Ieri am participat la un simpozion interesant, la Snagov, consacrat unor noi cercetări in legătură cu locul unde a fost inmormântat voievodul român. Se considera că mormântul lui era la Mănăstirea Snagov sau la Comana. O ipoteză nouă leagă prezența lui si a fiicei lui de orașul Napoli, unde a fost găsit un epitaf interesant la Mănăstirea Santa Maria la Nova și in care este fixată data morții lui – in 1480. Ieri a fost lansată și varianta in română a cărții in care sunt prezentate rezultatele echipei cercetărilor româno-italieni, echipă condusă de Mircea Cosma.

Eu am fost invitat să deschid acest Simpozion. Adaug aici discursul pe care l-am rostit cu ocazia lansării ediției românești a volumului consacrat lui Vlad Țepeș:

lansarea ediției românești a volumului consacrat lui Vlad Țepeș

„Doamnelor și Domnilor,

Stimați invitați,

Vlad Țepeș este unul dintre puținii domnitori români despre care aproape orice străin a auzit. Aceasta este, desigur, și o veste bună, dar și una complicată. Vestea bună este notorietatea. Vestea complicată este că, de foarte multe ori, oamenii nu au auzit de Vlad Țepeș, ci de Dracula. Romanul lui Bram Stoker a făcut, probabil, mai mult pentru celebritatea internațională a numelui voievodului român decât toate manualele și monografiile de istorie la un loc. Literatura are această putere: uneori fixează un personaj în memoria colectivă mai puternic decât un document de arhivă. Numai că istoricul are o misiune mai puțin spectaculoasă și, tocmai de aceea, poate mai dificilă. El trebuie să despartă legenda de fapt, propaganda de mărturie, mitul de context. Iar în cazul lui Vlad Țepeș, această operațiune nu este deloc simplă.

De aceea doresc să încep prin a-i felicita pe cercetătorii români și italieni care s-au implicat cu atâta pasiune în acest proiect. Cartea pe care o lansăm astăzi nu este rezultatul unei curiozități izolate, ci al unui demers desfășurat de-a lungul mai multor ani și al unui dialog româno-italian care merită, în sine, remarcat.

La Complexul monumental Santa Maria La Nova din Napoli (Complesso Monumentale di Santa Maria La Nova), s-a conturat, în ultimii ani, un adevărat laborator de întrebări privind posibilul destin italian al lui Vlad Țepeș. Au avut loc conferințe, reuniuni și prezentări dedicate ipotezei potrivit căreia voievodul ar fi putut fi înmormântat la Napoli. În octombrie 2024, cercetători români și italieni – între ei Giuseppe Reale, Mircea Cosma, Carlo și Raffaello Glinni, Valentina Ferranti și Syusy Blady – au discutat pe marginea urmelor atribuite lui Vlad Țepeș în sudul Italiei, de la Napoli și Acerenza până la Gaeta, precum și pe marginea ipotezei unei legături genealogice prin Maria Balsa. Tot atunci a fost prezentat documentarul intitulat Vampiro per caso”. La vera storia di Dracula.

Un an mai târziu, această muncă a căpătat forma volumului Vlad, dove sei? Gli indizi del Codice La Nova di Napoli, coordonat de Giuseppe Reale și publicat la Napoli, la casa editorială La Valle del Tempo. Este un volum colectiv, cu contribuții semnate de Mircea Cosma, Carmen Băjenaru, Cristian Tufan, Valentina Ferranti, Marco Perillo și Carlo Francesco Glinni, cu o prefață de Syusy Blady și o postfață de Pasquale Giustiniani. Dincolo de concluziile la care autorii ajung – și asupra cărora, sunt convins, specialiștii vor continua să discute – există ceva care merită apreciat fără rezerve: energia intelectuală, curiozitatea și perseverența cu care au urmărit o pistă istorică neobișnuită.

Am întâlnit de multe ori, în viața publică și diplomatică, oameni care aveau informații, competență și experiență. Mai rar întâlnești oameni care păstrează și entuziasmul. În cercetare, entuziasmul contează. El te face să cauți un document în plus, să revii asupra unei inscripții, să compari surse care par să nu aibă nicio legătură, să formulezi întrebări pe care alții, poate, nu și le-au pus. Dar entuziasmul are nevoie de un partener. Acela este spiritul critic.

Fac această afirmație și pentru că, în fața unor cercetări de istorie medievală, eu însumi simt nevoia unei anumite rețineri. Nu sunt medievist și nu am pretenția de a mă pronunța asupra unor probleme în care specialiștii au dreptul la ultimul cuvânt. Mai ales când vorbim despre secolul al XV-lea. Avem documente puține, mărturii contradictorii, surse scrise de adversari, cronici redactate uneori la distanță de evenimente și tradiții istorice reinterpretate de-a lungul secolelor. Într-un asemenea domeniu, prudența nu este slăbiciune. Este o formă de seriozitate.

De aceea cred că trebuie să privim cu interes orice ipoteză nouă, dar fără să transformăm ipoteza în certitudine înainte ca probele să ne permită acest lucru. Este valabil și pentru Vlad Țepeș, inclusiv pentru ipoteza înhumării sale la Napoli. Cercetarea poate deschide piste noi; demonstrația trebuie însă să rămână exigentă.

Istoriografia românească are deja câteva repere esențiale. Nicolae Stoicescu, prin monografia Vlad Țepeș, publicată în 1976, a oferit una dintre cele mai solide reconstrucții ale epocii și ale domniilor sale. Tot în 1976, Ștefan Andreescu publica Vlad Țepeș (Dracula). Între legendă și adevăr istoric, un titlu care formulează foarte bine tocmai problema care ne preocupă și astăzi: unde se termină documentul și unde începe legenda. Acestora li se adaugă cercetările clasice ale lui Ioan Bogdan asupra narațiunilor germane și rusești despre Vlad Țepeș, încă indispensabile pentru înțelegerea formării imaginii sale europene; precum și studiul lui Gianfranco Giraudo, Drakula. Contributi alla storia delle idee politiche nell’Europa orientale alla svolta del XV secolo; monografia lui Matei Cazacu, Dracula; iar, în spațiul anglo-saxon, cercetările lui Kurt Treptow, Vlad III Dracula: The Life and Times of the Historical Dracula, și Radu R. Florescu și Raymond T. McNally, Dracula: A Biography of Vlad the Impaler, 1431-1476. Este o bibliografie suficient de bogată pentru a ne aminti că Vlad Țepeș nu mai este, de mult, doar un personaj al istoriei românești. Este și un personaj al istoriei europene.

Și, dacă îmi permiteți o paranteză ceva mai puțin academică, notorietatea europeană a voievodului produce uneori și surprize de ordin genealogic. Actualul rege Charles al III-lea al Marii Britanii afirma, pe vremea când era Prinț de Wales, că genealogia arată că descinde din Vlad Țepeș. Și adăuga, cu umor britanic, că, astfel, are „a bit of a stake in the country”, un joc de cuvinte greu de redat în română, deoarece „stake” înseamnă, deopotrivă, „interes” și „țăruș”. Nu aș transforma, firește, această declarație într-o probă genealogică și cu atât mai puțin într-un argument în favoarea ipotezei italiene. Dar ea spune ceva despre extraordinara circulație europeană a memoriei lui Vlad Țepeș. Un principe al Țării Românești, din secolul al XV-lea, continuă, după mai bine de cinci secole, să genereze cercetări, genealogii, controverse și – după cum vedem – chiar glume regale.

Dincolo de legenda care îl înconjoară, Vlad Țepeș trebuie însă readus în lumea sa reală: în secolul său, în raporturile de putere ale epocii, într-o Țară Românească aflată între interese mari și resurse limitate. Acesta este, pentru mine, punctul cel mai important.

Confruntarea dintre Țările Române și Imperiul Otoman a avut un caracter profund asimetric. Această realitate explică mai mult decât succesiunea unor campanii militare; ea definește o întreagă logică istorică. După căderea Constantinopolului, în 1453, raportul de forțe din această parte a Europei s-a modificat fundamental, iar domnii Țării Românești și ai Moldovei au fost nevoiți să își găsească locul într-un sistem în care marja lor de manevră era limitată, dar nu inexistentă. Capacitatea lor de a alterna rezistența, negocierea, alianțele și compromisurile a fost esențială pentru menținerea unui anumit statut politic și a unei continuități instituționale.

Domnitorii medievali români au avut foarte rar luxul unei alegeri simple. Nu puteau spune: suntem pentru unii și împotriva celorlalți pentru totdeauna. Trebuiau să negocieze, să reziste, să plătească tribut, să încheie alianțe, să le schimbe, să câștige timp, să piardă uneori teren, iar apoi să recupereze poziții. Cu alte cuvinte, făceau politică externă într-un mediu strategic extrem de dificil. Poate că aici Vlad Țepeș trebuie văzut nu doar ca un domnitor războinic, ci și ca parte a unei lungi tradiții de apărare a unui spațiu de autonomie. Uneori prin sabie. Alteori prin tribut. Alteori prin tratate. Și, foarte adesea, prin compromis. Istoria noastră a fost scrisă nu numai prin mari victorii. A fost scrisă și prin capacitatea de a evita dispariția.

Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, mai târziu Mihai Viteazul, dar și atâția domnitori despre care vorbim mai puțin au încercat, fiecare în condițiile timpului său, să păstreze o anumită libertate de decizie și un anumit statut politic. Nu independență în sensul modern al conceptului, ci instituții proprii, domnie proprie, Biserică proprie, o administrație proprie; altfel spus, au încercat să conserve o continuitate a structurilor politico-ecleziastice. Iar această continuitate a făcut posibilă, mult mai târziu, edificarea statului național român modern.

Mi se pare important să spunem acest lucru și astăzi, când tentația de a privi istoria doar prin succesiunea marilor confruntări militare rămâne puternică. Supraviețuirea politică este și ea o performanță istorică. Uneori, poate, una mai dificilă decât victoria de moment.

Acesta este și motivul pentru care am privit întotdeauna cu interes documentele prin care elitele românești au încercat, de-a lungul timpului, să explice Europei de ce drepturile românilor trebuie recunoscute. De aici și interesul meu pentru reeditarea volumului Les droits des Roumains basés sur les traités (recent apărut sub auspiciile Fundației Europene Titulescu). La prima vedere, între Vlad Țepeș și un asemenea corpus de texte diplomatice pare să existe o distanță enormă. Într-un caz vorbim despre secolul al XV-lea; în celălalt, despre epoca diplomației moderne, despre memorii, argumente juridice, documente și pledoarii politice. Dar, într-un anumit sens, întrebarea este aceeași: cum își apără o comunitate politică drepturile și interesele atunci când se află într-un raport de forțe care nu îi este favorabil? Instrumentele se schimbă. În Evul Mediu, putea fi sabia. Mai târziu, tratatul. Mult mai aproape de zilele noastre, în epoca diplomației modern și contemporane, aceeași problemă a apărării interesului național avea să fie formulată în alți termeni. Nicolae Titulescu, de pildă, a încercat să o rezolve nu prin forța armelor, ci prin dreptul internațional, alianțe și instituții multilaterale. Însă problema fundamentală rămâne raportul dintre putere și drept, dintre interes și principiu, dintre ceea ce dorești și ceea ce poți obține.

Am gestionat mulți ani probleme de politică externă și vă pot spune că această tensiune nu a dispărut. Doar limbajul s-a schimbat. Statele continuă să trăiască într-un sistem de raporturi de putere, iar statele care nu își cunosc și nu își definesc singure interesele riscă să le vadă definite de alții. De aceea, orice cercetare serioasă asupra trecutului nostru este importantă. Nu pentru a produce mituri noi – avem deja destule –, ci pentru a înțelege mai bine cum s-au luat deciziile, cum au fost apărate interesele, cum s-au construit alianțele și cum s-a păstrat continuitatea politică.

În acest sens, cartea pe care o lansăm astăzi are un merit evident. Ea pune întrebări. Unele sunt îndrăznețe. Altele vor provoca dezbateri. Poate că unele concluzii vor fi confirmate, iar altele vor face obiectul unei revizuiri. Nu este nimic neobișnuit în asta. Așa funcționează cercetarea adevărată. Important este ca dezbaterea să rămână deschisă și argumentată.

Și aș mai adăuga ceva. Faptul că cercetători români și italieni lucrează împreună asupra unei personalități a istoriei românești, din secolul al XV-lea, mi se pare, în sine, semnificativ. Istoria națională nu poate fi studiată doar în interiorul frontierelor naționale. Documentele privind istoria medievală a românilor se află și la Viena, și la Istanbul, și la Roma, și la Veneția, și la Budapesta. Istoria României este, inevitabil, o parte a istoriei Europei. Iar Vlad Țepeș este, poate, unul dintre cele mai spectaculoase exemple.

Așadar, îi felicit pe autorii români și italieni, pe traducători și pe toți cei care au făcut posibilă apariția acestei ediții românești! Le doresc cititorilor să păstreze două lucruri simultan: entuziasmul pentru descoperire și prudența față de concluzii!

Pentru că, până la urmă, diferența dintre legendă și istorie este tocmai aceasta: legenda are nevoie de certitudini, în timp ce istoria are nevoie de dovezi.

Vă mulțumesc pentru atenție!”

Fundația Europeană Titulescu a organizat miercuri, 30 septembrie 2026, ora 16:30, la dezbaterea: ,,Operațiune specială – Invazia Cronica unui război care a schimbat lumea”.

Invitați speciali:

Ambasador Dr Mihai Gribincea

Dr Ștefan Popescu

General (r) Alexandru Grumaz

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian Năstase, Președintele FET.

Evenimentul s-a desfășurat la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, și a fost transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației.
Menționăm că intrarea a fost liberă în limita locurilor disponibile.
Sponsorii FET: Grampet Group, Grup Primacons.

Traian Băsescu discută despre gazele americane și, inevitabil, ajunge tot la guvernul Năstase. Susține că i-am fi făcut lui George W. Bush un „cadou” electoral prin contractul Bechtel. Am explicat de mai multe ori acest subiect. Se pare că trebuie să-l explic din nou. Poate că, până la urmă, il va ințelege și Băsescu…

Proiectul Autostrăzii Transilvania avea, desigur, o dimensiune importantă pentru dezvoltarea relațiilor economice cu Statele Unite. Văzusem și rezultatul spectaculos al autostrăzii construite de ei in Croația, de la nord la sud. Consideram firesc ca parteneriatul nostru strategic să capete și un conținut economic. Dar obiectivul concret era dezvoltarea infrastructurii României: o autostradă între Brașov și Borș, care să lege centrele economice ale Transilvaniei de rețeaua europeană de transport.

Autostrada urma să rămână în România. Pe ea urmau să circule românii, mărfurile produse aici, investitorii și turiștii. Beneficiarii trebuiau să fie economia românească și comunitățile traversate. A prezenta acest proiect drept un „cadou pentru Bush” înseamnă să înlocuiești o discuție despre dezvoltare cu o insinuare electorală.

După schimbarea puterii, în 2005, proiectul a intrat într-o perioadă de blocaj și renegociere, în mandatul ministrului transporturilor Gheorghe Dobre. Am susținut și susțin că ostilitatea lui Traian Băsescu față de proiect a avut o miză politică: speranța de a descoperi comisioane plătite de Bechtel membrilor guvernului pe care l-am condus. Aceasta este explicația politică pe care am dat-o atunci și pe care o mențin. Plus o miză personală – relatia lui Băsescu cu un prieten de-al său de la Banca Europeană de Investiții (BEI)!

Consecințele suspendării nu sunt însă doar o apreciere a mea. Mihail Bașulescu, semnatarul contractului, a explicat într-un interviu că suspendarea timp de aproximativ un an și jumătate a afectat costurile și termenul de execuție. El a criticat și modificarea mecanismului de finanțare, precum și schimbările contractuale din 2006. Așadar, atunci când se discută factura proiectului, trebuie analizate și deciziile luate după plecarea guvernului meu.

În privința presupusei mite, am consemnat în textele mele anterioare că răspunsul companiei Bechtel a fost că nu a plătit asemenea comisioane. Dezmințirea companiei trebuie amintită de fiecare dată când se reia insinuarea. O acuzație repetată timp de douăzeci de ani nu devine, prin repetiție, o probă.

Între timp, România a pierdut ani, costurile au crescut, iar realizarea infrastructurii de care Transilvania avea nevoie a fost întârziată. Controlul unui contract public este necesar. Transformarea lui într-un instrument de răfuială politică poate deveni foarte scumpă pentru contribuabili.

Există și o ironie în această nouă intervenție a lui Traian Băsescu. Tocmai el ne explică astăzi pericolul „cadourilor” făcute americanilor. Același Băsescu căruia presa îi atribuia celebra formulă despre preferința pentru „licuriciul cel mare”, în explicarea orientării sale externe.

Mai mult, am publicat anterior fragmente din cablograme diplomatice potrivit cărora, în 2005, Băsescu le dădea interlocutorilor americani asigurări că va sprijini proiectul Bechtel și rezolvarea problemelor sale. Merită să ne explice cum se împăcau aceste asigurări cu acuzațiile formulate pentru publicul românesc.

Relația economică cu Statele Unite trebuie judecată prin interesele României, prin condițiile contractuale și prin beneficiile concrete. Acest criteriu este valabil pentru gaze, pentru infrastructură și pentru orice alt proiect.

Eu îmi asum decizia de a fi inițiat Autostrada Transilvania. Traian Băsescu ar putea, după atâția ani, să-și asume și el partea de răspundere pentru ceea ce a urmat.

Românii aveau nevoie de o autostradă. Au primit, în schimb, ani de blocaje și explicații despre licurici.

PS Scriu aceste rânduri cuprins de tristețe, după votul din parlament dat impotriva pupilului lui Băsescu și al Angelei Merkel.

Vestea dispariției academicianului Ionel Haiduc aduce cu ea nu doar tristețea firească a despărțirii de un om pe care
l-am cunoscut și l-am prețuit, ci și sentimentul că se încheie un capitol important din viața științifică și academică a României. Sunt oameni a căror biografie poate fi rezumată prin funcții, titluri și distincții. În cazul academicianului Ionel Haiduc, toate acestea spun însă doar o parte din poveste. Mai importantă mi se pare amprenta pe care a lăsat-o asupra instituțiilor în care a lucrat și asupra generațiilor pe care le-a format.

Academicianul Ionel Haiduc a aparținut acelei categorii de universitari pentru care prestigiul internațional nu a însemnat desprinderea de școala românească, ci, dimpotrivă, o obligație suplimentară față de aceasta. Chimist de mare reputație, autor al unor lucrări recunoscute în mediul științific internațional și profesor la Universitatea
„Babeș-Bolyai”, el a construit, cu răbdare și rigoare, o carieră care a făcut cinste cercetării românești. A condus Filiala Cluj a Academiei Române, iar între 2006 și 2014 a fost președintele celui mai înalt for științific românesc, într-o perioadă în care această instituție avea nevoie, ca întotdeauna, de echilibru, de autoritate și de capacitatea de a menține punți între generații și domenii diferite.

Am avut prilejul să ne întâlnim în numeroase împrejurări legate de viața academică și de proiectele Fundației Europene Titulescu. Îmi amintesc, între altele, sesiunea organizată în Aula Academiei Române, în martie 2007, la 125 de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu. Ionel Haiduc, în calitate de președinte al Academiei, a deschis atunci manifestarea, iar eu am vorbit despre Titulescu și despre Europa. Nu era doar un ceremonial aniversar. Era, de fapt, o întâlnire între memorie și proiect, între ceea ce România produsese mai valoros în diplomație și responsabilitatea noastră de a păstra acea moștenire vie.

Ne-am reîntâlnit și la Fundația Titulescu, inclusiv în ianuarie 2010, la lansarea unor volume din seria România după Malta. 875 de zile la Externe. Prezența lui Ionel Haiduc la asemenea manifestări nu era una de circumstanță. Avea curiozitatea intelectuală a omului de știință autentic și, în același timp, conștiința faptului că Academia nu poate trăi izolată într-un turn de fildeș. Știința, cultura, istoria și reflecția asupra interesului național făceau parte, pentru el, din același spațiu al responsabilității publice.

Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care ni le lasă. Într-o epocă în care prestigiul se confundă prea ușor cu vizibilitatea, academicianul Ionel Haiduc a reprezentat un alt tip de autoritate: aceea câștigată prin muncă îndelungată, competență și continuitate. A publicat sute de studii, a scris cărți, a format cercetători, a fost profesor invitat la universități din multe țări și a primit numeroase recunoașteri. Dincolo de inventarul impresionant al unei cariere, rămân însă școala creată în jurul său și ideea că performanța românească poate fi, în același timp, profund legată de țară și perfect compatibilă cu exigențele internaționale.

L-am privit întotdeauna ca pe unul dintre reprezentanții unei Transilvanii universitare serioase și așezate, în care cultura instituției, respectul pentru profesie și discreția personală valorează mai mult decât zgomotul public. Clujul și Academia Română pierd o personalitate importantă. Comunitatea științifică pierde un profesor și un savant. Iar cei care l-au cunoscut pierd un om echilibrat, civilizat și atent la rostul instituțiilor.

În asemenea momente, formulele protocolare spun prea puțin. Rămân amintirile, cărțile, discipolii și instituțiile la construcția cărora un om a participat. Pentru academicianul Ionel Haiduc, toate acestea alcătuiesc o moștenire solidă. Și poate că, dincolo de tristețea despărțirii, cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan ne oferă și perspectiva speranței: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Transmit familiei sale întreaga mea compasiune și sincere condoleanțe!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Prof.univ. Dr Adrian Năstase
Președintele Fundației Europene Titulescu