Pe cine se bazează România?

Este evident că se rescriu zonele de influență

Trăim o perioadă în care harta geopolitică a lumii este redesenată. Nu neapărat prin tratate internaționale sau prin modificarea oficială a frontierelor, ci prin schimbarea raporturilor de putere, prin reconfigurarea alianțelor, prin apariția unor noi dependențe economice și militare și, mai ales, prin revenirea politicii sferelor de influență.

Războiul din Ucraina, evoluțiile din relațiile dintre Statele Unite, Rusia și China, dificultățile Uniunii Europene, competiția pentru resurse energetice, tehnologii și piețe de desfacere ne arată că ordinea internațională construită după încheierea Războiului Rece este supusă unor transformări profunde.

În aceste condiții, cred că România ar trebui să-și pună o întrebare simplă: pe cine se poate baza?

Nu mă refer doar la garanțiile de securitate oferite de apartenența la NATO sau la solidaritatea rezultată din calitatea de membru al Uniunii Europene. Acestea rămân fundamentale. Mă refer și la relațiile bilaterale, la parteneriatele strategice pe care România le-a construit de-a lungul ultimelor trei decenii și la capacitatea noastră de a le utiliza într-o lume tot mai puțin previzibilă.

Parteneriate strategice sau simple declarații?

După 1989, România a încercat să construiască o rețea de relații privilegiate cu state importante pentru securitatea și dezvoltarea sa.

În 1997 au fost lansate parteneriatele strategice cu Italia și Statele Unite. Au urmat Ungaria, în 2002, și Regatul Unit, în 2003. Ulterior, rețeaua s-a extins, prin parteneriate cu Franța, Coreea de Sud, Polonia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Turcia, Spania, Georgia, Japonia și Bulgaria. În 2023, România și Ucraina au convenit construirea unui parteneriat strategic.

Avem, așadar, aproximativ 15 relații bilaterale de acest tip, dacă includem și angajamentul privind Ucraina, deși documentele și statutul lor diplomatic nu sunt identice.

Iată principalele repere cronologice:

ȚaraAnul lansării parteneriatului
Italia1997
Statele Unite1997
Ungaria2002
Regatul Unit2003
Franța2008
Coreea de Sud2008
Polonia2009
Azerbaidjan2009
Republica Moldova2010
Turcia2011
Spania2013
Georgia2022
Japonia2023
Bulgaria2023
Ucraina2023 – angajament de construire

Desigur, o asemenea listă nu ne spune prea multe despre substanța actuală a relațiilor.

Un parteneriat strategic nu este un titlu nobiliar care se transmite din generație în generație. El trebuie întreținut, actualizat și, mai ales, valorificat.

Ar fi interesant să aflăm câte reuniuni bilaterale la nivel înalt au avut loc în ultimii ani în cadrul acestor parteneriate, câte proiecte economice au fost realizate, câte consultări diplomatice au fost organizate și câte inițiative comune au fost lansate.

Există planuri de acțiune actualizate? Există mecanisme permanente de consultare? Există obiective concrete pentru următorii cinci sau zece ani?

Sau ne mulțumim să repetăm, în comunicatele oficiale, că relațiile noastre sunt „excelente” și că parteneriatele strategice se dezvoltă „în spiritul prieteniei și al respectului reciproc”?

Lecțiile unei perioade dificile

Îmi amintesc că, în perioada 2000–2004, când România negocia simultan aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, relațiile bilaterale aveau o importanță esențială.

Nu era suficient să afirmăm că dorim integrarea euroatlantică. Trebuia să convingem fiecare partener important, să eliminăm rezervele existente, să construim formule de cooperare și să identificăm interese comune.

Relația cu Statele Unite avea o dimensiune strategică evidentă, în special în perspectiva aderării la NATO. Dar trebuia să lucrăm și cu Franța, Germania, Italia, Regatul Unit și cu statele vecine.

În 2002, am semnat, împreună cu premierul ungar Péter Medgyessy, Declarația de cooperare și parteneriat strategic dintre România și Ungaria. Era un pas important într-o relație care cunoscuse numeroase dificultăți istorice.

În 2003, am dezvoltat cadrul parteneriatului strategic cu Regatul Unit, într-un moment în care sprijinul britanic avea o semnificație deosebită pentru obiectivele noastre europene și euroatlantice.

Aceste parteneriate nu erau simple exerciții de imagine. Ele făceau parte dintr-o strategie diplomatică mai amplă, în care relațiile bilaterale susțineau obiectivele multilaterale.

Diplomația presupunea să construiești sprijin înainte de a avea nevoie de el.

Ce se întâmplă când partenerii își schimbă prioritățile?

Astăzi, problema este diferită.

Statele Unite își redefinesc prioritățile strategice, inclusiv în raport cu Europa și cu regiunea Indo-Pacific. China își extinde influența economică și tehnologică. Rusia încearcă să modifice arhitectura de securitate europeană. Turcia urmărește o politică externă proprie, cu ambiții regionale și globale.

În același timp, Uniunea Europeană încearcă să găsească un echilibru între autonomia strategică, relația transatlantică și necesitatea de a-și apăra interesele economice.

Franța și Germania se confruntă cu propriile dificultăți politice și economice. Polonia își consolidează rolul în Europa Centrală și de Est. Italia își urmărește interesele în Mediterana, Africa și în relațiile cu marile puteri.

Fiecare dintre aceste state își reevaluează interesele.

De ce am presupune că România poate rămâne nemișcată, așteptând ca parteneriatele semnate în urmă cu zece, douăzeci sau treizeci de ani să funcționeze automat?

Mai ales că, în lumea de astăzi, parteneriatele nu sunt exclusive. Un stat poate avea relații strategice cu alte state care se află, între ele, în competiție sau chiar în conflict.

Turcia este un exemplu. Este membră NATO, dar întreține relații complexe cu Rusia, China, statele arabe și Uniunea Europeană. India oferă un alt exemplu de diversificare a relațiilor externe.

Nu înseamnă că România trebuie să copieze aceste modele. Înseamnă însă că trebuie să înțeleagă logica unei lumi în care interesele naționale sunt afirmate tot mai direct.

Marile absențe din lista noastră

Privind inventarul parteneriatelor strategice, observăm și câteva absențe interesante.

Germania, principala putere economică a Uniunii Europene și unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României, nu figurează în lista tradițională a parteneriatelor strategice formalizate printr-o declarație bilaterală de acest tip.

China, una dintre cele mai mari economii ale lumii, are cu România un parteneriat amplu de prietenie și cooperare, stabilit în 2004, dar nu un parteneriat strategic în accepțiunea utilizată pentru celelalte state din inventar.

India, o putere în ascensiune, cu o importanță demografică, economică și geopolitică tot mai mare, nu figurează nici ea pe această listă, deși există un parteneriat extins.

Desigur, denumirea formală nu reprezintă totul. Relațiile cu Germania pot avea o substanță economică mai mare decât unele parteneriate strategice declarate oficial.

Dar tocmai de aceea ar trebui să discutăm despre criteriile după care România își stabilește prioritățile diplomatice.

Ne interesează doar partenerii care ne pot oferi garanții de securitate? Sau și cei care ne pot asigura investiții, piețe de desfacere, transfer de tehnologie, securitate energetică și sprijin politic în organizațiile internaționale?

Și, mai ales, avem o strategie coerentă pentru relațiile cu marile puteri care nu fac parte din sistemul nostru de alianțe?

O nouă împărțire a influenței?

În ultima perioadă, am sentimentul că asistăm la revenirea unei logici pe care Europa sperase să o depășească după 1989.

Marile puteri discută tot mai frecvent despre zone de securitate, interese vitale, acces la resurse, controlul rutelor comerciale și influența asupra unor regiuni întregi.

Nu știm dacă această evoluție va conduce la o nouă arhitectură internațională negociată sau la o perioadă prelungită de instabilitate.

Dar este evident că se rescriu zonele de influență.

Pentru România, problema este cu atât mai importantă cu cât ne aflăm la intersecția unor spații geopolitice sensibile: Europa Centrală, Balcanii, Marea Neagră și vecinătatea fostului spațiu sovietic.

Istoria ne-a arătat de mai multe ori ce se întâmplă atunci când deciziile privind această regiune sunt luate fără participarea statelor direct interesate.

De aceea, nu cred că ne putem permite o politică externă redusă la reacții, comunicate și participări protocolare la reuniuni internaționale.

Apartenența la NATO și UE ne oferă instrumente importante, dar nu ne scutește de obligația de a avea propria analiză și propriile inițiative.

A fi un aliat loial nu înseamnă a renunța la capacitatea de a gândi cu propriul cap.

Este timpul pentru un audit al parteneriatelor strategice

Cred că Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să realizeze o evaluare serioasă a tuturor parteneriatelor strategice ale României.

Nu pentru a renunța la ele, ci pentru a le transforma în instrumente efective ale politicii externe.

Ar trebui să știm ce obiective au fost îndeplinite, ce proiecte au rămas pe hârtie, ce mecanisme de consultare mai funcționează și ce priorități trebuie actualizate.

Ar trebui să existe o evaluare distinctă a cooperării politice, militare, economice, energetice, tehnologice și culturale.

Și poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu avem nevoie de noi formule de cooperare cu state care vor conta tot mai mult în arhitectura internațională a următoarelor decenii.

Nu cred că România trebuie să aleagă între fidelitatea față de alianțele sale și diversificarea relațiilor internaționale. Cele două obiective nu sunt incompatibile, atât timp cât sunt respectate angajamentele asumate.

Dimpotrivă, o diplomație activă poate consolida credibilitatea României în interiorul alianțelor sale.

În definitiv, parteneriatele strategice nu ar trebui măsurate după numărul declarațiilor semnate, ci după capacitatea lor de a produce rezultate.

Pe cine ne putem baza?

Revin la întrebarea din titlu.

Într-o lume în care fiecare mare putere își redefinește interesele, România trebuie să știe nu doar cine îi sunt aliații, ci și ce interese comune are cu fiecare dintre ei.

Trebuie să știe cine este dispus să o sprijine într-o situație de criză, cine este interesat să investească în economia românească, cine dorește să dezvolte proiecte regionale și cine este pregătit să susțină inițiative diplomatice comune.

Dar mai există o întrebare, poate la fel de importantă: pe ce se pot baza partenerii noștri atunci când este vorba despre România?

Pentru că parteneriatele strategice presupun reciprocitate, predictibilitate și capacitatea de a contribui la obiective comune.

Nu este suficient să cerem sprijin. Trebuie să avem și ceva de oferit: inițiative, proiecte, stabilitate, competență diplomatică și o viziune asupra regiunii în care ne aflăm.

În urmă cu peste un secol, diplomația românească a înțeles că securitatea țării nu poate fi asigurată printr-o singură relație privilegiată. A construit alianțe, a căutat garanții și a încercat să participe activ la definirea ordinii europene.

Nicolae Titulescu a înțeles foarte bine această lecție.

Astăzi, când marile puteri își negociază din nou raporturile de influență, România are nevoie de aceeași capacitate de inițiativă.

Nu este suficient să știm de partea cui suntem. Trebuie să știm și cine este, în mod real, alături de noi.

Și, mai ales, trebuie să avem grijă ca România să nu devină doar un teritoriu despre care discută alții, ci un stat care participă la deciziile ce îi privesc viitorul.

Dezbatere și lansarea volumului: ,,Tratat de geopolitică”

Fundația Europeană Titulescu vă invită miercuri, 18 noiembrie 2026, începând cu ora 16:30, la dezbatere și lansarea volumului: ,,Tratat de geopolitică”.

Invitați speciali:

General Maior Dr Eugen Mavriș, Rector UNAp ,,Carol I”

Prof.univ. Dr Ioan Mircea Pașcu

General (r) Dan Niculescu, Vicepreședinte ADMRR

Conf.univ. Dr Florian Bichir, UNAp ,,Carol I”

Conf.univ. Dr Alba Popescu

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian Năstase, Președintele FET.

Evenimentul se va desfășura la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, și va fi transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației.
Menționăm că intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
Sponsorii FET: Grampet Group, Grup Primacons.

Conferința lui Dumitru Dorin Prunariu la FET

Ieri, la Fundația Europeană Titulescu, l-am avut ca invitat pe Dumitru-Dorin Prunariu, cosmonaut și ambasador, membru al Consiliului Fundației noastre.

În urmă cu 45 de ani, la 14 mai 1981, devenea primul român care ajungea în spațiul cosmic și al 103-lea om din lume care trăia această experiență. Aproape opt zile petrecute în misiunea Soiuz-40, la bordul stației orbitale Saliut-6, au înscris definitiv numele său în istoria explorării spațiale.

Inginer, doctor în dinamica zborului spațial și membru de onoare al Academiei Române, Dumitru-Dorin Prunariu a continuat să reprezinte România prin activitatea științifică și prin implicarea în cooperarea spațială internațională. A fost și ambasador al României în Federația Rusă, în perioada 2004–2005, misiune începută în timpul mandatului meu de prim-ministru.

Cu prilejul conferinței de ieri, am avut bucuria să-i ofer Medalia de Aur „Titulescu”, în semn de prețuire pentru o carieră excepțională și pentru contribuția sa la prestigiul internațional al României.

Un om care a privit Pământul din cosmos și care a continuat, aici, pe Pământ, să susțină dialogul și cooperarea între națiuni.

Dezbatere și lansarea volumului: ,,DESTIN DENATURAT. Cum și-au pierdut găgăuzii identitatea”.

Punctul de plecare al discuției noastre este volumul „Destin denaturat. Cum și-au pierdut găgăuzii identitatea”. Este o lucrare care aduce în atenție un subiect pe care, cel puțin aici, nu l-am examinat suficient.

Am urmărit, de-a lungul timpului, evoluțiile din Uniunea Sovietică și apoi din Rusia, transformările din Republica Moldova, problema Transnistriei și constituirea autonomiei Găgăuziei. Mărturisesc însă că nu am urmărit la fel de atent aspectele legate de identitatea găgăuză.

Mi-a fost clar, în schimb, că Rusia a încercat să folosească autonomia și instituțiile sale ca instrumente de presiune asupra Chișinăului, inclusiv pentru promovarea unor formule de federalizare care, în timp, ar fi putut conduce la slăbirea statalității Republicii Moldova.

Pentru a înțelege aceste mecanisme și pentru a putea contracara asemenea politici, trebuie să cunoaștem istoria problemei. Să vedem ce ține de limbă, de cultură și de memoria comunității, dar și felul în care Rusia a acționat, în diferite momente, pentru a influența sau controla evoluțiile politice.

Cartea ne invită să reflectăm asupra unei contradicții importante: în ce măsură o autonomie creată pentru protejarea identității găgăuze a reușit să păstreze limba și cultura comunității? Și în ce măsură instituțiile sale au ajuns să perpetueze influența limbii ruse și a moștenirii sovietice?

Faptul că ne preocupă ceea ce se întâmplă în Statele Unite, în Franța sau în Polonia nu justifică o atenție mai redusă față de evoluțiile din Republica Moldova. Vorbim despre vecinătatea noastră imediată și despre procese ale căror consecințe depășesc dimensiunea unei comunități relativ puțin numeroase.

De aceea, cred că discuția de astăzi este necesară atât pentru înțelegerea destinului găgăuzilor, cât și pentru examinarea raportului dintre identitate, autonomie și influență geopolitică.

Nu îmi propun să dezvolt eu toate aceste aspecte. Și pentru mine, întâlnirea de astăzi este un prilej de a afla mai multe și de a înțelege mai bine un subiect complex. Îi invit, așadar, pe oaspeții noștri să ne prezinte perspectiva istorică, dimensiunea identitară și implicațiile geostrategice ale acestei teme.