Ieri, am participat la Simpozionul de comemorare a centenarului nașterii fostului președinte al Chinei, Jiang Zemin. Au fost rostite mai multe alocuțiuni de către ambasadorul Chen Feng, președintele Emil Constantinescu, Cosmin Corendea (de la Comisia de politică externă a parlamentului), doamna Viorica Dăncilă, ambasadorul Viorel Isticioaia și rectorul Abrudan – de la Universitatea Transilvania.

Adaug textul intervenției mele:

„Doamnelor și domnilor,
Există întâlniri diplomatice pe care timpul le estompează și există întâlniri care rămân vii în memorie. Întâlnirea mea cu președintele Jiang Zemin, în iunie 2002, la Zhongnanhai, face parte din această a doua categorie.
Îmi amintesc că, în cursul convorbirii noastre, într-un moment care a depășit cadrul obișnuit al protocolului, președintele Jiang Zemin și-a amintit de Mihai Eminescu și a rostit, în limba română, câteva versuri ale marelui nostru poet. După atâția ani nu-mi mai amintesc cu exactitate versurile, dar îmi amintesc foarte bine emoția acelui moment. M-a impresionat nu numai faptul că vorbea românește cu atâta naturalețe, ci și că, după aproape trei decenii, păstrase vie legătura sa spirituală cu România.
Atunci am înțeles încă o dată că, pentru Jiang Zemin, România nu era doar un partener al Chinei. Era o parte a propriei sale biografii.
Acesta este motivul pentru care evocarea sa are, pentru mine, și o profundă dimensiune personală.
Pentru noi, românii, Jiang Zemin nu a fost doar unul dintre marii lideri ai Chinei contemporane. El a fost și unul dintre puținii conducători chinezi care au cunoscut România înainte de a ajunge în fruntea statului.
În anii ’70, a venit în țara noastră pentru a coordona un amplu program de cooperare industrială. A lucrat alături de ingineri români, a călătorit prin România, a învățat limba română și a descoperit cultura noastră. Această experiență nu a rămas un simplu episod al tinereții sale. Ea l-a însoțit întreaga viață.
Înainte de întâlnirea cu președintele Jiang Zemin, relația mea cu conducerea chineză începuse încă din anii 1990–1991, când eram ministrul afacerilor externe al României. Atunci l-am cunoscut pe ministrul de externe Qian Qichen, pe care l-am invitat ulterior la București. În anii care au urmat ne-am întâlnit în repetate rânduri la reuniuni internaționale. Aceste contacte au contribuit la consolidarea dialogului dintre România și China într-o perioadă de transformări profunde pentru ambele țări.
Am păstrat, de asemenea, o amintire deosebită a vizitei președintelui Jiang Zemin în România, în anul 1996. Vizita sa a confirmat caracterul special al relațiilor româno-chineze și a deschis noi perspective de cooperare.
Întâlnirea noastră de la Beijing, din iunie 2002, mi-a oferit însă prilejul de a-l cunoaște mai bine.
Dincolo de prestigiul funcției pe care o exercita, am descoperit un om cultivat, cu o memorie impresionantă, curios, atent la interlocutorul său și preocupat să înțeleagă argumentele celuilalt. Avea o remarcabilă capacitate de a îmbina fermitatea liderului politic cu naturalețea dialogului uman.
Mi-a rămas impresia că vorbea despre România nu ca despre o țară îndepărtată, ci ca despre un loc pe care îl cunoscuse și pe care îl purta încă în suflet.
În anul următor, am revenit la Beijing într-un moment dificil, marcat de epidemia de SARS. Am considerat atunci că prezența unui prim-ministru român în China era și un gest de încredere într-un partener și într-un prieten. Dialogul nostru a continuat apoi și în anul 2004, confirmând continuitatea relațiilor dintre țările noastre și după schimbarea generației de conducere de la Beijing.
Privind astăzi în urmă, cred că una dintre lecțiile pe care ni le lasă Jiang Zemin este aceea că relațiile dintre state nu se construiesc numai prin tratate, interese sau formule diplomatice.
Ele se construiesc și prin cunoaștere reciprocă.
Prin respect.
Prin încredere.
Prin memoria comună a unor experiențe împărtășite.
România a ocupat un loc aparte în viața lui Jiang Zemin.
Iar Jiang Zemin ocupă un loc aparte în istoria relațiilor dintre România și China.
Astăzi, la o sută de ani de la nașterea sa, îmi revine în minte acel moment de la Beijing în care a rostit, în limba română, versuri din Mihai Eminescu.
A fost mai mult decât un gest de politețe.
A fost expresia unei afecțiuni sincere pentru țara noastră și pentru cultura română.
De aceea, atunci când evocăm personalitatea lui Jiang Zemin, nu comemorăm doar un mare om de stat al Chinei moderne.
Evocăm și un prieten al României.
Vă mulțumesc!”

Din nou, la Cornu. Pentru cateva zile, deocamdata. Ma simt bine aici pentru ca zilele astea nu inseamna vacanta. Sunt obisnuit sa am ceva de facut in fiecare zi. La Cornu, trebuie, permanent, sa repar ceva, sa vad ce se intampla in solarii, in livada, daca au mancare porumbeii, sa ma ocup de caini. Mai trebuie taiata iarba, stranse ouale de la cele 30 de gaini (doar atatea au ramas!), trebuie culese primele prune.

Ca sa fiu sincer, o mare parte din lucrurile astea le face sotia mea. Oricum, ne bucuram sa ducem legume si fructe, pe masura ce se coc ,la copiii si nepotii nostri.

Politica, acum, e prea grea. O lasam pe seama celor de la Bucuresti.

Se implinesc astăzi 41 de ani de la căsătoria noastră. O călătorie lungă in care am intemeiat o familie, ne-am făcut prieteni dar și ne-prieteni. Ne oprim, uneori, să privim in urmă dar ne bucurăm cel mai mult să adăugăm fiecare zi la această călătorie. Și, mai ales, să-i avem lângă noi pe copiii si pe nepoții nostri.

Era important să-i educăm pe copii, să plantăm un copac (am plantat chiar mai multi), să construim o casă (unii ar spune că am construit chiar patru case!).

Acum stăm in tribună și privim cu tristețe la incăpățânarea românilor de a repeta greșelile trecutului.

Memoria unei națiuni nu se apără prin demolarea simbolurilor ei

Există momente în care o statuie vorbește mai mult despre cei care vor să o dărâme decât despre omul pe care îl reprezintă.

În ultimele zile, au reapărut apelurile privind îndepărtarea sau ascunderea statuii lui Adrian Păunescu. Dincolo de persoana poetului, această dezbatere m-a făcut să reflectez la o întrebare mult mai importantă: cum alegem să ne raportăm la propria noastră memorie?

O statuie nu este un act de canonizare. Ea nu afirmă că omul reprezentat a fost lipsit de greșeli și nici că toate opțiunile sale au fost juste. Ea exprimă un lucru mult mai simplu și, în același timp, mult mai profund: convingerea unei comunități că acel om a lăsat în urmă o operă, o idee sau o faptă care merită să fie transmisă generațiilor următoare.

În limba latină, cuvântul monumentum vine din verbul monere – „a aminti”, „a avertiza”, „a îndemna să nu uiți”. Iată adevărata funcție a unui monument. Nu aceea de a glorifica necondiționat, ci de a provoca memoria. De a-l face pe trecător să se oprească și să se întrebe: „Cine a fost acest om?”

De aceea, statuile nu sunt, în primul rând, despre trecut. Ele sunt despre viitor.

Ele sunt ridicate nu pentru cei care i-au cunoscut pe oamenii pe care îi reprezintă, ci pentru copiii și nepoții noștri, care nu-i vor mai putea întâlni niciodată.

De câțiva ani asistăm, în numeroase țări, la o tendință care încearcă să rezolve contradicțiile trecutului prin eliminarea simbolurilor sale. Monumente sunt contestate, statui sunt mutate, nume sunt șterse din memoria publică. Se vorbește despre o „cultură a anulării” („cancel culture”), ca și cum istoria ar putea fi rescrisă prin dispariția unor reprezentări din bronz sau din piatră.

Nu împărtășesc această viziune.

O societate democratică are nu doar dreptul, ci și obligația de a-și reevalua critic trecutul. Dar reevaluarea nu înseamnă amputarea memoriei. Înseamnă înțelegerea ei.

Istoria trebuie cercetată, nu cosmetizată.

Memoria trebuie asumată, nu administrată ideologic.

Fenomenul nu este nou. Romanii îl numeau damnatio memoriae. Când un împărat cădea în dizgrație, statuile îi erau distruse, numele îi era șters din inscripții, chipul îi era mutilat pe monumente. Se încerca ștergerea lui din memoria colectivă.

Istoria însă supraviețuia. Rămânea doar dovada intoleranței celor care încercaseră să o rescrie.

Mă întreb dacă nu riscăm, sub alte forme și cu alte justificări, să repetăm aceeași greșeală.

Dacă acceptăm ideea că o statuie trebuie înlăturată ori de câte ori descoperim în biografia unei personalități episoade controversate, unde ne oprim?

Cum procedăm cu Panait Istrati?

Îi păstrăm statuile ridicate înainte de călătoria în Uniunea Sovietică sau pe cele de după întoarcere, când a avut curajul să denunțe ceea ce văzuse? Întrebarea este absurdă. Tocmai de aceea este utilă. Ea demonstrează că viața unui mare creator nu poate fi redusă la un singur episod din existența sa.

Dar dacă mergem mai departe? Vom începe să discutăm și despre statuile oamenilor politici? Despre Iuliu Maniu? Despre Take Ionescu? Despre Alexandru Marghiloman? Despre P.P. Carp? Să ne imaginăm, prin absurd, că Germania ar fi câștigat Primul Război Mondial. Nu este exclus ca Marghiloman și P.P. Carp să fi fost considerați mari vizionari, iar adversarii lor – autorii unei politici dezastruoase. Istoria este plină de asemenea răsturnări de perspectivă.

Nu victoria stabilește adevărul istoric. Dar victoria schimbă adesea judecata contemporanilor și chiar a posterității.

Aproape orice mare om politic european poate fi acuzat, retrospectiv, că a avut relații cu diplomați, servicii de informații sau cercuri de influență ale unor mari puteri. Diplomația nu s-a desfășurat niciodată într-un laborator steril. Dacă asemenea contacte devin criteriul eliminării din memoria publică, foarte puțini oameni de stat vor mai rămâne pe soclurile lor.

Problema este că am ajuns să confundăm tot mai des judecata morală cu judecata istorică. Prima este necesară. A doua este indispensabilă. Dar ele nu sunt același lucru. Istoria cere context. Moralismul cere verdicte. Iar atunci când verdictele iau locul contextului, memoria începe să se destrame.

În numeroasele mele vizite în China am fost impresionat de un lucru pe care europenii îl observă prea puțin: extraordinara lor memorie instituțională. De fiecare dată când interlocutorii mei chinezi revin în România își amintesc vizita pe care am făcut-o la Beijing în timpul epidemiei de SARS, in 2003. Aproape invariabil îmi spun aceeași frază: „Prietenul la nevoie se cunoaște.”

Nu este doar o formulă de politețe. Este expresia unei culturi pentru care memoria reprezintă o valoare strategică.

Poate că tocmai de aceea m-a impresionat Muzeul Istoriei Partidului Comunist Chinez. După trauma Revoluției Culturale, când o parte din patrimoniul istoric și spiritual al Chinei a fost distrus în numele unei ideologii, conducătorii chinezi au înțeles că o mare civilizație nu poate trăi fără continuitate. Muzeul nu ascunde perioada Mao. O prezintă, o explică și o integrează într-o istorie mai amplă. Nu încearcă să elimine capitolele incomode, ci să le înțeleagă.

Mi se pare o lecție care depășește granițele Chinei. Marile civilizații nu își construiesc viitorul prin uitare. Și-l construiesc prin continuitate.

Pentru mine, însă, această dezbatere nu este una abstractă.

L-am cunoscut pe Adrian Păunescu. L-am iubit ca pe un frate și l-am admirat ca pe unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale.

Cu ani în urmă, scriam despre el că îl vedeam „ca pe un sihastru ce cobora, din când în când, în Cetate”. Nu am niciun motiv să-mi schimb această imagine. Dimpotrivă. Timpul a confirmat ceea ce mulți dintre noi simțeam și atunci: geniul său a fost un dar pe care noi, contemporanii lui, nu am știut întotdeauna să-l prețuim.

Astăzi, când patimile s-au mai așezat, poezia lui este redescoperită de cei care nu l-au cunoscut. Mulți dintre tineri descoperă mai întâi poetul și abia apoi omul. Descoperă frumusețea limbii române, dragostea de părinți, de copii și de țară, emoția unei sensibilități rare și puterea extraordinară de a transforma experiența personală într-o trăire colectivă.

Pentru unii, patriotismul lui Adrian Păunescu părea, încă de atunci, desuet într-o lume grăbită să considere identitatea națională o povară a trecutului. Nu și pentru mine. Poate pentru că am crescut ascultând povestirile tatălui meu despre Mănăstirea Dealu, despre istoria noastră și despre obligația fiecărei generații de a păstra ceea ce a primit moștenire.

În perioada în care am fost deputat de Mizil, am avut bucuria de a inaugura un bust al lui Adrian Păunescu. Nu am considerat atunci că era un gest politic și nici astăzi nu cred asta. Era un gest firesc de recunoștință culturală. Comunitatea din Mizil nu ridica un monument unui om fără cusur. Își exprima respectul față de un creator care intrase deja în patrimoniul spiritual al României.

Nu mi-am imaginat niciodată că va veni o vreme în care vom discuta dacă asemenea monumente trebuie ascunse.

Și totuși, poate că răspunsul cel mai convingător la această întrebare nu l-am găsit nici în cărți și nici în dezbateri publice.

L-am găsit la Jilava. În perioada în care mă aflam acolo, țineam, săptămânal, un fel de conferințe pentru o secție în care erau închiși tineri condamnați pentru consum sau trafic de droguri. Nu erau prelegeri academice. Erau întâlniri în care încercam să vorbim despre libertate, despre responsabilitate, despre greșeli și despre șansa de a o lua de la capăt.

Într-o zi le-am citit câteva poezii de Adrian Păunescu. Apoi le-am dăruit „Cartea Cărților de Poezie”. Nu m-am gândit atunci că acel gest va avea urmări neașteptate.

După câteva săptămâni, unul dintre acei tineri s-a apropiat de mine și mi-a spus un lucru pe care nu-l voi uita niciodată:

„Domnule prim-ministru, am învățat să citesc pentru cartea aceea.”

Am rămas fără cuvinte. M-am întrebat atunci – și mă întreb și astăzi – ce poate spune mai mult despre un poet. Dosarele întocmite de adversarii lui? Polemicile vremii? Judecățile grăbite ale celor care l-au citit prea puțin și l-au condamnat prea repede? Interesele mercantile ale unor „păsări migratoare” care incă se hrănesc din fantomele comunismului?

Sau faptul că versurile lui au trezit într-un tânăr aflat într-o celulă dorința de a învăța alfabetul? Există, cred, puține omagii mai mari pentru un scriitor. Un poet poate primi premii, medalii sau statui. Dar dacă opera lui îl determină pe un om să învețe să citească, atunci a făcut ceva infinit mai important. A schimbat un destin.

De aceea, când aud astăzi că statuia lui Adrian Păunescu ar trebui ascunsă sau înlăturată, nu mă gândesc, în primul rând, la bronz. Mă gândesc la acel tânăr de la Jilava. Mă gândesc la miile de oameni care au descoperit poezia prin Cenaclul Flacăra. Mă gândesc la generațiile care îi vor citi versurile fără să fie interesate de polemicile unei epoci pe care n-au trăit-o.

În definitiv, aceasta este diferența dintre conjunctură și cultură. Conjuncturile trec. Cultura rămâne.

Nu susțin că marile personalități trebuie transformate în sfinți. Dimpotrivă. Ele trebuie cercetate critic, înțelese și așezate în contextul timpului lor. Dar există o diferență fundamentală între analiza critică și tentativa de a elimina simbolurile memoriei colective.

O societate are dreptul să-și revizuiască trecutul. Nu are însă dreptul să și-l mutileze. O statuie nu este un premiu acordat trecutului. Este o lecție adresată viitorului. Ea nu este ridicată pentru cei care l-au cunoscut pe omul reprezentat. Este ridicată pentru cei care nu-l vor mai putea cunoaște niciodată. Pentru copiii și nepoții noștri.

Pentru ca ei să întrebe: „Cine a fost acest om?” Și apoi să-i citească opera. Să-i descopere meritele. Să-i înțeleagă și contradicțiile. Așa funcționează o cultură matură. Nu prin uitare. Ci prin cunoaștere.

În fond, nu despre Adrian Păunescu este vorba. Este vorba despre noi.Despre felul în care alegem să ne privim propria istorie.

Statuile nu judecă istoria. Ele o păstrează.

PS Cinic vorbind, pot să ințeleg preocuparea unor instituții care incep să-și piardă obiectul muncii!