județelor și creșterea la 12–14 regiuni; reducerea la circa 18–19 județe, plus București, cu asimilarea acestora unor regiuni de dezvoltare.

Așadar, comasarea era luată în calcul. În cea de-a treia variantă, atribuțiile județene și cele de dezvoltare regională urmau să fie reunite la același nivel. Era analizată și posibilitatea trecerii agențiilor de dezvoltare în subordinea consiliilor județene.

Această logică mi se pare relevantă și astăzi. Dacă reforma adaugă instituții, funcții și circuite de avizare, trebuie să explicăm foarte convingător ce câștigă cetățeanul. Dacă reunește structuri, trebuie să demonstrăm că acestea vor putea oferi servicii mai bune.

Nota de atunci identifica și riscul creșterii distanței dintre cetățean și autorități. Soluția era legată de sporirea autonomiei locale și limitarea responsabilităților păstrate la nivel județean. Alegerea unei variante era condiționată de studii și de o dezbatere amplă.

Nu pretind că aveam o hartă definitivă, care aștepta doar să fie pusă în aplicare. Aveam un proces de analiză și variante argumentate. Documentele publicate nu trebuie confundate cu un raport final aprobat de Guvern.

Nici comparația cu prezentul nu trebuie forțată. Comasarea comunelor și comasarea județelor sunt operațiuni diferite. Prima privește organizarea administrației locale de bază; a doua schimbă scara coordonării teritoriale și a investițiilor. Ele trebuie însă judecate împreună, pentru a evita situația în care simplificăm un nivel și încărcăm excesiv un altul.

În articolul din 2011 arătam că lucrările grupului și dezbaterea nu fuseseră continuate după schimbarea guvernării. Criticam atunci reluarea intempestivă a subiectului și încercarea de a impune rapid o soluție. Astăzi, după încă cincisprezece ani, întrebarea despre continuitatea administrativă rămâne legitimă: ce se întâmplă cu studiile, documentele și experiența acumulate de un guvern atunci când vine următorul?

România nu își poate permite să plătească, la fiecare schimbare politică, și costul uitării.

Susțin necesitatea unei administrații adaptate realităților țării. Dar numărul de primării sau de județe trebuie să rezulte din analiza funcțiilor pe care acestea le îndeplinesc. Cât durează eliberarea unui document? Cât de departe este serviciul de care ai nevoie? Cine poate pregăti și administra un proiect de investiții? Ce resurse rămân pentru dezvoltare după plata aparatului administrativ?

O economie făcută în bugetul unei instituții poate deveni o cheltuială suplimentară pentru cetățean, dacă îl obligă să facă drumuri mai lungi și mai dese. Comasarea trebuie însoțită de acces local la servicii, de transport și de proceduri care funcționează. Iar o localitate trebuie să își poată păstra identitatea și atunci când își organizează administrația împreună cu alta.

În egală măsură, analiza trebuie să ajungă, la un moment dat, la decizie. Studiile nu pot deveni un alibi pentru amânarea permanentă.

Nu propun să aplicăm mecanic, în 2026, o variantă discutată înaintea aderării la Uniunea Europeană. Propun să folosim ceea ce s-a lucrat, să verificăm ce mai este valabil și să explicăm ce trebuie schimbat.

Problema comasărilor era pusă acum mai bine de două decenii. Documentele există. Ar fi bine ca, de această dată, România să poată trece de la redescoperirea problemei la o soluție temeinic pregătită și dusă până la capăt.


Surse și documente:

* Articolul din 10 iunie 2011 – „Porția zilnică de circ: astăzi, luați de la Băsescu, regionalizare”.

** Dosarul documentelor privind regionalizarea, publicat în 2011, în special paginile 7–13.

Picasso văzut de Tristan Tzara. O întâlnire a revoluționarilor artei

Există cărți care ne atrag atenția prin autorul lor, altele prin subiect, iar unele prin întâlnirea neașteptată dintre două mari personalități. Este cazul unui volum dedicat lui Pablo Picasso, apărut în 1948, la Geneva, la celebra editură de artă Albert Skira, care cuprinde un eseu introductiv semnat de Tristan Tzara.

Am regăsit, in biblioteca mea, volumul cu studiul lui Tzara despre Picasso, volum achiziționat intr-una din plimbările mele prin brocantele pariziene.

Mi s-a părut interesant să revin asupra acestui text, intitulat „Picasso et les chemins de la connaissance” („Picasso și căile cunoașterii”), nu doar pentru că este dedicat unuia dintre cei mai importanți pictori ai secolului XX, ci și pentru că autorul său este un român care a contribuit decisiv la schimbarea culturii europene (și latino-americane).

Avem, așadar, o întâlnire între doi revoluționari ai artei moderne. Unul a schimbat limbajul picturii, celălalt a contribuit la demolarea convențiilor literare și artistice ale epocii sale.

Dar poate că lucrul cel mai interesant este că Tristan Tzara nu încearcă să explice doar pictura lui Picasso. El încearcă să explice, prin Picasso, felul în care omul cunoaște lumea.

Un român în centrul avangardei europene

Tristan Tzara, născut Samuel Rosenstock, în 1896, la Moinești, a fost una dintre personalitățile fondatoare ale dadaismului, mișcare apărută la Zürich, în 1916, în plin Prim Război Mondial.

Dadaismul reprezenta o revoltă împotriva convențiilor artistice, dar și împotriva unei civilizații europene care, în pofida pretențiilor sale de raționalitate și progres, ajunsese la catastrofa războiului.

Alături de Hugo Ball, Hans Arp, Marcel Janco și alți artiști și intelectuali, Tzara a contribuit la apariția unei mișcări care contesta autoritatea tradiției, logica rigidă și regulile consacrate ale creației.

Ulterior, stabilit la Paris, el a participat la marile confruntări intelectuale ale avangardei și s-a apropiat de suprarealism.

Este interesant că, în aceeași perioadă, un alt artist originar din România, Constantin Brâncuși, transforma radical sculptura europeană.

Dacă Brâncuși căuta esența formelor prin simplificare, Tzara urmărea eliberarea expresiei prin contestarea convențiilor, iar Picasso descompunea și reconstruia reprezentarea vizuală a realității.

Trei drumuri diferite, dar care au contribuit la aceeași mare transformare a artei moderne.

Pictura este o formă de gândire

Eseul lui Tzara începe cu o afirmație care mi se pare esențială:

„L’action de peindre est intimement liée à l’acte du penser.”

„Actul de a picta este intim legat de actul de a gândi.”

Este, într-un fel, cheia întregului text.

Pentru Tzara, pictura nu reprezintă doar o activitate estetică, o îndemânare sau o modalitate de a reproduce lumea vizibilă. Ea este un instrument al cunoașterii.

Artistul nu se mulțumește să privească realitatea. El încearcă să descopere structurile sale ascunse, raporturile dintre obiecte, spațiu, lumină și mișcare.

În această perspectivă, pictorul devine un cercetător.

Desigur, el nu folosește instrumentele fizicianului sau ale matematicianului, dar încearcă, prin mijloacele sale, să răspundă unor întrebări asemănătoare: ce este realitatea? Cum o percepem? Cât din ceea ce vedem aparține lumii exterioare și cât este rezultatul modului nostru de a o interpreta?

De aici pornește originalitatea interpretării lui Tzara.

Picasso nu este prezentat doar ca un mare pictor, ci ca un explorator al posibilităților cunoașterii umane.

De la Cézanne la Picasso. Revoluția cubistă

O parte importantă a eseului urmărește evoluția picturii moderne, de la impresionism la cubism.

Tzara discută contribuțiile lui Monet, Seurat, Cézanne, Toulouse-Lautrec și ale fovilor, pentru a arăta că transformările introduse de Picasso nu au apărut din nimic.

Fiecare generație de artiști a pus sub semnul întrebării o parte dintre certitudinile generației precedente.

Impresioniștii au modificat raportul dintre lumină și culoare. Cézanne a încercat să descopere structura volumelor și raporturile dintre obiecte și spațiu.

Picasso merge mai departe.

El nu mai acceptă că un obiect trebuie reprezentat dintr-un singur unghi, într-un spațiu construit după regulile perspectivei tradiționale.

Un chip poate fi văzut simultan din față și din profil. Un obiect poate fi descompus în mai multe planuri, pentru ca apoi să fie reconstruit într-o nouă ordine.

Nu este vorba despre incapacitatea de a reproduce realitatea, ci despre refuzul de a reduce realitatea la o singură aparență.

Aici intervine una dintre ideile cele mai importante ale eseului.

Picasso nu distruge realitatea. El distruge convențiile prin care eram obișnuiți să o reprezentăm.

Tzara insistă și asupra importanței colajelor, a celebrelor papiers collés, prin care Picasso introduce în pictură materiale și suprafețe care își păstrează propria consistență.

Pictura nu mai este numai o iluzie a realității. Ea devine o realitate autonomă.

Această observație conduce către una dintre formulările cele mai puternice ale textului: pictura nu trebuie să exprime neapărat realitatea lumii exterioare, pentru că ea însăși constituie o realitate.

Mi se pare o idee care depășește cu mult domeniul artelor plastice.

În fond, orice mare inovație presupune, la un moment dat, abandonarea unor convenții considerate până atunci obligatorii.

Picasso și libertatea de a crea

Tzara remarcă faptul că evoluția picturii lui Picasso nu este liniară.

Artistul nu descoperă o formulă pe care apoi să o repete la nesfârșit.

Dimpotrivă, el revine asupra propriilor experiențe, le contestă, le modifică și deschide permanent alte direcții.

Este o evoluție prin rupturi și reluări, prin negarea unor soluții anterioare și integrarea lor în construcții noi.

Această observație este cu atât mai interesantă cu cât vine din partea fondatorului dadaismului.

Tzara, care participase la una dintre cele mai radicale revolte împotriva tradiției artistice, descoperă în opera lui Picasso nu haosul, ci o logică a transformării.

Libertatea creației nu înseamnă absența oricărei discipline. Ea presupune capacitatea artistului de a-și construi propriile reguli și, atunci când acestea devin insuficiente, de a le depăși.

Poate că aici se află una dintre explicațiile extraordinarei longevități artistice a lui Picasso.

El nu a rămas prizonierul cubismului, deși a contribuit decisiv la apariția lui. A continuat să experimenteze, să schimbe stiluri și să caute noi modalități de expresie.

Într-un anumit sens, Picasso a refuzat să devină discipolul propriului său succes.

Anul 1948. Arta și revoluția socială

Eseul trebuie citit și în contextul istoric în care a fost publicat.

Suntem în 1948. Europa abia ieșise din cel de-al Doilea Război Mondial. Continentul era devastat material și moral, iar lumea începea să se împartă în două blocuri ideologice.

Picasso se alăturase Partidului Comunist Francez în 1944, iar Tristan Tzara se apropiase, la rândul său, de comunism, după experiența Rezistenței franceze.

Această orientare se regăsește în partea finală a eseului.

Tzara vorbește despre alienarea omului, despre necesitatea eliberării sale de constrângerile societății și despre rolul revoluției în transformarea condiției umane.

Arta lui Picasso este integrată într-un proiect mai amplu de emancipare.

Este, fără îndoială, o interpretare marcată de atmosfera politică și intelectuală a epocii.

Privind retrospectiv, putem observa și contradicțiile unei asemenea abordări.

O artă care revendică libertatea absolută a creației ajunge să fie asociată cu un proiect politic care, în unele dintre manifestările sale istorice, a impus limite severe libertății artistice.

Nu trebuie însă să judecăm mecanic un text din 1948 prin experiențele acumulate ulterior.

Este mai util să încercăm să înțelegem speranțele, iluziile și contradicțiile unei generații care trăise două războaie mondiale și căuta o altă organizare a societății.

Pentru Tzara, revoluția artistică și revoluția socială păreau să aparțină aceluiași proces de eliberare a omului.

Istoria avea să arate că relația dintre ele era mult mai complicată.

Ce ne mai spune astăzi Tristan Tzara?

La aproape opt decenii de la publicarea acestui eseu, cred că textul își păstrează interesul din mai multe motive.

Mai întâi, pentru că ne propune o lectură a lui Picasso care depășește admirația pentru originalitatea sa artistică.

Apoi, pentru că ne permite să descoperim un Tristan Tzara diferit de imaginea convențională a dadaistului provocator, preocupat să scandalizeze publicul și să distrugă regulile literaturii.

În 1948, Tzara apare ca un intelectual care încearcă să identifice o anumită coerență a marilor transformări artistice.

În sfârșit, eseul ne amintește de contribuția extraordinară a unor creatori originari din România la cultura universală.

Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner, Marcel Iancu sau Benjamin Fondane au participat, fiecare în felul său, la marile experiențe ale modernității europene.

Nu au fost simpli spectatori ai schimbărilor culturale. Au fost printre cei care le-au provocat.

Poate că ar trebui să ne amintim mai des acest lucru.

Există și o întrebare mai generală pe care lectura textului mi-a sugerat-o.

Într-o epocă în care tehnologia, inclusiv inteligența artificială, modifică rapid mijloacele de creație și de comunicare, mai este valabilă ideea lui Tzara că actul artistic este intim legat de actul gândirii?

Eu cred că da.

Instrumentele se schimbă, dar problema fundamentală rămâne aceeași: capacitatea omului de a transforma experiența în cunoaștere și cunoașterea în creație.

Picasso a schimbat felul în care privim lumea. Tristan Tzara a încercat să explice de ce această schimbare era necesară.

Iar întâlnirea lor intelectuală, consemnată într-un volum Skira din 1948, ne oferă și astăzi un prilej de reflecție.

Poate că adevărata revoluție în artă nu constă în a picta altfel lumea, ci în a-i învăța pe oameni să o privească altfel.

Pe cine se bazează România?

Este evident că se rescriu zonele de influență

Trăim o perioadă în care harta geopolitică a lumii este redesenată. Nu neapărat prin tratate internaționale sau prin modificarea oficială a frontierelor, ci prin schimbarea raporturilor de putere, prin reconfigurarea alianțelor, prin apariția unor noi dependențe economice și militare și, mai ales, prin revenirea politicii sferelor de influență.

Războiul din Ucraina, evoluțiile din relațiile dintre Statele Unite, Rusia și China, dificultățile Uniunii Europene, competiția pentru resurse energetice, tehnologii și piețe de desfacere ne arată că ordinea internațională construită după încheierea Războiului Rece este supusă unor transformări profunde.

În aceste condiții, cred că România ar trebui să-și pună o întrebare simplă: pe cine se poate baza?

Nu mă refer doar la garanțiile de securitate oferite de apartenența la NATO sau la solidaritatea rezultată din calitatea de membru al Uniunii Europene. Acestea rămân fundamentale. Mă refer și la relațiile bilaterale, la parteneriatele strategice pe care România le-a construit de-a lungul ultimelor trei decenii și la capacitatea noastră de a le utiliza într-o lume tot mai puțin previzibilă.

Parteneriate strategice sau simple declarații?

După 1989, România a încercat să construiască o rețea de relații privilegiate cu state importante pentru securitatea și dezvoltarea sa.

În 1997 au fost lansate parteneriatele strategice cu Italia și Statele Unite. Au urmat Ungaria, în 2002, și Regatul Unit, în 2003. Ulterior, rețeaua s-a extins, prin parteneriate cu Franța, Coreea de Sud, Polonia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Turcia, Spania, Georgia, Japonia și Bulgaria. În 2023, România și Ucraina au convenit construirea unui parteneriat strategic.

Avem, așadar, aproximativ 15 relații bilaterale de acest tip, dacă includem și angajamentul privind Ucraina, deși documentele și statutul lor diplomatic nu sunt identice.

Iată principalele repere cronologice:

ȚaraAnul lansării parteneriatului
Italia1997
Statele Unite1997
Ungaria2002
Regatul Unit2003
Franța2008
Coreea de Sud2008
Polonia2009
Azerbaidjan2009
Republica Moldova2010
Turcia2011
Spania2013
Georgia2022
Japonia2023
Bulgaria2023
Ucraina2023 – angajament de construire

Desigur, o asemenea listă nu ne spune prea multe despre substanța actuală a relațiilor.

Un parteneriat strategic nu este un titlu nobiliar care se transmite din generație în generație. El trebuie întreținut, actualizat și, mai ales, valorificat.

Ar fi interesant să aflăm câte reuniuni bilaterale la nivel înalt au avut loc în ultimii ani în cadrul acestor parteneriate, câte proiecte economice au fost realizate, câte consultări diplomatice au fost organizate și câte inițiative comune au fost lansate.

Există planuri de acțiune actualizate? Există mecanisme permanente de consultare? Există obiective concrete pentru următorii cinci sau zece ani?

Sau ne mulțumim să repetăm, în comunicatele oficiale, că relațiile noastre sunt „excelente” și că parteneriatele strategice se dezvoltă „în spiritul prieteniei și al respectului reciproc”?

Lecțiile unei perioade dificile

Îmi amintesc că, în perioada 2000–2004, când România negocia simultan aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, relațiile bilaterale aveau o importanță esențială.

Nu era suficient să afirmăm că dorim integrarea euroatlantică. Trebuia să convingem fiecare partener important, să eliminăm rezervele existente, să construim formule de cooperare și să identificăm interese comune.

Relația cu Statele Unite avea o dimensiune strategică evidentă, în special în perspectiva aderării la NATO. Dar trebuia să lucrăm și cu Franța, Germania, Italia, Regatul Unit și cu statele vecine.

În 2002, am semnat, împreună cu premierul ungar Péter Medgyessy, Declarația de cooperare și parteneriat strategic dintre România și Ungaria. Era un pas important într-o relație care cunoscuse numeroase dificultăți istorice.

În 2003, am dezvoltat cadrul parteneriatului strategic cu Regatul Unit, într-un moment în care sprijinul britanic avea o semnificație deosebită pentru obiectivele noastre europene și euroatlantice.

Aceste parteneriate nu erau simple exerciții de imagine. Ele făceau parte dintr-o strategie diplomatică mai amplă, în care relațiile bilaterale susțineau obiectivele multilaterale.

Diplomația presupunea să construiești sprijin înainte de a avea nevoie de el.

Ce se întâmplă când partenerii își schimbă prioritățile?

Astăzi, problema este diferită.

Statele Unite își redefinesc prioritățile strategice, inclusiv în raport cu Europa și cu regiunea Indo-Pacific. China își extinde influența economică și tehnologică. Rusia încearcă să modifice arhitectura de securitate europeană. Turcia urmărește o politică externă proprie, cu ambiții regionale și globale.

În același timp, Uniunea Europeană încearcă să găsească un echilibru între autonomia strategică, relația transatlantică și necesitatea de a-și apăra interesele economice.

Franța și Germania se confruntă cu propriile dificultăți politice și economice. Polonia își consolidează rolul în Europa Centrală și de Est. Italia își urmărește interesele în Mediterana, Africa și în relațiile cu marile puteri.

Fiecare dintre aceste state își reevaluează interesele.

De ce am presupune că România poate rămâne nemișcată, așteptând ca parteneriatele semnate în urmă cu zece, douăzeci sau treizeci de ani să funcționeze automat?

Mai ales că, în lumea de astăzi, parteneriatele nu sunt exclusive. Un stat poate avea relații strategice cu alte state care se află, între ele, în competiție sau chiar în conflict.

Turcia este un exemplu. Este membră NATO, dar întreține relații complexe cu Rusia, China, statele arabe și Uniunea Europeană. India oferă un alt exemplu de diversificare a relațiilor externe.

Nu înseamnă că România trebuie să copieze aceste modele. Înseamnă însă că trebuie să înțeleagă logica unei lumi în care interesele naționale sunt afirmate tot mai direct.

Marile absențe din lista noastră

Privind inventarul parteneriatelor strategice, observăm și câteva absențe interesante.

Germania, principala putere economică a Uniunii Europene și unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României, nu figurează în lista tradițională a parteneriatelor strategice formalizate printr-o declarație bilaterală de acest tip.

China, una dintre cele mai mari economii ale lumii, are cu România un parteneriat amplu de prietenie și cooperare, stabilit în 2004, dar nu un parteneriat strategic în accepțiunea utilizată pentru celelalte state din inventar.

India, o putere în ascensiune, cu o importanță demografică, economică și geopolitică tot mai mare, nu figurează nici ea pe această listă, deși există un parteneriat extins.

Desigur, denumirea formală nu reprezintă totul. Relațiile cu Germania pot avea o substanță economică mai mare decât unele parteneriate strategice declarate oficial.

Dar tocmai de aceea ar trebui să discutăm despre criteriile după care România își stabilește prioritățile diplomatice.

Ne interesează doar partenerii care ne pot oferi garanții de securitate? Sau și cei care ne pot asigura investiții, piețe de desfacere, transfer de tehnologie, securitate energetică și sprijin politic în organizațiile internaționale?

Și, mai ales, avem o strategie coerentă pentru relațiile cu marile puteri care nu fac parte din sistemul nostru de alianțe?

O nouă împărțire a influenței?

În ultima perioadă, am sentimentul că asistăm la revenirea unei logici pe care Europa sperase să o depășească după 1989.

Marile puteri discută tot mai frecvent despre zone de securitate, interese vitale, acces la resurse, controlul rutelor comerciale și influența asupra unor regiuni întregi.

Nu știm dacă această evoluție va conduce la o nouă arhitectură internațională negociată sau la o perioadă prelungită de instabilitate.

Dar este evident că se rescriu zonele de influență.

Pentru România, problema este cu atât mai importantă cu cât ne aflăm la intersecția unor spații geopolitice sensibile: Europa Centrală, Balcanii, Marea Neagră și vecinătatea fostului spațiu sovietic.

Istoria ne-a arătat de mai multe ori ce se întâmplă atunci când deciziile privind această regiune sunt luate fără participarea statelor direct interesate.

De aceea, nu cred că ne putem permite o politică externă redusă la reacții, comunicate și participări protocolare la reuniuni internaționale.

Apartenența la NATO și UE ne oferă instrumente importante, dar nu ne scutește de obligația de a avea propria analiză și propriile inițiative.

A fi un aliat loial nu înseamnă a renunța la capacitatea de a gândi cu propriul cap.

Este timpul pentru un audit al parteneriatelor strategice

Cred că Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să realizeze o evaluare serioasă a tuturor parteneriatelor strategice ale României.

Nu pentru a renunța la ele, ci pentru a le transforma în instrumente efective ale politicii externe.

Ar trebui să știm ce obiective au fost îndeplinite, ce proiecte au rămas pe hârtie, ce mecanisme de consultare mai funcționează și ce priorități trebuie actualizate.

Ar trebui să existe o evaluare distinctă a cooperării politice, militare, economice, energetice, tehnologice și culturale.

Și poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu avem nevoie de noi formule de cooperare cu state care vor conta tot mai mult în arhitectura internațională a următoarelor decenii.

Nu cred că România trebuie să aleagă între fidelitatea față de alianțele sale și diversificarea relațiilor internaționale. Cele două obiective nu sunt incompatibile, atât timp cât sunt respectate angajamentele asumate.

Dimpotrivă, o diplomație activă poate consolida credibilitatea României în interiorul alianțelor sale.

În definitiv, parteneriatele strategice nu ar trebui măsurate după numărul declarațiilor semnate, ci după capacitatea lor de a produce rezultate.

Pe cine ne putem baza?

Revin la întrebarea din titlu.

Într-o lume în care fiecare mare putere își redefinește interesele, România trebuie să știe nu doar cine îi sunt aliații, ci și ce interese comune are cu fiecare dintre ei.

Trebuie să știe cine este dispus să o sprijine într-o situație de criză, cine este interesat să investească în economia românească, cine dorește să dezvolte proiecte regionale și cine este pregătit să susțină inițiative diplomatice comune.

Dar mai există o întrebare, poate la fel de importantă: pe ce se pot baza partenerii noștri atunci când este vorba despre România?

Pentru că parteneriatele strategice presupun reciprocitate, predictibilitate și capacitatea de a contribui la obiective comune.

Nu este suficient să cerem sprijin. Trebuie să avem și ceva de oferit: inițiative, proiecte, stabilitate, competență diplomatică și o viziune asupra regiunii în care ne aflăm.

În urmă cu peste un secol, diplomația românească a înțeles că securitatea țării nu poate fi asigurată printr-o singură relație privilegiată. A construit alianțe, a căutat garanții și a încercat să participe activ la definirea ordinii europene.

Nicolae Titulescu a înțeles foarte bine această lecție.

Astăzi, când marile puteri își negociază din nou raporturile de influență, România are nevoie de aceeași capacitate de inițiativă.

Nu este suficient să știm de partea cui suntem. Trebuie să știm și cine este, în mod real, alături de noi.

Și, mai ales, trebuie să avem grijă ca România să nu devină doar un teritoriu despre care discută alții, ci un stat care participă la deciziile ce îi privesc viitorul.