În perioada 31 august–1 septembrie 2026 va avea loc o nouă ediție a Reuniunii Anuale a Diplomației Române – RADR. Este un bun prilej pentru evaluarea evoluțiilor internaționale, pentru clarificarea priorităților de politică externă și pentru stabilirea mandatului pe care ambasadorii și consulii României urmează să îl promoveze în capitalele în care sunt acreditați.

Este, în același timp, și un prilej de rememorare.

Puțini își mai amintesc insă că actuala reuniune își are originile, în formatul său modern, în anul 2002, când eram prim-ministru, iar Mircea Geoană era ministru al Afacerilor Externe.

Desigur, și înainte existaseră întâlniri de lucru ale ambasadorilor. În 2002 însă, reuniunea a căpătat un format nou, mai amplu și mai bine structurat, reunindu-i pe ambasadorii și consulii generali ai României și fiind asociată, pentru prima dată, cu marcarea „Zilei Diplomației Române”. Era o încercare de a consolida nu doar o practică administrativă, ci o adevărată tradiție instituțională.

Prima reuniune în acest format s-a desfășurat la București, între 5 și 9 septembrie 2002. Guvernul pe care îl conduceam și Ministerul Afacerilor Externe au dorit ca întâlnirea să nu fie una protocolară, ci un instrument de coordonare a acțiunii externe a statului.

Momentul era unul decisiv. România se afla cu numai câteva săptămâni înaintea Summitului NATO de la Praga, unde urma să primească invitația de aderare la Alianță, și într-o etapă importantă a negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană.

De aceea, temele reuniunii din 2002 au fost foarte concrete: pregătirea aderării la NATO, stabilirea reperelor pentru perioada de după Praga, accelerarea negocierilor cu Uniunea Europeană, dezvoltarea parteneriatelor strategice cu Statele Unite și cu principalele state europene, diplomația economică, atragerea investițiilor și reforma corpului diplomatic.

Au fost discutate, de asemenea, securitatea la Marea Neagră, relațiile cu statele vecine, situația Republicii Moldova, cooperarea regională, combaterea terorismului și a criminalității transfrontaliere, imigrația ilegală și protejarea cetățenilor români aflați în străinătate.

Invitații speciali din străinătate au fost László Kovács, ministrul de externe al Ungariei, și Noëlle Lenoir, ministrul delegat pentru afaceri europene al Franței. Prezența lor nu avea numai o semnificație protocolară. Ungaria era vecinul cu care reușisem să depășim tensiunile provocate de Legea statutului, iar Franța reprezenta unul dintre partenerii esențiali pentru parcursul european al României.

Reuniunea din 2003 s-a desfășurat între 27 august și 2 septembrie. România se afla atunci într-o situație fundamental diferită: primise invitația de aderare la NATO, iar obiectivul principal devenise încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană în anul 2004 și aderarea în 2007.

Agenda a urmărit adaptarea diplomației românești la noul statut al țării. Nu mai era suficient să solicităm sprijinul partenerilor occidentali. România trebuia să demonstreze că putea contribui la securitatea euroatlantică, la gestionarea crizelor regionale și la definirea politicilor viitoarei Europe extinse.

Printre temele importante s-au aflat ratificarea aderării la NATO, pregătirea României pentru statutul de membru al Alianței, accelerarea negocierilor cu Uniunea Europeană, relația transatlantică, situația din Irak și din Balcanii de Vest, vecinătatea estică și consolidarea rolului României la Marea Neagră. S-a discutat și despre candidatura României pentru un loc de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, mandat pe care avea să îl exercite în perioada 2004–2005.

Reuniunea din 2003 a avut invitați externi de prim rang: Joschka Fischer, ministrul de externe al Germaniei, John Negroponte, ambasadorul Statelor Unite la ONU, și Nicholas Burns, ambasadorul Statelor Unite la NATO. Participarea lor reflecta relațiile pe care România le construise cu principalii săi parteneri și, în același timp, interesul acestora față de rolul pe care țara noastră urma să îl joace în NATO și în Europa de Sud-Est.

În 2004, reuniunea ambasadorilor și consulilor generali a avut loc la București, în zilele de 1 și 2 septembrie. Era anul în care România devenise membră NATO. La 29 martie depusesem, la Washington, instrumentele de aderare, iar la 2 aprilie drapelul României fusese ridicat la sediul Alianței de la Bruxelles.

În același timp, ne aflam în etapa finală și cea mai dificilă a negocierilor cu Uniunea Europeană. Obiectivul Guvernului era încheierea tuturor capitolelor de negociere până la sfârșitul anului 2004, semnarea Tratatului de aderare în 2005 și aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.

În aceste condiții, reuniunea din 2004 a urmărit trecerea de la diplomația aderării la diplomația participării. Ambasadorilor le revenea misiunea de a susține în capitalele europene finalizarea negocierilor, de a explica reformele realizate în România și de a împiedica apariția unor noi condiționări politice.

Agenda a inclus, în mod firesc, activitatea României ca membru NATO, negocierile cu Uniunea Europeană, mandatul din Consiliul de Securitate al ONU, parteneriatul strategic cu Statele Unite, relațiile cu Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, situația din Republica Moldova și Transnistria, securitatea la Marea Neagră și participarea României la gestionarea crizelor internaționale.

Diplomația economică ocupa și ea un loc important. Le ceream ambasadorilor să nu se limiteze la diplomația politică tradițională, ci să contribuie la atragerea investițiilor, promovarea exporturilor și susținerea companiilor românești. În același timp, creșterea numărului românilor care călătoreau și munceau în străinătate impunea modernizarea activității consulare.

Privind retrospectiv, reuniunile din 2002, 2003 și 2004 au însoțit trei etape distincte ale unui proiect național: pregătirea intrării în NATO, transformarea invitației de la Praga în aderare efectivă și finalizarea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Diplomația română avea atunci obiective clare, termene precise și rezultate care puteau fi măsurate. Ambasadorii știau ce aveau de obținut, în ce capitale trebuiau concentrate eforturile și care erau argumentele pe care trebuiau să le folosească.

Lumea anului 2026 este, desigur, mult diferită. Războiul din Ucraina, competiția dintre marile puteri, crizele din Orientul Mijlociu, incertitudinile privind relația transatlantică, presiunile economice și energetice, noile tehnologii și inteligența artificială complică substanțial activitatea diplomatică.

Tocmai de aceea, RADR nu ar trebui să fie doar o succesiune de discursuri și fotografii oficiale. Reuniunea trebuie să ofere o evaluare lucidă a mediului internațional și răspunsuri la câteva întrebări esențiale: care sunt interesele naționale ale României, ce inițiative proprii propunem partenerilor și ce rezultate concrete așteptăm de la fiecare ambasadă?

Evident că sunt importanți și invitatii străini. Anul acesta, vor participa ministrii de externe din Bahrein si Coasta de Fildeș. Mai ales că, in țările lor nu avem ambasade.

România are nevoie de o diplomație profesionistă, respectată și bine coordonată. Are nevoie și de continuitate instituțională. Politica externă nu începe cu fiecare nou ministru și nici nu poate fi reconstruită de la zero după fiecare schimbare de guvern. Poate de aceea, la Reuniune, au fost invitați și toți foștii miniștrii de externe ai României. Sau poate că mă inșel…Oricum, vor participa, probabil, toate ONG-urile care fac parte din Consiliul consultativ al MAE.

Reuniunile din anii 2002–2004 ne reamintesc un adevăr simplu: diplomația este eficientă atunci când servește obiective naționale clare, susținute coerent de Președinție, Guvern, Parlament și Ministerul Afacerilor Externe.

Aceasta ar trebui să fie și miza RADR 2026. Nu doar o întâlnire anuală a diplomaților români, ci locul în care România își definește cu luciditate interesele și își pregătește instrumentele pentru a le apăra într-o lume tot mai nesigură.

PS Fotografia este de la primirea la Guvern a ambasadorilor, consulilor si directorilor de centre culturale, in 2003. Realizată de Agerpres.

Astăzi, nepotul nostru, THEODOR IOAN, implinește un an. Este o mare bucurie pentru părinții dar și pentru bunicii lui. Să fie sănătos și să aibă un destin de intelepciune și curaj.

Mi se pare interesant faptul că tot astăzi – 29 august – se implinesc 500 de ani de la bătălia de la Mohacs (din 1526), când sultanul Suleiman Magnificul a invins armata Regatului Ungariei, Regatul fiind destrămat și impărțit intre Imperiul Otoman și Casa de Habsurg din Austria – Transilvania devenind un principat autonom.

Am aflat cu tristețe vestea încetării din viață a Regelui Harald al V-lea al Norvegiei.

Dispare unul dintre marii monarhi ai Europei contemporane, un șef de stat care, de-a lungul unei domnii de peste trei decenii, a știut să îmbine respectul pentru tradiție cu înțelegerea schimbărilor profunde prin care au trecut societatea norvegiană și continentul nostru.

Am avut privilegiul de a-l întâlni în mai multe împrejurări.

Prima dintre ele a avut loc în 1998. Eram vicepreședinte al Camerei Deputaților și am condus o delegație parlamentară română în Norvegia. Din delegație făcea parte și Corneliu Vadim Tudor.

În programul vizitei fusese inclusă și o audiență la Regele Harald. Invitația Casei Regale mi-a fost adresată însă numai mie, în calitate de conducător al delegației. Protocolul Regelui nu a acceptat participarea lui Corneliu Vadim Tudor.

Am mers, așadar, singur la întâlnirea cu suveranul norvegian. La întoarcere, Vadim era – ca să folosesc o formulă blândă – extrem de furios. Nu putea accepta că făcuse parte din delegație, dar nu fusese primit la Palatul Regal. Era unul dintre acele episoade în care rigoarea protocolului diplomatic se întâlnea cu temperamentul vulcanic al politicii românești. Cei care l-au cunoscut pe Vadim își pot imagina comentariile sale…

Dincolo de această întâmplare, audiența mi-a oferit prilejul să descopăr un monarh calm, echilibrat și atent la interlocutor. Regele Harald nu era un om al gesturilor teatrale. Avea o autoritate discretă, construită prin seriozitate, continuitate și simț al datoriei. În felul său de a vorbi și, mai ales, de a asculta se regăseau sobrietatea nordică, dar și o căldură umană autentică.

L-am revăzut în România, în septembrie 1999, cu ocazia vizitei de stat pe care Regele Harald și Regina Sonja au efectuat-o la București. Eram în continuare vicepreședinte al Camerei Deputaților.

Era o perioadă importantă pentru România, în care încercam să consolidăm sprijinul extern pentru integrarea țării noastre în NATO și, ulterior, în Uniunea Europeană. Vizita suveranilor norvegieni a reprezentat mai mult decât un moment ceremonial. Ea a exprimat interesul și deschiderea Norvegiei față de România într-o etapă în care aveam nevoie de prieteni și de parteneri care să înțeleagă opțiunile noastre strategice.

L-am întâlnit din nou pe Regele Harald la Oslo, în septembrie 2002, de această dată în calitate de prim-ministru al României. Vizita avea loc cu numai câteva luni înaintea Summitului NATO de la Praga, la care urma să se decidă invitarea României în Alianța Nord-Atlantică.

Norvegia era un membru vechi și respectat al NATO, iar susținerea sa avea pentru noi o semnificație deosebită. Întâlnirea cu Regele Harald, precum și discuțiile purtate cu premierul Kjell Magne Bondevik, au confirmat sprijinul norvegian pentru obiectivele strategice ale României.

Relația cu Norvegia a continuat să se dezvolte și după intrarea României în NATO. În septembrie 2004, premierul Kjell Magne Bondevik a efectuat o vizită la București. Eram atunci deja parteneri în Alianța Nord-Atlantică și discutam despre aprofundarea cooperării economice, despre investiții, despre perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, dar și despre probleme regionale, inclusiv consecințele proiectului ucrainean privind canalul Bâstroe.

Privind în urmă, aceste întâlniri îmi amintesc de o perioadă în care România își construia cu tenacitate locul în arhitectura euroatlantică. Sprijinul unor state precum Norvegia și dialogul cu lideri precum Regele Harald și premierul Bondevik au avut o contribuție importantă la reușita acelui proiect național.

Regele Harald a fost un simbol al unității și stabilității Norvegiei. A rămas alături de poporul său în momentele de prosperitate, dar și în cele de tragedie, asumându-și până la capăt îndatoririle constituționale. A modernizat instituția monarhică fără să-i slăbească prestigiul și a demonstrat că tradiția poate supraviețui atunci când știe să dialogheze cu prezentul.

Păstrez amintirea întâlnirilor noastre și transmit condoleanțe Familiei Regale, autorităților și poporului norvegian.

Dumnezeu să-l odihnească!

PS Am adăugat o fotografie a unei statui din celebrul Parc Vigeland.

Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.

Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem.

În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați.

Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.

S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii.

În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”.

România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional.

ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional.

În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Raluca Beșteliu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate.

Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate.

Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne.

La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic.

Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale.

De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis., la care referenți științifici au fost Corneliu Birsan si Raluca Besteliu. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat.

Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească.

În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional.

Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”.

Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă.

Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv.

Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan.

În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României.

Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc.

Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate.

Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan.

Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.

Iulia Motoc: Dreptul internațional, inainte de 1989,  in România, „nu exista”

Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.

Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem.

În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați.

Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.

S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii.

În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”.

România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional.

ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional.

În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu și Dumitra Popescu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate.

Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate.

Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne.

La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic.

Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale.

De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat.

Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească.

În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional.

Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”.

Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă.

Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv.

Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan.

În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României.

Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc.

Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate.

Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan.

Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.