Am avut, zilele acestea, un moment de iluminare după ce am citit declarația doamnei Țoiu: „Am reușit să redăm dreptul la adevăr, alături de voi. Am aprobat in ședinta de guvern desecretizarea arhivelor cu documente din primii ani ai tranziției”. Mi-am spus – iată, in sfârșit o mare realizare a politicii externe actuale, in contextul crizelor majore cu care se confruntă omenirea!
Cât curaj să arăți poporului adevărul despre alegerile din mai 1990, după ce le-ai spus adevărul despre alegerile din 2024 (sau nu incă?). Și apoi ideea desecretizării „la metru”, pentru că, nu e așa, România nu mai are secrete față de nimeni, poate doar in ceea ce priveste sursele de finanțare ale unora dintre ong-uri. Wow! Deci, liber la transparență. Ce lovitură dă, incă o dată, USR-ul!
Bănuiesc insă că volumul meu cu documentele si telegramele desecretizate pentru perioada 1990-1992 (151 de telegrame), publicat in 2019 (460 de pagini), nu se pune. Mi-am permis să adaug aici cuprinsul si textul meu introductiv. Sunt insă convins că cei din conducerea MAE au acest volum pe birou. Și probabil si cele 10 volume din cartea mea „România după Malta” (peste 6700 de pagini- aproximativ 0,40 m. liniari), volume in care sunt consemnate principalele momente și intâlniri ale mele – in calitate de ministru al afacerilor externe – cu diplomati și lideri politici străini in perioada 1990-1992. In acele volume analizez, separat, și contextul acelor evenimente și, desigur, importanța lor pentru România. Temele erau, desigur, cele cunoscute, inclusiv mineriadele, Regele Mihai, reunificarea Germaniei, tratatul cu URSS. Bănuiesc că noua conducere a ministerului a conspectat, cu multă seriozitate, acele pagini ale diplomației românești din perioada de tranziție! Curiozitatea lor pentru acea perioadă este legitimă, mai ales că atunci ei erau probabil la vârsta când mergeau la grădiniță și nu au avut posibilitatea să cunoască direct tensiunea acelor vremuri!
Cuprins
CUVÂNT ÎNAINTE (Adrian Năstase)…………………………………………………….. VII
STUDIU INTRODUCTIV – MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE AL ROMÂNIEI LA ÎNCEPUT DE DRUM NOU 1990 – 1992 (Dumitru Preda) XIII
NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI…………………………………………………………………. XXVII
LISTA DOCUMENTELOR………………………………………………………………… XXIX
DOCUMENTE……………………………………………………………………………………….. 1
ANEXE……………………………………………………………………………………………… 277
I MINISTERUL AFACERILORI EXTERNE AL ROMANIEI CARTE ALBA ȘASE LUNI DE PREOCUPĂRI, ACȚIUNI ȘI INIȚIATIVE iunie-decembrie 1990…………………………………299
II MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE AL ROMÂNIEI CARTE ALBA
PREOCUPĂRI, ACȚIUNI ȘI INIȚIATIVE ianuarie 1991-mai 1992……………………………………………… 301
III MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE AL ROMÂNIEI RAPORT DE ACTIVITATE
În perioada octombrie 1991- octombrie 1992…… …………………………….385
IV NOTĂ PRIVIND SITUAȚIA AMBASADORILOR LA POST 14 mai 1991………………………………. 405
V SITUAȚIA STATISTICĂ A PERSONALULUI MINISTERULUI AFACERILOR EXTERNE 15 mai 1991.. …………..407
VI DIRECȚIA ORGANIZARE ȘI PERSONAL. Punctaj de probleme privind selecționarea, pregătirea și perfecționarea personalului diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe în anii 1990-1991 și în perspectiva…………….409
VII DIRECȚIA ORGANIZARE ȘI PERSONAL. Nota privind încadrarea cu personal a Ministerului Afacerilor Externe 19 iulie 1991……………………………………………………………………………..413
VIII DIRECȚIA DE ORGANIZARE ȘI PERSONAL. Programul de pregătire profesională a personalului diplomatic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe (pentru anul de învățământ octombrie 1991-iunie 1992) 18 septembrie 1991. ………………………………….419
IX DIRECȚIA DE ORGANIZARE ȘI PERSONAL. Notă privind stadiul pregătirii tinerilor diplomați din MAE (1990-1991)……………………………421
INDICE ONOMASTIC………………………………………………………………………… 427
I L U S T RA Ț I I…………………………………………………………………………………. 433
CUVÂNT ÎNAINTE
Prof.univ. Dr Adrian NĂSTASE
Se vor împlini, în curând, 30 de ani de la desemnarea mea ca ministru al Afacerilor Externe. Acest lucru se întâmpla, în 28 iunie 1990, la câteva luni de la Revoluție și la două săptămâni după „celebra” mineriadă din 13-15 iunie.România intrase într-o perioadă de transformări, cu multe speranțe, dar și cu multe provocări pentru politica externă, în contextul redefinirii sferelor de influență din Europa și din lume.
Activitatea mea la Ministerul Afacerilor Externe este consemnată în cele10 volume, cu peste 6 000 de pagini, pe care le-am publicat în perioada 2006- 2011. „România după Malta” cuprinde numeroase documente – stenograme, comunicate, memorandumuri, declarații – și acoperă întreaga perioadă a mandatului, respectiv perioada 28 iunie 1990-18 noiembrie 1992. Am publicat recent și o sinteză a acestor volume, sub titlul România după Malta. Ghid de lectură (Editura Muzeului Literaturii Române, 2018).
Am dorit, însă, ca alături de consemnarea unor evenimente, discuții cu demnitari din străinătate, interviuri în țară sau străinătate, pe teme de politică externă, să adaug și documente primare în legătură cu restructurarea, după 1990, a Ministerului Afacerilor Externe și să evidențiez, de asemenea, felul în care s-au elaborat noile linii ale politicii externe, transmise apoi prin telegrame circulare către ambasadele României.
În acest scop, grație sprijinului Arhivelor noastre Diplomatice, au fost desecretizate o parte din aceste documente, apreciate mai puțin „sensibile”, care sunt acum publicate pentru prima dată în acest nou volum. Ele se concentrează, în mare parte, pe ceea ce a însemnat procesul de reformă din Minister. Astfel, la mai puțin de o lună după formarea noului Guvern, în cadrulcolectivului de conducere, am prezentat concepția mea și proiectul pentrunoua schemă organizatorică a MAE. Între modificările propuse, s-a decis crearea unor departamente de ordin funcțional, crearea unor structuri noi, cum ar fi Direcția pentru Probleme Economice sau Compartimentul pentru Drepturile Omului. De asemenea, am hotărât includerea Consiliului Juridic în cadrul Cabinetului Ministrului, iar trimiterea materialelor înaintate Guvernului să se facă, toate, cu avizul acestui Consiliu Juridic. Tot atunci, am propus Primului Ministru stabilirea anumitor reguli precise privind organizarea și realizarea vizitelor demnitarilor români în străinătate, care să aibă avizul MAE. Am discutat, totodată, asupra necesității de a revedea, în noile condiții, Statutul Corpului nostru Diplomatic.
La 25 iulie 1990 avea să fie publicată Hotărârea nr. 834 privindorganizarea atribuțiilor și modul de funcționare a Ministerului Afacerilor Externe. Aceasta cuprindea elemente de noutate referitoare la Administrația Centrală și la Serviciul exterior: astfel, structura organizatorică internă acoperea 614 posturi; conducerea era asigurată de Consiliul MAE, ca organ operativ de lucru, compus din Ministru, Secretarii de Stat și Sub- secretarii de Stat, și de Colegiul Ministerului, care includea, pentru prima dată, în afara membrilor Consiliului, directorii, precum și 2-3 reprezentanți ai salariaților. Serviciul exterior era format din misiunile diplomatice, oficiile consulare și centrele culturale din străinătate.
Am apreciat de la început că efortul principal în cadrul Ministerului trebuia să fie concentrat pe procesul de remodelare nu numai structurală, ci de realizare atât a analizei, cât și a planificării politice cu o viziune clară, de durată medie, asupra obiectivelor de atins. Pentru aceasta, am decis să „scoatem”diplomații din clădirile misiunilor noastre, pornind de la considerentul că relația acestora nu este una strictă cu Ministerul de Externe din țara respectivă, ci impune o relație complexă de contact firesc cu întreaga societate din țara de reședință, inclusiv cu parlamentarii, cu presa. Noua structură a Ministerului a marcat, de aceea, și noile puncte de interes, noile priorități, cum ar fi problematica multilaterală europeană, relațiile cu emigrația (diaspora) română sau problematica drepturilor omului și ale minorităților.
În același scop al sporirii eficienței acțiunilor diplomatice în conformitate cu noile realități social-politice din țară, am acordat o atenție specială deopotrivă reînnoirii Corpului nostru Diplomatic și calității și profesionalismului membrilor acestuia; în acest scop, am adus și antrenat numeroși tineri, mulți dintre ei fiind trimiși la studii în străinătate, cu burse ale Ministerului.
Desigur, problema calității ambasadorilor trimiși ca reprezentanți ainoii Puteri democratice în străinătate s-a impus, în mod evident, după Revoluția din decembrie. Cei mai mulți dintre titularii de dinainte au fost inițial retrași în Centrală, apoi unii s-au pensionat. În aceste condiții, a fost important ca în procesul de recrutare al noilor șefi de misiune să atragem acele personalități ale vieții culturale și științifice, având atât prestigiu intern, cât și internațional, care au acceptat să participe la misiunile noastre diplomatice de peste hotare. Am urmat, însă, modelul american, stabilind ca ponderea diplomaților de carieră pentru posturile de ambasadori să reprezinte, totuși, între 70 și 80%.
Am reintrodus, totodată, instituția consulatului onorific și am revalorizat statutul atașaților culturali, aducând în minister și trimițând laprincipalele ambasade scriitori și oameni de cultură.
Cu sprijinul colegilor din Minister am pregătit un manual de ceremonial diplomatic și am reluat publicarea „Anuarului diplomatic”; am invitat, deasemenea, parlamentari în delegațiile MAE la activitățile din cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Am căutat, în același timp, să urmărim mai îndeaproape felul în care erau reflectate, în străinătate, evoluțiile politice din țara noastră. La unele ambasade, la acel moment (1990), situația era destul de supărătoare, în sensul că nu existau diplomați care să cunoască limba țărilor respective, astfel încât nu aveam acces la relatările și comentariile de presă și de pe alte căi de comunicare. De aceea, am luat măsuri imediate pentru a remedia această stare de lucruri și am dispus ca în cadrul fiecărei misiuni să fie nominalizați diplomați care să aibă drept sarcină și urmărirea conținutului publicațiilor (ziare, reviste, etc.) din țările respective.
Relațiile cu românii de pretutindeni au constituit un alt aspect deosebit al activității Ministerului, menit a întări încrederea în raporturile conaționalilor cu Statul român, în dezvoltarea legăturilor lor cu Țara care se înscria acum pe un drum de prefaceri profunde, democratice. Iată motivul pentru care am creat un compartiment special, atașat Departamentului cultural, în fruntea căruia l-am desemnat pe scriitorul Adrian Dohotaru; acesta avea să coordoneze cu dinamism nu numai problematica propriu-zis culturală, dar și pe aceea a drepturilor omului și a relațiilor cu diaspora. Am încercat, astfel, să realizăm un dialog deschis, să construim o relație directă cu comunitățile de români din străinătate, căutând să le cunoaștem nevoile și cerințele. Ne-am concentrat, în această etapă, mai mult pe amplificarea legăturilor la nivel cultural și pe acordarea unui sprijin real pentru ca ei să poată veni în țară, să vadă efectiv ceea ce se întâmpla după decembrie 1989.
La nivelul Biroului de conducere al Ministerului, examinam, împreună cu cei mai apropiați colaboratori, Secretarii de Stat și Sub-secretarii de Stat, săptămânal, sau când era necesar, probleme de politică generală, dar și chestiuni curente de administrație. Să îi menționez pe cei mai apropiați: Romulus Neagu, Constantin Ene, Teodor Meleșcanu, Gheorghe Tinca, Adrian Dohotaru, Marcel Dinu, Traian Chebeleu, la care aș adăuga, fără să dau o listă completă, pe Ion Goriță, Bogdan Baltazar, Nicolae Micu, Gheorghe Dumitru, Marin Buhoară, Ion Diaconu, Dumitru Ceaușu, Tudor Mircea, Valeriu Tudor, Sergiu Tamaș, Ion M. Anghel și mulți alții.
O altă problemă pe care am avut-o de rezolvat a fost aceea a comunicării publice, pentru a transmite mesajul sau reacțiile noastre în diversele probleme interne și internaționale, mai ales că traversam o perioadă de aspre confruntări diplomatice, pe fondul unor acuzații considerate de noi ca nefondate, etc. Ambasadorul Traian Chebeleu, ca director de cabinet și purtător de cuvânt, a avut atunci rolul cel mai important sub acest aspect. A fost elaborat un„Buletin” oficial al Ministerului Afacerilor Externe, s-au pregătit și difuzat press release-uri și kit-uri de presă, materiale care s-au transmis cu regularitate misiunilor din străinătate; s-a amenajat o clădire specială pentru conferințele de presă, iar Direcția de profil a început să funcționeze non-stop. Am decis, în același timp, să punem ordine și în transmiterea informațiilor de la ambasade și să determinăm asumarea răspunderii de către șefii misiunilor, cărora li s-a transmis că doar ei pot să semneze telegramele către Centrală.
O altă importantă inițiativă a noastră a reprezentat-o și lansarea unui proiect amplu de publicare a documentelor de politică externă. M-am referit pe larg la această acțiune în introducerea pe care am scris-o la cea de-a doua ediție a cărții lui Nicolae Titulescu, Politica externă a României.
În fine, aș reaminti o situație delicată, care, dintr-un anume punct de vedere, se menține și astăzi: este vorba de sediul Ministerului Afacerilor Externe. La scurt timp de la instalarea mea, Premierul Petre Roman a hotărât ca, până în octombrie 1990, în clădirea din Piața Victoriei să rămână doar sediulGuvernului. În aceste condiții, împreună cu colaboratorii mei, am făcut un efort extraordinar pentru a amenaja un nou local în Aleea Alexandru, în care instituția noastră funcționează și în prezent. Timp de câteva luni, însă, a fost un efort extraordinar, inclusiv prin crearea unei curți interioare (între două străzi) și adăugarea unei clădiri în care avea să funcționeze Direcția Culturală. Tot acolo am creat, pentru prima dată, un spațiu special pentru celule de criză.
O preocupare deosebită, încă de la început, a fost și aceea de a construi,în jurul Ministerului Afacerilor Externe, diferite think-tank-uri care să participe activ la bătălia teoriilor, a conceptelor și practicii negocierilor în politicainternațională Am creat, astfel, Institutul Român pentru DrepturileOmului (ianuarie 1991), Centrul Euro-Atlantic (august 1991) și InstitutulRomân de Studii Internaționale-IRSI (septembrie 1991).
Un moment semnificativ, primit pretutindeni cu mult interes, în contextul marcării semicentenarului trecerii în eternitate a Patronului Diplomației Române,l-a constituit punerea bazelor Fundației Europene Titulescu, la 15 martie 1991. O reușită deosebită a noastră și a solidarității naționale avea să o constituie aducerea în țară, un an mai târziu, a rămășițelor pământești ale lui Nicolae Titulescu, conformându-ne astfel dispozițiilor sale testamentare. Fundația, prin întreaga sa activitate, a reușit să se impună în viața publică prin demersul consecvent de valorificare a memoriei și gândirii înaintașului nostru, în promovarea dialogului constructiv și a cooperării internaționale.
Ideea de bază a acestor abordări a fost aceea că, în perioada de reașezări de după căderea regimului comunist în centrul, estul și sud-estul Europei, odată cu ceea ce însemna și încheierea Războiului Rece, erau lansate tot felul de „baloane de încercare”, concepte care, uneori aveau în spate intenții ce puteau afecta interesele românești. Dau un singur exemplu: în perioada de efervescență doctrinară și utilizare ca instrument politic a conceptelor legate de drepturile omului și de drepturile minorităților, s-a încercat lansarea publică a noțiunii de „drepturi colective” ale minorităților, cu bătaie mai lungă spre conceptele de autonomie și autodeterminare.
În cadrul conducerii Ministerului, am introdus adeseori ședințe de brainstorming pe chestiuni importante, încurajând astfel dezbaterea vie și creativitatea necesare atât de mult în activitatea noastră. Ideile rezultate le transmiteam apoi, prin telegrame circulare, și către ambasade. Iată, spre exemplu, o dezbatere din august 1990 având ca temă viitorul Europei, prilej de a discuta despre efectele reunificării Germaniei (octombrie 1990) asupra securității europene și modificările „procesului Helsinki”, bazat până atunci pe dialogul Est-Vest. Alte subiecte actuale în acel moment au fost: Noul „atlantism” și asimilarea țărilor est-europene în structurile occidentale; RFGermania, ca nou și important centru de putere; Securitatea pe continent – cu sau fără blocuri militare? Situația statelor neutre si nealiniate sau a celor nenucleare; Interesul Super-Puterilor de a-și păstra un droit de regard; Propunerea britanică privind o „Magna Carta”, în formula unui document juridic pan-european; „Goana” est-europenilor pentru „favoruri” din partea Occidentului și competiția dintre fostele state socialiste; Dinamica grupărilor subregionale, ș.a.
Toate aceste dezbateri constructive și lămuritoare ne-au permis definirea, la nivelul Ministerului, a unor opțiuni și găsirea de soluții necesare ieșirii țăriidintr-un evident impas în plan extern. La nivelul factorilor responsabili ai țării am decis să mergem pe trei direcții principale de acțiune: 1. Asocierea la organizațiile occidentale existente (Consiliul Europei-CEE și NATO); 2. Participarea la asociații și grupări subregionale în care fiecare stat să aibă interese comune, dar orientate către Occident; 3. Intensificarea raporturilor bilaterale, inclusiv cu vecinii.
România a avut, în mod paradoxal, o șansă deosebită de depășire a zonei gri în care era nevoită să se miște în prima jumătate a anului 1990: este vorba de succesul obținut, în luna august a aceluiași an, prin câștigarea președinției Consiliului de Securitate a ONU, în calitate de membru nepermanent.
Aș vrea să fixăm bine coordonatele perioadei respective, tocmai pentru a înțelege și aprecia semnificația momentului și a obținerii acestui rezultat cu larg ecou internațional: 13-15 iunie 1990 – Mineriada de la București;28 iunie 1990 – numirea noului Guvern, 1 august 1990 – invadarea Kuweit-ului de către Irak și începutul respectivei președinții a României la Consiliul de Securitate. Noul statut ne-a ajutat considerabil să reluăm relațiile cu diplomația americană, ținând seama de interesele pronunțate de Administrația George H.W. Bush, dar și de cele ale comunității internaționale pentru condamnarea acelui act vădit de agresiune. În cadrul dialogului de la Consiliul de Securitate am reușit și punerea bazelor pentru o mai bună comunicare și relație bilaterală cu Casa Albă.
Aș menționa că în toată această perioadă a mandatului meu am avut o colaborare foarte bună și eficientă cu Comisia de Politică Externă a Parlamentului, condusă de Corneliu Mănescu – o adevărată legendă a diplomației românești, care, în anii `60, realizase o reformă substanțială și de durată în cadrul Ministerului. Împreună, am convenit spre exemplu, să adoptăm modelul american, acela de prezentare a candidaților pentru posturile de ambasador în Parlament și cerința realizării unui aviz din partea Comisiei de Politică Externă, practică urmată și astăzi. Tot din această perspectivă, am constituit un Consiliu Consultativ al Ministerului Afacerilor Externe, din care făceau parte reprezentanții tuturor partidelor politice.
