Triumviratul mondial. Unde se află România?

Pe 19 noiembrie, la Shenzhen, Donald Trump, Xi Jinping și Vladimir Putin urmează să se așeze la aceeași masă. Reuniunea a fost anunțată de Beijing și are loc în marja summitului APEC. Europa nu are un reprezentant la această trilaterală. Se va discuta despre Ucraina? Vor apărea înțelegeri care să afecteze securitatea Europei? Vom vedea ce se va comunica după întâlnire. Până atunci, cred că ar trebui să ne punem o întrebare mai apropiată de noi. Ce relații are România cu fiecare dintre cei trei?

Folosesc cuvântul „triumvirat” pentru a descrie o posibilă formulă de negociere și de cooperare între marile puteri și intre liderii lor. Rămâne de văzut cât de departe sunt dispuse să meargă împreună. Pentru România, riscul apare atunci când țările mari încep să trateze dreptul celorlalte de a-și decide viitorul ca pe o monedă de schimb. Știm din propria istorie cât costă asemenea înțelegeri.

Cu Rusia, relațiile sunt ostile. Agresiunea împotriva Ucrainei are consecințe directe pentru securitatea noastră la Marea Neagră și la gurile Dunării. Avem motive să ne întărim apărarea și să lucrăm cu aliații. În același timp, este în interesul nostru să putem transmite direct o poziție, să gestionăm un incident și să ne facem auziți când se discută despre securitatea regiunii. Un canal diplomatic cu Moscova poate servi tocmai în perioadele în care raporturile sunt ostile.

Cu China, relația politică pare blocată. Cu riscul de a o supăra pe doamna Țoiu, aș aminti că Donald Trump s-a întâlnit cu Xi Jinping în mai, la Beijing, și în septembrie, la Washington. Shenzhen ar urma să fie a treia lor întâlnire din acest an. Statele Unite au divergențe serioase cu China și, tocmai de aceea, au ce discuta la cel mai înalt nivel. Ce ne împiedică pe noi să avem o agendă proprie de dialog cu Beijingul, în cadrul angajamentelor europene? Ce vrem să exportăm, ce investiții ne interesează și în ce sectoare avem nevoie de garanții? Sunt întrebări la care Bucureștiul ar trebui să răspundă înainte de a decide ce inițiative își asumă.

Cu Statele Unite avem un parteneriat strategic și suntem aliați în NATO. În opinia mea, dimensiunea militară și logistică a relației rămâne mai firavă decât ar cere poziția geografică a României. Reducerea unei părți a efectivelor americane din România, anunțată în octombrie 2025, a arătat cât de repede se pot schimba deciziile privind prezența militară. Ce putem conveni cu Washingtonul pe termen mai lung în privința prezenței, a exercițiilor și a infrastructurii logistice? Ce putem pune noi la dispoziție și în ce termene? Aici se măsoară, în practică, soliditatea parteneriatului.

Merită să discutăm și despre sprijinul pentru Ucraina. Bulgaria și-a reafirmat oprirea livrărilor de armament, iar Polonia a pus pe pauză finanțarea prin mecanismul PURL, prin care aliații finanțează achiziția de echipamente americane pentru Ucraina. Sunt decizii diferite, care arată cum intră prioritățile interne în calculul guvernelor. România are propriile motive de securitate pentru a sprijini Ucraina. Tocmai de aceea, guvernul ar trebui să explice ce obiective urmărește, ce efort poate susține în timp și cum se împart costurile între aliați. În lipsa unei asemenea discuții, poziția noastră riscă să fie definită de decizii luate mereu în altă parte.

Am propus recent un inventar al parteneriatelor strategice ale României. Reevaluarea trebuie să meargă mai departe și să cuprindă ansamblul politicii externe. Ce interese avem la Marea Neagră și la Dunăre? Ce poziții putem susține împreună cu vecinii și cu partenerii noștri europeni? În ce capitale trebuie să deschidem sau să reluăm un dialog și cu ce propuneri? Curajul în politica externă începe cu asumarea unei poziții proprii și cu disponibilitatea de a o susține, inclusiv în discuțiile dificile cu aliații.

Voi reveni după Shenzhen. Vreau să văd ce s-a convenit efectiv, ce s-a spus (public) despre Ucraina și dacă europenilor li se cere să participe la decizii ori doar să suporte consecințele. Va fi interesant și ce concluzii se vor degaja la reuniunea de la berlin. Si cum se profilează drumul spre Miami. Până atunci, Bucureștiul are o întrebare la care poate răspunde singur. Ce vrem să obținem și ce suntem pregătiți să facem pentru asta?


Masă rotundă: Changing Europe and China-Europe, China-Romania Relations: A seminar on Global Strategic Realignment, Regional Security, and Prospects for Cooperation After the U.S. Elections

Fundația Europeană Titulescu vă invită vineri, 20 noiembrie 2026, începând cu ora 9:00, la masa rotundă: Changing Europe and China-Europe, China-Romania Relations: A seminar on Global Strategic Realignment, Regional Security, and Prospects for Cooperation After the U.S. Elections.

Participanți din China:

Chen Feng, Ambasadorul Republicii Populare Chineze în România

Shi Zhiqin, Director Executiv al Belt and Road Institute of Strategic Studies, Universitatea Tsinghua, Vicepreședinte al China-Europe Relations Council

Pang Dapeng, Director adjunct al Institutului de Studii Ruse, Est-Europene si Asiatice, Academia Chineză de Științe Sociale (online)

Liang Zhanjun, Decan al Intitutului de Studii de Țară și Regionale, Universitatea Capital Normal (online)

Participanți din România:

Viorica Dăncilă, Fost Prim-ministru al României

Liviu Țăranu, Fost director al ICR Beijing

Dumitru Prunariu, Fost ambasador al României în Federația Rusă

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian Năstase, Președintele FET.

Evenimentul se va desfășura la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1.
Sponsorii FET: Grampet Group, Grup Primacons.

UE are goluri de memorie

Astăzi, la Parlamentul European din Bruxelles, este organizată o ceremonie consacrată celor douăzeci de ani de la aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Aniversarea se împlinește la 1 ianuarie 2027, dar festivitățile au început deja. Deviza este frumoasă: „O călătorie comună, un viitor comun”. Se pare însă că, pentru unii organizatori, călătoria comună are câteva porțiuni care trebuie uitate.

Nu am fost invitat. Constat acest lucru pentru că selecția invitaților ridică o întrebare despre felul în care este prezentată istoria aderării României. Poți organiza o ceremonie aniversară fără fostul prim-ministru în mandatul căruia au fost încheiate negocierile? Este, evident, posibil. Mai greu este să explici această alegere atunci când pretinzi că reconstitui drumul către aderare.

Înțeleg din relatările despre eveniment că au fost invitați Călin Popescu-Tăriceanu și Mircea Geoană. Foarte bine. Fiecare a avut un rol în acest proces. Tocmai recunoașterea acestor contribuții ar trebui să presupună și respectarea cronologiei.

La 14 decembrie 2004, România a încheiat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor capitole. Consiliul European din 16–17 decembrie a consemnat explicit acest rezultat și perspectiva aderării din ianuarie 2007. Eram prim-ministrul României. Aceste lucruri se găsesc în documentele Uniunii Europene. Organizatorii ar putea, din când în când, să le consulte.

Să recapitulăm, așadar, câteva lucruri.

Am preluat un parcurs european început de administrațiile anterioare. Negocierile fuseseră deschise în februarie 2000. Guvernului pe care l-am condus i-a revenit responsabilitatea de a le duce la capăt, de a negocia condițiile concrete ale aderării și de a obține susținerea politică necesară respectării calendarului.

În spatele celor 31 de capitole se aflau legi, instituții, restructurări economice, costuri sociale, perioade de tranziție și interese care trebuiau apărate. Agricultura, concurența, mediul, justiția și afacerile interne nu erau rubrici într-un program festiv. Fiecare presupunea decizii dificile, negocieri și angajamente urmărite în timp.

Vasile Pușcaș, negociatorul-șef, a avut o contribuție esențială. La fel, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Afacerilor Externe, echipele ministeriale și specialiștii care au lucrat ani întregi la acest proiect. Sprijinul președintelui Ion Iliescu și cooperarea instituțională au contat. Aderarea a fost un efort național, cu responsabilități politice și administrative precise.

Prezidam personal Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană, care se întrunea săptămânal. Corina Coman asigura coordonarea operativă. Urmăream angajamentele, rezolvam blocajele dintre ministere, stabileam termene și responsabilități. Integrarea europeană ocupa agenda de lucru a guvernului în fiecare săptămână.

În paralel, urmăream aderarea la NATO. Cine își amintește criza irakiană din 2003 știe că relațiile dintre Washington și unele capitale europene traversau o perioadă extrem de dificilă. Trebuia să păstrăm sprijinul Franței pentru integrarea europeană și, în același timp, să consolidăm relația strategică cu Statele Unite. Divergențele dintre aliați se puteau transforma foarte repede în obstacole pentru România.

Am lucrat pentru depășirea blocajului din relația cu Germania și pentru construirea încrederii cu cancelarul Gerhard Schröder. Am soluționat dosarul istoric al datoriei față de Suedia, înlăturând o sursă de tensiune cu un stat membru al Uniunii. Am obținut eliminarea vizelor pentru călătoriile de scurtă durată ale românilor, începând cu 1 ianuarie 2002. Pentru milioane de oameni, apropierea de Europa a devenit atunci o experiență concretă.

Dialogul cu Romano Prodi și Günter Verheugen, cu liderii statelor membre și cu reprezentanții Parlamentului European a însoțit permanent pregătirea internă. În 2004, România a obținut și recunoașterea existenței unei economii de piață funcționale. Toate aceste rezultate au făcut posibilă încheierea negocierilor în decembrie.

Condițiile negociate de guvernul nostru au stat la baza Tratatului de aderare. Pentru exactitate, redactarea acestuia începuse în iulie 2004, forma finală a fost definitivată în februarie 2005 (cand au fost schimbate doar cateva cuvinte la draftul nostru), iar semnarea a avut loc la Luxemburg, la 25 aprilie 2005. Aderarea efectivă s-a produs la 1 ianuarie 2007. Sunt etape distincte, fiecare cu participanții și meritele sale. Ceremonia semnării nu poate absorbi retroactiv anii de negociere.

Guvernul următor a avut responsabilitatea continuării pregătirilor, a îndeplinirii angajamentelor și a parcurgerii etapelor până la aderare. Îi recunosc această contribuție. Aș aștepta aceeași onestitate și în privința guvernului pe care l-am condus.

Și, dacă tot se recompune retrospectiv tabloul meritelor, de ce nu a fost invitată și Monica Macovei? În mandatul ei de ministru al justiției, România a primit și Mecanismul de Cooperare și Verificare. Un „supliment” la aderare care ne-a însoțit mulți ani. Ca să fim exacți, MCV a fost instituit de Comisia Europeană, prin decizia din 13 decembrie 2006. Dar, dacă se împart meritele epocii, poate că merită discutată și această moștenire.

Nu cunosc criteriile după care au fost trimise invitațiile și nici cine a decis fiecare nume. Văd însă rezultatul: o aniversare europeană în care memoria este selectivă.

Uniunea Europeană ne vorbește adesea despre adevăr, transparență și respect pentru istorie. Ar fi util să aplice aceste exigențe și propriilor festivități.

Un loc la o ceremonie poate fi refuzat. Locul unei guvernări în documentele aderării rămâne.

PS M-am gandit ca e bine sa prezint lucrurile de la Adam și Eva.


Comasarea județelor: o idee mai veche

Urmăresc discuțiile actuale despre reforma administrativ-teritorială cu un sentiment de familiaritate. Se vorbește despre comune prea mici pentru a-și susține administrația, despre reducerea numărului de județe, despre servicii publice mai eficiente și despre capacitatea de a atrage fonduri europene. Sunt întrebări importante. Dar ele au o istorie pe care ar fi util să o cunoaștem înainte de a anunța, încă o dată, un nou început.

În aceste zile, dezbaterea a ajuns explicit și la comasarea județelor. Televiziunile relatau, la 12 noiembrie, despre propunerea unirii județelor Ialomița și Călărași. În paralel, PSD lucrează la criterii de reorganizare care includ populația, sustenabilitatea financiară, capacitatea administrativă și accesul la servicii. Sunt, deocamdată, propuneri și scenarii, nu o reformă definitiv adoptată.

Interesant este că problema comasării județelor se punea încă în perioada guvernului pe care l-am condus.

La 10 iunie 2011, într-un articol publicat pe acest blog, intitulat „Porția zilnică de circ: astăzi, luați de la Băsescu, regionalizare”, aminteam demersurile începute în 2002 și continuate în 2003–2004. Publicam atunci și documentele de lucru. Trimit din nou la ele, fiindcă memoria instituțională ar trebui să reprezinte un punct de plecare al guvernării.

Memorandumul din decembrie 2003 prevedea constituirea unui grup de lucru și a unui secretariat tehnic permanent pentru studierea regionalizării. În februarie 2004 au fost desemnați reprezentanți ai Ministerului Administrației și Internelor.

Materialul comparativ păstrat în dosar examina trei variante: menținerea județelor și a celor opt regiuni de dezvoltare; păstrarea județelor și creșterea la 12–14 regiuni; reducerea la circa 18–19 județe, plus București, cu asimilarea acestora unor regiuni de dezvoltare.

Așadar, comasarea era luată în calcul. În cea de-a treia variantă, atribuțiile județene și cele de dezvoltare regională urmau să fie reunite la același nivel. Era analizată și posibilitatea trecerii agențiilor de dezvoltare în subordinea consiliilor județene.

Această logică mi se pare relevantă și astăzi. Dacă reforma adaugă instituții, funcții și circuite de avizare, trebuie să explicăm foarte convingător ce câștigă cetățeanul. Dacă reunește structuri, trebuie să demonstrăm că acestea vor putea oferi servicii mai bune.

Nota de atunci identifica și riscul creșterii distanței dintre cetățean și autorități. Soluția era legată de sporirea autonomiei locale și limitarea responsabilităților păstrate la nivel județean. Alegerea unei variante era condiționată de studii și de o dezbatere amplă.

Nu pretind că aveam o hartă definitivă, care aștepta doar să fie pusă în aplicare. Aveam un proces de analiză și variante argumentate. Documentele publicate nu trebuie confundate cu un raport final aprobat de Guvern.

Nici comparația cu prezentul nu trebuie forțată. Comasarea comunelor și comasarea județelor sunt operațiuni diferite. Prima privește organizarea administrației locale de bază; a doua schimbă scara coordonării teritoriale și a investițiilor. Ele trebuie însă judecate împreună, pentru a evita situația în care simplificăm un nivel și încărcăm excesiv un altul.

În articolul din 2011 arătam că lucrările grupului și dezbaterea nu fuseseră continuate după schimbarea guvernării. Criticam atunci reluarea intempestivă a subiectului și încercarea de a impune rapid o soluție. Astăzi, după încă cincisprezece ani, întrebarea despre continuitatea administrativă rămâne legitimă: ce se întâmplă cu studiile, documentele și experiența acumulate de un guvern atunci când vine următorul?

România nu își poate permite să plătească, la fiecare schimbare politică, și costul uitării.

Susțin necesitatea unei administrații adaptate realităților țării. Dar numărul de primării sau de județe trebuie să rezulte din analiza funcțiilor pe care acestea le îndeplinesc. Cât durează eliberarea unui document? Cât de departe este serviciul de care ai nevoie? Cine poate pregăti și administra un proiect de investiții? Ce resurse rămân pentru dezvoltare după plata aparatului administrativ?

O economie făcută în bugetul unei instituții poate deveni o cheltuială suplimentară pentru cetățean, dacă îl obligă să facă drumuri mai lungi și mai dese. Comasarea trebuie însoțită de acces local la servicii, de transport și de proceduri care funcționează. Iar o localitate trebuie să își poată păstra identitatea și atunci când își organizează administrația împreună cu alta.

În egală măsură, analiza trebuie să ajungă, la un moment dat, la decizie. Studiile nu pot deveni un alibi pentru amânarea permanentă.

Nu propun să aplicăm mecanic, în 2026, o variantă discutată înaintea aderării la Uniunea Europeană. Propun să folosim ceea ce s-a lucrat, să verificăm ce mai este valabil și să explicăm ce trebuie schimbat.

Problema comasărilor era pusă acum mai bine de două decenii. Documentele există. Ar fi bine ca, de această dată, România să poată trece de la redescoperirea problemei la o soluție temeinic pregătită și dusă până la capăt.


Surse și documente:

* Articolul din 10 iunie 2011 – „Porția zilnică de circ: astăzi, luați de la Băsescu, regionalizare”.

** Dosarul documentelor privind regionalizarea, publicat în 2011, în special paginile 7–13.