Există proiecte realizate în timpul unui mandat guvernamental despre care, după ani, aproape că nu se mai vorbește. Unele au rămas în picioare, altele au fost transformate, iar altele au dispărut din memoria publică. Nu neapărat pentru că nu ar fi fost importante, ci pentru că memoria instituțională este, uneori, mai scurtă decât ar trebui.

Aș vrea să evoc astăzi unul dintre aceste proiecte, de care mă leagă amintiri speciale: Muzeul Costumelor Populare din România, inaugurat la Palatul Parlamentului la 24 noiembrie 2004, în perioada în care eram prim-ministru.

Este un muzeu pe care l-am creat, împreună cu oameni care iubeau cultura românească, și despre care cred că ar trebui să vorbim mai mult.

O familie de colecționari și o donație extraordinară

Povestea a început cu relația specială pe care am avut-o cu familia Rogojan.

Marghiolița Constantinescu-Rogojan și soțul său, istoricul Gheorghe Rogojan, fost director al Muzeului Cornel Medrea, erau oameni de cultură pasionați de arta populară românească.

Doamna Rogojan absolvise Academia de Belle-Arte din București, unde îl avusese profesor pe Barbu Slătineanu, unul dintre marii colecționari și cunoscători ai artei românești.

Timp de aproape cincizeci de ani, soții Rogojan au adunat o colecție impresionantă de costume populare, ceramică, țesături, covoare, icoane și alte obiecte reprezentative pentru civilizația tradițională românească.

Era mai mult decât o colecție. Era rezultatul unei vieți dedicate descoperirii și salvării unor valori culturale care, altfel, s-ar fi putut pierde.

În urma discuțiilor pe care le-am avut cu familia Rogojan, s-a conturat posibilitatea ca această colecție să fie donată statului român, cu condiția esențială ca ea să fie păstrată, protejată și pusă la dispoziția publicului.

În 2003, o primă donație a permis organizarea unei expoziții permanente de artă populară în cadrul Muzeului Parlamentului.

Am considerat însă că se putea face mai mult.

România avea nevoie de un muzeu dedicat exclusiv costumului popular, în care diversitatea extraordinară a portului tradițional să poată fi prezentată într-un cadru reprezentativ.

De aici a pornit inițiativa mea de a înființa Muzeul Costumelor Populare din România.

De ce la Palatul Parlamentului?

Alegerea sediului nu a fost întâmplătoare.

Palatul Parlamentului era și este una dintre cele mai vizitate clădiri din România. Acolo veneau delegații parlamentare, șefi de stat, prim-miniștri, diplomați, turiști și reprezentanți ai unor organizații internaționale.

Mi s-a părut firesc ca acești vizitatori să poată descoperi nu doar o clădire monumentală, ci și o parte esențială a identității culturale românești.

Costumul popular reprezintă o sinteză extraordinară de istorie, geografie, artă și tradiție. Fiecare regiune are propriile culori, simboluri, broderii și tehnici de realizare.

O ie din Bucovina, un costum din Muscel, o fotă din Oltenia sau o cămașă din Maramureș spun povești diferite, dar împreună alcătuiesc imaginea unei civilizații.

Am dorit ca Palatul Parlamentului să fie și un loc de întâlnire cu România profundă, cu tradițiile și cu valorile ei culturale.

Într-un anumit sens, muzeul putea reprezenta și un gest simbolic de recuperare culturală, într-o clădire a cărei construcție provocase dispariția unei părți importante din vechiul București.

De la idee la instituție: hotărârile Guvernului din 2004

Nu a fost doar o intenție sau un proiect rămas pe hârtie.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1640 din 7 octombrie 2004, pe care am semnat-o în calitate de prim-ministru, a fost înființat Muzeul Costumelor Populare din România, ca instituție publică distinctă, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor.

Muzeul avea sediul în Palatul Parlamentului, în corpurile A3 și F, un director general, personal de specialitate și un număr maxim de 20 de posturi.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1873 din 4 noiembrie 2004, am asigurat alocarea a 20 de miliarde de lei vechi, din Fondul de rezervă bugetară, pentru amenajarea spațiilor muzeale.

Așadar, vorbim despre o instituție creată printr-o decizie guvernamentală, pentru care au fost asigurate spațiul, finanțarea și cadrul de funcționare.

La 24 noiembrie 2004, Muzeul Costumelor Populare din România a fost inaugurat oficial.

Spațiul muzeal avea aproximativ 2.200 de metri pătrați, iar expoziția era considerată, la vremea respectivă, una dintre cele mai importante prezentări de costume tradiționale din Europa.

Pentru mine, inaugurarea a reprezentat un moment de satisfacție. Reușisem să transformăm generozitatea unei familii într-o instituție culturală destinată tuturor românilor.

O colecție pentru România și pentru românii din lume

Dimensiunea donației a fost impresionantă.

Prin HG nr. 1873/2004, Guvernul a autorizat acceptarea unei donații de 460 de costume populare românești și zece covoare.

Ulterior, prin HG nr. 499 din 1 iunie 2005, patrimoniul donat a fost consemnat la 518 costume populare, 85 de accesorii, două șube și zece covoare.

Trebuie făcută distincția între costumele complete și numeroasele piese componente ale acestora. În total, era vorba despre un patrimoniu de peste o mie de obiecte textile și accesorii, cu o valoare culturală deosebită.

Un aspect important al proiectului era și dimensiunea sa diplomatică.

Am dorit ca o parte dintre costume să fie folosite pentru promovarea culturii românești în străinătate. Potrivit condițiilor donației și hotărârilor de guvern, 210 costume populare urmau să fie repartizate misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, în loturi de câte cinci costume.

Unele dintre aceste costume au ajuns, într-adevăr, în ambasadele noastre.

Era o formă de diplomație culturală pe care am încurajat-o întotdeauna.

O ambasadă nu trebuie să fie doar locul în care se desfășoară negocieri politice și economice. Ea trebuie să fie și un spațiu în care România își prezintă cultura, istoria și valorile.

Un costum popular autentic, expus într-o ambasadă, poate transmite uneori mai mult despre România decât numeroase materiale de promovare.

În plus, asemenea obiecte puteau fi prezentate cu ocazia Zilei Naționale, a unor recepții diplomatice sau a unor manifestări culturale.

Era o modalitate simplă și eficientă de a face cunoscută bogăția tradițiilor noastre.

Generozitatea familiei Rogojan

Cred că merită amintită și dimensiunea umană a acestei povești.

În actul de donație, Marghiolița Constantinescu-Rogojan mărturisea:

„În această colecție eu și soțul meu ne-am investit 50 de ani din viață.”

Era vorba despre cincizeci de ani de căutări, de călătorii, de sacrificii materiale și de pasiune pentru frumos.

Donatoarea preciza expres că nu avea nicio pretenție materială, directă sau indirectă, în schimbul donației.

Dar avea o dorință foarte clară: obiectele să rămână împreună, să fie protejate, să nu fie înstrăinate și să poată fi admirate de public.

În documentele donației, ea explica faptul că nu oferea colecția doar Guvernului sau Ministerului Culturii, ci tuturor românilor.

Mi se pare o formulare extraordinară.

Ea arată că patrimoniul cultural nu este doar o problemă de proprietate sau de administrare. Este, înainte de toate, o problemă de responsabilitate față de generațiile viitoare.

Pentru contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului cultural național, Marghiolița Constantinescu-Rogojan a fost decorată cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Cavaler.

A fost un gest de recunoaștere pe deplin meritat.

Ce s-a întâmplat după 2004?

Din păcate, istoria instituțională a muzeului a luat o altă direcție după încheierea mandatului meu.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 625 din 23 iunie 2005, adoptată de Guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu, Muzeul Costumelor Populare din România a fost reorganizat ca secție fără personalitate juridică a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”.

Practic, muzeul și-a pierdut autonomia instituțională la numai câteva luni după inaugurare.

Nu vreau să transform această evocare într-o polemică politică. Și nici nu contest profesionalismul Muzeului Satului, una dintre instituțiile culturale de prestigiu ale României.

Dar există o diferență importantă între un muzeu național distinct, amplasat într-un spațiu reprezentativ, și o colecție administrată în cadrul unei alte instituții muzeale.

Proiectul inițial urmărea nu doar conservarea patrimoniului, ci și prezentarea sa într-o formulă de mare vizibilitate, accesibilă românilor și vizitatorilor străini.

Din informațiile pe care le am, astăzi sunt expuse doar câteva zeci de costume din această colecție, deși patrimoniul este mult mai bogat.

Desigur, textilele vechi necesită condiții speciale de conservare, iar expunerea prin rotație este o practică muzeală firească.

Totuși, aceasta nu schimbă întrebarea esențială:

De ce nu ar putea România să aibă un mare muzeu național al costumului popular, cu identitate proprie, cu o expoziție reprezentativă și cu o vizibilitate internațională pe măsura patrimoniului său?

Nu cred că este o întrebare lipsită de actualitate.

Dimpotrivă.

Unde sunt cele 210 costume destinate ambasadelor?

Mai există o problemă care merită lămurită.

Prin hotărârile de guvern din 2004 și 2005 s-a stabilit repartizarea a 210 costume populare către Ministerul Afacerilor Externe, pentru a fi distribuite misiunilor diplomatice și oficiilor consulare.

Ar fi interesant să aflăm câte dintre acestea au fost efectiv repartizate, în ce ambasade se află astăzi, în ce stare sunt și dacă mai sunt folosite pentru promovarea culturii românești.

După mai bine de două decenii, cred că un asemenea inventar ar fi util.

Nu din dorința de a căuta vinovați, ci pentru că vorbim despre bunuri culturale valoroase, donate statului român în anumite condiții și cu o destinație precisă.

Ministerul Afacerilor Externe și Muzeul Național al Satului ar putea clarifica împreună această situație.

Ar fi și un gest de respect față de memoria donatorilor.

O idee care merită reluată

În ultimii ani, am discutat adesea despre necesitatea protejării identității naționale, despre patrimoniu și despre promovarea culturii românești în lume.

Cred că Muzeul Costumelor Populare din România ar putea deveni din nou un proiect cultural de interes național.

Nu susțin neapărat revenirea la formula administrativă din 2004. Dar cred că merită examinată posibilitatea unui spațiu expozițional permanent, amplu și reprezentativ, dedicat acestei colecții și, eventual, completat cu alte piese valoroase ale patrimoniului etnografic românesc.

Ar fi utilă și realizarea unui catalog digital complet al colecției Rogojan, cu fotografii, descrieri și informații despre proveniența fiecărei piese.

În felul acesta, inclusiv costumele care nu pot fi expuse permanent ar deveni accesibile cercetătorilor, studenților, creatorilor de artă și publicului larg.

S-ar putea imagina, de asemenea, un program de expoziții itinerante în țară și în străinătate, inclusiv prin intermediul ambasadelor și al Institutului Cultural Român.

Ar însemna să reluăm, într-o formulă adaptată prezentului, una dintre ideile care au stat la baza proiectului din 2004.

Un proiect care nu trebuie uitat

Atunci când vorbim despre instituțiile muzeale și proiectele culturale pe care le-am inițiat sau susținut în perioada mandatului meu de prim-ministru, Muzeul Costumelor Populare din România trebuie să figureze printre ele.

Nu a fost o simplă propunere.

A fost un proiect realizat, prin hotărâri de guvern, prin alocarea unor resurse financiare, prin amenajarea unui spațiu de aproximativ 2.200 de metri pătrați și, mai ales, prin acceptarea unei donații extraordinare.

A fost inaugurat în noiembrie 2004 și a funcționat inițial ca instituție distinctă. Ulterior, a fost reorganizat, pierzându-și autonomia.

Dar patrimoniul său există și merită să fie pus în valoare.

Am dorit să readuc această poveste în atenția publicului nu doar pentru a evoca o realizare din perioada guvernării mele, ci și pentru a aminti generozitatea unor oameni care au oferit României rodul muncii lor de o viață.

Marghiolița Constantinescu-Rogojan și Gheorghe Rogojan au adunat aceste obiecte cu pasiune și cu sentimentul că salvează o parte din sufletul românesc.

Noi am încercat să transformăm această pasiune într-o instituție națională.

Poate că a venit momentul să ne întrebăm dacă nu avem datoria să ducem mai departe acest proiect.

Pentru că patrimoniul cultural nu aparține unui guvern, unui partid sau unei generații. El aparține României.

---

Documente oficiale

1. Hotărârea Guvernului nr. 1640 din 7 octombrie 2004, privind organizarea și funcționarea Muzeului Costumelor Populare din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 960 din 20 octombrie 2004.
2. Hotărârea Guvernului nr. 1873 din 4 noiembrie 2004, privind modificarea HG nr. 1640/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1054 din 15 noiembrie 2004.
3. Hotărârea Guvernului nr. 499 din 1 iunie 2005, privind modificarea și completarea HG nr. 1640/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 3 iunie 2005.
4. Hotărârea Guvernului nr. 625 din 23 iunie 2005, privind reorganizarea Muzeului Costumelor Populare din România în cadrul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, publicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 19 iulie 2005.

Sursă documentară complementară: materialul „Muzeul Costumelor Populare din România”, publicat la 30 aprilie 2014, pe baza informațiilor furnizate de Aurelia Tudor, directoarea muzeului.

Am aflat cu tristețe vestea dispariției lui Viorel Păunescu, la vârsta de 91 de ani. Un om cu care am avut, de-a lungul multor ani, o relație specială, construită pe respect, încredere și numeroase experiențe comune.

Pentru mulți, Viorel Păunescu a fost un om de afaceri de succes, un nume important în industria hotelieră și în turismul românesc, dar și un mare pasionat de fotbal. Pentru mine, el a reprezentat și altceva: un partener de încredere în organizarea unor momente importante ale diplomației românești.

Încă din 1990, când eram ministru de externe, și apoi în perioada în care am condus Guvernul, am colaborat cu el pentru organizarea unor mese oficiale și recepții oferite unor înalți demnitari străini aflați în vizită în România.

La Intercontinental, la Melody sau la Palatul Snagov, Viorel Păunescu știa să creeze atmosfera potrivită pentru fiecare ocazie. Avea un gust impecabil, o atenție extraordinară pentru detalii și o înțelegere profundă a ceea ce înseamnă ospitalitatea la nivel înalt.

Poate că nu toată lumea realizează cât de importantă este această dimensiune a diplomației. Uneori, o discuție purtată într-o atmosferă destinsă, în jurul unei mese pregătite cu rafinament, poate contribui la construirea unei relații de încredere între oameni și, implicit, între state.

Viorel înțelegea foarte bine acest lucru. Știa să îmbine eleganța cu discreția, profesionalismul cu căldura umană. Nu era doar un organizator desăvârșit, ci și un om care știa să respecte importanța momentului și personalitatea invitaților.

Dincolo de aceste colaborări, am avut numeroase discuții despre proiectele sale în domeniul turismului, despre potențialul extraordinar al României și despre felul în care ospitalitatea românească putea deveni o adevărată carte de vizită a țării.

Și, inevitabil, vorbeam despre fotbal.

Nu țineam cu aceeași echipă, ceea ce făcea conversațiile noastre cu atât mai interesante. Aveam uneori opinii diferite, dar pasiunea pentru fotbal ne oferea mereu noi subiecte de discuție. Îmi plăcea entuziasmul cu care vorbea despre echipa sa, despre jucători, despre meciuri și despre ceea ce ar fi trebuit făcut pentru fotbalul românesc.

Cred că această combinație între pasiune, spirit întreprinzător și gust pentru lucrurile bine făcute l-a definit întreaga viață.

Viorel Păunescu a aparținut unei generații de oameni care au înțeles că prestigiul nu se construiește numai prin funcții sau prin avere, ci și prin seriozitate, prin relațiile umane și prin capacitatea de a lăsa ceva în urmă.

Îmi vor lipsi discuțiile noastre, umorul său și acea eleganță firească pe care nu o putea învăța din cărți.

Rămân amintirile multor întâlniri, ale unor seri speciale și ale unei prietenii care a traversat decenii.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Condoleanțe familiei și tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit.

Vara a trecut. Soarele de octombrie nu mai are puterea celui din iulie sau august. Panourile fotovoltaice produc tot mai puțină energie, zilele se scurtează, iar sezonul de vârf al producției solare s-a încheiat.

Probabil că marii furnizori de energie pot răsufla mai ușurați.

De ce spun asta?

Pentru că, în timp ce vara trecea, normele de aplicare a noii legi a prosumatorilor au rămas în așteptare.

Am mai scris despre această problemă. Am explicat atunci că Legea nr. 160/2026, intrată în vigoare la 26 iulie, introducea mecanisme noi pentru compensarea și decontarea energiei livrate de prosumatori.

Legea acorda ANRE 60 de zile pentru modificarea metodologiei de aplicare.

Am spus atunci că trebuie să așteptăm expirarea termenului înainte de a critica instituția.

Am așteptat.

Termenul a expirat la 24 septembrie.

Suntem în 24 octombrie.

La verificările pe care le-am făcut, am identificat în continuare proiectele aflate în consultare, nu și un ordin definitiv publicat în Monitorul Oficial.

Așadar, la o lună de la expirarea termenului legal, nu pot confirma existența normelor definitive.

O lege care a pierdut vara

Există aici un paradox.

Legea a intrat în vigoare în plin sezon de producție fotovoltaică.

Era momentul în care sute de mii de prosumatori produceau cantități importante de energie, o parte pentru consumul propriu, iar surplusul pentru rețeaua națională.

În 2024, prosumatorii au injectat aproximativ 1,24 TWh de energie electrică în rețea. În 2025, aproximativ 1,77 TWh.

Aproape 3 TWh în doi ani.

La sfârșitul anului trecut, România avea aproximativ 297.000 de prosumatori, cu o capacitate instalată cumulată de peste 3.000 MW.

Nu este puțin lucru.

Vorbim despre sute de mii de cetățeni care au investit în producerea energiei electrice și care contribuie la securitatea energetică a țării.

Și totuși, tocmai în perioada în care contribuția lor era cea mai importantă, aplicarea unor mecanisme noi de valorificare a energiei a rămas dependentă de reglementările administrative.

Nu susțin că întârzierea normelor a oprit aplicarea tuturor prevederilor legii. Unele drepturi operează de la intrarea ei în vigoare.

Dar pentru mecanismele care necesită reguli tehnice, proceduri de facturare și alocare între mai multe locuri de consum, lipsa metodologiei definitive poate crea dificultăți reale.

ANRE a lucrat. Dar termenul?

Trebuie să fim corecți.

ANRE a publicat proiectele de reglementare încă din 20 august.

A organizat consultări, a primit observații și a publicat o a doua versiune a proiectelor la 21 septembrie.

Apoi a organizat o dezbatere publică, la 25 septembrie, și a prelungit consultarea până la 1 octombrie.

Numai că există un mic detaliu.

Termenul stabilit de Parlament expirase la 24 septembrie.

Legea nu prevedea că ANRE trebuie să înceapă consultările în 60 de zile.

Nu prevedea că trebuie să publice un proiect.

Prevedea modificarea și completarea metodologiei.

Este adevărat că o reglementare complexă necesită consultări, adaptări informatice și discuții cu furnizorii.

Dar toate acestea trebuiau organizate în interiorul termenului legal.

Altfel, ajungem la o formulă destul de originală de funcționare a statului: Parlamentul stabilește termenele, iar administrația stabilește când le poate respecta.

De ce 1 ianuarie 2027?

Mai există o problemă.

În proiectele ANRE apare data de 1 ianuarie 2027 pentru aplicarea operațională a mecanismului de alocare valorică între mai multe locuri de consum.

Este vorba despre posibilitatea ca prosumatorii să utilizeze valoarea energiei excedentare pentru compensarea unor facturi aferente altor locuri de consum și, în condițiile legii, inclusiv pentru plata gazelor naturale.

ANRE a invocat necesitatea adaptării sistemelor informatice și a procedurilor furnizorilor.

Înțeleg dificultățile tehnice.

Dar nu pot să nu observ că data de 1 ianuarie 2027 vine la peste cinci luni de la intrarea în vigoare a legii.

Cu alte cuvinte, cetățeanul primește un drept în iulie, dar trebuie să aștepte până în ianuarie pentru a-l putea exercita în condițiile noii metodologii.

De ce?

Pentru că furnizorii trebuie să se pregătească.

Este interesant că, în această relație, timpul necesar furnizorului pare să fie tratat cu mai multă înțelegere decât timpul cetățeanului.

Cine câștigă din întârziere?

Să revenim la problema economică.

Energia electrică produsă de prosumatori este introdusă imediat în rețea.

Ea este consumată și facturată.

În vechiul mecanism, surplusul putea fi reportat până la 24 de luni, ceea ce a determinat asociațiile prosumatorilor să vorbească despre o formă de creditare fără dobândă a furnizorilor.

Noua lege urmărește să îmbunătățească această relație, inclusiv prin mecanisme de compensare și decontare mai favorabile prosumatorilor.

Nu afirm că furnizorii au provocat întârzierea normelor. Pentru o asemenea acuzație ar trebui dovezi.

Dar întrebarea privind efectele economice ale întârzierii este legitimă.

Cine beneficiază de faptul că unele mecanisme favorabile prosumatorilor nu sunt încă pe deplin operaționale?

Și cine suportă costurile?

Nu trebuie să confundăm prețul energiei active cumpărate de la prosumatori cu prețul final plătit de consumatori, care include tarife și taxe. Dar nici nu putem ignora faptul că energia livrată de micii producători reprezintă un flux economic important.

Iar într-o piață în care circulă miliarde de kilowați-oră, timpul are o valoare financiară.

Termene pentru cetățeni. Recomandări pentru instituții?

După primul meu articol, un cititor mi-a atras atenția asupra unui precedent: Legea nr. 220/2008 privind promovarea energiei regenerabile și dificultățile întâmpinate în adoptarea reglementărilor necesare aplicării sale.

Problema ridicată de cititor era simplă.

Ce se întâmplă atunci când o instituție nu respectă termenul legal pentru emiterea normelor?

În numeroase situații, legislația nu prevede o sancțiune personală automată pentru conducătorul instituției.

Cetățeanul care întârzie plata impozitelor este penalizat.

Consumatorul care întârzie plata facturii poate suporta penalități.

Firma care nu își îndeplinește obligațiile la termen riscă sancțiuni.

Dar când o instituție publică nu respectă termenul stabilit prin lege, consecințele sunt mult mai puțin clare.

Poate că Parlamentul ar trebui să se ocupe și de această problemă.

Nu este suficient să scriem într-o lege că normele trebuie adoptate în 60 de zile.

Ar trebui să stabilim și obligația unei explicații publice, mecanisme de control și forme proporționale de răspundere pentru întârzierile nejustificate.

Altfel, termenul riscă să devină o simplă recomandare.

Soarele nu așteaptă după ANRE

Revin la titlul articolului.

Vara s-a terminat.

Producția fotovoltaică a început să scadă odată cu reducerea duratei zilelor și a intensității radiației solare.

Dacă normele vor apărea abia în apropierea iernii, vom fi pierdut o bună parte din sezonul în care producția prosumatorilor era cea mai mare.

Nu știm dacă această întârziere a fost convenabilă anumitor furnizori și nici în ce măsură a produs avantaje financiare concrete. Aceste lucruri ar trebui analizate pe baza datelor.

Știm însă că legea a stabilit un termen și că acesta a fost depășit.

Știm că sute de mii de prosumatori au investit în producerea energiei electrice.

Și știm că administrația trebuie să facă posibilă exercitarea drepturilor stabilite de Parlament, nu să le transforme într-o promisiune cu termen incert.

Poate că la primăvară vom avea, în sfârșit, toate mecanismele funcționale.

Până atunci, soarele de octombrie nu mai pune prea multă presiune asupra sistemului.

Vara s-a terminat. Dar întrebarea rămâne: pentru cine a fost convenabil ca normele să întârzie?