De cateva saptamani, fantoma lui Basescu se plimba prin televiziuni, incercand sa rescrie trecutul si sa manipuleze prezentul. Cred ca ramane valabil indemnul: „Mai luati o data de la Basescu!” Sau sa punem, mai curand, un semn de intrebare? Va propun, deocamdata, sa cititi un editorial, semnat de Val Valcu, din DC News.

„Traian Băsescu îi face vinovați de actuala criză politică pe alegători. Băsescu susține, într-o intervenție exclusivă la RomâniaTv, în emisiunea Simonei Gheorghe, că românii au primit ce au votat, după ce au oferit PSD și PNL aproape 3,4 milioane de voturi la alegerile din 2024.

‘Românii s-au bulucit să voteze în aceeași zi primarul, consiliul local, președintele Consiliului Județean, consilierii județeni și lista comună PSD-PNL. Și avem PSD-PNL. S-au despărțit, dar nu este vina mea că s-au despărțit. I-ați votat că i-ați vrut, îi aveți. Ce faceți cu ei? V-au adus aici. De 20 de ani sunt împreună, da? Iar dvs. spuneți că Bolojan e vinovat, chiar toate televiziunile. Tot aceste două partide, când au văzut că nu a ieșit cine a trebuit la prezidențiale, le-au anulat’, spune Băsescu.

Ce urmărește, prin astfel de declarații, putem afla câteva minute mai târziu în aceeași emisiune, când fostul președinte își laudă proiectele de reformă a Sănătății și Educației. Băsescu a devenit, cam târziu, din păcate, preocupat de posteritate și fiindcă nu are realizări cu care să se laude, își critică foștii adversari politici. Răutatea lui Ponta și Antonescu ar justifica, astfel, propriile in”succesuri”.

Recunosc că, în ceea ce privește Sănătatea, planul lui Băsescu poate fi ”reevaluat”-propunerile făcute de grupul de experți pe care l-a reunit la Cotroceni erau corecte și dacă planul lor ar fi fost aplicat, multe dintre necazurile de astăzi ar fi fost evitate. Cu Educația n-a prea nimerit-o, să se lămurească (,) cu Iohannis, ca Mamița cu Mam’mare, dacă se scrie marinal, mariner sau roboțel. Ceva-ceva dreptate are fostul președinte-premier și când se referă la curbele de sacrificiu. Pe lângă Bolojan, Băsescu e ca trotilul față de uraniul îmbogățit. În 2010, a ciuruit doar angajații, nu și pe angajatori, așa că a economia a putut reporni, în cele din urmă. Ilie-Mesie, Salvatorul din Bihor, a ras tot, ca Moartea lui Ivan Turbinca: și scutec și barbă albă, și profesor și antreprenor.

Poporul a ales, Băsescu a anulat votul popular

Revenind la alegeri, să-i amintim  dlui Băsescu cine a început cu anularea acestora: chiar domnia sa. Poporul a ales corect în 2004. Majoritatea a vrut ca Adrian Năstase să rămână premier. Mandatul acestuia a însemnat patru ani de creștere economică (cu un vârf de 8,4 procente, în 2004), scăderea inflației, de la 40 la 9 procente, dublarea salariului minim și a numărului de kilometri construiți de autostradă, intrarea în NATO, finalizarea negocierilor de aderare la UE.

În înțelepciunea sa, poporul a decis ca Năstase să împartă puterea cu Băsescu, așa a ajuns Traian președinte. Alegătorii au dorit ca PSD să continue la Palatul Victoria și, în echilibru, la Cotroceni să vină un președinte din Opoziție. Băsescu le-a dat țeapă, nu țepe. A vrut să aibă guvernul său, ca Iohannis, nu guvernul pe care l-a votat poporul. Că n-a reușit, e meritul lui Tăriceanu. Dar, atunci s-a rupt filmul, această criză democratică precede și explică în parte crizele economice care au urmat.

Ion Iliescu putea manevra, în 1996, astfel încât să rămână la Cotroceni, dar a respectat voința cetățenilor. Putem spune că democrația, în cea de-a doua Republică, a primit buletin de identitate în momentul învestirii lui Emil Constantinescu și certificat de deces după ce a otrăvit-o Traian Băsescu, în 2004. Fostul președinte-jucător, devenit între timp comentator, a fost primul anulator al alegerilor. (Dacă se poate spune crizator, doar a zis președintele Iohannis că PSD e crizator, n-ar fi un barbarism prea mare nici anulator, cred).

Oricum, Traian Băsescu nu e bine să își pună mâna în cap și să vorbească de anularea alegerilor în 2024, fiindcă nesocotirea votului popular cu 20 de ani înainte este păcatul original în materie de anulări. Iar el nu e nici Adam, nici Eva, nici mărul, în povestea în care joacă rolul principal.

P.S.

Postacilor care sigur-sigur vor sări că trebuia să alegem ”răul mai mic”, că ”Năstase coruptul, răul și urâtul”, le spun, cum spunea o doamnă din partidul lui Băsescu (PDL, azi PNL), și aici citez: ciocu mic!

Pe criteriul răului mai mic ar rezulta automat că anularea este binele mai mare (doar ce poate fi mai rău decât rusofilul etc?) , așa că foștii lui propagandiști, actualmente ai lui Bolojan, de fapt îl contrazic pe Băsescu.

Doi: corupția în timpul lui Năstase însemna că la construcția de drumuri sau săli de sport, de exemplu, se umflă prețul, ca să se întoarcă un anumit procent ”îndărăt” primarului sau ministrului care a dat contractul. Dar, în urma acestui act de corupție, evident condamnabil, rămâneau totuși ceva drumuri reparate sau construite, ceva construcții ridicate. 

Corupția în timpul lui Băsescu a însemnat că se ducea unul cu o hârtie și încasa 300 de milioane de euro. În urma acestui tip de corupție rămânea paguba de 300 de miloane și o hârtie în sertar la ANRP.”

În 2012 publicam pe acest blog un articol despre energia nucleară și, în special, despre Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă. Îl recitesc astăzi, după paisprezece ani, cu un sentiment amestecat.

Pe de o parte, multe dintre argumentele pe care le formulam atunci au fost confirmate de evoluțiile ulterioare. Energia nucleară a revenit spectaculos în strategiile energetice europene, securitatea energetică a devenit o componentă a securității naționale, iar România a decis, în cele din urmă, să continue proiectul Unităților 3 și 4.

Pe de altă parte, rămâne o întrebare: de ce au trebuit să treacă atât de mulți ani pentru a ajunge din nou la concluziile pe care le formulasem în 2012 și care, de fapt, stătuseră la baza deciziilor luate încă din perioada 2001–2004?

Puțină istorie

Programul nuclear românesc a fost gândit înainte de 1989 la o scară mult mai mare decât ceea ce s-a realizat în cele din urmă. Proiectul inițial prevedea reactoare CANDU, iar la Cernavodă începuseră lucrările la cinci unități.

În 1990, stadiile fizice ale acestora erau foarte diferite: Unitatea 1 era realizată în proporție de aproximativ 50%, Unitatea 2 – 30%, Unitatea 3 – 16%, Unitatea 4 – 12%, iar Unitatea 5 – aproximativ 9%.

După 1990 s-a luat decizia rațională de a continua programul etapizat.

Unitatea 1 a fost finalizată și pusă în funcțiune în 1996, în timpul guvernului Văcăroiu, în colaborare cu partenerii canadieni și italieni.

Situația Unității 2 a fost diferită.

În decembrie 2000, imediat după alegeri, guvernul pe care l-am condus a decis reluarea în forță a lucrărilor pentru finalizarea reactorului nr. 2. Am constituit un comitet interministerial care trebuia să raporteze lunar Guvernului asupra stadiului proiectului, iar prima mea vizită de lucru din 2001 a fost la Cernavodă.

Nu era vorba numai despre terminarea unui reactor. Încercam să reconstruim o parte din capacitatea industrială și tehnologică a României.

Am urmărit atunci participarea cât mai largă a industriei românești. Peste 53% din Unitatea 2 a fost realizată în țară. Am negociat, de asemenea, finanțarea externă, inclusiv un împrumut EURATOM de 235,4 milioane de euro pentru componenta internă a proiectului.

A fost, din punctul meu de vedere, un exemplu de politică industrială legată de un proiect strategic.

În articolul din 2012 aminteam că aproximativ 3.500 de persoane lucraseră pe șantier și că industria orizontală românească fusese puternic implicată în realizarea Unității 2.

Unitatea 2 a intrat în exploatare comercială în 2007.

Ce trebuia să urmeze

Încă din 2003 consideram că România nu trebuia să se oprească aici.

De aceea, guvernul pe care îl conduceam a constituit un comitet interministerial pentru analizarea reluării lucrărilor la Unitățile 3 și 4. A fost elaborat un studiu de fezabilitate împreună cu parteneri români, canadieni, italieni și sud-coreeni și s-a analizat o formulă de finanțare care să limiteze efortul bugetar al statului.

Interesul investitorilor exista. În noiembrie 2004, potrivit datelor pe care le prezentam în articolul din 2012, 18 companii românești și străine își manifestaseră interesul pentru participarea la compania care urma să dezvolte proiectul.

După aceea au urmat însă ani de ezitări, schimbări de formule, investitori care au venit și au plecat, negocieri începute și abandonate.

În 2012 scriam că finalizarea Unităților 3 și 4 se impunea „de urgență”.

Au trecut paisprezece ani.

Unitățile 3 și 4 încă nu produc energie.

Aceasta este poate cea mai simplă măsură a costului indeciziei strategice.

Istoria ne-a adus înapoi la Cernavodă

Între timp, lumea s-a schimbat.

Războiul din Ucraina, criza gazului rusesc, volatilitatea prețurilor energiei, obiectivele europene de decarbonizare și competiția mondială pentru resurse au schimbat fundamental discuția despre securitatea energetică.

S-a schimbat inclusiv atitudinea Uniunii Europene față de energia nucleară.

În 2022, Comisia Europeană a inclus, în anumite condiții, activitățile din domeniul nuclear în Taxonomia europeană pentru investiții sustenabile. Actul a devenit aplicabil de la 1 ianuarie 2023.

Cu alte cuvinte, ceea ce era prezentat uneori drept o tehnologie a trecutului a redevenit o componentă importantă a politicilor pentru viitor.

Pentru România, avantajul este evident: noi nu trebuie să inventăm acum o industrie nucleară.

O avem deja.

Avem Cernavodă, avem experiența operării reactoarelor CANDU, avem specialiști, avem Fabrica de Combustibil Nuclear de la Pitești și avem încă o infrastructură industrială și universitară construită în jurul acestui sector.

Cele două unități existente asigură în prezent peste 18% din producția națională de energie electrică, potrivit datelor Nuclearelectrica.

În sfârșit, Unitățile 3 și 4

După numeroase formule încercate de-a lungul anilor, proiectul a fost relansat într-un cadru strategic nou.

În 2023 a fost semnat Acordul de Sprijin dintre statul român și Nuclearelectrica pentru dezvoltarea Unităților 3 și 4.

Un pas decisiv a urmat în noiembrie 2024, la COP29 de la Baku, când EnergoNuclear și consorțiul internațional format din companii precum Fluor, AtkinsRéalis/Candu Energy, Ansaldo Nucleare și Sargent & Lundy au semnat contractul pentru serviciile de inginerie, achiziții și management al construcției – EPCM – în faza LNTP.

Valoarea estimată a contractului EPCM, pentru cele două faze prevăzute, este de aproximativ 3,2 miliarde de euro.

Este important însă să facem o precizare.

La momentul la care scriu aceste rânduri, în august 2026, Decizia Finală de Investiție pentru construcția Unităților 3 și 4 nu este încă etapa depășită a proiectului. Contractul prevede mai întâi fazele de inginerie și pregătire, iar fezabilitatea trebuie reevaluată înaintea deciziei finale și a trecerii la construcția propriu-zisă.

Așadar, avem motive pentru optimism, dar experiența ultimelor două decenii ne obligă și la prudență.

În domeniul nuclear nu comunicatele produc megawați, ci proiectele finalizate.

Un alt proiect strategic: retehnologizarea Unității 1

Există însă și o veste foarte importantă care arată că lucrurile au început efectiv să se miște.

Unitatea 1, intrată în exploatare în 1996, trebuie retehnologizată pentru a putea funcționa încă aproximativ 30 de ani.

Contractul principal pentru lucrările de retehnologizare are o valoare de aproximativ 1,9 miliarde de euro, fără TVA.

În 2025 au început lucrări civile, iar acestea au continuat în 2026. În luna mai a acestui an a fost realizată inclusiv prima turnare continuă de beton pentru structurile permanente asociate proiectului.

Mai mult, la 15 iulie 2026, Boardul Băncii Europene de Investiții a aprobat un împrumut de 800 de milioane de euro pentru retehnologizarea Unității 1.

Calendarul actual prevede etapa decisivă a retehnologizării în perioada 2027–2030 și revenirea Unității 1 în exploatare în 2030.

Este, cred, o decizie fundamentală.

Renunțarea la Unitatea 1 după expirarea ciclului inițial de viață ar fi însemnat pierderea unei capacități energetice pe care România deja o are și care funcționează cu performanțe foarte bune.

Și apare o noutate: reactoarele modulare mici

Față de articolul meu din 2012, există astăzi și o componentă complet nouă: proiectul reactoarelor modulare mici – SMR – de la Doicești.

În februarie 2026, acționarii Nuclearelectrica au aprobat Decizia Finală de Investiție pentru proiectul SMR de la Doicești, proiect dezvoltat prin RoPower Nuclear și bazat pe tehnologia NuScale.

Este un proiect inovator și, tocmai de aceea, trebuie urmărit cu atenție atât tehnologic, cât și financiar.

România poate câștiga enorm dacă devine unul dintre pionierii europeni ai acestei tehnologii.

Dar proiectele nucleare nu trebuie evaluate după prestigiul politic al anunțului, ci după trei criterii foarte concrete: costul final al megawattului, termenul real de punere în funcțiune și participarea economiei românești.

Această ultimă chestiune mi se pare esențială. Iar lucrurile nu par a fi inca foarte clare.

Energia nucleară trebuie să însemne și industrie românească

Una dintre ideile asupra cărora insistam în 2012 era aceea că un proiect nuclear nu trebuie privit numai ca un proiect energetic.

El este și un proiect industrial.

Experiența Unității 2 ne-a demonstrat acest lucru.

Dacă România va investi miliarde de euro în retehnologizarea Unității 1, în Unitățile 3 și 4 și, eventual, în reactoarele modulare mici, trebuie să ne întrebăm permanent:

Cât din această investiție rămâne în România?

Câte echipamente pot fi produse aici?

Câte companii românești pot intra în lanțul de furnizare?

Câți ingineri și tehnicieni români vor fi formați?

Câte facultăți și specializări vor putea fi consolidate?

Câtă cercetare va rămâne în România?

În 2012 avertizam asupra riscului pierderii capacităților tehnice și al dispariției unor specializări universitare dacă România abandonează marile proiecte nucleare.

Cred că avertismentul rămâne valabil și astăzi.

Un stat nu este puternic numai prin energia pe care o consumă. Este puternic și prin capacitatea de a produce tehnologia necesară acelei energii.

De la două la patru reactoare

Dacă Unitățile 3 și 4 vor fi realizate, ponderea energiei nucleare în producția națională ar putea ajunge, potrivit estimărilor Nuclearelectrica, la aproximativ 33%, iar dezvoltarea proiectului ar putea genera direct și indirect aproximativ 19.000 de locuri de muncă.

Aceste cifre arată dimensiunea reală a proiectului.

Nu vorbim doar despre două reactoare.

Vorbim despre securitate energetică, industrie, locuri de muncă, pregătirea unei noi generații de specialiști și despre poziția României într-o Europă în care energia va deveni tot mai mult un element de putere geopolitică.

După paisprezece ani

Recitind articolul din 2012, nu cred că problema principală este să stabilim cine a avut dreptate.

Mult mai important este să înțelegem cât costă pentru o țară lipsa continuității strategice.

Proiectele nucleare nu pot fi gândite pe durata unui mandat electoral.

Un reactor se proiectează, se finanțează, se construiește și apoi funcționează într-un interval care traversează generații politice.

Unitatea 1 a fost începută într-un regim politic și terminată în altul.

Unitatea 2 a fost relansată de guvernul pe care l-am condus și pusă în funcțiune după încheierea mandatului nostru.

Unitățile 3 și 4 au fost pregătite încă din 2003–2004 și, după mai bine de două decenii, ne aflăm din nou în fața deciziei de a le construi.

Poate că aceasta este lecția cea mai importantă. România are nevoie de câteva proiecte strategice care să nu fie abandonate de fiecare dată când se schimbă guvernul. Energia nucleară trebuie să fie unul dintre ele.

În 2012 încheiam articolul cerând finalizarea Unităților 3 și 4. În 2026 nu mai este suficient să repet această solicitare.

Aș formula lucrurile altfel:

Să terminăm ceea ce am început. Să retehnologizăm Unitatea 1. Să construim Unitățile 3 și 4. Să evaluăm lucid și profesionist proiectul SMR. Să refacem și să dezvoltăm industria nucleară românească. Să pregătim inginerii care vor opera aceste capacități peste douăzeci și treizeci de ani.

Și, mai ales, să înțelegem că independența energetică nu se proclamă. Se construiește.

PS Probabil ca daca Unitatile 3 si 4 ar fi fost construite, ar fi fost adaptate pompele de apa de captare astfel incat astazi nu am fi avut probleme cu nivelul coborat al Dunarii.

Ieri, am participat la Simpozionul de comemorare a centenarului nașterii fostului președinte al Chinei, Jiang Zemin. Au fost rostite mai multe alocuțiuni de către ambasadorul Chen Feng, președintele Emil Constantinescu, Cosmin Corendea (de la Comisia de politică externă a parlamentului), doamna Viorica Dăncilă, ambasadorul Viorel Isticioaia și rectorul Abrudan – de la Universitatea Transilvania.

Adaug textul intervenției mele:

„Doamnelor și domnilor,
Există întâlniri diplomatice pe care timpul le estompează și există întâlniri care rămân vii în memorie. Întâlnirea mea cu președintele Jiang Zemin, în iunie 2002, la Zhongnanhai, face parte din această a doua categorie.
Îmi amintesc că, în cursul convorbirii noastre, într-un moment care a depășit cadrul obișnuit al protocolului, președintele Jiang Zemin și-a amintit de Mihai Eminescu și a rostit, în limba română, câteva versuri ale marelui nostru poet. După atâția ani nu-mi mai amintesc cu exactitate versurile, dar îmi amintesc foarte bine emoția acelui moment. M-a impresionat nu numai faptul că vorbea românește cu atâta naturalețe, ci și că, după aproape trei decenii, păstrase vie legătura sa spirituală cu România.
Atunci am înțeles încă o dată că, pentru Jiang Zemin, România nu era doar un partener al Chinei. Era o parte a propriei sale biografii.
Acesta este motivul pentru care evocarea sa are, pentru mine, și o profundă dimensiune personală.
Pentru noi, românii, Jiang Zemin nu a fost doar unul dintre marii lideri ai Chinei contemporane. El a fost și unul dintre puținii conducători chinezi care au cunoscut România înainte de a ajunge în fruntea statului.
În anii ’70, a venit în țara noastră pentru a coordona un amplu program de cooperare industrială. A lucrat alături de ingineri români, a călătorit prin România, a învățat limba română și a descoperit cultura noastră. Această experiență nu a rămas un simplu episod al tinereții sale. Ea l-a însoțit întreaga viață.
Înainte de întâlnirea cu președintele Jiang Zemin, relația mea cu conducerea chineză începuse încă din anii 1990–1991, când eram ministrul afacerilor externe al României. Atunci l-am cunoscut pe ministrul de externe Qian Qichen, pe care l-am invitat ulterior la București. În anii care au urmat ne-am întâlnit în repetate rânduri la reuniuni internaționale. Aceste contacte au contribuit la consolidarea dialogului dintre România și China într-o perioadă de transformări profunde pentru ambele țări.
Am păstrat, de asemenea, o amintire deosebită a vizitei președintelui Jiang Zemin în România, în anul 1996. Vizita sa a confirmat caracterul special al relațiilor româno-chineze și a deschis noi perspective de cooperare.
Întâlnirea noastră de la Beijing, din iunie 2002, mi-a oferit însă prilejul de a-l cunoaște mai bine.
Dincolo de prestigiul funcției pe care o exercita, am descoperit un om cultivat, cu o memorie impresionantă, curios, atent la interlocutorul său și preocupat să înțeleagă argumentele celuilalt. Avea o remarcabilă capacitate de a îmbina fermitatea liderului politic cu naturalețea dialogului uman.
Mi-a rămas impresia că vorbea despre România nu ca despre o țară îndepărtată, ci ca despre un loc pe care îl cunoscuse și pe care îl purta încă în suflet.
În anul următor, am revenit la Beijing într-un moment dificil, marcat de epidemia de SARS. Am considerat atunci că prezența unui prim-ministru român în China era și un gest de încredere într-un partener și într-un prieten. Dialogul nostru a continuat apoi și în anul 2004, confirmând continuitatea relațiilor dintre țările noastre și după schimbarea generației de conducere de la Beijing.
Privind astăzi în urmă, cred că una dintre lecțiile pe care ni le lasă Jiang Zemin este aceea că relațiile dintre state nu se construiesc numai prin tratate, interese sau formule diplomatice.
Ele se construiesc și prin cunoaștere reciprocă.
Prin respect.
Prin încredere.
Prin memoria comună a unor experiențe împărtășite.
România a ocupat un loc aparte în viața lui Jiang Zemin.
Iar Jiang Zemin ocupă un loc aparte în istoria relațiilor dintre România și China.
Astăzi, la o sută de ani de la nașterea sa, îmi revine în minte acel moment de la Beijing în care a rostit, în limba română, versuri din Mihai Eminescu.
A fost mai mult decât un gest de politețe.
A fost expresia unei afecțiuni sincere pentru țara noastră și pentru cultura română.
De aceea, atunci când evocăm personalitatea lui Jiang Zemin, nu comemorăm doar un mare om de stat al Chinei moderne.
Evocăm și un prieten al României.
Vă mulțumesc!”

Din nou, la Cornu. Pentru cateva zile, deocamdata. Ma simt bine aici pentru ca zilele astea nu inseamna vacanta. Sunt obisnuit sa am ceva de facut in fiecare zi. La Cornu, trebuie, permanent, sa repar ceva, sa vad ce se intampla in solarii, in livada, daca au mancare porumbeii, sa ma ocup de caini. Mai trebuie taiata iarba, stranse ouale de la cele 30 de gaini (doar atatea au ramas!), trebuie culese primele prune.

Ca sa fiu sincer, o mare parte din lucrurile astea le face sotia mea. Oricum, ne bucuram sa ducem legume si fructe, pe masura ce se coc ,la copiii si nepotii nostri.

Politica, acum, e prea grea. O lasam pe seama celor de la Bucuresti.