În Europa se înmulțesc „incendiile” sociale. Franța, Italia, Spania, Portugalia, Albania și Serbia ilustrează, în forme diferite, acumularea nemulțumirilor și criza de încredere în cei care guvernează. În Croația sunt anunțate noi proteste pentru 21 noiembrie. Motivele sunt, desigur, mai complexe și diferă de la o țară la alta: costul vieții, energia și locuirea, educația și serviciile publice, corupția, contestarea puterii sau opoziția față de război și de prioritățile bugetare. În Serbia, mobilizarea împotriva corupției a avut o dimensiune politică deosebită. În octombrie, mii de oameni au protestat la Lisabona și Porto împotriva scumpirilor și a costurilor locuirii. Fără a pune semnul egal între aceste situații, cred că guvernele europene ar trebui să audă avertismentul comun: răbdarea cetățenilor are limite. Nici in Statele Unite, lucrurile nu stau cu mult mai bine inaintea alegerilor de marți!

România nu își poate permite să privească aceste semnale cu detașare. Potrivit datelor INS, prezentate de AGERPRES, inflația anuală a urcat în septembrie 2026 la 6,61%, după 6,17% în august. Scumpirea serviciilor a ajuns la 11,12%, iar creșterea medie a prețurilor din ultimele douăsprezece luni față de precedentele douăsprezece luni a fost de 9,2%. Scăderea inflației față de alte momente nu înseamnă întoarcerea prețurilor la nivelurile vechi.

Cei cu venituri mici simt această presiune cel mai puternic. În bugetul lor, alimentele, încălzirea, medicamentele și întreținerea ocupă o parte esențială. Când acestea se scumpesc, nu prea mai există cheltuieli la care să renunți fără să îți afectezi sănătatea sau demnitatea.

Eurostat arată că, în 2025, 27,4% din populația României era expusă riscului de sărăcie sau excluziune socială, față de 20,9% în Uniunea Europeană. Mai mult de un sfert din populație: aceasta este dimensiunea vulnerabilității cu care intrăm în sezonul rece. Indicatorul nu descrie singur evoluția din ultimele luni, dar arată cât de fragilă este baza socială peste care se așază noile scumpiri.

O indexare de 3%, de 5% sau chiar de 7% poate fi utilă, dar nu rezolvă automat problema. La un venit de 1.500 de lei, înseamnă între 45 și 105 lei în plus pe lună. Dacă prețurile cresc mai repede decât venitul, puterea de cumpărare continuă să scadă. Iar dacă venitul abia acoperea strictul necesar, nici conservarea puterii de cumpărare nu scoate familia din dificultate.

Vine iarna. Nu trebuie să așteptăm confirmarea unei prognoze meteorologice severe pentru a înțelege că, pentru mulți români, va fi o iarnă grea. Ea începe odată cu prima factură pe care nu o pot plăti.

În același timp, în energie există profituri consistente. În primul semestru din 2026, Grupul Romgaz a raportat un profit net consolidat de aproximativ 1,736 miliarde de lei, în creștere cu 3,37%, și o marjă a profitului net de 44,71%. Grupul Electrica a raportat un profit net de 457,5 milioane de lei, cu 8,6% mai mare; rezultatul EBITDA al segmentului de furnizare a crescut de la 58,5 milioane la 181,3 milioane de lei. EBITDA este un indicator operațional, diferit de profitul net.

La rândul său, OMV Petrom a anunțat pentru aceeași perioadă un profit net de circa 1,8 miliarde de lei, în scădere cu 14%. Compania a raportat și investiții de 3,7 miliarde de lei, precum și efectul unei taxe de solidaritate asupra rezultatului. Aceste precizări contează: situațiile companiilor diferă, iar obligațiile deja existente trebuie luate în calcul.

Profitul mare nu dovedește, prin el însuși, un abuz. Nici nu poate fi asimilat integral unui câștig excepțional produs de criză. Dar statul are obligația să stabilească în ce măsură scumpirea energiei și conjunctura internațională au generat venituri extraordinare, peste o rentabilitate justificată economic.

Actualul guvern are, în opinia mea, o mare problemă de credibilitate. Votul de învestitură îi conferă autoritatea de a guverna; încrederea cetățenilor trebuie însă câștigată prin decizii. Configurația sa, care reunește miniștri politici și independenți, riscă să dilueze răspunderea și să transforme fiecare măsură dificilă într-o negociere între centre de influență.

Cred că lipsa de curaj pe care o reproșez acestui guvern ține și de această configurație, și de profilul de diplomat al premierului. Reflexul de a căuta consensul, de a evita confruntarea și de a păstra toate formulele deschise poate fi util în diplomație. La conducerea guvernului, el poate deveni o frână atunci când situația cere o alegere clară și asumarea costurilor politice. Aceasta este proba pe care premierul trebuie să o treacă: să transforme prudența în decizie și consultarea în acțiune.

Guvernul are nevoie de măsuri de angajament, prin care cetățenii să poată vedea ce își asumă, pentru cine și până când. Un sprijin de iarnă cu beneficiari definiți, finanțare identificată și date ferme de plată ar fi un asemenea angajament. Publicarea sumelor colectate și a ajutoarelor plătite ar permite verificarea lui. Credibilitatea se construiește când promisiunea are un termen, o sursă de bani și un rezultat pe care oamenii îl simt în propria viață.

Cred că este nevoie de curaj pentru două decizii legate între ele: o contribuție temporară asupra profiturilor excepționale demonstrabile și un sprijin de solidaritate pentru gospodăriile cu venituri foarte mici, destinat celor trei luni de iarnă. O asemenea decizie ar fi și un test al capacității actualului guvern de a câștiga încrederea cetățenilor prin fapte.

Există precedente. În 2022, Uniunea Europeană a adoptat o contribuție temporară de solidaritate pentru sectoarele petrolului, gazelor, cărbunelui și rafinării. Regula viza profiturile impozabile din 2022 și/sau 2023 care depășeau cu peste 20% media din 2018–2021, cu o cotă de minimum 33% aplicată părții excedentare. Veniturile puteau finanța, între altele, sprijinirea consumatorilor vulnerabili. Acest mecanism istoric oferă un precedent; o măsură nouă are nevoie de propriul temei legal.

România a aplicat, prin OUG nr. 186/2022, o cotă de 60% asupra bazei excedentare definite de ordonanță, pentru contribuabilii vizați. Așadar, principiul există deja în legislația noastră. Nu era însă o taxă generală asupra tuturor furnizorilor de energie și nu trebuie prezentată astfel.

În Marea Britanie, pachetul anunțat în mai 2022 a asociat o taxare suplimentară a profiturilor din petrol și gaze cu măsuri de sprijin pentru costul vieții. Printre acestea s-a aflat un ajutor de 650 de lire pentru beneficiarii unor prestații condiționate de venit, plătit în două tranșe. Taxa nu acoperea singură întregul pachet, dar exemplul arată că fiscalitatea excepțională și protecția socială pot face parte din același răspuns.

Și România are experiența unui sprijin temporar în două tranșe: cardurile de energie din 2023, de 1.400 de lei pe gospodărie eligibilă, împărțite în două plăți de câte 700 de lei. Acestea au fost finanțate din fonduri europene, nu trebuie confundate cu o distribuire directă a contribuției de solidaritate. Ele demonstrează însă că un asemenea mecanism administrativ poate fi organizat.

Propun ca sprijinul pentru această iarnă să fie stabilit după venitul disponibil pe membru al gospodăriei, cu atenție la numărul copiilor, persoanele dependente și situația celor care trăiesc singuri. Pensionarii, salariații cu venituri mici și șomerii trebuie evaluați după nevoia reală. Ajutorul ar putea fi plătit în două tranșe, prima înaintea facturilor mari, a doua în mijlocul iernii, și corelat cu ajutoarele existente. Este clar ca un pensionar sau un salariat cu venituri peste, spre exemplu, 15000 lei se poate descurca in mare masura, in iarna care vine, și fără indexare.

Cuantumul trebuie calculat transparent. Ca simplu exemplu de dimensionare, un sprijin de 1.500 de lei pentru un milion de gospodării ar costa 1,5 miliarde de lei. Acesta este un scenariu aritmetic, nu o estimare a beneficiarilor și nici a încasărilor posibile din contribuție. Guvernul trebuie să prezinte baza fiscală, veniturile suplimentare realizabile, calendarul încasărilor și sursa care permite plata ajutorului la timp.

Contribuția trebuie să aibă o durată precisă, reguli previzibile și o bază verificabilă. Să țină seama de investițiile reale, de pierderi și de suprapunerea cu taxele existente. Să fie aplicată după aceleași criterii economice companiilor de stat și celor private. Iar autoritățile trebuie să urmărească dacă povara este transferată în facturile consumatorilor.

Pentru companiile de stat, calculul trebuie făcut cu atât mai atent: ceea ce se încasează suplimentar prin taxă poate reduce dividendele care ar fi revenit oricum bugetului. Aceiași bani nu pot fi numărați de două ori.

Veniturile bugetare obișnuite au deja numeroase obligații de acoperit. Un ajutor excepțional cere o sursă suplimentară identificată și credibilă. O contribuție asupra câștigurilor conjuncturale poate fi o asemenea sursă, în măsura în care evaluarea fiscală îi confirmă randamentul. Promisiunile trebuie făcute după acest calcul.

Așteptăm o răbufnire socială pentru a descoperi urgența? Acceptăm ca unii români să aleagă între căldură, hrană și medicamente, în timp ce discutăm despre solidaritate doar la conferințe?

O guvernare responsabilă intervine înainte ca disperarea să ajungă în stradă. Solidaritatea trebuie să se vadă și în felul în care sunt împărțite costurile unei crize. Indiferent de responsabilitățile anterioare!

---

O țară precum România, aflată într-o zonă geopolitică atât de complicată și, adeseori, periculoasă, nu-și poate permite pasivitatea în politica externă. Geografia ne obligă să fim atenți. Istoria ar trebui să ne oblige să avem inițiativă.

Există o diferență esențială între politica externă activă și politica externă reactivă. Prima identifică interese, anticipează evoluții, propune soluții și construiește sprijin pentru ele. A doua așteaptă să se întâmple ceva, să se pronunțe cineva, să se contureze un consens, pentru a anunța apoi că se alătură acestuia. În primul caz, încerci să participi la formularea deciziei. În al doilea, te preocupă mai ales redactarea comunicatului.

Desigur, orice stat trebuie să reacționeze la evenimente. Problema apare atunci când reacția devine întregul conținut al politicii sale externe.

România nu poate merge pe „pilot automat”, cu atât mai puțin pe unul comandat din alte locuri. Mai ales într-o perioadă în care chiar cei despre care presupunem că ar stabili direcția își modifică prioritățile, își reevaluează angajamentele și își negociază interesele. Politicile marilor puteri se schimbă. Raporturile transatlantice se renegociază. Uniunea Europeană își caută instrumentele și voința politică pentru a avea o influență internațională pe măsura greutății sale economice.

În asemenea împrejurări, a aștepta instrucțiuni poate însemna să descoperi prea târziu că alții au schimbat deja traseul.

Istoria diplomației românești oferă suficiente exemple despre necesitatea unei acțiuni externe susținute.

După Primul Război Mondial, apărarea României Mari și a tratatelor de pace a cerut o activitate diplomatică permanentă. Recunoașterea internațională a frontierelor trebuia sprijinită prin alianțe, prin cooperare regională și prin participarea la mecanismele securității colective. Relația cu Franța, alianța cu Polonia, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică reprezentau componente ale unui efort de a transforma drepturile recunoscute prin tratate în securitate efectivă.

Nicolae Titulescu a înțeles că România avea nevoie de o rețea de relații, de solidarități și de angajamente. Activitatea sa la Societatea Națiunilor și în structurile regionale urmărea tocmai construirea acestei rețele. Diplomația presupunea prezență, persuasiune, negociere și continuitate.

Într-un context devenit mult mai ostil, Grigore Gafencu a căutat, la rândul său, să păstreze posibilități de acțiune pentru România și să susțină cooperarea statelor din regiune. Nu trebuie să confundăm însă dinamismul diplomatic cu garanția succesului. Catastrofa din 1940 arată și limitele alianțelor atunci când ordinea internațională se prăbușește. Lecția este că diplomația trebuie susținută de capacitate internă, de evaluări realiste și de parteneriate a căror soliditate este verificată permanent.

Și perioada comunistă merită analizată fără simplificări. Caracterul represiv al regimului nu anulează existența unor inițiative diplomatice care au sporit, în anumite etape, vizibilitatea și marja de acțiune a țării.

România a întreținut relații cu actori aflați în conflict și a putut astfel să transmită mesaje între ei. Documentele diplomatice americane consemnează folosirea canalului românesc în eforturile de apropiere dintre Statele Unite și China. Bucureștiul a fost unul dintre intermediari. Valoarea unei asemenea poziții provenea din capacitatea de a discuta cu ambele părți.

Deschiderea relatiilor cu RFG, menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul după războiul din 1967, concomitent cu dezvoltarea relațiilor cu statele arabe, a oferit României o poziție distinctă. Deschiderile către Africa, America Latină și statele neutre sau nealiniate au extins, la rândul lor, contactele politice și posibilitățile de cooperare economică.

Aceste experiențe trebuie evaluate cu măsură, inclusiv în privința costurilor și a rezultatelor. Ele demonstrează însă că apartenența la un bloc politico-militar nu elimină automat orice spațiu de inițiativă.

După 1989, aderarea la NATO și la Uniunea Europeană a cerut, de asemenea, o politică externă activă. Din experiența mandatului meu de prim-ministru, știu că aceste obiective au presupus negocieri dificile, relații bilaterale cultivate consecvent, depășirea unor blocaje și corelarea permanentă a acțiunii externe cu reformele interne. Aderarea trebuia pregătită și negociată. Susținerea partenerilor trebuia câștigată.

Tocmai de aceea, mi se pare greșită ideea că, după aderare, România și-ar fi încheiat, în esență, misiunea diplomatică. Am dobândit instrumente suplimentare pentru promovarea intereselor noastre. Folosirea lor cere inițiativă.

În ultimele luni, am avut tot mai des sentimentul că vocea României se aude prea puțin în marile dezbateri internaționale. Există contacte diplomatice, participări la reuniuni și inițiative regionale, inclusiv în privința securității Mării Negre. Ar fi incorect să le ignorăm. Întrebarea este dacă ele se adună într-o viziune politică recognoscibilă, susținută la cel mai înalt nivel și înțeleasă de cetățeni. Ce vrem să obținem? Cu cine construim sprijin? Ce propuneri românești urmărim până la realizare?

Dacă vreți să vă amuzați, citiți lista membrilor Consiliului consultativ al MAE, desemnți de ministra Oana Țoiu să o sfătuiască in chestiunile de poilitică externă. O listă de vreo 25 de ONG-uri, intre care Funky citizens, Asociația pro Democrația, Code4Romania, Institutul Quartet, Salvați Copiii România, precum si unele finanțate de alte state – Fundația Konrad Adenauer (poate pentru a sprijini alocarea resurselor pentru programul SAFE!). Acest Consiliu a inlocuit vechiul Consiliu Consultativ al MAE, format din foștii ministri de externe!

O politică externă activă ar trebui să înceapă cu răspunsuri clare la aceste întrebări.

La Marea Neagră, România are motive să promoveze proiecte care să lege securitatea de navigație, infrastructură, energie și dezvoltare economică. Sprijinul pentru Republica Moldova trebuie urmărit consecvent, prin proiecte și angajamente pe termen lung. În perspectiva reconstrucției Ucrainei, avem nevoie de pregătire diplomatică și economică pentru participarea companiilor românești și pentru valorificarea rolului portului Constanța și al Dunării.

În Uniunea Europeană, trebuie să construim din timp coaliții pentru interesele noastre privind bugetul, coeziunea, agricultura, industria și energia. Influența se câștigă prin propuneri, argumente și capacitatea de a identifica interese comune cu alte state. Rareori se obține atunci când negocierile sunt deja încheiate, iar nouă ne rămâne să explicăm acasă rezultatul.

În relația cu Statele Unite, parteneriatul strategic trebuie cultivat printr-un dialog politic substanțial, în care România să-și prezinte evaluările și prioritățile. Un partener este cu atât mai util cu cât cunoaște mai bine regiunea în care se află și poate contribui la înțelegerea ei.

În același timp, diplomația românească trebuie să aibă o perspectivă globală. Relațiile cu China, cu statele din Orientul Mijlociu, din Africa, Asia și America Latină cer cunoaștere, continuitate și obiective concrete, în cadrul angajamentelor noastre europene și internaționale. Piețele, resursele și influența politică se caută printr-un efort susținut.

Chiar și față de statele cu care avem divergențe grave, trebuie să știm ce urmărim și ce instrumente diplomatice pot servi acelui obiectiv. Dialogul are utilitate atunci când este pregătit și susținut de o poziție clară. În raport cu Rusia, apărarea securității României, respectarea suveranității Ucrainei și evaluarea lucidă a riscurilor trebuie să fundamenteze orice asemenea judecată.

Curajul în politica externă cere competență și pregătire. O inițiativă trebuie să aibă un scop, parteneri posibili, resurse și o evaluare a consecințelor. Diplomația de prestigiu personal, fără rezultate pentru țară, se epuizează repede. La fel, declarațiile răsunătoare nu compensează absența unei strategii.

Avem nevoie de diplomați bine pregătiți, de memorie instituțională, de expertiză regională și de o coordonare reală între instituțiile care participă la acțiunea externă. Avem nevoie și de un dialog cu mediul economic, cu universitățile și cu specialiștii care pot contribui la formularea unor opțiuni. Continuitatea obiectivelor importante trebuie să depășească durata unui guvern.

Marile puteri caută să redefinească raporturile de influență, accesul la resurse și arhitecturile de securitate. Uniunea Europeană încearcă să-și consolideze capacitatea de acțiune. România trebuie să participe la aceste procese cu propriile evaluări și propuneri.

Loialitatea față de aliați și afirmarea intereselor naționale se susțin reciproc atunci când politica externă este bine construită. Alianțele sunt mai solide când membrii lor aduc o contribuție proprie și își asumă răspunderi.

Pentru România, pasivitatea are un cost pe care geografia și istoria ni l-au arătat de prea multe ori. Este timpul să avem mai mult curaj în formularea obiectivelor și mai multă consecvență în urmărirea lor.

O țară care așteaptă permanent să afle ce au hotărât ceilalți riscă să afle, într-o zi, ce au hotărât ceilalți despre ea.

Fiecare generație a avut tentația de a privi cu neîncredere generația următoare. Muzica era prea zgomotoasă, hainele prea îndrăznețe, comportamentele prea libere. Nu aș vrea să repet această judecată comodă. Mă preocupă însă o schimbare mai profundă: ce se întâmplă cu o societate în care violența devine spectacol, intimitatea devine marfă, iar dependența devine sursă de profit?

Prin „noua cultură” înțeleg aici un sistem de modele și recompense care capătă o vizibilitate disproporționată. O cultură a șocului, a satisfacției imediate și a succesului măsurat prin bani și audiență. În acest sistem, răbdarea, pregătirea și munca riscă să pară semnele unei naivități depășite.

Tinerii caută, firesc, locuri în care să fie împreună: festivaluri, galerii de fotbal, proteste. Muzica, sportul și participarea civică pot crea solidaritate și experiențe importante. Dar simpla prezență în aceeași mulțime nu garantează comunicarea. Poți cânta alături de mii de oameni fără să ai cui spune ce te neliniștește. Poți striga aceleași lozinci fără să fi discutat vreodată cu cei din jur despre sensul lor.

Aici văd unul dintre marile pericole ale prezentului: socializarea fără dialog și conectarea fără apropiere.

Avem mijloace de comunicare pe care generațiile anterioare nici nu le puteau imagina. Putem transmite instantaneu imagini și mesaje peste frontiere. Și totuși, în aceeași familie, între părinți și copii, se poate instala o tăcere aproape imposibil de străpuns. Fiecare își privește ecranul. Fiecare locuiește într-un univers de mesaje selectate pentru el. Masa comună adună uneori oameni care sunt, în realitate, foarte departe unii de ceilalți.

În acest gol intră cei care știu să transforme atenția în bani.

TikTok și celelalte platforme pot răspândi informație, creativitate și cunoaștere. Aceleași mecanisme pot însă amplifica umilința, agresivitatea și provocările periculoase. Un gest riscant, filmat și răsplătit cu vizualizări, poate deveni o invitație la imitație. Publicul este pretutindeni, în timp ce adultul care ar putea interveni este, adesea, absent.

Problema a depășit de mult stadiul unei simple îngrijorări a părinților. În februarie 2026, Comisia Europeană a prezentat constatări preliminare potrivit cărora mecanismele TikTok care favorizează utilizarea compulsivă ar încălca obligațiile impuse de legislația europeană privind serviciile digitale. Comisia a semnalat riscuri pentru sănătatea fizică și mintală, inclusiv a minorilor. Vorbim despre constatări preliminare, dar despre o problemă instituțional recunoscută.

În asemenea împrejurări, violența individuală poate căpăta o dimensiune colectivă. Unul lovește, alții încurajează, cineva filmează, iar alții distribuie. Agresiunea dobândește un public și, uneori, o recompensă de prestigiu în interiorul grupului.

Violența colectivă a existat și înainte. Ceea ce aduce mediul digital este posibilitatea de a o organiza, reproduce și transforma foarte repede în spectacol. Victima poate fi agresată încă o dată prin circulația imaginilor. Umilința continuă după încheierea incidentului.

Grupul oferă apartenență, dar poate dilua răspunderea. Fiecare consideră că a făcut prea puțin pentru a fi vinovat: a râs, a încurajat, a distribuit. Împreună, aceste gesturi pot prelungi suferința unui om.

O altă schimbare privește modelele de reușită. Ce mesaj primește un tânăr atunci când vede că pregătirea profesională cere ani, că o muncă necesară societății este modest plătită, iar notorietatea poate aduce venituri spectaculoase într-un timp foarte scurt?

Activitatea unui creator de conținut poate însemna muncă, talent și competență. Intermedierea poate avea o funcție economică utilă. Problema apare atunci când modelul promovat este câștigul obținut din captarea atenției cu orice preț, din promisiuni înșelătoare sau din exploatarea vulnerabilității altora.

Publicitatea pentru jocuri de noroc, comercializarea agresivă a intimității, anumite forme de videochat și industria scandalului pot avea un numitor comun: transformarea dorinței, singurătății ori dependenței în venit.

În cazul sexualității, mă preocupă îndeosebi presiunea comercială care face din expunerea corpului o aparentă scurtătură spre independență și succes. În spatele imaginii de libertate pot exista constrângeri economice, control exercitat de intermediari, șantaj sau exploatare. Libertatea de alegere trebuie să includă și posibilitatea reală de a refuza.

Ar fi însă prea comod să le cerem tinerilor să respecte munca, în timp ce societatea adulților celebrează îmbogățirea fără explicații. Lecția despre merit devine puțin convingătoare atunci când relația, privilegiul și ostentația par să deschidă mai multe uși decât competența.

În privința drogurilor, o formulă repetată multă vreme a contribuit la liniștirea noastră: România ar fi mai ales o țară de tranzit. Drogurile ar trece pe aici, în drum spre alții.

Această consolare nu mai poate ține loc de politică publică. În raportul de activitate pentru 2025, prezentat în februarie 2026, DIICOT descrie România drept o piață emergentă de consum, conectată la rețelele europene de distribuție. Formularea corectă este că România nu mai este doar o țară de tranzit; este și o țară de consum. Tranzitul continuă, dar consumatorii sunt și aici, în comunitățile noastre.

De aceea, succesul autorităților nu poate fi judecat exclusiv prin capturi și dosare. Contează și capacitatea de a preveni consumul, accesul la tratament și sprijinul oferit familiilor. Combaterea traficului trebuie însoțită de posibilitatea de a cere ajutor înainte ca o vulnerabilitate să devină o tragedie.

Violența, sexualizarea comercială și drogurile sunt fenomene diferite. Au însă un punct de întâlnire: vulnerabilitatea omului care caută acceptare, alinare sau o cale rapidă de a ieși din nesiguranță.

Iar incomunicarea poate adânci această vulnerabilitate. Copilul care nu poate vorbi acasă își caută interlocutori în altă parte. Tânărul umilit caută un grup care să-i ofere putere. Cel căruia i se spune permanent că valoarea sa depinde de bani și vizibilitate ajunge să privească discreția ca pe o formă de eșec.

Responsabilitatea aparține și familiei, și școlii, și autorităților, și companiilor care câștigă din aceste mecanisme. Părinții au nevoie de timp pentru a asculta. Școala trebuie să-i ajute pe elevi să recunoască manipularea și să poată discuta despre probleme dificile. Platformele trebuie să răspundă pentru modul în care recomandă și amplifică un conținut periculos. Iar statul trebuie să ofere alternative credibile: educație, sport, cultură, servicii de sprijin și perspective profesionale.

Interdicția poate opri un comportament într-un anumit moment. Încrederea îi poate permite unui tânăr să vorbească despre el înainte de a fi prea târziu.

Nu cred că o generație poate fi înțeleasă prin excesele sale cele mai vizibile. Există tineri care învață, muncesc, creează și îi ajută pe ceilalți. Tocmai ei au nevoie de o societate care să le dea motive să creadă în efortul lor.

Mă tem însă de o lume în care cei care exploatează vulnerabilitățile vorbesc permanent cu tinerii, iar cei care ar trebui să-i sprijine nu mai găsesc timpul, limbajul sau răbdarea de a o face.

Poate că de aici trebuie să începem: să putem vorbi din nou unii cu ceilalți. Altfel, în locul conversației vor rămâne strigătul mulțimii, zgomotul ecranului și oferta celor care știu să facă profit din singurătate.

În perioada pregătirii aderării României la NATO, reforma armatei a însemnat și o discuție dificilă despre oameni: câți militari putem susține, câți ofițeri sunt necesari, cum refacem corpul subofițerilor și ce dimensiune trebuie să aibă conducerea militară. Raportul dintre generali și efective avea relevanță pentru o instituție care trebuia să treacă printr-o restructurare profundă.

Există și o confirmare documentară. Raportul Serviciului de Cercetare al Congresului american din 25 aprilie 2003 consemna că efectivele României scăzuseră la 121.693 de militari în septembrie 2002, obiectivul pentru 2007 fiind 75.000. Același document menționa pensionarea a 49 de generali și a sute de colonei. Prin urmare, în etapa aderării s-au redus și cadrele de la vârful ierarhiei. Întrebarea este ce s-a întâmplat ulterior. [1]

A circulat afirmația că soldații s-au împuținat, dar generalii au rămas. Pentru a o verifica avem nevoie de o serie de date, pe ani, cu aceleași definiții. O comparație între un efectiv real și un plafon de posturi poate produce un titlu spectaculos și o concluzie greșită.

Mai întâi trebuie să știm câți generali și amirali sunt efectiv în activitate în MApN. Nu câți există în viață, nu câți sunt în rezervă sau în retragere și nici câți au grade echivalente în poliție ori în serviciile de informații.

Am incercat sa găsesc răspunsuri folosind date de pe internet.

Europa Liberă publica în martie 2022 cifra de 85 de generali în activitate. În alte relatări apar aproximativ 110 funcții de general și amiral. Cele două cifre descriu lucruri diferite: persoane și posturi. În martie 2025, senatorul Marius Bodea relata că MApN refuzase să-i comunice situația actualizată, invocând caracterul clasificat al informațiilor. Refuzul relatat trebuie distins de o verificare independentă a temeiului clasificării. [2–4]

Iată câteva repere publice. Tabelul arată explicit și limitele datelor, deoarece nu reprezintă un clasament omogen pentru anul 2026.

Stat	Generali/amirali sau echivalenți	Efectiv militar de referință	Militari la un general	Data și limitele comparației
România	85 activi	cca 66.700	cca 785	Generali: martie 2022; efectiv: NATO, anul 2022. Date din același an, dar nu aceeași zi.
SUA	848 activi	1.298.099	cca 1.531	30 septembrie 2025; date DMDC reproduse în raportul CRS. Include funcțiile interarme.
Germania	cca 220	186.356	cca 847	August 2026; cifra generalilor și amiralilor este rotunjită.
Polonia	146	144.469	cca 990	31 decembrie 2024; exclusiv militarii profesioniști, conform NIK. Nu întregul efectiv NATO, care are un perimetru mai larg.
Regatul Unit	472	136.030	cca 288	1 iulie 2025; forțele regulate, grade NATO OF-6 și superioare. Include brigadieri și commodori, chiar dacă titulatura britanică diferă.
Franța	554, plafon de încadrare	—	—	Reper din 2022: 379 în perimetrul armatelor, 119 la armamente, 43 la sănătate și 13 la infrastructură; fără Jandarmerie. Plafonul nu este numărul efectiv al generalilor activi din 2026.
Ungaria	Total activ comparabil neconfirmat în sursele consultate	cca 20.900	—	Efectiv NATO estimat pentru 2024; fără un număr verificat de generali nu rezultă un raport.
Bulgaria	Total activ comparabil neconfirmat în sursele consultate	cca 26.900	—	Efectiv NATO estimat pentru 2024; cifrele vechi despre generali nu pot fi prezentate ca actuale.
Rusia, în afara NATO	Total activ actual neconfirmat în sursele consultate	cca 1.134.000	—	Estimare IISS pentru începutul lui 2025, citată de EUAA. Cifra de 1.107 generali și amirali, reluată uneori, provine din decembrie 2008.

Rapoartele numerice sunt calcule proprii, rotunjite. „Militari” înseamnă personalul militar din perimetrul indicat, inclusiv ofițeri și subofițeri, nu doar soldați și gradați. Surse: [2], [5–12].

Comparația nu susține o concluzie comodă potrivit căreia România ar avea automat cei mai mulți generali în raport cu trupele. Indicatorul britanic este, de exemplu, mai ridicat. Nici particularitățile unei armate cu responsabilități globale, nici cele ale unei puteri nucleare nu pot fi reduse la o simplă împărțire.

Dar tocmai aceste diferențe obligă la explicații. Câte funcții de general avem în comandamente operative și câte în administrația centrală? Câte sunt ocupate și câte vacante? Ce responsabilități și ce rezultate justifică fiecare nivel de comandă? Cum a evoluat această structură din 2004 până astăzi?

Discuția despre SAFE ar trebui să ducă și la asemenea întrebări. Controversele privind achizițiile nu pot fi lămurite doar prin confruntarea dintre ministru și adversarii săi politici. Trebuie urmărit întregul traseu al deciziei: cine a definit nevoia militară, cine a stabilit cerințele, cine a evaluat alternativele, cine a negociat și cine a aprobat.

La audierea parlamentară din 28 septembrie 2026, Radu Miruță a fost însoțit, potrivit relatărilor publice, de generalul-maior Cornel Pleșa, șeful Direcției generale pentru armamente, generalul de brigadă Adrian Ivan, locțiitor al șefului Direcției generale financiar-contabile, și generalul-maior Valeriu Roșu, locțiitor al șefului Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului. MApN a explicat că participarea specialiștilor la astfel de audieri este o practică uzuală. [13–14]. Poate că in America latină!

Prezența lor nu dovedește o neregulă și nici o responsabilitate identică pentru toate contractele. Ea face însă legitimă solicitarea unor explicații de specialitate, în funcție de atribuții și de documentele semnate. Răspunderea politică a ministrului și răspunderea profesională a celor care fundamentează achizițiile trebuie examinate distinct. Eventuala răspundere juridică se stabilește pe probe.

Chiar pagina oficială SAFE a MApN arată că, la 30 martie 2026, Direcția generală pentru armamente a transmis Cancelariei Prim-Ministrului documentele de analiză privind îndeplinirea cerințelor operaționale. Tot ministerul precizează că aprobarea parlamentară din 28 aprilie permitea inițierea procedurilor de atribuire. Aceste etape nu echivalează cu verificarea fiecărei clauze din contractele ulterioare. [15]

Mai există o problemă: în ce măsură structura de carieră a armatei influențează structura înzestrării?

Este o ipoteză care merită verificată. Armele și structurile consacrate au școli, comandamente, doctrine și trasee de promovare. Domeniile noi trebuie să-și câștige locul în bugete și în ierarhie. Dacă evaluarea unei capacități noi ajunge să amenințe funcții și structuri existente, poate apărea o rezistență instituțională. Nu putem presupune că aceasta explică anumite contracte fără documente; putem cere să fie evaluată.

Ar fi însă greșit să declarăm tancul inutil sau drona suficientă. Întrebarea militară privește integrarea blindatelor cu recunoașterea, dronele, artileria, apărarea antiaeriană, războiul electronic, comunicațiile și logistica. O platformă trebuie evaluată împreună cu mijloacele care o protejează și îi permit să lupte.

De asemenea, ar fi inexact să afirmăm că SAFE ignoră dronele. Lista publică MApN cuprinde mini-UAS, sisteme cu muniții de tip „loitering” și echipamente cu capacități antidronă. Așadar, întrebările serioase privesc cantitățile, termenele, costurile, capacitatea de producție și înlocuire, pregătirea operatorilor și integrarea în unități. Simpla prezență a unei categorii într-o listă de achiziții nu dovedește că necesarul operațional este acoperit. [15]

Legătura dintre modernizare și carieră trebuie analizată la fel de concret. Există suficiente funcții de conducere și trasee de promovare pentru specialiștii în sisteme autonome, război electronic și apărare cibernetică? Ajung experiența și competențele lor la masa unde se stabilesc prioritățile? Ce pondere au în decizie cei care testează efectiv aceste tehnologii?

Pentru SAFE, aș cere MAPN identificarea instituțiilor și responsabilităților de pe circuitul fiecărui proiect, precum și argumentele neclasificate care justifică alegerea capacităților.

Respectul pentru armată presupune exigență față de felul în care este condusă. Avem nevoie să știm dacă banii, oamenii și structurile de comandă sunt pregătite pentru misiunile reale ale României. Numărul stelelor de pe umeri capătă sens prin capacitatea de apărare pe care o construiesc.

Surse și precizări documentare

Date consultate la 30 octombrie 2026. Tabelul reunește repere cu date și perimetre diferite, explicit indicate; nu este un clasament pentru aceeași dată.

1. CRS, NATO Applicant States: A Status Report, 25 aprilie 2003, secțiunea România: https://www.everycrsreport.com/reports/RL30168.html
2. Europa Liberă, 31 martie 2022, „Generali de carton ai României”: https://romania.rferl.org/a/31776368.html
3. Adevărul, explicațiile generalului (r) Virgil Bălăceanu privind circa 110 funcții: https://adevarul.ro/stiri-externe/adevarul-despre-sutele-de-generali-romani-in-2415564.html
4. Digi24, relatarea din martie 2025 despre interpelarea senatorului Marius Bodea: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/un-senator-usr-acuza-mapn-ca-refuza-sa-precizeze-numarul-de-generalilor-pensionati-din-armata-motivul-invocat-de-institutie-3175359
5. CRS, R44389, versiune actualizată la 29 mai 2026, tabelele 2 și A-1. Pagina are o neconcordanță de an în rezumat; tabelul 2 și sursa acestuia indică 30 septembrie 2025, data folosită aici: https://www.everycrsreport.com/reports/R44389.html
6. Augen geradeaus!, date BMVg pentru august 2026: https://augengeradeaus.net/2026/09/personalstaerke-august-2026-leichter-rueckgang-mit-ueber-186-000-weiter-im-zielkorridor/comment-page-1/
7. Najwyższa Izba Kontroli, controlul bugetului apărării pentru 2024, situația militarilor profesioniști: https://bip.nik.gov.pl/kontrole/wyniki-kontroli-nik/pobierz,kon~p_25_001_202502181310531739880653~id0~02,typ,kj.pdf
8. Parlamentul britanic, răspuns la întrebarea 86284, 7 noiembrie 2025: https://questions-statements.parliament.uk/written-questions/detail/2025-10-29/86284
9. Ministerul britanic al Apărării, Quarterly service personnel statistics 1 October 2025, tabelul 1, coloana 1 iulie 2025: https://www.gov.uk/government/statistics/quarterly-service-personnel-statistics-2025
10. HCECM, al 17-lea raport, iulie 2023, plafonul francez din 2022: https://www.defense.gouv.fr/sites/default/files/ministere-armees/HCECM%20-%2017e%20rapport%20th%C3%A9matique%20-%202023.pdf
11. NATO, raportul anual 2024, tabelul 7, p. 60 tipărită: https://www.nato.int/content/dam/nato/legacy-wcm/media_pdf/2025/4/pdf/sgar24-en.pdf
12. EUAA, estimarea efectivelor ruse la începutul lui 2025: https://www.euaa.europa.eu/russian-federation-country-focus/4-military-service ; Interfax, cifra istorică a generalilor, 15 decembrie 2008: https://www.interfax-russia.ru/military/news/217301
13. DCNews, 29 septembrie 2026, numele și funcțiile celor trei generali, precum și explicația MApN: https://www.dcnews.ro/amp/mapn-vine-cu-precizari-dupa-ce-radu-miruta-a-mers-luni-la-audierile-din-parlament-insotit-de-3-generali_1086000.html
14. Monitorul Apărării și Securității, 29 septembrie 2026, explicația MApN: https://monitorulapararii.ro/mapn-explica-de-ce-ofiteri-in-activitate-au-participat-alaturi-de-ministrul-miruta-la-audieri-este-o-practica-uzuala-1-63162
15. MApN, pagina oficială a programului SAFE: https://www.mapn.ro/programul_safe/index.php