Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.

Philip Freeman a publicat, recent, o selecție – cu acest titlu – din lucrările lui Marcus Tullius Cicero, pentru a servi drept ghid „liderilor moderni”.

Versiunea română a fost realizată la Editura Rao, cuvântul-înainte fiind semnat de George Maior.

Cicero a avut o biografie complicată. El a fost chestor, apoi consul al Republicii. Ulterior, a fost marginalizat în Senat, a scris despre politică, despre stat, despre conducători. Nu l-a iubit pe Cezar dar a sperat în Octavian și în Marc Antoniu – care, însă, l-au condamnat la moarte.

Cu oarecare tristețe, după exilarea sa din Italia, el scria: „Cei cumpătați acționează cu întârziere și ignoră pericolele, până când izbucnește criza. Acești oameni acționează anevoios și sunt dornici să accepte pacea fără onoare, însă tocmai inacțiunea îi face să le piardă pe amândouă”. O constatare și pentru timpuri recente…

În opinia lui, „viziunea noastră este cea care trebuie să rămână constantă, nu vorbele”. Compromisul în politică este necesar – credea el – doar pentru a evita războiul, tirania, certurile inutile.

Credința lui Cicero era aceea că „acela care încearcă să guverneze o țară prin frică este nebun. Căci, oricât ar încerca un tiran să răstălmăcească legile și să înăbușe spiritul libertății, mai devreme sau mai târziu, acesta se va manifesta și mai intens prin manifestări publice violente sau la cabinele de vot”.

Concluzia sa este însă tristă – „acum republica noastră arată ca un superb tablou îngălbenit de vreme… Țara noastră supraviețuiește doar în cuvinte, nu mai există nimic palpabil. Am pierdut totul. Și vina este în întregime a noastră”.

Publicitate…

Acesta este titulul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Recent, am publicat, în Revista Română de Drept European (nr.2/2014, p.127-155), un studiu amplu, cu titlul „Imunitatea parlamentară în România și în Europa”.

Am dorit să fac o analiză – inclusiv sub aspectul dreptului comparat – a imunității parlamentare, pornind de la nevoia de a clarifica numeroasele confuzii pe care lideri politici sau formatori de opinie le fac în ceea ce privește această instituție de drept constituțional și de drept parlamentar.

Despre imunitatea parlamentarilor nu s-a scris foarte mult, în schimb s-a vorbit foarte mult despre ea. Adeseori, ea a fost confundată cu responsabilitatea ministerială (mai ales, în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri care sunt și parlamentari).

Am prezentat, în studiul meu, natura juridică și formele imunității, originea ei, istoria reglementărilor constituționale românești, imunitatea pentru parlamentari fiind prevăzută în toate constituțiile României, începând cu cea din 1866. Am explicat cele două forme de imunități, punând accentul pe inviolabilitatea parlamentară,  cea care are ca scop să împiedice ca parlamentarii să fie privați – din punct de vedere fizic  – de posibilitatea de a-și exercita mandatul din cauza unor acțiuni judiciare, ce ar putea fi inspirate de puterea politică.

Înainte de revizuirea Constituției din 2003 (inițiată de guvernul pe care l-am condus), inclusiv trimiterea în judecată  a parlamentarilor era condiționată de un vot de ridicare a imunității lor. După revizuirea din 2003, parlamentarii pot fi urmăriți penal și pot fi trimiși în judecată fără nici o condiție, la fel ca oricare alt cetățean. Singura restricție vizează reținerea, arestarea sau percheziționarea lor – similar cu reglementările europene.

Nici măcar aceste restricții nu sunt însă valabile în cazul unor infracțiuni flagrante.

În studiul meu, am evidențiat condițiile regulamentare pentru ridicarea imunității parlamentare dar și diferențele față de începerea urmăririi penale în cazul miniștrilor sau foștilor miniștri parlamentari.

Evident, am examinat asimilarea imunității președintelui României cu imunitatea parlamentarilor,  subliniind controversele din doctrină și din jurisprudență.

Un ultim capitol al studiului vizează inviolabilitatea europarlamentarilor și jurisprudența – extrem de interesantă – a Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.  M-aș bucura dacă membrii Parlamentului nostru ar comanda și ar citi acest studiu pentru a înțelege mai bine în ce constă imunitatea lor și care este rațiunea acestei protecții. Vor înțelege și cum trebuie să procedeze în cazul inițiativei legislative a eurodeputatului Monica Macovei, trimisă, recent, în Parlament, prin intermediari.

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Volumul „Hard Choices” („Opțiuni dificile”), semnat de Hillary Clinton și lansat în acest an, relatează experiența, la Departamenul de Stat, a celei care, în perioada 2009-2013, a ocupat funcția de Secretar de Stat al  Statelor Unite.

Cartea este, în același timp, un „raport” despre trecut dar este, probabil, și o pregătire pentru viitoarele alegeri prezidențiale.

Sunt prezentate acțiuni americane de politică externă în Pacific, relațiile cu China, problemele din Afghanistan și din Pakistan, Primăvara arabă, întâmplările politice și militare din Libya, evoluțiile în relațiile cu Iranul, proiectele pentru Gaza, situații din America Latină sau Africa. Interesante sunt comentariile legate de „diplomația digitală”, rolul energiei în politica mondială sau cele referitoare la schimbările climatice. Evident, este analizată evoluția relațiilor cu Rusia, dar și cu Europa.

Ceea ce m-a surprins a fost fapul că, într-un volum de 635 de pagini despre politica externă americană în intervalul 2009-2013, nu există un singur cuvânt despre parteneriatul strategic cu România, nu este menționată, nicăieri, România și nu există, în index, Traian Băsescu – nici măcar în legătură cu „lovitura de stat” din 2012, sau în legătură cu rolul său referitor la Rusia, Marea Neagră, Ucraina. Nici un cuvânt, nicio mențiune. De ce oare? Poate că acest lucru se explică și prin lipsa unui ambasador american la București de aproape doi ani. Se pot trage concluzii însă și din faptul că, în România, în ultimii ani, nu au mai avut loc vizite ale unor președinți străini.

 Cred că atunci când președintele american, la Varșovia îți spune „ce mai faci prietene?”, asta înseamnă, în tradiția americană, că el nu face un efort să-și amintească numele tău. Probabil că la fel vor proceda în curând, și românii…

 P.S. S-ar putea ca mențiunile despre România să apară la un alt nivel – în memoriile ambasadorului Gitestein.