Era o prioritate a politicii externe romanesti si a guvernului interimar retragerea, acum, a statutului de utilitate publica a acestei asociatii?

Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI) este una dintre cele mai importante instituții academice și diplomatice create în România în perioada postbelică pentru studiul dreptului internațional, al relațiilor internaționale și al istoriei diplomației românești. Înființată oficial în anul 1966, ADIRI a reunit, de la început, elite ale diplomației, ale mediului universitar și ale conducerii politice și culturale românești.Era oare o prioritate a politicii externe romanesti si a guvernului interimar retragerea, acum, a statutului său de utilitate publica? Acum, cănd se implinesc 60 de ani de la inființarea sa?

Înființarea ADIRI

Ședința inaugurală a ADIRI a avut loc la București în martie 1966, în prezența unor personalități de prim rang ale statului român. Relatarea publicată în ziarul Scânteia din 16 martie 1966 arată dimensiunea instituțională și politică a proiectului.

La reuniune au participat:

• Corneliu Mănescu, ministrul afacerilor externe;
• Grigore Geamănu, secretarul Consiliului de Stat;
• Adrian Dimitriu, ministrul justiției;
• Vasile Vlad, șeful Secției Relațiilor Externe a CC al PCR;
• academicienii Constantin Daicoviciu și Athanase Joja;
• Mircea Malița;
• reprezentanți ai diplomației, culturii și mediului științific românesc.

Asociația a fost concepută ca un cadru academic și profesional dedicat:

• studiului dreptului internațional;
• relațiilor internaționale;
• istoriei relațiilor și diplomației românești.

Potrivit documentului inaugural, scopul ADIRI era:

„analiza și interpretarea principiilor de politică externă ale țării noastre”, precum și promovarea „legalității internaționale” și a relațiilor internaționale bazate pe pace și cooperare.

Prima conducere

Adunarea generală a ales drept:

• președinte de onoare: Ion Gheorghe Maurer;
• președinte: prof. dr. Traian Ionașcu, director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei RSR.

Vicepreședinți au devenit:

• Corneliu Mănescu;
• prof. dr. Grigore Geamănu;
• acad. Constantin Daicoviciu.

Funcția de secretar general i-a revenit lui Mircea Malița, adjunct al ministrului afacerilor externe.

Consiliul executiv avea 21 de membri și era structurat pe trei mari secții:

1. Secția de drept internațional;
2. Secția de relații internaționale;
3. Secția de istoria relațiilor internaționale și a diplomației.

Printre conducătorii secțiilor se aflau:

• Mihail Ghelmegeanu – Secția de drept internațional;
• George Macovescu – Secția de relații internaționale;
• acad. Andrei Oțetea – Secția de istoria diplomației.

Director al ADIRI a fost o lungă perioadă de timp, Nicolas Fotino – despre care am scris adeseori pe blogul meu, ca și despre cei care au condus in anumite perioade mai apropiate sectiile Asociației – Ioan Mircea Pașcu, Dan Mircea Popescu, Adrian Severin, Vasile Secăreș, Silviu Brucan.

Revista ADIRI

Încă de la fondare, ADIRI și-a propus să publice rezultatele cercetărilor sale într-o revistă științifică de specialitate – Revista română de studii internaționale, pub;icată in română si in limbi străine. Redactor responsabil al revistei Asociației a fost ales, inițial, Grigore Geamănu.

Această tradiție editorială a continuat prin Revista Română de Drept Internațional (Romanian Journal of International Law – RRDI), publicație asociată Secției de Drept Internațional a ADIRI și ramurii române a International Law Association (ILA).

Revista a devenit una dintre principalele platforme românești dedicate:

• dreptului internațional public;
• jurisprudenței internaționale;
• dreptului european;
• diplomației juridice;
• practicii României în organizațiile și instanțele internaționale.

Si să nu uit, prin 2002, biblioteca ADIRI a fost transferată MAE.

ADIRI și școala românească de drept internațional

De-a lungul timpului, ADIRI a funcționat ca un spațiu de întâlnire între:

• diplomați;
• profesori universitari;
• cercetători;
• juriști specializați în drept internațional;
• experți în politică externă.

Organizația a avut legături importante cu Ministerul Afacerilor Externe, Academia Română șic cu principalele universități din țară.

In ultimii ani, Secția de Drept Internațional a fost asociată cu nume importante ale diplomației românești, printre care Bogdan Aurescu, președinte al Secției de Drept Internațional a ADIRI.

Trebuie să precizez că formula de asociație „umbrelă” pentru cercetătorii si experții in politică externă care a funcționat, in conditiile cunoscute de dinainte de 1989, nu au mai permis o activitate „centralizată” in cadrul unei asociații naționale. Practic, după 1989, s-au format numeroase centre de analiză politică, think-tank-uri de diferite feluri, ONG-uri diverse – care nu mai acceptau o condonare intr-o asociație cu regulile ADIRI. Așa incât, incetul cu incetul, ADIRI și-a pierdut relevanța națională si internațională, activitățile sale fiind concentrate in intâlnirile restrânse organizate de regretatul ambasador Lupeș.

În istoria diplomației românești, ADIRI rămâne, insă, in opinia mea, una dintre instituțiile care au contribuit decisiv la formarea și afirmarea școlii române de drept internațional dar si la formarea a numeroși diplomați. Părintii unora dintre cei care conduc astăzi MAE frecventau activitățile Asociației. Sigur, acel format nu mai era cel mai potrivit pentru lumea academică actuală. Dincolo de toate comentariile legate de rolul unora dintre membrii săi de după Revoluție, cred ca ADIRI – o instituție inteligentă a politicii externe românești din perioada Războiului Rece – trebuia lăsată să dispară in liniste. Nu deranja cu nimic – nu lua bani de la MAE sau de la guvern, nu mai avea sediu, nu mai avea salariați. Avea insă, si cred că are in continuare, un prestigiu pe care nu i-l poate afecta decizia inutilă a guvernului interimar, luată la propunerea ministrului de externe.

Fundația Europeană Titulescu vă invită miercuri, 13 mai 2026, începând cu ora 16.30, la lansarea volumului:
Nicolae Titulescu. Editura: Junimea 2025.

Invitați speciali:

Prof.univ. Dr Ioan SCURTU

Dr Ion CONSTANTIN

Dr Nicolae MAREȘ

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian NĂSTASE, Președintele FET.
Evenimentul se va desfășura la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, și va fi transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației.
Menționăm că intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
Sponsorii FET: Grampet Group, Grup Primacons.

Eforturile noastre, din ultimii 35 de ani, în cadrul Fundației Europene Titulescu, au fost îndreptate și spre aducerea la lumină și punerea în valoare a discursurilor și articolelor publicate de marele nostru diplomat în perioada extrem de agitată de după Primul Război Mondial. Este și cazul unui articol din 1924, publicat în Marea Britanie, și puțin cunoscut, privitor la relațiile cu Rusia.
Poziția României față de Basarabia în perioada interbelică a fost articulată clar în discursul diplomatic al lui Nicolae Titulescu, care sublinia legitimitatea istorică și politică a unirii provinciei cu statul român, în contextul tensiunilor cu Rusia. Argumentele sale, formulate într-o manieră coerentă și orientată spre opinia publică occidentală, au fost ulterior utilizate de cercetători pentru a ilustra atât politica externă a României, cât și construcția identității moldovenești în raport cu spațiul rus.
Interpretările ulterioare din istoriografie au evidențiat faptul că astfel de intervenții publice au contribuit la cristalizarea unui discurs identitar despre Basarabia, situat la intersecția dintre politică și cultură. Studiile lui Wim van Meurs și Charles King arată că pozițiile românești interbelice, inclusiv cele exprimate de Titulescu, au fost ulterior reinterpretate în contexte diferite, mai ales în perioada sovietică și post-sovietică. Astfel, articolul din 1924 capătă o valoare suplimentară, nu doar ca document de epocă, ci și ca reper în evoluția discursurilor despre identitate și legitimitate teritorială.

Referințe:
Nicolae Titulescu, ,,Two Neighbours of Russia and Their Policies. I. Romania and Bassarabia, ” The Nineteenth Century and After 95, nr. 568 (1924): 791-803; Wim van Meurs ,,Carving a Moldovian Identity out of History, ” Nationalities Papers 26, nr. 1 (1998): 39-56; Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture (Stanford: Hoover Intitution Press, 2000).

Analiza textului lui Nicolae Titulescu (1924)

Din perspectivă istorică, textul lui Nicolae Titulescu se înscrie în eforturile diplomatice ale României de după Primul Război Mondial, orientate spre consolidarea frontierelor și obținerea recunoașterii internaționale. În contextul activității sale în cadrul societății internaționale, inclusiv în Liga Națiunilor, articolul reflectă preocuparea constantă pentru securitatea regională și afirmarea statutului teritorial al României. Totodată, oferă o perspectivă relevantă asupra modului în care elitele politice românești au corelat identitatea națională cu politica externă.
În argumentația sa, Titulescu susține caracterul istoric al apartenenței Basarabiei la spațiul românesc, invocând atât continuitatea populației, cât și principiul autodeterminării, afirmat în contextul destrămării Imperiului Rus. Discursul său nu este doar o poziție diplomatică oficială, ci și o construcție retorică menită să legitimize România în fața marilor puteri occidentale. Astfel, articolul trebuie înțeles ca parte a unui demers mai amplu de integrare a problemei basarabene în dezbaterea internațională a epocii.
În ansamblu, articolul publicat în 1924 constituie o sursă esențială pentru înțelegerea modului în care România interbelică și-a formulat poziția față de Basarabia. Dincolo de valoarea sa imediată, textul evidențiază interdependența dintre argumentația istorică, discursul identitar și strategia diplomatică, contribuind la modelarea interpretărilor ulterioare privind identitatea și legitimizarea teritorială în Europa de Est.
Am dorit să aducem la viață, din nou, acest text, adăugându-i și traducerea în limba română, nu doar ca un omagiu pentru o mare personalitate românească, ci și pentru argumentele – atât de clar exprimate – într-o lungă dispută politică și tensionată cu URSS/Rusia.”

PS Brosura, cu textul articolului in engleză dar și cu traducerea sa in limba română, poate fi achiziționată la sediul Fundației Europene Titulescu.

În aproape fiecare campanie electorală din România apare aceeași formulă: „avem nevoie de un guvern pro-occidental”. Expresia este repetată de politicieni, analiști și de televiziuni ca un criteriu suprem de legitimitate politică. Rareori însă cineva pune întrebarea simplă: de ce nu vorbim, înainte de toate, despre nevoia unui guvern pro-românesc? După revoluția din 1848 dar si după Primul război mondial se punea aceeași intrebare. La fel după 1989.

Această întrebare nu este un atac împotriva Occidentului și nici o pledoarie pentru izolare. Ea pornește dintr-o observație elementară: statele mature nu își definesc identitatea politică prin raportare permanentă la alții. Statele serioase își definesc guvernele prin capacitatea lor de a-și apăra interesul național.

Americanii nu discută dacă administrația de la Washington este suficient de „pro-occidentală”. Ei vor un guvern care servește interesele Statelor Unite. Francezii nu votează pentru un executiv „pro-atlantic”, ci pentru unul care protejează economia, securitatea și influența Franței. Germania nu își judecă liderii după gradul de conformism geopolitic, ci după competența cu care apără interesele germane.

Doar în statele nesigure pe propria suveranitate si care au comportament de colonii apare obsesia validării externe.

Desigur, în cazul României, expresia „pro-occidental” are o explicație istorică legitimă. După 1989, România trebuia să aleagă clar între două direcții: revenirea în spațiul democratic occidental sau rămânerea într-o zonă gri dominată de instabilitate și influență post-sovietică. În anii ’90 și 2000, orientarea pro-occidentală a însemnat NATO, Uniunea Europeană, economie de piață, stat de drept și distanțare de modelul autoritar rusesc. A fost o alegere strategică necesară și, probabil, cea mai importantă alegere politică a României postcomuniste.

Problema este că această orientare strategică s-a transformat treptat într-un reflex intelectual. În loc să fie un instrument pentru apărarea intereselor României, „pro-occidentalismul” a devenit uneori un substitut pentru ele, fiind identificat cu anti-comunismul.

Astăzi, orice tentativă de a discuta lucid despre interesul economic, agricol, energetic sau diplomatic al României riscă să fie suspectată de „derapaj”, „naționalism” sau chiar „anti-occidentalism”. Nu contează dacă întrebarea este legitimă. Simplul fapt că ea afirmă existența unui interes românesc distinct devine suspect.

Aici apare adevărata problemă: confuzia dintre parteneriat și obediență.

Un stat matur poate fi aliat fidel fără să renunțe la propriile priorități. De fapt, exact așa funcționează marile democrații occidentale pe care pretindem că le admirăm. Statele Unite își urmăresc agresiv interesele economice și strategice. Franța își apără agricultura și industria chiar și împotriva unor presiuni externe. Germania negociază permanent în funcție de avantajul propriu. Polonia vorbește deschis despre interesul național polonez fără ca cineva să-i conteste apartenența la Occident. De aceea avem păreri diferite despre Acordul Mercosur – pentru că noi nu exportăm mașini Mercedes in America de Sud!

Numai România pare uneori obligată să demonstreze constant că merită acceptată.

Această stare de spirit vine și dintr-un complex istoric. Timp de decenii, românii au fost învățați că salvarea vine întotdeauna din exterior: de la marile puteri, de la instituții internaționale, de la „partenerii strategici”. În consecință, o parte a clasei politice a început să considere că principala ei misiune este să fie bine văzută afară, nu să fie respectată acasă.

Dar un stat nu poate deveni cu adevărat respectat în exterior dacă nu se respectă mai întâi pe sine.

A avea un guvern pro-românesc nu înseamnă ieșirea din NATO, ruptura de Uniunea Europeană sau ostilitate față de Occident. Înseamnă ceva mult mai simplu și mai normal: ca orice decizie majoră să fie evaluată în primul rând prin efectul ei asupra cetățenilor români.

Este bună o anumită politică pentru economia României? Ajută ea agricultorii români? Protejează resursele țării? Crește siguranța românilor? Îi împiedică pe tineri să plece din țară? Consolidează statul român sau îl face mai dependent?

Acestea ar trebui să fie întrebările centrale într-o democrație matură.

România nu are nevoie de o clasă politică anti-occidentală. Dar nici de una care confundă loialitatea strategică cu lipsa de coloană vertebrală. Un parteneriat autentic presupune respect reciproc, nu relații de tutelă psihologică. În fond, adevărata maturitate politică începe în momentul în care o țară nu mai cere permisiunea de a avea propriile interese.

România este parte a Occidentului. Tocmai de aceea ar trebui să învețe comportamentul statelor occidentale: să coopereze, să își respecte alianțele, dar să vorbească fără complexe despre interesul național.

Un guvern bun pentru România nu trebuie să fie ales pentru că este „pro-occidental”, ci pentru că este competent, demn și capabil să apere interesele românilor în interiorul lumii occidentale din care facem parte.