România a descoperit în ultimii ani o nouă categorie de investitori în energie: cetățenii. Problema este insa că statul continuă să scrie regulile ca și cum aceștia ar fi doar consumatori.

Aproape 300.000 de români au devenit prosumatori. Și-au instalat panouri fotovoltaice, au investit bani proprii – uneori beneficiind și de programe publice – și produc energie electrică. Consumă o parte, iar surplusul îl introduc în rețea. Au făcut, cu alte cuvinte, exact ceea ce statul român și Uniunea Europeană le-au cerut: au investit în energie regenerabilă, au contribuit la reducerea importurilor și la creșterea securității energetice.

Numai că relația dintre statul român și prosumatori are deja o istorie care merită privită mai atent.

O lege din 2018 și o primă întârziere

Noțiunea de „prosumator” a fost introdusă explicit în legislația românească prin Legea nr. 184/2018, publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2018 și intrată în vigoare la 23 iulie. Legea recunoștea dreptul micilor producători de energie regenerabilă de a-și consuma producția și de a vinde surplusul către furnizor. Era un pas important.

Legiuitorul stabilise însă și ceva foarte precis: ANRE trebuia să actualizeze cadrul de reglementare în termen de 90 de zile. Ce s-a întâmplat? Reglementările esențiale au fost adoptate de ANRE prin Ordinele nr. 226 și 227 abia la 28 decembrie 2018, la mai bine de cinci luni după intrarea în vigoare a legii.

Cu alte cuvinte, legea exista, dreptul exista, dar mecanismul prin care cetățeanul putea beneficia efectiv de acel drept a trebuit să aștepte. Oricum, sa treaca vara!

O primă lecție despre diferența dintre adoptarea unei legi și aplicarea ei.

Compensarea cantitativă și cele 24 de luni

La sfârșitul anului 2021 a fost făcut un nou pas. Prin OUG nr. 143/2021 s-a introdus mecanismul de compensare cantitativă pentru prosumatorii cu instalații de până la 200 kW.

Ideea era simplă: energia pe care prosumatorul o livrează în rețea se compensează cu energia pe care o consumă. Dacă produce mai mult decât consumă, surplusul poate fi reportat. Numai că reportarea putea ajunge până la 24 de luni.

Aici apare o întrebare foarte simplă. Ce se întâmplă cu energia în aceste 24 de luni? Evident, energia electrică nu este pusă într-un depozit și păstrată până când prosumatorul își primește banii. Energia intră imediat în sistem. Este consumată. Este facturată. Este plătită de alți consumatori. În schimb, prosumatorul poate aștepta.

Asociațiile prosumatorilor au descris această situație printr-o formulă sugestivă: o creditare fără dobândă a furnizorilor de către prosumatori. Formula poate fi discutată. Realitatea economică din spatele ei este însă greu de ignorat.

Prosumatorii au devenit o adevărată centrală electrică

Mai există un element care schimbă dimensiunea problemei. Nu mai vorbim despre câteva mii sau câteva zeci de mii de proprietari care și-au instalat panouri pe acoperiș. La sfârșitul anului 2025, România ajunsese la aproximativ 297.000 de prosumatori, iar puterea instalată cumulată depășise deja 3.000 MW. Pentru comparație, cele două reactoare nucleare de la Cernavodă au împreună o putere instalată de aproximativ 1.400 MW.

Desigur, comparația trebuie făcută cu prudență. Un MW fotovoltaic nu este echivalent cu un MW nuclear: panourile produc numai atunci când există soare, iar factorul lor de capacitate este mult mai redus. Dar comparația ne arată dimensiunea investiției făcute în producția de energie de sute de mii de cetățeni români.

Și mai importantă este cantitatea de energie efectiv livrată sistemului.

În 2024, prosumatorii au injectat în rețea aproximativ 1,24 TWh de energie electrică.

În 2025 – aproximativ 1,77 TWh.

Aproape 3 TWh în numai doi ani.

Într-un singur an, cantitatea injectată a crescut cu aproximativ 43%.

Într-o perioadă de criză energetică, în care discutăm despre securitate energetică, despre importuri, despre prețuri și despre necesitatea construirii unor noi capacități de producție, aproape 300.000 de români au construit împreună, în mare măsură din investițiile lor, o uriașă centrală electrică descentralizată.

Energia lor intră în sistem astăzi. Nu peste 24 de luni.

Cu cât cumpără furnizorul și cu cât cumpărăm noi?

Ajungem la partea cea mai interesantă.

Cu cât este valorizată energia pe care prosumatorul o introduce în rețea și cât costă energia atunci când este cumpărată de consumator?

Trebuie făcută aici o precizare importantă.

Nu putem compara mecanic prețul energiei active plătit prosumatorului cu prețul final de pe factura consumatorului. În prețul final intră distribuția, transportul, serviciile de sistem, taxele, contribuțiile și TVA.

Cu această precizare, cifrele rămân însă interesante.

Într-un exemplu prezentat chiar de PPC pentru anul 2026, energia livrată de prosumator este valorizată la aproximativ 0,425 lei/kWh, în timp ce energia cumpărată de consumator din rețea ajunge în exemplul respectiv la aproximativ 1,20 lei/kWh, preț final.

Într-un exemplu publicat de E.ON, energia livrată de prosumator este valorizată la aproximativ 0,624 lei/kWh, în timp ce energia consumată ajunge la peste 1,15 lei/kWh, înainte de toate componentele finale ale facturii.

Hidroelectrica are o abordare ceva mai transparentă: pentru prosumatorii de până la 200 kW, prețul energiei active cumpărate de la prosumator este declarat identic cu prețul energiei active furnizate. În oferta actuală, acesta este de aproximativ 0,599 lei/kWh, la care se adaugă componentele reglementate pentru a ajunge la prețul final plătit de consumator.

Nu afirm, deci, că diferența dintre 40–60 de bani și 1,20–1,50 lei reprezintă profitul furnizorului. Ar fi incorect. Dar cred că avem dreptul să punem o altă întrebare: cât câștigă efectiv furnizorii din energia produsă de prosumatori?

Și de ce această cifră nu este prezentată într-o formă simplă și transparentă publicului?

Energia circulă. Banii pot aștepta

Să luăm un exemplu simplu.

Un prosumator produce astăzi 1.000 kWh pe care nu îi consumă. Îi introduce în rețea. Furnizorul îi primește. Energia este consumată de alți clienți și este facturată. Dar prosumatorul poate ajunge să aștepte până la 24 de luni pentru regularizarea surplusului său.

Este greu să găsim multe activități economice în care producătorul livrează astăzi marfa, aceasta este valorificată imediat, dar plata sau compensarea poate fi amânată până la doi ani.

Iar când discutăm despre 1,77 miliarde de kWh injectați într-un singur an, problema nu mai este una marginală.

Dacă am folosi, numai pentru a înțelege ordinul de mărime, o valoare medie ipotetică de 0,50 lei/kWh, energia injectată de prosumatori într-un singur an ar reprezenta aproape 885 de milioane de lei.

Nu înseamnă că această sumă este datorată integral prosumatorilor sau că reprezintă profitul furnizorilor.

Arată însă dimensiunea fluxului economic despre care vorbim.

Noua lege

După un traseu legislativ aproape neverosimil de lung, situația trebuia să se schimbe.

Proiectul cunoscut drept „Legea prosumatorilor” (in care senatorul daniel Zamfir a avut un rol determinant) și-a început parcursul parlamentar în 2023. A fost adoptat, trimis la promulgare, retrimis Parlamentului pentru reexaminare, modificat, votat din nou și contestat la Curtea Constituțională.

În cele din urmă, la 23 iulie 2026, a fost promulgată Legea nr. 160/2026. Ea a fost publicată în aceeași zi în Monitorul Oficial și a intrat în vigoare la 26 iulie.

Una dintre modificările importante privește tocmai compensarea. Pentru prosumatorii de până la 200 kW, mecanismul este construit pe perioada de facturare – în mod obișnuit, lunar. Furnizorul trebuie să evidențieze energia consumată, energia livrată și excedentul. Pentru persoanele fizice care au instalații de până la 27 kW apare și o facilitate suplimentară: sumele rezultate pot fi utilizate pentru alte locuri de consum aparținând aceleiași persoane și, în anumite condiții, chiar pentru plata facturilor la gaze naturale, dacă există același furnizor.

Pare o reglementare de bun-simț. Cetățeanul produce energia astăzi. Furnizorul o primește astăzi. Consumatorul o plătește astăzi. Este firesc ca și relația financiară cu cel care a produs energia să fie reglată într-un termen rezonabil.

Legea există. Dar unde sunt normele?

Și aici ajungem la o situație pe care România o cunoaște prea bine.

Legea există. A intrat în vigoare. Dar pentru aplicarea efectivă a noilor mecanisme trebuie actualizată metodologia ANRE. Legea acordă ANRE un termen de 60 de zile.

La momentul la care scriu aceste rânduri, termenul nu a expirat încă. Ar fi deci incorect să afirm că ANRE a încălcat deja legea. Dar mi se pare legitim să pun o altă întrebare. Proiectul a fost discutat aproape trei ani. Instituțiile statului știau ce modificări sunt avute în vedere. De ce metodologia necesară aplicării lor nu putea fi pregătită astfel încât noul sistem să devină funcțional imediat? Mai ales că avem un precedent.

În 2018, Parlamentul acordase ANRE 90 de zile pentru actualizarea reglementărilor privind prosumatorii.

A fost nevoie de mai bine de cinci luni.

Opt ani mai târziu, ne aflăm din nou în situația în care legea spune un lucru, iar aplicarea lui practică depinde de apariția unor norme administrative.

În această perioadă, energia nu așteaptă. Panourile produc. Prosumatorii livrează. Rețeaua preia. Furnizorii facturează. Doar noile drepturi ale prosumatorilor așteaptă metodologia. Iar ANRE asteapta, din nou, sa treaca vara!

Cine câștigă din întârziere?

Aceasta este, până la urmă, întrebarea.

România are o anumită experiență cu ceea ce am numit, în urmă cu mulți ani, „băieții deștepți din energie”. Formulele s-au schimbat. Contractele s-au schimbat. Piața s-a schimbat. Poate că și „băieții deștepți” și-au schimbat costumele.

Dar într-un sistem în care aproape 300.000 de cetățeni au investit în capacități de producție de peste 3.000 MW și livrează anual aproape 1,8 TWh de energie, regulile trebuie să fie simple și corecte. Prosumatorul nu mai este doar un consumator. Este un mic producător de energie. Este un investitor. Și, în vremuri de criză energetică, este și un contributor la securitatea energetică a României. De aceea, la expirarea celor 60 de zile prevăzute de Legea nr. 160/2026, ar trebui să verificăm foarte simplu:

ANRE și-a făcut sau nu datoria?

Dacă da, foarte bine.

Dacă nu, va trebui să întrebăm de ce.

Și, mai ales: cine câștigă din fiecare zi de întârziere?

Addendum – Ce valoare are un termen fără sancțiune?

După publicarea articolului, un cititor mi-a atras atenția asupra unui precedent care merită amintit.

În 2008, a fost adoptată Legea nr. 220 privind promovarea producerii energiei din surse regenerabile. Istoria aplicării ei a fost complicată – legea a fost modificată ulterior, inclusiv substanțial în 2010 și 2011 –, dar observația cititorului ridică o problemă care depășește cazul concret al acestei legi.

Legiuitorul stabilește frecvent termene de 30, 60 sau 90 de zile în care Guvernul, ANRE sau alte instituții trebuie să adopte normele și reglementările necesare aplicării unei legi.

Ce se întâmplă însă dacă termenul nu este respectat?

De multe ori, nimic.

Legea stabilește obligația și termenul, dar nu stabilește și o sancțiune efectivă pentru nerespectarea lui.

În cazul legislației privind energia regenerabilă, cititorul amintește și un nume: Iulius-Dan Plaveti, președinte al ANRE între 2010 și 2012. Nu cunosc existența vreunei sancțiuni aplicate acestuia pentru întârzierile reglementărilor din acea perioadă.

Este interesant însă traseul profesional ulterior: Dan Plaveti a ajuns director general și președinte al Directoratului Complexului Energetic Oltenia, iar în 2026 a fost numit președinte al Directoratului și CEO al Hidroelectrica.

Nu sugerez prin aceasta o răspundere personală a lui Dan Plaveti pentru toate întârzierile de atunci. Procesul legislativ și de reglementare a fost mult mai complicat și a implicat Guvernul, Parlamentul, ANRE și modificări succesive ale schemei de sprijin.

Problema de principiu rămâne însă.

Ce valoare juridică are un termen imperativ de 60 de zile dacă depășirea lui nu produce nicio consecință?

Dacă Parlamentul spune unei autorități publice „trebuie să adopți aceste norme în 60 de zile”, iar în ziua 61 nu se întâmplă nimic – nici sancțiune administrativă, nici răspundere managerială, nici măcar obligația unei explicații publice –, termenul riscă să devină o simplă recomandare.

Iar consecințele nu sunt teoretice.

În cazul prosumatorilor, energia continuă să fie produsă și introdusă în rețea. Furnizorii continuă să o preia și să o valorifice. Ceea ce poate întârzia este tocmai mecanismul prin care producătorul – prosumatorul – beneficiază de drepturile pe care Parlamentul i le-a acordat.

Poate că aici ar trebui modificată legislația.

Atunci când o lege stabilește un termen pentru emiterea normelor sale de aplicare, ar trebui să stabilească și răspunderea pentru nerespectarea acelui termen – inclusiv obligația instituției de a explica public întârzierea și, în cazurile grave sau repetate, răspunderea conducerii sale.

Altfel, riscăm să continuăm să adoptăm legi care intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, dar intră în viața reală atunci când decide administrația.

Și poate că aceasta este problema mai mare decât cea a prosumatorilor:

cine răspunde atunci când statul nu respectă termenele pe care tot statul le-a stabilit?

Saptamanile astea, am facut orice numai sa nu urmaresc situatia politica. Cand deschideam televizorul, auzeam cate o moderatoare care tipa la noi sau trebuia sa ascult reprize de publicitate de cate 10 minute in care o persoana urla la noi sa ne cumparam lampi solare.

Am urmarit, totusi, in timpul asta, comentarii la diferite articole pe fb. Parea ca se realiza un fel de inventar al idiotilor care nu citeau textele ci doar injurau. Cultura occidentului ne-a facut acest cadou – cel al retelelor sociale – si ne ofera din plin ambulante negre si manipulari electorale.

Am vrut totusi sa va dau si o veste buna. Crizele politice nu au fost inventate de Nicusor Dan, PSD, PNL, USR etc. Ele s-au desfasurat, cu aceeasi „inteligenta”, si – de exemplu – in perioada interbelica, perioada cea mai „democratica” a vietii politice romanesti. E suficient sa cititi cartile de memorii ale unora dintre liderii partidelor de atunci. Am ales, ca exemplu, criza politica din 1931, si comentariile din amintirile lui Constantin Argetoianu (vol.IX, pag. 99-100). De fapt o nota inedita continand propunerile sale inmanate Regelui Carol II pentru rezolvarea crizei politice prelungite:

De cateva saptamani, fantoma lui Basescu se plimba prin televiziuni, incercand sa rescrie trecutul si sa manipuleze prezentul. Cred ca ramane valabil indemnul: „Mai luati o data de la Basescu!” Sau sa punem, mai curand, un semn de intrebare? Va propun, deocamdata, sa cititi un editorial, semnat de Val Valcu, din DC News.

„Traian Băsescu îi face vinovați de actuala criză politică pe alegători. Băsescu susține, într-o intervenție exclusivă la RomâniaTv, în emisiunea Simonei Gheorghe, că românii au primit ce au votat, după ce au oferit PSD și PNL aproape 3,4 milioane de voturi la alegerile din 2024.

‘Românii s-au bulucit să voteze în aceeași zi primarul, consiliul local, președintele Consiliului Județean, consilierii județeni și lista comună PSD-PNL. Și avem PSD-PNL. S-au despărțit, dar nu este vina mea că s-au despărțit. I-ați votat că i-ați vrut, îi aveți. Ce faceți cu ei? V-au adus aici. De 20 de ani sunt împreună, da? Iar dvs. spuneți că Bolojan e vinovat, chiar toate televiziunile. Tot aceste două partide, când au văzut că nu a ieșit cine a trebuit la prezidențiale, le-au anulat’, spune Băsescu.

Ce urmărește, prin astfel de declarații, putem afla câteva minute mai târziu în aceeași emisiune, când fostul președinte își laudă proiectele de reformă a Sănătății și Educației. Băsescu a devenit, cam târziu, din păcate, preocupat de posteritate și fiindcă nu are realizări cu care să se laude, își critică foștii adversari politici. Răutatea lui Ponta și Antonescu ar justifica, astfel, propriile in”succesuri”.

Recunosc că, în ceea ce privește Sănătatea, planul lui Băsescu poate fi ”reevaluat”-propunerile făcute de grupul de experți pe care l-a reunit la Cotroceni erau corecte și dacă planul lor ar fi fost aplicat, multe dintre necazurile de astăzi ar fi fost evitate. Cu Educația n-a prea nimerit-o, să se lămurească (,) cu Iohannis, ca Mamița cu Mam’mare, dacă se scrie marinal, mariner sau roboțel. Ceva-ceva dreptate are fostul președinte-premier și când se referă la curbele de sacrificiu. Pe lângă Bolojan, Băsescu e ca trotilul față de uraniul îmbogățit. În 2010, a ciuruit doar angajații, nu și pe angajatori, așa că a economia a putut reporni, în cele din urmă. Ilie-Mesie, Salvatorul din Bihor, a ras tot, ca Moartea lui Ivan Turbinca: și scutec și barbă albă, și profesor și antreprenor.

Poporul a ales, Băsescu a anulat votul popular

Revenind la alegeri, să-i amintim  dlui Băsescu cine a început cu anularea acestora: chiar domnia sa. Poporul a ales corect în 2004. Majoritatea a vrut ca Adrian Năstase să rămână premier. Mandatul acestuia a însemnat patru ani de creștere economică (cu un vârf de 8,4 procente, în 2004), scăderea inflației, de la 40 la 9 procente, dublarea salariului minim și a numărului de kilometri construiți de autostradă, intrarea în NATO, finalizarea negocierilor de aderare la UE.

În înțelepciunea sa, poporul a decis ca Năstase să împartă puterea cu Băsescu, așa a ajuns Traian președinte. Alegătorii au dorit ca PSD să continue la Palatul Victoria și, în echilibru, la Cotroceni să vină un președinte din Opoziție. Băsescu le-a dat țeapă, nu țepe. A vrut să aibă guvernul său, ca Iohannis, nu guvernul pe care l-a votat poporul. Că n-a reușit, e meritul lui Tăriceanu. Dar, atunci s-a rupt filmul, această criză democratică precede și explică în parte crizele economice care au urmat.

Ion Iliescu putea manevra, în 1996, astfel încât să rămână la Cotroceni, dar a respectat voința cetățenilor. Putem spune că democrația, în cea de-a doua Republică, a primit buletin de identitate în momentul învestirii lui Emil Constantinescu și certificat de deces după ce a otrăvit-o Traian Băsescu, în 2004. Fostul președinte-jucător, devenit între timp comentator, a fost primul anulator al alegerilor. (Dacă se poate spune crizator, doar a zis președintele Iohannis că PSD e crizator, n-ar fi un barbarism prea mare nici anulator, cred).

Oricum, Traian Băsescu nu e bine să își pună mâna în cap și să vorbească de anularea alegerilor în 2024, fiindcă nesocotirea votului popular cu 20 de ani înainte este păcatul original în materie de anulări. Iar el nu e nici Adam, nici Eva, nici mărul, în povestea în care joacă rolul principal.

P.S.

Postacilor care sigur-sigur vor sări că trebuia să alegem ”răul mai mic”, că ”Năstase coruptul, răul și urâtul”, le spun, cum spunea o doamnă din partidul lui Băsescu (PDL, azi PNL), și aici citez: ciocu mic!

Pe criteriul răului mai mic ar rezulta automat că anularea este binele mai mare (doar ce poate fi mai rău decât rusofilul etc?) , așa că foștii lui propagandiști, actualmente ai lui Bolojan, de fapt îl contrazic pe Băsescu.

Doi: corupția în timpul lui Năstase însemna că la construcția de drumuri sau săli de sport, de exemplu, se umflă prețul, ca să se întoarcă un anumit procent ”îndărăt” primarului sau ministrului care a dat contractul. Dar, în urma acestui act de corupție, evident condamnabil, rămâneau totuși ceva drumuri reparate sau construite, ceva construcții ridicate. 

Corupția în timpul lui Băsescu a însemnat că se ducea unul cu o hârtie și încasa 300 de milioane de euro. În urma acestui tip de corupție rămânea paguba de 300 de miloane și o hârtie în sertar la ANRP.”

În 2012 publicam pe acest blog un articol despre energia nucleară și, în special, despre Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă. Îl recitesc astăzi, după paisprezece ani, cu un sentiment amestecat.

Pe de o parte, multe dintre argumentele pe care le formulam atunci au fost confirmate de evoluțiile ulterioare. Energia nucleară a revenit spectaculos în strategiile energetice europene, securitatea energetică a devenit o componentă a securității naționale, iar România a decis, în cele din urmă, să continue proiectul Unităților 3 și 4.

Pe de altă parte, rămâne o întrebare: de ce au trebuit să treacă atât de mulți ani pentru a ajunge din nou la concluziile pe care le formulasem în 2012 și care, de fapt, stătuseră la baza deciziilor luate încă din perioada 2001–2004?

Puțină istorie

Programul nuclear românesc a fost gândit înainte de 1989 la o scară mult mai mare decât ceea ce s-a realizat în cele din urmă. Proiectul inițial prevedea reactoare CANDU, iar la Cernavodă începuseră lucrările la cinci unități.

În 1990, stadiile fizice ale acestora erau foarte diferite: Unitatea 1 era realizată în proporție de aproximativ 50%, Unitatea 2 – 30%, Unitatea 3 – 16%, Unitatea 4 – 12%, iar Unitatea 5 – aproximativ 9%.

După 1990 s-a luat decizia rațională de a continua programul etapizat.

Unitatea 1 a fost finalizată și pusă în funcțiune în 1996, în timpul guvernului Văcăroiu, în colaborare cu partenerii canadieni și italieni.

Situația Unității 2 a fost diferită.

În decembrie 2000, imediat după alegeri, guvernul pe care l-am condus a decis reluarea în forță a lucrărilor pentru finalizarea reactorului nr. 2. Am constituit un comitet interministerial care trebuia să raporteze lunar Guvernului asupra stadiului proiectului, iar prima mea vizită de lucru din 2001 a fost la Cernavodă.

Nu era vorba numai despre terminarea unui reactor. Încercam să reconstruim o parte din capacitatea industrială și tehnologică a României.

Am urmărit atunci participarea cât mai largă a industriei românești. Peste 53% din Unitatea 2 a fost realizată în țară. Am negociat, de asemenea, finanțarea externă, inclusiv un împrumut EURATOM de 235,4 milioane de euro pentru componenta internă a proiectului.

A fost, din punctul meu de vedere, un exemplu de politică industrială legată de un proiect strategic.

În articolul din 2012 aminteam că aproximativ 3.500 de persoane lucraseră pe șantier și că industria orizontală românească fusese puternic implicată în realizarea Unității 2.

Unitatea 2 a intrat în exploatare comercială în 2007.

Ce trebuia să urmeze

Încă din 2003 consideram că România nu trebuia să se oprească aici.

De aceea, guvernul pe care îl conduceam a constituit un comitet interministerial pentru analizarea reluării lucrărilor la Unitățile 3 și 4. A fost elaborat un studiu de fezabilitate împreună cu parteneri români, canadieni, italieni și sud-coreeni și s-a analizat o formulă de finanțare care să limiteze efortul bugetar al statului.

Interesul investitorilor exista. În noiembrie 2004, potrivit datelor pe care le prezentam în articolul din 2012, 18 companii românești și străine își manifestaseră interesul pentru participarea la compania care urma să dezvolte proiectul.

După aceea au urmat însă ani de ezitări, schimbări de formule, investitori care au venit și au plecat, negocieri începute și abandonate.

În 2012 scriam că finalizarea Unităților 3 și 4 se impunea „de urgență”.

Au trecut paisprezece ani.

Unitățile 3 și 4 încă nu produc energie.

Aceasta este poate cea mai simplă măsură a costului indeciziei strategice.

Istoria ne-a adus înapoi la Cernavodă

Între timp, lumea s-a schimbat.

Războiul din Ucraina, criza gazului rusesc, volatilitatea prețurilor energiei, obiectivele europene de decarbonizare și competiția mondială pentru resurse au schimbat fundamental discuția despre securitatea energetică.

S-a schimbat inclusiv atitudinea Uniunii Europene față de energia nucleară.

În 2022, Comisia Europeană a inclus, în anumite condiții, activitățile din domeniul nuclear în Taxonomia europeană pentru investiții sustenabile. Actul a devenit aplicabil de la 1 ianuarie 2023.

Cu alte cuvinte, ceea ce era prezentat uneori drept o tehnologie a trecutului a redevenit o componentă importantă a politicilor pentru viitor.

Pentru România, avantajul este evident: noi nu trebuie să inventăm acum o industrie nucleară.

O avem deja.

Avem Cernavodă, avem experiența operării reactoarelor CANDU, avem specialiști, avem Fabrica de Combustibil Nuclear de la Pitești și avem încă o infrastructură industrială și universitară construită în jurul acestui sector.

Cele două unități existente asigură în prezent peste 18% din producția națională de energie electrică, potrivit datelor Nuclearelectrica.

În sfârșit, Unitățile 3 și 4

După numeroase formule încercate de-a lungul anilor, proiectul a fost relansat într-un cadru strategic nou.

În 2023 a fost semnat Acordul de Sprijin dintre statul român și Nuclearelectrica pentru dezvoltarea Unităților 3 și 4.

Un pas decisiv a urmat în noiembrie 2024, la COP29 de la Baku, când EnergoNuclear și consorțiul internațional format din companii precum Fluor, AtkinsRéalis/Candu Energy, Ansaldo Nucleare și Sargent & Lundy au semnat contractul pentru serviciile de inginerie, achiziții și management al construcției – EPCM – în faza LNTP.

Valoarea estimată a contractului EPCM, pentru cele două faze prevăzute, este de aproximativ 3,2 miliarde de euro.

Este important însă să facem o precizare.

La momentul la care scriu aceste rânduri, în august 2026, Decizia Finală de Investiție pentru construcția Unităților 3 și 4 nu este încă etapa depășită a proiectului. Contractul prevede mai întâi fazele de inginerie și pregătire, iar fezabilitatea trebuie reevaluată înaintea deciziei finale și a trecerii la construcția propriu-zisă.

Așadar, avem motive pentru optimism, dar experiența ultimelor două decenii ne obligă și la prudență.

În domeniul nuclear nu comunicatele produc megawați, ci proiectele finalizate.

Un alt proiect strategic: retehnologizarea Unității 1

Există însă și o veste foarte importantă care arată că lucrurile au început efectiv să se miște.

Unitatea 1, intrată în exploatare în 1996, trebuie retehnologizată pentru a putea funcționa încă aproximativ 30 de ani.

Contractul principal pentru lucrările de retehnologizare are o valoare de aproximativ 1,9 miliarde de euro, fără TVA.

În 2025 au început lucrări civile, iar acestea au continuat în 2026. În luna mai a acestui an a fost realizată inclusiv prima turnare continuă de beton pentru structurile permanente asociate proiectului.

Mai mult, la 15 iulie 2026, Boardul Băncii Europene de Investiții a aprobat un împrumut de 800 de milioane de euro pentru retehnologizarea Unității 1.

Calendarul actual prevede etapa decisivă a retehnologizării în perioada 2027–2030 și revenirea Unității 1 în exploatare în 2030.

Este, cred, o decizie fundamentală.

Renunțarea la Unitatea 1 după expirarea ciclului inițial de viață ar fi însemnat pierderea unei capacități energetice pe care România deja o are și care funcționează cu performanțe foarte bune.

Și apare o noutate: reactoarele modulare mici

Față de articolul meu din 2012, există astăzi și o componentă complet nouă: proiectul reactoarelor modulare mici – SMR – de la Doicești.

În februarie 2026, acționarii Nuclearelectrica au aprobat Decizia Finală de Investiție pentru proiectul SMR de la Doicești, proiect dezvoltat prin RoPower Nuclear și bazat pe tehnologia NuScale.

Este un proiect inovator și, tocmai de aceea, trebuie urmărit cu atenție atât tehnologic, cât și financiar.

România poate câștiga enorm dacă devine unul dintre pionierii europeni ai acestei tehnologii.

Dar proiectele nucleare nu trebuie evaluate după prestigiul politic al anunțului, ci după trei criterii foarte concrete: costul final al megawattului, termenul real de punere în funcțiune și participarea economiei românești.

Această ultimă chestiune mi se pare esențială. Iar lucrurile nu par a fi inca foarte clare.

Energia nucleară trebuie să însemne și industrie românească

Una dintre ideile asupra cărora insistam în 2012 era aceea că un proiect nuclear nu trebuie privit numai ca un proiect energetic.

El este și un proiect industrial.

Experiența Unității 2 ne-a demonstrat acest lucru.

Dacă România va investi miliarde de euro în retehnologizarea Unității 1, în Unitățile 3 și 4 și, eventual, în reactoarele modulare mici, trebuie să ne întrebăm permanent:

Cât din această investiție rămâne în România?

Câte echipamente pot fi produse aici?

Câte companii românești pot intra în lanțul de furnizare?

Câți ingineri și tehnicieni români vor fi formați?

Câte facultăți și specializări vor putea fi consolidate?

Câtă cercetare va rămâne în România?

În 2012 avertizam asupra riscului pierderii capacităților tehnice și al dispariției unor specializări universitare dacă România abandonează marile proiecte nucleare.

Cred că avertismentul rămâne valabil și astăzi.

Un stat nu este puternic numai prin energia pe care o consumă. Este puternic și prin capacitatea de a produce tehnologia necesară acelei energii.

De la două la patru reactoare

Dacă Unitățile 3 și 4 vor fi realizate, ponderea energiei nucleare în producția națională ar putea ajunge, potrivit estimărilor Nuclearelectrica, la aproximativ 33%, iar dezvoltarea proiectului ar putea genera direct și indirect aproximativ 19.000 de locuri de muncă.

Aceste cifre arată dimensiunea reală a proiectului.

Nu vorbim doar despre două reactoare.

Vorbim despre securitate energetică, industrie, locuri de muncă, pregătirea unei noi generații de specialiști și despre poziția României într-o Europă în care energia va deveni tot mai mult un element de putere geopolitică.

După paisprezece ani

Recitind articolul din 2012, nu cred că problema principală este să stabilim cine a avut dreptate.

Mult mai important este să înțelegem cât costă pentru o țară lipsa continuității strategice.

Proiectele nucleare nu pot fi gândite pe durata unui mandat electoral.

Un reactor se proiectează, se finanțează, se construiește și apoi funcționează într-un interval care traversează generații politice.

Unitatea 1 a fost începută într-un regim politic și terminată în altul.

Unitatea 2 a fost relansată de guvernul pe care l-am condus și pusă în funcțiune după încheierea mandatului nostru.

Unitățile 3 și 4 au fost pregătite încă din 2003–2004 și, după mai bine de două decenii, ne aflăm din nou în fața deciziei de a le construi.

Poate că aceasta este lecția cea mai importantă. România are nevoie de câteva proiecte strategice care să nu fie abandonate de fiecare dată când se schimbă guvernul. Energia nucleară trebuie să fie unul dintre ele.

În 2012 încheiam articolul cerând finalizarea Unităților 3 și 4. În 2026 nu mai este suficient să repet această solicitare.

Aș formula lucrurile altfel:

Să terminăm ceea ce am început. Să retehnologizăm Unitatea 1. Să construim Unitățile 3 și 4. Să evaluăm lucid și profesionist proiectul SMR. Să refacem și să dezvoltăm industria nucleară românească. Să pregătim inginerii care vor opera aceste capacități peste douăzeci și treizeci de ani.

Și, mai ales, să înțelegem că independența energetică nu se proclamă. Se construiește.

PS Probabil ca daca Unitatile 3 si 4 ar fi fost construite, ar fi fost adaptate pompele de apa de captare astfel incat astazi nu am fi avut probleme cu nivelul coborat al Dunarii.