Astăzi, la Parlamentul European din Bruxelles, este organizată o ceremonie consacrată celor douăzeci de ani de la aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Aniversarea se împlinește la 1 ianuarie 2027, dar festivitățile au început deja. Deviza este frumoasă: „O călătorie comună, un viitor comun”. Se pare însă că, pentru unii organizatori, călătoria comună are câteva porțiuni care trebuie uitate.
Nu am fost invitat. Constat acest lucru pentru că selecția invitaților ridică o întrebare despre felul în care este prezentată istoria aderării României. Poți organiza o ceremonie aniversară fără fostul prim-ministru în mandatul căruia au fost încheiate negocierile? Este, evident, posibil. Mai greu este să explici această alegere atunci când pretinzi că reconstitui drumul către aderare.
Înțeleg din relatările despre eveniment că au fost invitați Călin Popescu-Tăriceanu și Mircea Geoană. Foarte bine. Fiecare a avut un rol în acest proces. Tocmai recunoașterea acestor contribuții ar trebui să presupună și respectarea cronologiei.
La 14 decembrie 2004, România a încheiat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor capitole. Consiliul European din 16–17 decembrie a consemnat explicit acest rezultat și perspectiva aderării din ianuarie 2007. Eram prim-ministrul României. Aceste lucruri se găsesc în documentele Uniunii Europene. Organizatorii ar putea, din când în când, să le consulte.
Să recapitulăm, așadar, câteva lucruri.
Am preluat un parcurs european început de administrațiile anterioare. Negocierile fuseseră deschise în februarie 2000. Guvernului pe care l-am condus i-a revenit responsabilitatea de a le duce la capăt, de a negocia condițiile concrete ale aderării și de a obține susținerea politică necesară respectării calendarului.
În spatele celor 31 de capitole se aflau legi, instituții, restructurări economice, costuri sociale, perioade de tranziție și interese care trebuiau apărate. Agricultura, concurența, mediul, justiția și afacerile interne nu erau rubrici într-un program festiv. Fiecare presupunea decizii dificile, negocieri și angajamente urmărite în timp.
Vasile Pușcaș, negociatorul-șef, a avut o contribuție esențială. La fel, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Afacerilor Externe, echipele ministeriale și specialiștii care au lucrat ani întregi la acest proiect. Sprijinul președintelui Ion Iliescu și cooperarea instituțională au contat. Aderarea a fost un efort național, cu responsabilități politice și administrative precise.
Prezidam personal Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană, care se întrunea săptămânal. Corina Coman asigura coordonarea operativă. Urmăream angajamentele, rezolvam blocajele dintre ministere, stabileam termene și responsabilități. Integrarea europeană ocupa agenda de lucru a guvernului în fiecare săptămână.
În paralel, urmăream aderarea la NATO. Cine își amintește criza irakiană din 2003 știe că relațiile dintre Washington și unele capitale europene traversau o perioadă extrem de dificilă. Trebuia să păstrăm sprijinul Franței pentru integrarea europeană și, în același timp, să consolidăm relația strategică cu Statele Unite. Divergențele dintre aliați se puteau transforma foarte repede în obstacole pentru România.
Am lucrat pentru depășirea blocajului din relația cu Germania și pentru construirea încrederii cu cancelarul Gerhard Schröder. Am soluționat dosarul istoric al datoriei față de Suedia, înlăturând o sursă de tensiune cu un stat membru al Uniunii. Am obținut eliminarea vizelor pentru călătoriile de scurtă durată ale românilor, începând cu 1 ianuarie 2002. Pentru milioane de oameni, apropierea de Europa a devenit atunci o experiență concretă.
Dialogul cu Romano Prodi și Günter Verheugen, cu liderii statelor membre și cu reprezentanții Parlamentului European a însoțit permanent pregătirea internă. În 2004, România a obținut și recunoașterea existenței unei economii de piață funcționale. Toate aceste rezultate au făcut posibilă încheierea negocierilor în decembrie.
Condițiile negociate de guvernul nostru au stat la baza Tratatului de aderare. Pentru exactitate, redactarea acestuia începuse în iulie 2004, forma finală a fost definitivată în februarie 2005 (cand au fost schimbate doar cateva cuvinte la draftul nostru), iar semnarea a avut loc la Luxemburg, la 25 aprilie 2005. Aderarea efectivă s-a produs la 1 ianuarie 2007. Sunt etape distincte, fiecare cu participanții și meritele sale. Ceremonia semnării nu poate absorbi retroactiv anii de negociere.
Guvernul următor a avut responsabilitatea continuării pregătirilor, a îndeplinirii angajamentelor și a parcurgerii etapelor până la aderare. Îi recunosc această contribuție. Aș aștepta aceeași onestitate și în privința guvernului pe care l-am condus.
Și, dacă tot se recompune retrospectiv tabloul meritelor, de ce nu a fost invitată și Monica Macovei? În mandatul ei de ministru al justiției, România a primit și Mecanismul de Cooperare și Verificare. Un „supliment” la aderare care ne-a însoțit mulți ani. Ca să fim exacți, MCV a fost instituit de Comisia Europeană, prin decizia din 13 decembrie 2006. Dar, dacă se împart meritele epocii, poate că merită discutată și această moștenire.
Nu cunosc criteriile după care au fost trimise invitațiile și nici cine a decis fiecare nume. Văd însă rezultatul: o aniversare europeană în care memoria este selectivă.
Uniunea Europeană ne vorbește adesea despre adevăr, transparență și respect pentru istorie. Ar fi util să aplice aceste exigențe și propriilor festivități.
Un loc la o ceremonie poate fi refuzat. Locul unei guvernări în documentele aderării rămâne.
PS M-am gandit ca e bine sa prezint lucrurile de la Adam și Eva.
