Memoria unei națiuni nu se apără prin demolarea simbolurilor ei
Există momente în care o statuie vorbește mai mult despre cei care vor să o dărâme decât despre omul pe care îl reprezintă.
În ultimele zile, au reapărut apelurile privind îndepărtarea sau ascunderea statuii lui Adrian Păunescu. Dincolo de persoana poetului, această dezbatere m-a făcut să reflectez la o întrebare mult mai importantă: cum alegem să ne raportăm la propria noastră memorie?
O statuie nu este un act de canonizare. Ea nu afirmă că omul reprezentat a fost lipsit de greșeli și nici că toate opțiunile sale au fost juste. Ea exprimă un lucru mult mai simplu și, în același timp, mult mai profund: convingerea unei comunități că acel om a lăsat în urmă o operă, o idee sau o faptă care merită să fie transmisă generațiilor următoare.
În limba latină, cuvântul monumentum vine din verbul monere – „a aminti”, „a avertiza”, „a îndemna să nu uiți”. Iată adevărata funcție a unui monument. Nu aceea de a glorifica necondiționat, ci de a provoca memoria. De a-l face pe trecător să se oprească și să se întrebe: „Cine a fost acest om?”
De aceea, statuile nu sunt, în primul rând, despre trecut. Ele sunt despre viitor.
Ele sunt ridicate nu pentru cei care i-au cunoscut pe oamenii pe care îi reprezintă, ci pentru copiii și nepoții noștri, care nu-i vor mai putea întâlni niciodată.
De câțiva ani asistăm, în numeroase țări, la o tendință care încearcă să rezolve contradicțiile trecutului prin eliminarea simbolurilor sale. Monumente sunt contestate, statui sunt mutate, nume sunt șterse din memoria publică. Se vorbește despre o „cultură a anulării” („cancel culture”), ca și cum istoria ar putea fi rescrisă prin dispariția unor reprezentări din bronz sau din piatră.
Nu împărtășesc această viziune.
O societate democratică are nu doar dreptul, ci și obligația de a-și reevalua critic trecutul. Dar reevaluarea nu înseamnă amputarea memoriei. Înseamnă înțelegerea ei.
Istoria trebuie cercetată, nu cosmetizată.
Memoria trebuie asumată, nu administrată ideologic.
Fenomenul nu este nou. Romanii îl numeau damnatio memoriae. Când un împărat cădea în dizgrație, statuile îi erau distruse, numele îi era șters din inscripții, chipul îi era mutilat pe monumente. Se încerca ștergerea lui din memoria colectivă.
Istoria însă supraviețuia. Rămânea doar dovada intoleranței celor care încercaseră să o rescrie.
Mă întreb dacă nu riscăm, sub alte forme și cu alte justificări, să repetăm aceeași greșeală.
Dacă acceptăm ideea că o statuie trebuie înlăturată ori de câte ori descoperim în biografia unei personalități episoade controversate, unde ne oprim?
Cum procedăm cu Panait Istrati?
Îi păstrăm statuile ridicate înainte de călătoria în Uniunea Sovietică sau pe cele de după întoarcere, când a avut curajul să denunțe ceea ce văzuse? Întrebarea este absurdă. Tocmai de aceea este utilă. Ea demonstrează că viața unui mare creator nu poate fi redusă la un singur episod din existența sa.
Dar dacă mergem mai departe? Vom începe să discutăm și despre statuile oamenilor politici? Despre Iuliu Maniu? Despre Take Ionescu? Despre Alexandru Marghiloman? Despre P.P. Carp? Să ne imaginăm, prin absurd, că Germania ar fi câștigat Primul Război Mondial. Nu este exclus ca Marghiloman și P.P. Carp să fi fost considerați mari vizionari, iar adversarii lor – autorii unei politici dezastruoase. Istoria este plină de asemenea răsturnări de perspectivă.
Nu victoria stabilește adevărul istoric. Dar victoria schimbă adesea judecata contemporanilor și chiar a posterității.
Aproape orice mare om politic european poate fi acuzat, retrospectiv, că a avut relații cu diplomați, servicii de informații sau cercuri de influență ale unor mari puteri. Diplomația nu s-a desfășurat niciodată într-un laborator steril. Dacă asemenea contacte devin criteriul eliminării din memoria publică, foarte puțini oameni de stat vor mai rămâne pe soclurile lor.
Problema este că am ajuns să confundăm tot mai des judecata morală cu judecata istorică. Prima este necesară. A doua este indispensabilă. Dar ele nu sunt același lucru. Istoria cere context. Moralismul cere verdicte. Iar atunci când verdictele iau locul contextului, memoria începe să se destrame.
În numeroasele mele vizite în China am fost impresionat de un lucru pe care europenii îl observă prea puțin: extraordinara lor memorie instituțională. De fiecare dată când interlocutorii mei chinezi revin în România își amintesc vizita pe care am făcut-o la Beijing în timpul epidemiei de SARS, in 2003. Aproape invariabil îmi spun aceeași frază: „Prietenul la nevoie se cunoaște.”
Nu este doar o formulă de politețe. Este expresia unei culturi pentru care memoria reprezintă o valoare strategică.
Poate că tocmai de aceea m-a impresionat Muzeul Istoriei Partidului Comunist Chinez. După trauma Revoluției Culturale, când o parte din patrimoniul istoric și spiritual al Chinei a fost distrus în numele unei ideologii, conducătorii chinezi au înțeles că o mare civilizație nu poate trăi fără continuitate. Muzeul nu ascunde perioada Mao. O prezintă, o explică și o integrează într-o istorie mai amplă. Nu încearcă să elimine capitolele incomode, ci să le înțeleagă.
Mi se pare o lecție care depășește granițele Chinei. Marile civilizații nu își construiesc viitorul prin uitare. Și-l construiesc prin continuitate.
Pentru mine, însă, această dezbatere nu este una abstractă.
L-am cunoscut pe Adrian Păunescu. L-am iubit ca pe un frate și l-am admirat ca pe unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale.
Cu ani în urmă, scriam despre el că îl vedeam „ca pe un sihastru ce cobora, din când în când, în Cetate”. Nu am niciun motiv să-mi schimb această imagine. Dimpotrivă. Timpul a confirmat ceea ce mulți dintre noi simțeam și atunci: geniul său a fost un dar pe care noi, contemporanii lui, nu am știut întotdeauna să-l prețuim.
Astăzi, când patimile s-au mai așezat, poezia lui este redescoperită de cei care nu l-au cunoscut. Mulți dintre tineri descoperă mai întâi poetul și abia apoi omul. Descoperă frumusețea limbii române, dragostea de părinți, de copii și de țară, emoția unei sensibilități rare și puterea extraordinară de a transforma experiența personală într-o trăire colectivă.
Pentru unii, patriotismul lui Adrian Păunescu părea, încă de atunci, desuet într-o lume grăbită să considere identitatea națională o povară a trecutului. Nu și pentru mine. Poate pentru că am crescut ascultând povestirile tatălui meu despre Mănăstirea Dealu, despre istoria noastră și despre obligația fiecărei generații de a păstra ceea ce a primit moștenire.
În perioada în care am fost deputat de Mizil, am avut bucuria de a inaugura un bust al lui Adrian Păunescu. Nu am considerat atunci că era un gest politic și nici astăzi nu cred asta. Era un gest firesc de recunoștință culturală. Comunitatea din Mizil nu ridica un monument unui om fără cusur. Își exprima respectul față de un creator care intrase deja în patrimoniul spiritual al României.
Nu mi-am imaginat niciodată că va veni o vreme în care vom discuta dacă asemenea monumente trebuie ascunse.
Și totuși, poate că răspunsul cel mai convingător la această întrebare nu l-am găsit nici în cărți și nici în dezbateri publice.
L-am găsit la Jilava. În perioada în care mă aflam acolo, țineam, săptămânal, un fel de conferințe pentru o secție în care erau închiși tineri condamnați pentru consum sau trafic de droguri. Nu erau prelegeri academice. Erau întâlniri în care încercam să vorbim despre libertate, despre responsabilitate, despre greșeli și despre șansa de a o lua de la capăt.
Într-o zi le-am citit câteva poezii de Adrian Păunescu. Apoi le-am dăruit „Cartea Cărților de Poezie”. Nu m-am gândit atunci că acel gest va avea urmări neașteptate.
După câteva săptămâni, unul dintre acei tineri s-a apropiat de mine și mi-a spus un lucru pe care nu-l voi uita niciodată:
„Domnule prim-ministru, am învățat să citesc pentru cartea aceea.”
Am rămas fără cuvinte. M-am întrebat atunci – și mă întreb și astăzi – ce poate spune mai mult despre un poet. Dosarele întocmite de adversarii lui? Polemicile vremii? Judecățile grăbite ale celor care l-au citit prea puțin și l-au condamnat prea repede? Interesele mercantile ale unor „păsări migratoare” care incă se hrănesc din fantomele comunismului?
Sau faptul că versurile lui au trezit într-un tânăr aflat într-o celulă dorința de a învăța alfabetul? Există, cred, puține omagii mai mari pentru un scriitor. Un poet poate primi premii, medalii sau statui. Dar dacă opera lui îl determină pe un om să învețe să citească, atunci a făcut ceva infinit mai important. A schimbat un destin.
De aceea, când aud astăzi că statuia lui Adrian Păunescu ar trebui ascunsă sau înlăturată, nu mă gândesc, în primul rând, la bronz. Mă gândesc la acel tânăr de la Jilava. Mă gândesc la miile de oameni care au descoperit poezia prin Cenaclul Flacăra. Mă gândesc la generațiile care îi vor citi versurile fără să fie interesate de polemicile unei epoci pe care n-au trăit-o.
În definitiv, aceasta este diferența dintre conjunctură și cultură. Conjuncturile trec. Cultura rămâne.
Nu susțin că marile personalități trebuie transformate în sfinți. Dimpotrivă. Ele trebuie cercetate critic, înțelese și așezate în contextul timpului lor. Dar există o diferență fundamentală între analiza critică și tentativa de a elimina simbolurile memoriei colective.
O societate are dreptul să-și revizuiască trecutul. Nu are însă dreptul să și-l mutileze. O statuie nu este un premiu acordat trecutului. Este o lecție adresată viitorului. Ea nu este ridicată pentru cei care l-au cunoscut pe omul reprezentat. Este ridicată pentru cei care nu-l vor mai putea cunoaște niciodată. Pentru copiii și nepoții noștri.
Pentru ca ei să întrebe: „Cine a fost acest om?” Și apoi să-i citească opera. Să-i descopere meritele. Să-i înțeleagă și contradicțiile. Așa funcționează o cultură matură. Nu prin uitare. Ci prin cunoaștere.
În fond, nu despre Adrian Păunescu este vorba. Este vorba despre noi.Despre felul în care alegem să ne privim propria istorie.
Statuile nu judecă istoria. Ele o păstrează.
PS Cinic vorbind, pot să ințeleg preocuparea unor instituții care incep să-și piardă obiectul muncii!
