Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

 

Volumul „Hard Choices” („Opțiuni dificile”), semnat de Hillary Clinton și lansat în acest an, relatează experiența, la Departamenul de Stat, a celei care, în perioada 2009-2013, a ocupat funcția de Secretar de Stat al  Statelor Unite.

Cartea este, în același timp, un „raport” despre trecut dar este, probabil, și o pregătire pentru viitoarele alegeri prezidențiale.

Sunt prezentate acțiuni americane de politică externă în Pacific, relațiile cu China, problemele din Afghanistan și din Pakistan, Primăvara arabă, întâmplările politice și militare din Libya, evoluțiile în relațiile cu Iranul, proiectele pentru Gaza, situații din America Latină sau Africa. Interesante sunt comentariile legate de „diplomația digitală”, rolul energiei în politica mondială sau cele referitoare la schimbările climatice. Evident, este analizată evoluția relațiilor cu Rusia, dar și cu Europa.

Ceea ce m-a surprins a fost fapul că, într-un volum de 635 de pagini despre politica externă americană în intervalul 2009-2013, nu există un singur cuvânt despre parteneriatul strategic cu România, nu este menționată, nicăieri, România și nu există, în index, Traian Băsescu – nici măcar în legătură cu „lovitura de stat” din 2012, sau în legătură cu rolul său referitor la Rusia, Marea Neagră, Ucraina. Nici un cuvânt, nicio mențiune. De ce oare? Poate că acest lucru se explică și prin lipsa unui ambasador american la București de aproape doi ani. Se pot trage concluzii însă și din faptul că, în România, în ultimii ani, nu au mai avut loc vizite ale unor președinți străini.

 Cred că atunci când președintele american, la Varșovia îți spune „ce mai faci prietene?”, asta înseamnă, în tradiția americană, că el nu face un efort să-și amintească numele tău. Probabil că la fel vor proceda în curând, și românii…

 P.S. S-ar putea ca mențiunile despre România să apară la un alt nivel – în memoriile ambasadorului Gitestein.

 

Acesta este titlul editorialului meu de astazi din Jurnalul National.

A ieșit de la tipar o carte pe care am scris-o în ultimele luni. Titlul ei – „Cele două Românii” – amintește de campania prezidențială de acum zece ani. Ce s-a întâmplat, între timp, cu „cele două Românii” despre care vorbeam în 2004? Așa cum subliniam, într-o scurtă justificare a volumului, am descoperit, încetul cu încetul, că, de fapt, există nenumărate Românii – ale femeilor, ale bărbaților, ale tinerilor și ale bătrânilor, ale celor mai conservatori și ale celor mai liberali… Dar există și România fiecăruia dintre noi – o țară interioară, un amestec de amintiri, speranțe, dezamăgiri, iubiri, eforturi. Un spațiu și un timp unde se derulează experiențe, frustrări, iubiri, ură, dezamăgiri, trădări. Uneori, ele înseamnă un deșert greu de traversat, alteori o călătorie spre un orizont plin de speranțe.

 Aceste Românii sunt ciudate. Ele pot fi populate de oameni politici ce aleargă continuu din stânga spre dreapta și înapoi sau roiesc, în cerc, în jurul vreunui candidat mesianic. Ele pot fi populate de nenumărați cronicari de fotbal în aceste Românii care o caută, în continuare pe Elodia, – ce apar invers proporțional cu numărul echipelor de fotbal (care dispar). În aceste Românii, au loc, zilnic, accidente de mașină – explicate doct de televiziuni și de purtătorii de cuvânt ai poliției. Și, mai ales, în aceste Românii paralele se dezvolta nenumărate scandaluri „incendiare”- precum niște droguri ce dau dependență.

 Aceste Românii, scriam în cartea mea, nu există ca fotografii ce surprind o clipă sau îngheață o imagine. Ele trăiesc în interiorul nostru, modelându-ne. România reală poate fi privită cu detașare; România pe care mi-o doresc cu greu poate fi întrevăzută printre gratii.

Acesta este titlul editorialului meu de azi din Jurnalul National.

 

Zilele acestea, partidul lui Băsescu a lansat candidatul lui Băsescu la prezidențiale. Cel care vrea să ducă mai departe „viziunea lui Băsescu” este Cristian Diaconescu. Din momentul în care a fost „exfiltrat” de la Cotroceni, am știut – cei mai mulți – că el a fost trimis, ca întărire, pe câmpul de luptă politică. Probabil că va fi, pentru o vreme, doar un arac pe care să se ridice frunzele și merele partidului prezidențial, urmând să fie sacrificat în cadrul negocierilor pentru „coagularea” unui singur candidat al dreptei.

Urmărindu-l într-o emisiune de televiziune, am avut un sentiment de fake. Cristian Diaconescu se prezintă ca un candidat al dreptei – în curs de unificare – dar toată istoria lui în partide este legată de stânga: PCR, PSD, UNPR.

De asemenea, el afirmă că vrea să ducă mai departe proiectele lui Băsescu și aduce, în sprijinul candidaturii sale, câteva elemente. Spune el că „a încheiat negocierile cu UE pentru capitolul 24 – Justiție și afaceri interne”. Corect era dacă spunea că finalizarea negocierilor pentru JAI s-a realizat în cadrul guvernului PSD, în 2004, și că Traian Băsescu nu a avut nici o legătură cu acele eforturi.

De asemenea, a invocat contribuția sa la „platoul continental” (diferendul cu Ucraina). Corect ar fi fost să spună, că, în calitate de secretar de stat la MAE, a pus în aplicare, în cadrul unei echipe, decizia politică luată de guvernul PSD, în 2004 și că Traian Băsescu nu a avut nici o legătură cu acea decizie. Un alt argument a fost legat de obținerea de garanții de securitate, „din partea Vestului”, pentru România. Este adevărat că aceste garanții sunt importante pentru țara noastră dar aderarea României la NATO s-a realizat în timpul guvernului PSD și nu a avut nicio legătură cu Traian Băsescu.

Cristian Diaconescu a evocat și lupta lui Băsescu pentru statul de drept dar se pare că el are o amnezie, deoarece nu-și amintește că „Legile justiției” (pe care le-a semnat, ca inițiator, în guvernul PSD) au fost modificate, în 2005 și în anii următori de echipa lui Traian Băsescu. Oare nu-și mai amintește în ce condiții a fost impus Daniel Morar la conducerea DNA? Nu-și mai amintește de amputarea rolului CSM în numirea șefilor parchetelor (contrar „capitolului 24”)?

Cristian Diaconescu s-a angajat în cursa prezidențială pentru că „vrea să spună adevărul” despre cei de la putere. El nu înțelege că, în calitate de candidat al lui Băsescu, va trebui să spună, în campania pentru prezidențiale, „adevărul” despre cele două mandate ale lui Traian Băsescu, „adevărul” despre guvernul „Dreptate și Adevăr”, „adevărul” despre guvernele Boc.

În fine, Cristian Diaconescu, în calitate de candidat al PMP (sper că nu au uitat să-l facă membru de partid…) consideră că proiectul legii amnistiei și grațierii a reprezentat „o lovitură de stat împotriva instituțiilor”. El nu-și aduce aminte însă că, la ultima lege a grațierii (din 2002) a fost „complice”, în calitate de secretar de stat la Externe și că nu a considerat legea „o lovitură de stat”, așa cum nici Băsescu nu a considerat Legea de grațiere din 1997 (când făcea parte din guvernul CDR, împreună cu Crin Antonescu) „o lovitură de stat”.

Sper însă că el – Cristian Diaconescu – în calitate de specialist în drept internațional, va putea să explice celor din Comitetul internațional anti-tortură – în inspecție, zilele acestea, în România – de ce, de exemplu, într-un penitenciar în care ar trebui să fie 700 de deținuți, se află aproape 2.000.

 Îmi este clar că Băsescu l-a trimis pe Diaconescu pe postul de iepure în confruntarea prezidențială. Ceea ce nu știu este dacă a făcut lucrul ăsta cu acceptul sau fără acceptul său.

Acesta este titlul editorialului meu din Jurnalul National de astazi.

În timp ce noi căutăm, nedumeriți, resorturile care l-au împins pe Crin Antonescu să-și dea demisia, lăsându-și partidul cu ochii în ceață, neștiind nici măcar cine trebuie să plângă și să rostească, tremurat, „Dragă Stolo”, în timp ce noi urmărim, cu pasiune, modificări de silicoane, aventurile mondene ale fotbaliștilor, masterchef-uri, români cu talent, în timpul ăsta, în jurul României și în lume au loc schimbări importante, pe care nu vrem să le vedem. „Ochelarii de cal” pe care România i-a purtat în politica externă, în mandatele lui Băsescu, au dus la izolarea internațională a României, la incapacitatea de a mai participa la negocieri sau de a influența evenimente internaționale (regionale).

Parteneriatul strategic cu SUA este foarte important dar, pentru România, în situația sa geostrategică, sunt importante și relațiile sale cu vecinii. Bulgaria, în mare măsură s-a orientat pe axa Berlin / Moscova, Ungaria, eurosceptică, a dezvoltat, în ultimul timp, relațiile cu Moscova (inclusiv pe tema minorităților), Grecia depinde de capitalul german dar a concesionat portul Pireu chinezilor, Turcia încearcă să reziste unei „primăveri” și oscilează, cu mari frustrări, între o Europă ezitantă și o presiune islamică tot mai puternică. În timpul ăsta, Rusia – cu toată opunerea Occidentului – redevine o putere globală. Acordul de 400 de miliarde de dolari, pentru gaz, cu China, dovedește stabilirea unei legături strategice, pe termen lung, în contextul vechiului joc – permutări de trei luate câte două.

Rusia a avut, în 2012, schimburi comerciale cu Uniunea Europeană de 267,5 miliarde de dolari, cu China, de 64 miliarde iar cu SUA de 18,9 miliarde dolari (schimburile Rusiei cu Ucraina, în același an, erau de 24,3 miliarde dolari). Schimburile României cu Rusia se bazează, în mare măsură, pe importurile de gaz și, de aceea, deficitul nostru depășea 1,3 miliarde dolari. Alte țări europene aveau însă deficite și mai mari în raporturile comerciale cu Rusia (Olanda – 21 miliarde dolari; Polonia – 13 miliarde; Italia – 8; Marea Britanie – 6; Grecia – 5,5; Spania – 5; Finlanda – 4,8; Bulgaria – 4,7; Ungaria – 3,8). Aceasta este o realitate pe care noi nu vrem să o vedem și să o înțelegem.

Ucraina are o rană adâncă, greu de vindecat. Noul președinte, Petru Poroșenko, imparțial, l-a susținut, inițial, pe președintele Kutchma, apoi a fost ministru de externe al lui Iushchenko, ulterior a fost ministru al dezvoltării economice al lui Ianukovich. În final, a ajuns pe euro-maidan și, de acolo, la președinție. În timpul ăsta a dobândit a opta avere din Ucraina și va lupta împotriva oligarhilor, împreună cu fiul lui Joe Biden, cooptat în consiliul de administrație al principalei firme de import de gaz din Ucraina.

Noi ne refuzăm posibilitatea de a juca un rol în evoluțiile diplomatice din Ucraina, lăsând Polonia să se ocupe (cu rezultatele cunoscute ale Parteneriatului estic) dar devenită „hub” regional pentru premierul Chinei și pentru președintele SUA.

Recent, a fost semnat Tratatul privind Uniunea Economică Eurasiatică (Rusia, Kazahstan, Belarus),o piață economică de 170 de milioane de oameni. Știu că este, deocamdată, o pastișă a Comunității Economice Europene, știu că ea ascunde un proiect pe termen lung, dar suntem vecini în această zonă și ne interesează un climat de „bună-vecinătate” și de „spiritualizare” a frontierelor – cum ar fi spus Titulescu.

Opțiunea mea și a celor mai mulți români a fost și este legată de Occident dar, înainte de a discuta dacă suntem pro-americani sau pro-ruși ar trebui să învățăm să fim pro-români.