Pe 19 noiembrie, la Shenzhen, Donald Trump, Xi Jinping și Vladimir Putin urmează să se așeze la aceeași masă. Reuniunea a fost anunțată de Beijing și are loc în marja summitului APEC. Europa nu are un reprezentant la această trilaterală. Se va discuta despre Ucraina? Vor apărea înțelegeri care să afecteze securitatea Europei? Vom vedea ce se va comunica după întâlnire. Până atunci, cred că ar trebui să ne punem o întrebare mai apropiată de noi. Ce relații are România cu fiecare dintre cei trei?
Folosesc cuvântul „triumvirat” pentru a descrie o posibilă formulă de negociere și de cooperare între marile puteri și intre liderii lor. Rămâne de văzut cât de departe sunt dispuse să meargă împreună. Pentru România, riscul apare atunci când țările mari încep să trateze dreptul celorlalte de a-și decide viitorul ca pe o monedă de schimb. Știm din propria istorie cât costă asemenea înțelegeri.
Cu Rusia, relațiile sunt ostile. Agresiunea împotriva Ucrainei are consecințe directe pentru securitatea noastră la Marea Neagră și la gurile Dunării. Avem motive să ne întărim apărarea și să lucrăm cu aliații. În același timp, este în interesul nostru să putem transmite direct o poziție, să gestionăm un incident și să ne facem auziți când se discută despre securitatea regiunii. Un canal diplomatic cu Moscova poate servi tocmai în perioadele în care raporturile sunt ostile.
Cu China, relația politică pare blocată. Cu riscul de a o supăra pe doamna Țoiu, aș aminti că Donald Trump s-a întâlnit cu Xi Jinping în mai, la Beijing, și în septembrie, la Washington. Shenzhen ar urma să fie a treia lor întâlnire din acest an. Statele Unite au divergențe serioase cu China și, tocmai de aceea, au ce discuta la cel mai înalt nivel. Ce ne împiedică pe noi să avem o agendă proprie de dialog cu Beijingul, în cadrul angajamentelor europene? Ce vrem să exportăm, ce investiții ne interesează și în ce sectoare avem nevoie de garanții? Sunt întrebări la care Bucureștiul ar trebui să răspundă înainte de a decide ce inițiative își asumă.
Cu Statele Unite avem un parteneriat strategic și suntem aliați în NATO. În opinia mea, dimensiunea militară și logistică a relației rămâne mai firavă decât ar cere poziția geografică a României. Reducerea unei părți a efectivelor americane din România, anunțată în octombrie 2025, a arătat cât de repede se pot schimba deciziile privind prezența militară. Ce putem conveni cu Washingtonul pe termen mai lung în privința prezenței, a exercițiilor și a infrastructurii logistice? Ce putem pune noi la dispoziție și în ce termene? Aici se măsoară, în practică, soliditatea parteneriatului.
Merită să discutăm și despre sprijinul pentru Ucraina. Bulgaria și-a reafirmat oprirea livrărilor de armament, iar Polonia a pus pe pauză finanțarea prin mecanismul PURL, prin care aliații finanțează achiziția de echipamente americane pentru Ucraina. Sunt decizii diferite, care arată cum intră prioritățile interne în calculul guvernelor. România are propriile motive de securitate pentru a sprijini Ucraina. Tocmai de aceea, guvernul ar trebui să explice ce obiective urmărește, ce efort poate susține în timp și cum se împart costurile între aliați. În lipsa unei asemenea discuții, poziția noastră riscă să fie definită de decizii luate mereu în altă parte.
Am propus recent un inventar al parteneriatelor strategice ale României. Reevaluarea trebuie să meargă mai departe și să cuprindă ansamblul politicii externe. Ce interese avem la Marea Neagră și la Dunăre? Ce poziții putem susține împreună cu vecinii și cu partenerii noștri europeni? În ce capitale trebuie să deschidem sau să reluăm un dialog și cu ce propuneri? Curajul în politica externă începe cu asumarea unei poziții proprii și cu disponibilitatea de a o susține, inclusiv în discuțiile dificile cu aliații.
Voi reveni după Shenzhen. Vreau să văd ce s-a convenit efectiv, ce s-a spus (public) despre Ucraina și dacă europenilor li se cere să participe la decizii ori doar să suporte consecințele. Va fi interesant și ce concluzii se vor degaja la reuniunea de la berlin. Si cum se profilează drumul spre Miami. Până atunci, Bucureștiul are o întrebare la care poate răspunde singur. Ce vrem să obținem și ce suntem pregătiți să facem pentru asta?