Dezbaterea despre politica externă americană

Dezbaterea de ieri despre politica externă americană, la mijlocul mandatului administratiei Trump, a fost foarte animată. M-am bucurat ca la ea au participat si multi tineri. Adaug astazi si un text al unui articol pe care l-am circulat pe flyer-ul evenimentului.

America’s Long Goodbye[1]

Adevărata criză a erei Trump

de Eliot A. Cohen

La urma urmei, 2018 nu a fost anul apocalipsei politicii externe a Statelor Unite. În mod normal, acesta nu ar fi un motiv de sărbătoare. Dar dată fiind anexietatea Președintelui Donald Trump și ceea ce administrația lui ar putea face – retragerea din NATO, începerea unui nou război cu Iranul sau cu Coreea de Nord – cred că ar trebui să fim recunoscători. De fapt, primii doi ani în funcție ai lui Trump au fost caracterizați de un surprinzător grad de stabilitate. Președintele s-a dovedit a fi așa cum mulți dintre criticii săi l-au tot acuzat: beligerant, arogant, nerăbdător, iresponsabil, leneș, temperamental și obsedat de sine. Totuși, în mod remarcabil, aceste defecte nu s-au translatat în dezastrele anticipate.

Însă, în ciuda calmului de suprafață al ultimilor doi ani, nu se poate spune că nu poate apărea o criză în politica externă americană, pentru care Trump ar fi atât simptomul cât și cauza. Președintele a prezentat un program de politică externă extrem de neinspirat, o viziune care nu creează încredere aliaților SUA, este disprețuitoare la adresa instituțiilor internaționale și indiferentă (dacă nu chiar ostilă) față de ordinea liberală internațională pe care Statele Unite au susținut-o timp de aproape opt decenii.  Adevărata tragedie, însă, nu este că președintele promovează această viziune defectă, ci aceea că viziunea sa este pur și simplu o interpretare viciată a ceea ce pare a se contura drept noul consens atât la dreapta cât și la stânga eșichierului politic, și anume ideea că Statele Unite ar trebui să accepte un rol mai modest pe scena internațională.

Putem (și ar trebui) să sperăm că forțele care au exercitat constrângeri asupra lui Trump până acum vor continua să limiteze pagubele în perioada în care acesta va mai rămâne în funcție, însă presiunea ca Statele Unite să facă un pas înapoi în gestionarea afacerilor globale nu a început cu acest președinte și nici nu se va sfârși cu finalul mandatului său. Criza politicii externe americane în perioada de după Războiul Rece a început de mult timp și va dura dincolo de Trump.

A TRĂI PERICULOS

Deși ceea poate fi mai rău nu s-a întâmplat, politica externă a președintelui a fost bizară și, în anumite privințe, îngrijorătoare. În privința comerțului, administrația sa a aruncat în aer Tratatul NAFTA doar pentrru a-l înlocui cu Acordul SUA-Mexic-Canada, care include câteva prevederi mai favorabile fermierilor americani dar care, în cea mai mare parte, seamănă cu textul inițial. Ceea ce e mai preocupant este faptul că Trump a început un război comercial cu China în timp ce își intensifică nemulțumirile Statelor Unite față de furtul de proprietate intelectuală, totul în contextul unor confruntări agresive și din ce în ce mai numeroase dintre forțele militare chineze și flota americană din Marea Chinei de Sud. Aceste mișcări sunt riscante însă încă nu și-au produs efectul.

Diplomația lui Trump cu adversarii SUA a fost la fel de imprevizibilă, dar și în această privință pagubele au fost limitate până acum. În cazul Coreei de Nord, Trump a amenințat inițial că va elibera ”foc și furie”, pentru ca apoi să treacă la o atitudine care să calmeze regimul. A suspendat exercițiile militare comune SUA – Coreea de Sud, s-a întâlnit cu liderul nord-corean Kim Jong-un și a declarat, cu ocazia unei adunări publice din septembrie 2018, că el și Kim ”s-au îndrăgostit unul de celălălt”. (Aceste acțiuni nu par să aibă un efect real asupra programului nuclear nord-corean, totuși). În privința Iranului, Trump a anulat politica administrației Obama prin retragerea din acordul nuclear, în mai 2018, și prin impunerea de sancțiuni financiare Teheranului. În sfârșit, în ceea ce privește Rusia, guvernul acestei țări a continuat o politică de confruntare în ciuda retoricii amicale a președintelui american.

Relațiile Statelor Unite cu unii dintre aliații săi, în special cei europeni, au fost câteodată încordate, dar altele au rămas neschimbate. SUA s-au apropiat și mai mult de India și și-au întărit relațiile cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Guvernul israelian de dreapta al premierului Netanyahu este extrem de fericit cu administrația Trump care a mutat ambasada americană la Ierusalim și a tăiat finanțarea palestinienilor. Iar Japonia, al cărei prim-ministru, Shinzo Abe, a dezvoltat o relație amicală cu Trump, a reușit să evite, până acum, mânia președintelui.

Războaiele Statelor Unite au continuat și ele. Campania SUA împotriva talibanilor, în Afganistan, a ISIS, în Irak și Siria, și a mișcărilor islamiste, în Africa, continuă în același ritm, cu schimbări minore față de administrația Obama. În aprilie 2018, când a fost întrebat ce intenționează să facă în privința trupelor americane din Siria, Trump a spus: ”Vreau să ieșim!”, dar apoi și-a schimbat părerea și, astăzi, 2.000 de soldați americani rămân staționați în această țară, cu misiunea de a contracara influența iraniană.

Există un sens în spatele politicii externe a lui Trump (”America înainte de toate”) dar nu și un concept geopolitic – un plan sau un set de priorități bazate pe calcule și reflecție. Sub leadership-ul lui, Statele Unite au ales confruntarea nu doar cu China și Rusia, dar și cu aliați precum Canada, Mexicul și UE. Speranțele lui de a denucleariza Coreea de Nord și de a rezolva conflictul israelo-palestinian sunt, pentru mulți analiști, doar o himeră. Politica sa pare condusă de zvâcniri sporadice de beliegranță sau entuziasm, fără legătură cu vreun set de obiective coerente sau metode prin care acestea ar putea fi atinse. Și totuși, în multe chestiuni importante, adminsitrația Trump, așa imprevizibilă cum este, a păstrat politica externă americană mai mult sau mai puțin intactă.

CUM A RĂMAS TRUMP PE DRUMUL CEL BUN

Cum se explică această continuitate? Un motiv ar fi că Trump nu pare să fie prea atent, înțelege destul de puțin din modul de funcționare al guvernului federal și are tendința de a fi interesat mai mult de luptele politice interne. Surse din administrație au descris un tablou destul de credibil în această privință. Nu este, deci, surprinzător că cineva care, susțin unii, își ia informațiile în principal de la televizor nu poate pricepe complexitatea guvernului american.

Un alt aspect indubitabil este acela că Trump se confruntă cu o opoziție fără precedent în interiorul propriei administrații. Aceasta a crescut când Trump și-a înlocuit primii consilieri. Secretarul de stat Mike Pompeo și Consilierul pe probleme de securitate națională James Bolton sunt mult mai familiarizați cu Washington-ul decât predecesorii lor și mult mai experimentați în a-i spune președintelui ceea ce vrea să audă. Viziunile celor doi sunt apropiate de cele ale establishment-ului republican; au doar grijă să nu i le spună în față lui Trump. Ei urmează exemplul Secretarului Apărării James Mattis, care a evitat Casa Albă, a refuzat să-l contrazică pe președinte și, în liniște, a luptat pentru a obține o poziție de status quoîn absolut orice, de la numărul trupelor din Orientul Mijlociu până la angajamentul SUA în cadrul NATO. Conflictele interne ale administrației sunt cele mai vizibile în ceea ce privește politica față de Rusia: Trump îl felicită pe președintele rus Vladimir Putin pentru ca, mai apoi, să urmeze (mai mult sau mai puțin) linia dură promovată de subordonații săi.

O altă explicație pentru continuitatea administrației cu cele anterioare este că liderii străini, la fel ca și oficialii lui Trump, au învățat să-l manipuleze pe președinte. De exemplu, președintele polonez Andrzej Duda a propus stabilirea unei baze americane permanente în Polonia și denumirea acesteia drept ”Fortul Trump”, o sugestie seducătoare pentru președintele american căruia, lăsând la o parte criticile în privința NATO, îi place să-și pună numele pe clădiri. Președintele francez, Emmanuel Macron, l-a impresionat pe Trump invitându-l la diverse parade militare pe care acesta din urmă și le-ar dori și în Statele Unite. Iar președintele nord-coreean l-a flatat pe Trump scriindu-i calde epistole personale. Liderii femei, pe de altă parte – precum premierul Marii Britanii, Theresa May sau Cancelarul german Angela Merkel – relaționează greu cu un președinte care și-a făcut un cult din masculinitatea lui temperamentală dar deloc inteligentă.

Trump a beneficiat și de o continuare a îmbunătățirii situației economice din Statele Unite, fapt are a risipit în mare parte anexietatea pe care războaiele lui comerciale le-ar fi provocat. Luni și luni de creștere a bursei, rata scăzută a șomajului și creșterea economică nu doar că au distras atenția de la comportamentul imprevizibil al lui Trump, dar i-au dat președintelui și un leverage. Un președinte american suficient de agresiv poate oricând să impună Canadei și Mexicului termenii renegocierii NAFTA, date fiind dimensiunile celor trei economii. Iar acest lucru a fost și mai ușor, dată fiind prosperitatea actuală a Statelor Unite.

În sfârșit, Trump însuși poate că nu primește destul credit pentru circumspecția sa tactică. El este, dintr-un anume punct de vedere, puțin înclinat spre a-și asuma riscuri. A fost ezitant în privința folosirii forței militare și și-a exprimat dorința ca Statele Unite să se retragă nu doar din Siria, ci și din Afganistan și Irak. Deși a cochetat cu ideea unei intervenții militare în Venezuale, a fost convins rapid să renunțe la ea. Este limpede că nu dorește un război în Peninsula Coreeană; dacă e ceva ce-și dorește foarte mult, este să fie președintele care a pus capăt războiului coreean. Ca dezvoltator imobiliar a cărui carieră s-a bazat pe împrumuturi masive – plasând riscurile în sarcina altora – Trump a reușit să evite pericolele reale întreaga sa viață, ceea ce ar putea explica și refuzul de a vizita trupele americane din zonele de război.

O NOUĂ NORMALITATE?

Pagubele primilor doi ani de mandat al lui Trump au fost, din fericire și în ciuda tuturor previziunilor, mai puține decât se temeau cei mai mulți. Pe termen lung însă, influența sa nocivă își va pune amprenta. De exemplu, bufoneriile și retorica sa subminează credibilitatea Statelor Unite. Conform unui studiu al Pew Research Center, care a sondat repondenți din 25 de țări, comunitatea internațională are mai multă încredere nu doar în Macron și Merkel, dar și în Putin și în președintele chinez Xi Jinping. Administrația Trump a reușit să scadă, la un nivel surprinzător, sentimentul constanței SUA care s-a dovedit indispendabil în ordinea liberală de după cel de-al Doilea Război Mondial. Efectele acestei pierderi de credibilitate nu se văd acum, dar ele pot deveni periculoase în cazul unei crize – când, de exemplu, aliații SUA nu vor mai asigura susținere sau, mai rău, vor alege să acomodeze interesele unor puteri rivale precum China sau Rusia.

Mai sunt și alte pericole. Dacă investigația procurorului special Robert Mueller privind o posibilă conivență între campania lui Trump și Rusia se încheie cu o acuzație credibilă împotriva președintelui sau a unuia dintre membrii familiei sale, acest lucru va genera o criză internă ale cărei efecte vor reverbera și în politica externă. Mai există și incertitudinile lumii actuale – atacuri teroriste, escaladări militare, teste nucleare ș.a. Astfel de incidente au mai surprins președinți în trecut și ar mai putea surprinde în viitor. Acțiunile lui Trump nu sunt o garanție pentru rezultate viitoare.

Și totuși, chiar dacă administrația Trump nu este lovită de crize internaționale sau de un scandal intern devastator, președinția sa nu anticipează nimic bun pentru politica externă americană – pentru motive care țin mai puțin de ceea ce anume el face, cât de ceea ce reprezintă el. În spatele haosului zilnic din interiorul administrației se află o viziune mai mult sau mai puțin unită. Trump a sintetizat succint această viziune asupra lumii în discursul său din septembrie 2018 în fața Adunării Generale a ONU, când a chemat lumea să ”aleagă un viitor al patriotismului, al prosperității și al mândriei”. Patriotism pe care îl contrapune guvernanței globale, prosperitate pe care o contrapune înțelegerilor care defavorizează Statele Unite, și mândrie națională pe care o contrapune viziunii universaliste a umanității.

Ceea ce este cel mai periculos în viziunea lui Trump asupra lumii, nu sunt elementele de incoerență sau impredictibilitate, ci tocmai cele coerente și previzibile – a căror fascinație nu se limitează la președinte și susținătorii săi populiști. Este adevărat, în multe privințe viziunea lui nu diferă de cea a predecesorilor săi. Trump crede, ca și Barack Obama, că majoritatea intervențiilor americane în regiuni ale lumii au fost costisitoare și stupide și că Statele Unite ar trebui să se concentreze pe construirea națiunii acasă. Deși administrația Obama avea o abordare mai diplomatică decât cea de astăzi, accentul său pe ”asistența din culise” a permis actualul dezastru din Siria. De asemenea, același Obama a practicat propria formă de reducere a costurilor, evidentă în decizia de a întârzia securizarea Acordului Trans-Pacific până când era deja prea târziu.

Asta înseamnă că pretenția lui Trump de a pune ”America înainte de toate” nu este doar o greșeală a unui debutant în politica externă, ci expresia a ceva mai profund și mai conceptual: o permanentă depărtare, în rândul liderilor americani, de la concepția domionantă a politicii externe americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Cu un alt personaj și cu o articulare mai inteligentă, viziunea de politică externă a lui Trump ar putea deveni o doctrină – una în care Statele Unite sunt pur și simplu o putere între altele. Din această perspectivă, Washington-ul ar trebui să-și urmărească propriile interese, să promoveze libertatea în interiorul lor și doar din când în când în altă parte a lumii, și să respingă din principiu organizațiile internaționale pe care generațiile precedente de lideri americani le-au construit cu atâta grijă.

MAREA GENERAȚIE

Este puțin probabil ca Trump să-și schimbe opiniile în timpul mandatului; el pare cu adevărat incapabil să o facă. Asta înseamnă că, în cel mai bun scenariu, Statele Unite trebuie să se aștepte la încă doi sau șase ani de ineficiență în care țara este haotică, lipsită de priorități, agresivă economic și indiferentă față de normele și instituțiile internaționale la crearea cărora a contribuit. Asta nu e nici pe departe atât de rău precum himera unui război nuclear anticipată de unii critici ai președintelui. Dar este suficient de îngrijorătoare.

Totuși, cel mai preocupant semn pentru viitor este că, deși Trump a înrăutățit aproape fiecare latură a politicii externe americane, nu este el singurul responsabil pentru comportamentul din ce în ce mai haotic, obtuz și egoist al Statelor Unite. El doar a accelerat un trend– acela al retragerii Washington-ului din responsabilitățile sale globale – care se manifesta deja la momentul învestirii sale și care va continua și după el, de vreme ce rădăcinile sale nu se află în evenimente politice din trecut, ci din pierderea memoriei vii a celui de-al Doilea Război Mondial, un eveniment istoric care a revoluționat politica externă americană și i-a stabilit cursul pentru secolul XX.

Generația de oameni de stat americani care au fixat reperele ordinii mondiale de după război învățase lecții grele. Din experiența cu Japonia imperială, cu Germania nazistă și, mai târziu, cu Uniunea Sovietică, ea a învățat că națiunile libere trebuie să lupte cu ideologiile și guvernele care se opun libertății individuale. Din Marea Criză și din naționalismul economic al anilor ’30 a învățat că politicile de a-ți îmbunătăți situația economică pe spinarea altor țări și concentrarea pe avantajul statului mai degrabă decât pe reguli sistemice, pot crea condițiile pentru înflorirea ideologiilor totalitariste. Și a mai învățat din haosul geopolitic al perioadei interbelice că ordinea securizează pacea, că Statele Unite trebuie să intervină și s-o garanteze printr-un set de alianțe permanente și instituții internaționale conduse de ele. Acestea poate nu vor favoriza mereu politicile americane, dar liderii SUA au recunoscut că, pe termen lung, vor favoriza interesele americane.

Acea generație a învățat lecțiile bune, dovadă faptul că pacea și prosperitatea durează de 70 de ani. Însă, în realitate, politica externă pe care a creat-o a fost un dușman al tradițiilor Statelor Unite dinainte de 1940, conform cărora țara era doar o putere comercială puțin interesată de politica puterilor globale, cu excepția situației în care își proteja și perpetua influența în emisfera occidentală. Eliberarea de aceste tradiții a necesitat experiența celor care trăiseră pe pielea lor Marea Criză și distrugerile războiului. Astăzi, aceste lecții nu mai reprezintă un adevăr trăit, ele sunt dogme obsolete. Cele mai multe elite ale politicii externe americane au uitat cum să pledeze în favoarea unei ordini globale care există de mai mult timp decât ei. Mulți dintre ei au uitat să și pledeze. Așa că atunci când Trump a venit și a strigat ”Să facem America măreață din nou!” și a  cerut să știe de ce menținerea ordinii mondiale merita efortul și timpul Washington-ului, elitele n-au mai știut ce să răspundă.

 

LA REVEDERE CU TOATE ACESTEA

Mai presus de orice, generația care s-a maturizat în timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial avea o viscerală conștiință a cât de rea ar fi fost lumea dacă Statele Unite n-ar fi intervenit. A învățat lucrul ăsta în cel mai teribil mod cu putință, trecând printr-un război care a costat Statele Unite 400.000 de vieți și alte milioane din alte țări. Dispariția ei și a generațiilor educate de ea sunt factorul cel mai important al viitoarei politici externe americane.

Unul dintre semnele acestei schimbări s-a produs la 25 august 2018, când senatorul de Arizona John McCain a murit la vârsta de 81 de ani. McCain a fost un om construit din experiențele generației părinților săi, care l-au făcut nu doar să promoveze angajamentul american în lume, dar să și reprezinte neobosit Statele Unite în străinătate. Nu se cîștigă voturi vizitând zone de criză sau pledând pentru alianțe, și totuși McCain a fost neabătut în a face toate aceste lucruri. Nu există un succesor al lui în niciunul dintre cele două partide. Și nici vreun politician contemporan atât de ferm angajat în favoarea unei atitudini bipartizane în politica externă.

Inerția este o forță puternică, mai ales când e vorba de instituții. Și, pentru moment, continuă să limiteze eforturile lui Trump de a redefini sistemul internațional, transformându-l într-unul mai naționalist. Însă, după ce își va termina mandatul, nu se va mai putea reveni la consensul anilor ’90 care era susținut de oameni cu amintiri personale despre ce înseamnă lumea fără leadership-ul american. Iraționalul ”America first” de azi al dreptei poate fi foarte bine înlocuit cu un la fel de irațional ”America first” al stângii în 2020 sau 2024. Tendința este deja vizibilă.

Până la urmă, amândurora le-ar putea lua locul un ”America first” a unei populații epuizate. Această versiune ar putea fi marcată de mai multă moderație și o cantitate mare de blazare însă va reprezenta o întoarcere la mentalitatea de la finalul anilor 1930. Statele Unite ar avea relații comerciale cu restul lumii dar ar manifesta indiferență față de masacre sau chiar genocid, s-ar retrage psihologic, dacă nu și formal, din instituțiile internaționale și ar trăi cu convingerea că, atâta vreme sunt o putere militară, nicio altă țară nu le poate afecta libertățile sau interesele.

Această ultimă convingere, în special, s-a dovedit a fi neadevărată. Într-o oarecare măsură, interferența străină în procesul politic american s-a dovedit și ea neadevărată. Dar poate fi neadevărată și în alte moduri, poate mai violente, în cazul în care alte țări ajung să creadă că pot folosi forța și pot fi agresive fără a provoca o reacție americană. S-a mai întâmplat în trecut, când Statele Unite au evitat să se implice iar rezultatele nu au fost dintre cele mai fericite. Din păcate, cei care își vor mai aminti de ele vor dispărea în curând. Nu puteam decât spera, dar nu să ne și așteptăm, ca lecțiile dure pe care ei le-au învățat să nu piară o dată cu ei.

 

Activitatea Fundaţiei Europene Titulescu poate fi urmărită pe site-ul nostru (www.titulescu.eu), pe Facebook (www.facebook.com/FundatiaEuropeanaTitulescu), pe Twitter (twitter.com/FTitulescu), pe LinkedIn (Fundatia Europeana Titulescu) şi pe Google+ (Fundatia Titulescu).

Fundaţia Europeană Titulescu

Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1, Bucureşti, România; website: www.titulescu.eu; tel: 021 222 19 83; fax: 021 222 19 92; e-mail: fundatiatitulescu2013

[1]Sursa: https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/long-term-disaster-trump-foreign-policy

5 - 19.03.2019 - Dezbatere - Doi ani de pol itică americană sub administrația Trump.jpg

Dezbatere la FET despre politica externa americana

Fundația Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice organizează marți, 19 martie a.c., începând cu ora 16:30, dezbaterea cu tema „Doi ani de politică externă americană sub administrația Trump – unde suntem și ce urmează?”

Invitați speciali:

Mircea GEOANĂ, Președintele Aspen Institute România 

col. Ion PETRESCU, analist militar

 Moderator: prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE, președintele Fundației Europene Titulescu.

Evenimentul este organizat cu sprijinul BIOFARM S.A. și SIF MOLDOVA și va avea loc la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, București.”

La mormantul lui Titulescu

Titulescu s-a nascut in 4 martie 1882, la Craiova si a murit in 17 martie 1941, la Cannes. Repatrierea osemintelor lui s-a facut, in baza testamentului sau, la 7 martie 1992, in timpul mandatului meu de la Externe.

Fundatia Europeana Titulescu, infiintata in urma cu 28 de ani, fundatie pe care o conduc de atunci, a reusit nu numai indeplinirea acestui act testamentar al lui Titulescu dar a organizat, in acesti ani, sute de evenimente interne sau internationale, a publicat zeci de lucrari ale sau despre Titulescu.

In luna martie, mergem insa  la Brasov, asa cum s-a intamplat si ieri, pentru a depune o coroana de flori la mormantul sau, din curtea bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brasovului.

M-am bucurat sa-l reintalnesc, cu acest prilej, pe pe carturarul Vasile Oltean care ingrijeste  Muzeul Primei scoli romanesti din Transilvania. Imi este greu sa inteleg de ce nu s-a reusit inca infiintarea unui muzeu Coresi, de ce nu sunt puse in valoare cartile exceptionale aflate acolo.

Parintele Oltean a organizat, cu prilejul comemorarii lui Titulescu si o expozitie cuprinzand cartile sale si numeroase fotografii.

5 - 15.03.2019 - Comemorare Titulescu Brasov.jpg

Marea Moschee Șeic Zayed din Abu Dhabi

Un alt obiectiv grandios din Abu Dhabi il reprezintă Marea Moschee Șeic Zayed – fondatorul si presedintele federatiei Emiratelor Arabe Unite. Reperele in timp sunt următoarele : născut in 1918, Șeicul Zayed a folosit descoperirea petrolului pentru a moderniza emiratele din zonă iar in 1971 a creat EAU. A murit in 2004.

Planurile moscheii au fost concepute in 1986, lucrările debutând zece ani mai târziu. A fost inaugurată în 2007. Suprafata construită a moscheii este de peste două hectare si la ea au lucrat peste 3000 de muncitori. Are capacitatea de a aduna peste 40 000 de persoane pentru evenimente religioase. Cupola principala are 85 de metri inaltime. In exterior există peste 1000 de coloane din marmură cu intarsii din pietre semi-pretioase. Sala de rugăciune principală are peste 5000 de metri pătrati. Covorul din această sală cântăreste 35 de tone si la el au lucrat 1300 de femei.

Lustrele sunt importate din Germania si au milioane de cristaluri Swarowski. Cea mai mare are o inaltime de 10 metri.

Marmura si materialele de constructii au fost comandate in 35 de tari. In felul acesta, moscheea a devenit o formă de colaborare intre civilizatii.

Curtea interioară, unde se află cel mai mare mozaic din lume, este de o frumusete deosebită.

Ne-am bucurat să intâlnim si să ne salutăm cu mai multi turisti din Romania.