Dimitrie Cantemir a scris despre creșterea și descreșterea Imperiului Otoman. Refugiat în Rusia după eșecul campaniei din 1711, el a putut privi, din apropierea unui imperiu în ascensiune, istoria altuia, al cărui declin încerca să-l înțeleagă. Perspectiva sa merită reținută și atunci când privim istoria Rusiei. Nici imperiile, oricât de puternice s-ar considera, nu sunt scutite de alternanța dintre expansiune și retragere.

Înainte de 1989, circula în România o anecdotă: „Cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?”. Răspunsul era simplu: „Cu cine vrea ea”.

O glumă amară, în spatele căreia se afla experiența istorică a mai multor popoare.

Pretențiile Kremlinului privind reorganizarea securității europene, inclusiv revenirea dispozitivului militar al NATO la situația din 1997, readuc în actualitate această anecdotă. Dincolo de limbajul diplomatic, ele exprimă dorința unei mari puteri de a stabili limitele libertății de decizie a celorlalte state.

Am două observații. Prima este de ordin general: istoria nu îngheață în momentul pe care o putere îl consideră cel mai favorabil intereselor sale.

Poate că Rusia și-ar fi dorit ca istoria să se oprească în 1812, când, prin Tratatul de la București, Imperiul Otoman i-a cedat teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, asupra căruia exercita suzeranitate, dar care nu era o provincie otomană de care să poată dispune după bunul plac. Sau poate în momentul Pactului Molotov–Ribbentrop și al împărțirii sferelor de influență. Ori la Ialta, când marile puteri hotărau asupra ordinii postbelice.

Alții ar putea prefera alte repere: Helsinki, Malta sau momentul destrămării Uniunii Sovietice. Dar aceste momente au semnificații diferite și nu pot fi transformate, după conveniență, în titluri de proprietate asupra destinului altor națiuni.

În mare măsură, istoria Europei a fost modelată de raporturile dintre marile puteri. Numai că statele aflate între ele nu au încetat, din acest motiv, să aibă propriile interese, propriile aspirații și drepturi suverane.

De altfel, Actul Final de la Helsinki, invocat adesea ca reper al stabilității europene, consacră inclusiv dreptul statelor de a participa sau de a nu participa la alianțe. Stabilitatea frontierelor și libertatea alegerilor suverane fac parte din aceeași construcție juridică. Nu putem reține din ea numai ceea ce ne convine.

A doua observație privește direct relația dintre România și Rusia.

Tratatul politic semnat la Moscova, la 4 iulie 2003, de Ion Iliescu și Vladimir Putin, în timpul mandatului meu de prim-ministru, reafirmă, în articolul 1, libertatea popoarelor de a-și decide statutul politic și mijloacele prin care își asigură securitatea, fără ingerințe externe. Același tratat se întemeiază pe principiile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki și ale dreptului internațional.

La momentul schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Moscova în iulie 2004, cu ocazia vizitei mele și a întrevederii cu premierul Mihail Fradkov, România era deja membră NATO, din 29 martie. Tratatul a intrat în vigoare la 27 august 2004. Rusia își confirma, așadar, angajamentele față de o Românie membră a Alianței Nord-Atlantice, inclusiv respectarea dreptului de a-și alege mijloacele de asigurare a propriei securități.

Prin urmare, opțiunea de securitate a României nu poate fi prezentată astăzi ca o surpriză și nici tratată ca o decizie care ar fi avut nevoie de o autorizare din partea Rusiei.

Sigur, pot înțelege preocupările de securitate ale Moscovei în legătură cu perspectiva aderării Ucrainei la NATO, încurajată de anumite administrații americane. Ucraina nu fusese doar un stat din „lagărul socialist”, ci o republică a Uniunii Sovietice. Pentru conducerea rusă, semnificația politică și strategică era, evident, diferită.

A înțelege aceste preocupări nu înseamnă însă a considera legitimă agresiunea. Apartenența trecută la un imperiu sau la o federație nu creează un drept de tutelă perpetuă asupra statelor devenite independente.

Consecințele războiului sunt tragice: morți și răniți, distrugeri, comunități dezrădăcinate, pierderi materiale uriașe pentru Ucraina și Rusia, dar și costuri pentru economia europeană și mondială.

Cred că este nevoie de un moment de raționalitate. De inițiative diplomatice capabile să oprească războiul și să permită construirea unei păci durabile. Escaladarea prin acțiuni de război hibrid, inclusiv prin sabotaje, îndepărtează această perspectivă.

Diplomația rusă are o tradiție îndelungată și o experiență bine cunoscută în gestionarea situațiilor delicate. Tocmai de aceea este greu de înțeles ce avantaj politic durabil ar putea aduce asemenea operațiuni.

În cazul incendiului de pe platforma industrială din apropierea fabricii Carfil din Brașov, autoritățile române au anunțat identificarea unei rețele de sabotaj coordonate din Rusia. Separat, în cazul cetățeanului columbian care pregătea acțiuni împotriva unor obiective din Ilfov, SRI a indicat legături cu o rețea controlată, prin intermediari, de serviciile ruse. Sunt acuzații ale autorităților, iar răspunderile individuale trebuie stabilite de justiție.

Dar recursul la intermediari nu elimină întrebarea politică: în folosul cui sunt organizate asemenea acțiuni? Al australienilor? Al congolezilor? Sau ar trebui să credem că un columbian a venit până în România pentru a-și rezolva, din proprie inițiativă, divergențele cu infrastructura noastră?

Să fim serioși.

Astfel de acțiuni vor accentua neîncrederea față de Rusia și vor consolida, în societățile europene, un curent de opinie care va face tot mai dificilă o viitoare normalizare a relațiilor. Iar această normalizare, când va deveni posibilă, va avea nevoie de mai mult decât de interese mercantile. Va avea nevoie de încredere, de respectarea angajamentelor și de acceptarea libertății celuilalt.

Poate că aici se află una dintre lecțiile creșterii și descreșterii imperiilor: teritoriile pot fi ocupate prin forță, dar încrederea nu poate fi cucerită în același fel. Iar încercarea de a reconstitui un imperiu poate grăbi tocmai pierderea influenței pe care acesta pretinde că o apără.

Fundația Europeană Titulescu vă invită miercuri, 28 octombrie 2026, începând cu ora 16:30, la lansarea volumului: Diplomați ai României în atenția securității (1948-1989).

Invitați speciali:

Prof. univ. Dr Constantin Buchet

Dr Silviu B. Moldovan

Dr Ciprian Nițulescu

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian Năstase, Președintele FET.

Evenimentul se va desfășura la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, și va fi transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației.
Menționăm că intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
Sponsorii FET: Grampet Group, Grup Primacons.

Am împrumutat pentru acest articol una dintre formulele favorite ale presei: „Răsturnare de situație!”. În fiecare zi se răstoarnă câte ceva. Uneori, până seara, situația se răstoarnă din nou și revine aproximativ de unde plecase. Important este să deschidem știrea.

De această dată, însă, dincolo de ironia titlului, cred că avem motive serioase de îngrijorare. Europa nu se simte prea bine. Iar simptomele apar în prea multe țări pentru a le considera simple accidente naționale.

În Serbia, alegerile din 25 octombrie au adus victoria mișcării studențești și recunoașterea înfrângerii de către Aleksandar Vučić. Este rezultatul unei ample mobilizări pentru răspundere politică, împotriva corupției și pentru instituții credibile. Alternanța democratică reprezintă o posibilitate de redresare, dar amploarea schimbării arată și câtă nemulțumire se acumulase.

În Bulgaria, după anii de alegeri parlamentare repetate și reconfigurarea politică din primăvară, scrutinul prezidențial intră în turul al doilea pe fondul unei participări foarte scăzute. În Albania, protestele exprimă nemulțumiri legate de corupție, educație și perspectivele tinerilor. Situațiile sunt diferite, dar problema încrederii în guvernare revine cu insistență.

Nici vestul continentului nu mai poate fi privit ca un refugiu de liniște. În Franța, revendicările privind educația se întâlnesc cu nemulțumirile față de costul vieții. În Italia, protestele reunesc preocupări sociale și opoziția față de război. În Spania și Portugalia, accesul la locuință a devenit o problemă politică majoră. În Germania, dezbaterile privind înarmarea și serviciul militar se adaugă îngrijorărilor economice. Nu există o singură mișcare europeană de protest, dar există o neliniște care traversează frontierele.

Ce se întâmplă?

Cred că explicația trebuie căutată în suprapunerea unor slăbiciuni interne mai vechi cu șocuri externe tot mai puternice. Ar fi simplist să punem totul pe seama războiului din Ucraina. Criza locuințelor, dificultățile serviciilor publice, birocrația, îmbătrânirea populației și distanța dintre cetățeni și conducători nu au început în februarie 2022.

Dar războiul declanșat de Rusia a agravat vulnerabilitățile europene și a accelerat destrămarea unor certitudini economice.

O parte importantă a prosperității europene se sprijinise pe o combinație favorabilă: energie relativ ieftină, comerț internațional în expansiune, acces la piețe externe și protecție strategică americană. Astăzi, fiecare dintre aceste elemente este pus sub presiune.

Războiul și ruptura economică dintre Rusia și Occident au perturbat aprovizionarea, au restrâns schimburile comerciale și au sporit incertitudinea investițiilor. Europa a trebuit să-și reorganizeze sursele de energie, infrastructura și prioritățile bugetare. Sprijinirea Ucrainei răspunde unei probleme reale de securitate. Tocmai de aceea, discutarea costurilor și a modului în care sunt distribuite este necesară pentru menținerea sprijinului public.

Nu putem cere populației să accepte orice sacrificiu fără o explicație convingătoare asupra obiectivelor, duratei și rezultatelor urmărite.

Energia rămâne un punct sensibil. Scumpirea ei se transmite în industrie, agricultură, transporturi și, în cele din urmă, în prețul aproape fiecărui produs. Criza din Orientul Mijlociu și conflictul cu Iranul au adăugat presiuni asupra aprovizionării și transportului. FMI descrie în această toamnă o economie europeană care continuă să crească lent, dar a cărei evoluție rămâne fragilă în fața șocului energetic și a slabei productivități.

În aceste condiții, Europa trebuie să finanțeze simultan apărarea, tranziția energetică, infrastructura și protecția socială. Toate au justificări. Împreună, însă, presupun resurse pe care creșterea economică modestă le produce cu dificultate. Iar disputa despre priorități ajunge inevitabil în stradă și la urne.

Relația cu Statele Unite aduce un alt strat de nesiguranță. Parteneriatul transatlantic rămâne esențial, dar europenii sunt obligați să se gândească mai serios la ceea ce pot face prin propriile puteri. Incertitudinile comerciale și cele privind sprijinul american pentru securitatea continentului complică această ecuație. Autonomia europeană, invocată de multă vreme în discursuri, trebuie acum susținută prin capacități și bani.

Cu China, Europa încearcă să împace interese greu de armonizat. Are nevoie de piața chineză și de materii prime esențiale, dar trebuie să răspundă concurenței industriale și riscului unor dependențe excesive. Negocierile comerciale și măsurile de protecție din această toamnă arată cât de dificil este acest echilibru.

Gaza și raportarea la Iran ridică, la rândul lor, întrebări despre coerența politicii externe europene. Cum sunt aplicate principiile dreptului internațional? Cum sunt apărați civilii? Cum poate fi păstrată credibilitatea unui discurs despre reguli atunci când publicul percepe standarde diferite? Aceste întrebări au consecințe în politica internă, mai ales în rândul generațiilor tinere.

Din toate aceste crize se naște o problemă politică profundă: slăbirea promisiunii de progres.

Multă vreme, cetățeanul european a putut crede că munca, educația și respectarea regulilor îi vor aduce o viață mai sigură și le vor permite copiilor săi să trăiască mai bine. Astăzi, pentru mulți tineri, o locuință pare inaccesibilă, un venit decent nu garantează stabilitatea, iar viitorul este descris mai ales prin sacrificii.

De aici, disponibilitatea de a sancționa partidele tradiționale. Uneori prin vot, alteori prin protest, alteori prin retragerea din viața publică. Nu toate aceste reacții au aceeași valoare democratică și nu toate soluțiile propuse sunt credibile. Dar ignorarea nemulțumirilor le amplifică.

Europa are încă resurse economice, instituții și capacitatea de a corecta politici greșite. Protestul pașnic și alternanța democratică fac parte din această capacitate. Ar fi o eroare să confundăm orice contestare cu prăbușirea. La fel de grav ar fi să credem că repetarea apelurilor la unitate poate înlocui rezultatele.

Pentru România, tabloul este cu atât mai îngrijorător.

La crizele pe care ni le producem singuri se adaugă crizele internaționale. Slăbirea economiilor europene se transmite prin comenzi mai mici pentru întreprinderile românești, investiții amânate și presiuni asupra locurilor de muncă. Energia scumpă afectează competitivitatea și veniturile familiilor. Nesiguranța regională mărește nevoile de apărare într-un moment în care resursele bugetare sunt deja disputate.

Contextul extern nu poate servi drept scuză pentru erorile interne. Cu atât mai puțin ne putem permite să le continuăm. România are nevoie de o guvernare competentă, de predictibilitate și de o diplomație activă, capabilă să apere interese concrete în interiorul alianțelor și parteneriatelor sale.

Apartenența la Uniunea Europeană și la NATO ne oferă instrumente importante. Folosirea lor cere însă inițiativă, pregătire și capacitatea de a construi sprijin pentru propriile obiective.

„Se răstoarnă situația în Europa” poate fi un titlu ironic. Ceea ce se întâmplă pe continent merită însă toată seriozitatea.

Iar pentru România, întrebarea este cât de pregătiți suntem să înfruntăm aceste schimbări. Deocamdată, consumăm prea multă energie producând crize acasă, în timp ce cele din afară se apropie de noi.

Există proiecte realizate în timpul unui mandat guvernamental despre care, după ani, aproape că nu se mai vorbește. Unele au rămas în picioare, altele au fost transformate, iar altele au dispărut din memoria publică. Nu neapărat pentru că nu ar fi fost importante, ci pentru că memoria instituțională este, uneori, mai scurtă decât ar trebui.

Aș vrea să evoc astăzi unul dintre aceste proiecte, de care mă leagă amintiri speciale: Muzeul Costumelor Populare din România, inaugurat la Palatul Parlamentului la 24 noiembrie 2004, în perioada în care eram prim-ministru.

Este un muzeu pe care l-am creat, împreună cu oameni care iubeau cultura românească, și despre care cred că ar trebui să vorbim mai mult.

O familie de colecționari și o donație extraordinară

Povestea a început cu relația specială pe care am avut-o cu familia Rogojan.

Marghiolița Constantinescu-Rogojan și soțul său, istoricul Gheorghe Rogojan, fost director al Muzeului Cornel Medrea, erau oameni de cultură pasionați de arta populară românească.

Doamna Rogojan absolvise Academia de Belle-Arte din București, unde îl avusese profesor pe Barbu Slătineanu, unul dintre marii colecționari și cunoscători ai artei românești.

Timp de aproape cincizeci de ani, soții Rogojan au adunat o colecție impresionantă de costume populare, ceramică, țesături, covoare, icoane și alte obiecte reprezentative pentru civilizația tradițională românească.

Era mai mult decât o colecție. Era rezultatul unei vieți dedicate descoperirii și salvării unor valori culturale care, altfel, s-ar fi putut pierde.

În urma discuțiilor pe care le-am avut cu familia Rogojan, s-a conturat posibilitatea ca această colecție să fie donată statului român, cu condiția esențială ca ea să fie păstrată, protejată și pusă la dispoziția publicului.

În 2003, o primă donație a permis organizarea unei expoziții permanente de artă populară în cadrul Muzeului Parlamentului.

Am considerat însă că se putea face mai mult.

România avea nevoie de un muzeu dedicat exclusiv costumului popular, în care diversitatea extraordinară a portului tradițional să poată fi prezentată într-un cadru reprezentativ.

De aici a pornit inițiativa mea de a înființa Muzeul Costumelor Populare din România.

De ce la Palatul Parlamentului?

Alegerea sediului nu a fost întâmplătoare.

Palatul Parlamentului era și este una dintre cele mai vizitate clădiri din România. Acolo veneau delegații parlamentare, șefi de stat, prim-miniștri, diplomați, turiști și reprezentanți ai unor organizații internaționale.

Mi s-a părut firesc ca acești vizitatori să poată descoperi nu doar o clădire monumentală, ci și o parte esențială a identității culturale românești.

Costumul popular reprezintă o sinteză extraordinară de istorie, geografie, artă și tradiție. Fiecare regiune are propriile culori, simboluri, broderii și tehnici de realizare.

O ie din Bucovina, un costum din Muscel, o fotă din Oltenia sau o cămașă din Maramureș spun povești diferite, dar împreună alcătuiesc imaginea unei civilizații.

Am dorit ca Palatul Parlamentului să fie și un loc de întâlnire cu România profundă, cu tradițiile și cu valorile ei culturale.

Într-un anumit sens, muzeul putea reprezenta și un gest simbolic de recuperare culturală, într-o clădire a cărei construcție provocase dispariția unei părți importante din vechiul București.

De la idee la instituție: hotărârile Guvernului din 2004

Nu a fost doar o intenție sau un proiect rămas pe hârtie.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1640 din 7 octombrie 2004, pe care am semnat-o în calitate de prim-ministru, a fost înființat Muzeul Costumelor Populare din România, ca instituție publică distinctă, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor.

Muzeul avea sediul în Palatul Parlamentului, în corpurile A3 și F, un director general, personal de specialitate și un număr maxim de 20 de posturi.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1873 din 4 noiembrie 2004, am asigurat alocarea a 20 de miliarde de lei vechi, din Fondul de rezervă bugetară, pentru amenajarea spațiilor muzeale.

Așadar, vorbim despre o instituție creată printr-o decizie guvernamentală, pentru care au fost asigurate spațiul, finanțarea și cadrul de funcționare.

La 24 noiembrie 2004, Muzeul Costumelor Populare din România a fost inaugurat oficial.

Spațiul muzeal avea aproximativ 2.200 de metri pătrați, iar expoziția era considerată, la vremea respectivă, una dintre cele mai importante prezentări de costume tradiționale din Europa.

Pentru mine, inaugurarea a reprezentat un moment de satisfacție. Reușisem să transformăm generozitatea unei familii într-o instituție culturală destinată tuturor românilor.

O colecție pentru România și pentru românii din lume

Dimensiunea donației a fost impresionantă.

Prin HG nr. 1873/2004, Guvernul a autorizat acceptarea unei donații de 460 de costume populare românești și zece covoare.

Ulterior, prin HG nr. 499 din 1 iunie 2005, patrimoniul donat a fost consemnat la 518 costume populare, 85 de accesorii, două șube și zece covoare.

Trebuie făcută distincția între costumele complete și numeroasele piese componente ale acestora. În total, era vorba despre un patrimoniu de peste o mie de obiecte textile și accesorii, cu o valoare culturală deosebită.

Un aspect important al proiectului era și dimensiunea sa diplomatică.

Am dorit ca o parte dintre costume să fie folosite pentru promovarea culturii românești în străinătate. Potrivit condițiilor donației și hotărârilor de guvern, 210 costume populare urmau să fie repartizate misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, în loturi de câte cinci costume.

Unele dintre aceste costume au ajuns, într-adevăr, în ambasadele noastre.

Era o formă de diplomație culturală pe care am încurajat-o întotdeauna.

O ambasadă nu trebuie să fie doar locul în care se desfășoară negocieri politice și economice. Ea trebuie să fie și un spațiu în care România își prezintă cultura, istoria și valorile.

Un costum popular autentic, expus într-o ambasadă, poate transmite uneori mai mult despre România decât numeroase materiale de promovare.

În plus, asemenea obiecte puteau fi prezentate cu ocazia Zilei Naționale, a unor recepții diplomatice sau a unor manifestări culturale.

Era o modalitate simplă și eficientă de a face cunoscută bogăția tradițiilor noastre.

Generozitatea familiei Rogojan

Cred că merită amintită și dimensiunea umană a acestei povești.

În actul de donație, Marghiolița Constantinescu-Rogojan mărturisea:

„În această colecție eu și soțul meu ne-am investit 50 de ani din viață.”

Era vorba despre cincizeci de ani de căutări, de călătorii, de sacrificii materiale și de pasiune pentru frumos.

Donatoarea preciza expres că nu avea nicio pretenție materială, directă sau indirectă, în schimbul donației.

Dar avea o dorință foarte clară: obiectele să rămână împreună, să fie protejate, să nu fie înstrăinate și să poată fi admirate de public.

În documentele donației, ea explica faptul că nu oferea colecția doar Guvernului sau Ministerului Culturii, ci tuturor românilor.

Mi se pare o formulare extraordinară.

Ea arată că patrimoniul cultural nu este doar o problemă de proprietate sau de administrare. Este, înainte de toate, o problemă de responsabilitate față de generațiile viitoare.

Pentru contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului cultural național, Marghiolița Constantinescu-Rogojan a fost decorată cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Cavaler.

A fost un gest de recunoaștere pe deplin meritat.

Ce s-a întâmplat după 2004?

Din păcate, istoria instituțională a muzeului a luat o altă direcție după încheierea mandatului meu.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 625 din 23 iunie 2005, adoptată de Guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu, Muzeul Costumelor Populare din România a fost reorganizat ca secție fără personalitate juridică a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”.

Practic, muzeul și-a pierdut autonomia instituțională la numai câteva luni după inaugurare.

Nu vreau să transform această evocare într-o polemică politică. Și nici nu contest profesionalismul Muzeului Satului, una dintre instituțiile culturale de prestigiu ale României.

Dar există o diferență importantă între un muzeu național distinct, amplasat într-un spațiu reprezentativ, și o colecție administrată în cadrul unei alte instituții muzeale.

Proiectul inițial urmărea nu doar conservarea patrimoniului, ci și prezentarea sa într-o formulă de mare vizibilitate, accesibilă românilor și vizitatorilor străini.

Din informațiile pe care le am, astăzi sunt expuse doar câteva zeci de costume din această colecție, deși patrimoniul este mult mai bogat.

Desigur, textilele vechi necesită condiții speciale de conservare, iar expunerea prin rotație este o practică muzeală firească.

Totuși, aceasta nu schimbă întrebarea esențială:

De ce nu ar putea România să aibă un mare muzeu național al costumului popular, cu identitate proprie, cu o expoziție reprezentativă și cu o vizibilitate internațională pe măsura patrimoniului său?

Nu cred că este o întrebare lipsită de actualitate.

Dimpotrivă.

Unde sunt cele 210 costume destinate ambasadelor?

Mai există o problemă care merită lămurită.

Prin hotărârile de guvern din 2004 și 2005 s-a stabilit repartizarea a 210 costume populare către Ministerul Afacerilor Externe, pentru a fi distribuite misiunilor diplomatice și oficiilor consulare.

Ar fi interesant să aflăm câte dintre acestea au fost efectiv repartizate, în ce ambasade se află astăzi, în ce stare sunt și dacă mai sunt folosite pentru promovarea culturii românești.

După mai bine de două decenii, cred că un asemenea inventar ar fi util.

Nu din dorința de a căuta vinovați, ci pentru că vorbim despre bunuri culturale valoroase, donate statului român în anumite condiții și cu o destinație precisă.

Ministerul Afacerilor Externe și Muzeul Național al Satului ar putea clarifica împreună această situație.

Ar fi și un gest de respect față de memoria donatorilor.

O idee care merită reluată

În ultimii ani, am discutat adesea despre necesitatea protejării identității naționale, despre patrimoniu și despre promovarea culturii românești în lume.

Cred că Muzeul Costumelor Populare din România ar putea deveni din nou un proiect cultural de interes național.

Nu susțin neapărat revenirea la formula administrativă din 2004. Dar cred că merită examinată posibilitatea unui spațiu expozițional permanent, amplu și reprezentativ, dedicat acestei colecții și, eventual, completat cu alte piese valoroase ale patrimoniului etnografic românesc.

Ar fi utilă și realizarea unui catalog digital complet al colecției Rogojan, cu fotografii, descrieri și informații despre proveniența fiecărei piese.

În felul acesta, inclusiv costumele care nu pot fi expuse permanent ar deveni accesibile cercetătorilor, studenților, creatorilor de artă și publicului larg.

S-ar putea imagina, de asemenea, un program de expoziții itinerante în țară și în străinătate, inclusiv prin intermediul ambasadelor și al Institutului Cultural Român.

Ar însemna să reluăm, într-o formulă adaptată prezentului, una dintre ideile care au stat la baza proiectului din 2004.

Un proiect care nu trebuie uitat

Atunci când vorbim despre instituțiile muzeale și proiectele culturale pe care le-am inițiat sau susținut în perioada mandatului meu de prim-ministru, Muzeul Costumelor Populare din România trebuie să figureze printre ele.

Nu a fost o simplă propunere.

A fost un proiect realizat, prin hotărâri de guvern, prin alocarea unor resurse financiare, prin amenajarea unui spațiu de aproximativ 2.200 de metri pătrați și, mai ales, prin acceptarea unei donații extraordinare.

A fost inaugurat în noiembrie 2004 și a funcționat inițial ca instituție distinctă. Ulterior, a fost reorganizat, pierzându-și autonomia.

Dar patrimoniul său există și merită să fie pus în valoare.

Am dorit să readuc această poveste în atenția publicului nu doar pentru a evoca o realizare din perioada guvernării mele, ci și pentru a aminti generozitatea unor oameni care au oferit României rodul muncii lor de o viață.

Marghiolița Constantinescu-Rogojan și Gheorghe Rogojan au adunat aceste obiecte cu pasiune și cu sentimentul că salvează o parte din sufletul românesc.

Noi am încercat să transformăm această pasiune într-o instituție națională.

Poate că a venit momentul să ne întrebăm dacă nu avem datoria să ducem mai departe acest proiect.

Pentru că patrimoniul cultural nu aparține unui guvern, unui partid sau unei generații. El aparține României.

---

Documente oficiale

1. Hotărârea Guvernului nr. 1640 din 7 octombrie 2004, privind organizarea și funcționarea Muzeului Costumelor Populare din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 960 din 20 octombrie 2004.
2. Hotărârea Guvernului nr. 1873 din 4 noiembrie 2004, privind modificarea HG nr. 1640/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1054 din 15 noiembrie 2004.
3. Hotărârea Guvernului nr. 499 din 1 iunie 2005, privind modificarea și completarea HG nr. 1640/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 3 iunie 2005.
4. Hotărârea Guvernului nr. 625 din 23 iunie 2005, privind reorganizarea Muzeului Costumelor Populare din România în cadrul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, publicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 19 iulie 2005.

Sursă documentară complementară: materialul „Muzeul Costumelor Populare din România”, publicat la 30 aprilie 2014, pe baza informațiilor furnizate de Aurelia Tudor, directoarea muzeului.