Se implinesc astăzi 41 de ani de la căsătoria noastră. O călătorie lungă in care am intemeiat o familie, ne-am făcut prieteni dar și ne-prieteni. Ne oprim, uneori, să privim in urmă dar ne bucurăm cel mai mult să adăugăm fiecare zi la această călătorie. Și, mai ales, să-i avem lângă noi pe copiii si pe nepoții nostri.

Era important să-i educăm pe copii, să plantăm un copac (am plantat chiar mai multi), să construim o casă (unii ar spune că am construit chiar patru case!).

Acum stăm in tribună și privim cu tristețe la incăpățânarea românilor de a repeta greșelile trecutului.

Memoria unei națiuni nu se apără prin demolarea simbolurilor ei

Există momente în care o statuie vorbește mai mult despre cei care vor să o dărâme decât despre omul pe care îl reprezintă.

În ultimele zile, au reapărut apelurile privind îndepărtarea sau ascunderea statuii lui Adrian Păunescu. Dincolo de persoana poetului, această dezbatere m-a făcut să reflectez la o întrebare mult mai importantă: cum alegem să ne raportăm la propria noastră memorie?

O statuie nu este un act de canonizare. Ea nu afirmă că omul reprezentat a fost lipsit de greșeli și nici că toate opțiunile sale au fost juste. Ea exprimă un lucru mult mai simplu și, în același timp, mult mai profund: convingerea unei comunități că acel om a lăsat în urmă o operă, o idee sau o faptă care merită să fie transmisă generațiilor următoare.

În limba latină, cuvântul monumentum vine din verbul monere – „a aminti”, „a avertiza”, „a îndemna să nu uiți”. Iată adevărata funcție a unui monument. Nu aceea de a glorifica necondiționat, ci de a provoca memoria. De a-l face pe trecător să se oprească și să se întrebe: „Cine a fost acest om?”

De aceea, statuile nu sunt, în primul rând, despre trecut. Ele sunt despre viitor.

Ele sunt ridicate nu pentru cei care i-au cunoscut pe oamenii pe care îi reprezintă, ci pentru copiii și nepoții noștri, care nu-i vor mai putea întâlni niciodată.

De câțiva ani asistăm, în numeroase țări, la o tendință care încearcă să rezolve contradicțiile trecutului prin eliminarea simbolurilor sale. Monumente sunt contestate, statui sunt mutate, nume sunt șterse din memoria publică. Se vorbește despre o „cultură a anulării” („cancel culture”), ca și cum istoria ar putea fi rescrisă prin dispariția unor reprezentări din bronz sau din piatră.

Nu împărtășesc această viziune.

O societate democratică are nu doar dreptul, ci și obligația de a-și reevalua critic trecutul. Dar reevaluarea nu înseamnă amputarea memoriei. Înseamnă înțelegerea ei.

Istoria trebuie cercetată, nu cosmetizată.

Memoria trebuie asumată, nu administrată ideologic.

Fenomenul nu este nou. Romanii îl numeau damnatio memoriae. Când un împărat cădea în dizgrație, statuile îi erau distruse, numele îi era șters din inscripții, chipul îi era mutilat pe monumente. Se încerca ștergerea lui din memoria colectivă.

Istoria însă supraviețuia. Rămânea doar dovada intoleranței celor care încercaseră să o rescrie.

Mă întreb dacă nu riscăm, sub alte forme și cu alte justificări, să repetăm aceeași greșeală.

Dacă acceptăm ideea că o statuie trebuie înlăturată ori de câte ori descoperim în biografia unei personalități episoade controversate, unde ne oprim?

Cum procedăm cu Panait Istrati?

Îi păstrăm statuile ridicate înainte de călătoria în Uniunea Sovietică sau pe cele de după întoarcere, când a avut curajul să denunțe ceea ce văzuse? Întrebarea este absurdă. Tocmai de aceea este utilă. Ea demonstrează că viața unui mare creator nu poate fi redusă la un singur episod din existența sa.

Dar dacă mergem mai departe? Vom începe să discutăm și despre statuile oamenilor politici? Despre Iuliu Maniu? Despre Take Ionescu? Despre Alexandru Marghiloman? Despre P.P. Carp? Să ne imaginăm, prin absurd, că Germania ar fi câștigat Primul Război Mondial. Nu este exclus ca Marghiloman și P.P. Carp să fi fost considerați mari vizionari, iar adversarii lor – autorii unei politici dezastruoase. Istoria este plină de asemenea răsturnări de perspectivă.

Nu victoria stabilește adevărul istoric. Dar victoria schimbă adesea judecata contemporanilor și chiar a posterității.

Aproape orice mare om politic european poate fi acuzat, retrospectiv, că a avut relații cu diplomați, servicii de informații sau cercuri de influență ale unor mari puteri. Diplomația nu s-a desfășurat niciodată într-un laborator steril. Dacă asemenea contacte devin criteriul eliminării din memoria publică, foarte puțini oameni de stat vor mai rămâne pe soclurile lor.

Problema este că am ajuns să confundăm tot mai des judecata morală cu judecata istorică. Prima este necesară. A doua este indispensabilă. Dar ele nu sunt același lucru. Istoria cere context. Moralismul cere verdicte. Iar atunci când verdictele iau locul contextului, memoria începe să se destrame.

În numeroasele mele vizite în China am fost impresionat de un lucru pe care europenii îl observă prea puțin: extraordinara lor memorie instituțională. De fiecare dată când interlocutorii mei chinezi revin în România își amintesc vizita pe care am făcut-o la Beijing în timpul epidemiei de SARS, in 2003. Aproape invariabil îmi spun aceeași frază: „Prietenul la nevoie se cunoaște.”

Nu este doar o formulă de politețe. Este expresia unei culturi pentru care memoria reprezintă o valoare strategică.

Poate că tocmai de aceea m-a impresionat Muzeul Istoriei Partidului Comunist Chinez. După trauma Revoluției Culturale, când o parte din patrimoniul istoric și spiritual al Chinei a fost distrus în numele unei ideologii, conducătorii chinezi au înțeles că o mare civilizație nu poate trăi fără continuitate. Muzeul nu ascunde perioada Mao. O prezintă, o explică și o integrează într-o istorie mai amplă. Nu încearcă să elimine capitolele incomode, ci să le înțeleagă.

Mi se pare o lecție care depășește granițele Chinei. Marile civilizații nu își construiesc viitorul prin uitare. Și-l construiesc prin continuitate.

Pentru mine, însă, această dezbatere nu este una abstractă.

L-am cunoscut pe Adrian Păunescu. L-am iubit ca pe un frate și l-am admirat ca pe unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale.

Cu ani în urmă, scriam despre el că îl vedeam „ca pe un sihastru ce cobora, din când în când, în Cetate”. Nu am niciun motiv să-mi schimb această imagine. Dimpotrivă. Timpul a confirmat ceea ce mulți dintre noi simțeam și atunci: geniul său a fost un dar pe care noi, contemporanii lui, nu am știut întotdeauna să-l prețuim.

Astăzi, când patimile s-au mai așezat, poezia lui este redescoperită de cei care nu l-au cunoscut. Mulți dintre tineri descoperă mai întâi poetul și abia apoi omul. Descoperă frumusețea limbii române, dragostea de părinți, de copii și de țară, emoția unei sensibilități rare și puterea extraordinară de a transforma experiența personală într-o trăire colectivă.

Pentru unii, patriotismul lui Adrian Păunescu părea, încă de atunci, desuet într-o lume grăbită să considere identitatea națională o povară a trecutului. Nu și pentru mine. Poate pentru că am crescut ascultând povestirile tatălui meu despre Mănăstirea Dealu, despre istoria noastră și despre obligația fiecărei generații de a păstra ceea ce a primit moștenire.

În perioada în care am fost deputat de Mizil, am avut bucuria de a inaugura un bust al lui Adrian Păunescu. Nu am considerat atunci că era un gest politic și nici astăzi nu cred asta. Era un gest firesc de recunoștință culturală. Comunitatea din Mizil nu ridica un monument unui om fără cusur. Își exprima respectul față de un creator care intrase deja în patrimoniul spiritual al României.

Nu mi-am imaginat niciodată că va veni o vreme în care vom discuta dacă asemenea monumente trebuie ascunse.

Și totuși, poate că răspunsul cel mai convingător la această întrebare nu l-am găsit nici în cărți și nici în dezbateri publice.

L-am găsit la Jilava. În perioada în care mă aflam acolo, țineam, săptămânal, un fel de conferințe pentru o secție în care erau închiși tineri condamnați pentru consum sau trafic de droguri. Nu erau prelegeri academice. Erau întâlniri în care încercam să vorbim despre libertate, despre responsabilitate, despre greșeli și despre șansa de a o lua de la capăt.

Într-o zi le-am citit câteva poezii de Adrian Păunescu. Apoi le-am dăruit „Cartea Cărților de Poezie”. Nu m-am gândit atunci că acel gest va avea urmări neașteptate.

După câteva săptămâni, unul dintre acei tineri s-a apropiat de mine și mi-a spus un lucru pe care nu-l voi uita niciodată:

„Domnule prim-ministru, am învățat să citesc pentru cartea aceea.”

Am rămas fără cuvinte. M-am întrebat atunci – și mă întreb și astăzi – ce poate spune mai mult despre un poet. Dosarele întocmite de adversarii lui? Polemicile vremii? Judecățile grăbite ale celor care l-au citit prea puțin și l-au condamnat prea repede? Interesele mercantile ale unor „păsări migratoare” care incă se hrănesc din fantomele comunismului?

Sau faptul că versurile lui au trezit într-un tânăr aflat într-o celulă dorința de a învăța alfabetul? Există, cred, puține omagii mai mari pentru un scriitor. Un poet poate primi premii, medalii sau statui. Dar dacă opera lui îl determină pe un om să învețe să citească, atunci a făcut ceva infinit mai important. A schimbat un destin.

De aceea, când aud astăzi că statuia lui Adrian Păunescu ar trebui ascunsă sau înlăturată, nu mă gândesc, în primul rând, la bronz. Mă gândesc la acel tânăr de la Jilava. Mă gândesc la miile de oameni care au descoperit poezia prin Cenaclul Flacăra. Mă gândesc la generațiile care îi vor citi versurile fără să fie interesate de polemicile unei epoci pe care n-au trăit-o.

În definitiv, aceasta este diferența dintre conjunctură și cultură. Conjuncturile trec. Cultura rămâne.

Nu susțin că marile personalități trebuie transformate în sfinți. Dimpotrivă. Ele trebuie cercetate critic, înțelese și așezate în contextul timpului lor. Dar există o diferență fundamentală între analiza critică și tentativa de a elimina simbolurile memoriei colective.

O societate are dreptul să-și revizuiască trecutul. Nu are însă dreptul să și-l mutileze. O statuie nu este un premiu acordat trecutului. Este o lecție adresată viitorului. Ea nu este ridicată pentru cei care l-au cunoscut pe omul reprezentat. Este ridicată pentru cei care nu-l vor mai putea cunoaște niciodată. Pentru copiii și nepoții noștri.

Pentru ca ei să întrebe: „Cine a fost acest om?” Și apoi să-i citească opera. Să-i descopere meritele. Să-i înțeleagă și contradicțiile. Așa funcționează o cultură matură. Nu prin uitare. Ci prin cunoaștere.

În fond, nu despre Adrian Păunescu este vorba. Este vorba despre noi.Despre felul în care alegem să ne privim propria istorie.

Statuile nu judecă istoria. Ele o păstrează.

PS Cinic vorbind, pot să ințeleg preocuparea unor instituții care incep să-și piardă obiectul muncii!

Sursa: www.qmagazine.ro ; https://www.qmagazine.ro/conf-univ-dr-mihail-udroiu-despre-disputa-cjue-versus-inalta-curte-o-parte-a-presei-militant-activiste-si-chiar-unele-voci-din-magistratura-inclusiv-delirul-unui-membru-al-csm-au-preferat-personalizar/


Conferențiarul universitar doctor Mihail Udroiu, până de curând judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție și arhitect al noilor coduri penale, a comentat pentru Q Magazine recenta decizie a Curții Europene de Justiție care a stauat că instanța supremă română ar fi interpretat greșit aplicarea prescripției penale în cazul unor fapte. Imediat, mai mulți lideri USR, o parte a presei și unele ONG-uri au declanșat o campanie coordonată împotriva președintei ÎCCJ, Lia Savonea, deși interpretarea despre cum și când se aplică prescrierea unor fapte nu i-a aparținut acesteia, ci a fost susținută de cca 100 de judecători ai instanței supreme. Profesorul Udroiu arată în comentariul pentru Q Magazine că jurisprudența Curții Supreme nu a apărat inculpați, „ci garanții fundamentale: legalitatea penală, legea penală mai favorabilă — consacrată expres de articolul 15 alineatul (2) din Constituție —, neretroactivitatea, securitatea juridică, identitatea constituțională și articolul 7 din Convenția europeană, drept de la care nu se admite derogare nici în timp de război.” Interviul integral va apărea în numărul de august al revistei Q Magazine.
Ați văzut decizia CJUE care spune că Înalta Curte a interpretat greșit jurisprudența CEDO. Totuși, vorbim despre o Curte cu aproximativ 100 de judecători. Toți sunt incompetenți?

Mihail Udroiu: Nu discutăm despre competența unor judecători — nici de la Luxemburg, nici de la București —, ci despre conflictul dintre două concepții asupra statului de drept: una care judecă din perspectiva efectivității protecției bugetului Uniunii, cealaltă din perspectiva garanțiilor constituționale ale persoanei în fața puterii punitive a statului. Iar dacă trebuie să aleg între cele două interpretări, opțiunea mea este fără echivoc: interpretarea Înaltei Curți este cea corectă juridic.

Poate nu este deplasat, la acest moment, să ne întrebăm dacă definiția statului de drept este folosită cu același înțeles la Luxemburg și la București (de către judecători, pentru că politicienii de la București și de la Bruxelles pare că folosesc o definiție ajuridică, sui generis).

Impresia mea este că din turnul de fildeș aseptic de la Luxemburg drepturile fundamentale ale fiecărui justițiabil supus malaxorului judiciar se văd altfel decât la București, Roma sau Varșovia.
La Luxemburg prelații protecției intereselor financiare ale Uniunii nu au în față oameni în carne și oase, cu destinele, limitările și aspirațiile lor, cu familiile și îndoielile lor, ci doar imaginile proiectate din dosare transmise prin internet. De aceea le este mai ușor, poate, să-și adoarmă conștiința cu mantra „interesului superior al bugetului UE”, fără a se mai gândi la echilibrarea drepturilor individuale.

Cel puțin în forma actuală a tratatelor constitutive ale UE, niciun Stat Membru nu a înțeles să delege către Bruxelles sau Luxemburg propria politică penală.

Ne uităm prea mult la filme americane și mai puțin la ce spun tratatele, Curtea de la Luxemburg nu este o curte supremă în înțelesul oricărui băutor de matcha pe trotinetă, ci o instanță care are o competență specifică delegată de către Statele Membre în anumite domenii de strictă aplicare.

Faptul că în imaginarul colectiv de cafenea CJUE vine și dă peste mână cu părintească severitate instanțelor supreme naționale este doar vina unui provincialism endemic de care nu vom scăpa, poate, niciodată.

Așadar, a reduce această construcție la formula „Înalta Curte a interpretat greșit” este profund superficial. Vorbim despre una dintre cele mai înalte expresii ale culturii juridice române: rodul deliberării unora dintre cei mai înalți specialiști ai dreptului penal, în cele mai solemne proceduri de unificare — hotărârea prealabilă și recursul în interesul legii —, continuarea firească a jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale, o construcție constituțională coerentă, aplicată de sute de judecători.

Nu este opinia unui judecător și cu atât mai puțin a președintelui instanței.

Ce a apărat jurisprudența Curții Supreme ? Nu inculpați, ci garanții fundamentale: legalitatea penală, legea penală mai favorabilă — consacrată expres de articolul 15 alineatul (2) din Constituție —, neretroactivitatea, securitatea juridică, identitatea constituțională și articolul 7 din Convenția europeană, drept de la care nu se admite derogare nici în timp de război.

Înalta Curte a căutat pentru cetățean cel mai înalt standard de protecție disponibil.

Apreciez că prin efectul lor obiectiv hotărârile Lin I și Lin II transformă protecția intereselor financiare ale Uniunii într-un argument pentru diminuarea unor garanții fundamentale ale legalității penale.

O garanție constituțională a fost tratată drept simplă jurisprudență, iar un drept fundamental ajunge să se aplice diferit după creditorul prejudiciului — statul român sau Uniunea.

Un drept care variază în funcție de creditor încetează să fie un drept; devine o politică.

Să ne reamintim că orice regim liberticid, de la Teroarea Revoluției Franceze până la Gulagul comunist sau Revoluția Culturală maoistă, a început prin a clama superioritatea intereselor colectivității asupra celor individuale, iar hârtia de turnesol care decelează diferența specifică între o dictatură și un regim democratic nu este clamarea valorilor, ci aplicarea garanțiilor în practică.

Totuși, cum spun unii colegi de-ai mei de presă, prin prescripție, Înalta Curte apără infractorii”!

Mihail Udroiu: Cred că prea ușor se omite faptul că prescripția răspunderii penale nu îl apără pe infractor de stat, ci ne apără pe toți de un stat care ar pedepsi fără limită de timp. Ea nu conduce constatarea inexistenței faptei, ci sancționează pasivitatea statului — iar statul, care patru ani a lăsat neacoperit vidul legislativ, nu poate transfera cetățeanului propria culpă. Și nu era necesar: stingerea răspunderii penale nu înseamnă pierderea banilor — creanțele se execută, acțiunile civile subzistă, corecțiile financiare operează. Bugetul Uniunii nu avea nevoie, pentru a fi apărat, de diminuarea niciunui drept fundamental.

Este profund neloial, incorect și incompatibil cu noțiunea de stat de drept ca o hotărâre colegială a instanței supreme să fie transformată într-o campanie mediatică împotriva președintelui instanței supreme.

O parte a presei militant-activiste și chiar unele voci din magistratură (inclusiv „delirul” unui membru al CSM ) au preferat personalizarea dezbaterii în locul confruntării argumentelor juridice. Deliberarea este colegială, votul aparține completelor, iar independența judecătorilor exclude ideea că hotărârile instanței supreme ar fi opera unei voințe individuale. Când argumentele sunt înlocuite cu campanii împotriva judecătorilor venite în special din unele zone nostalgice ale procuraturii, nu un om are de pierdut, ci independența justiției.

Am constatat cu toții, în nenumărate rânduri, că astfel de campanii cu diez la butonieră sunt apanajul predilect al unei minorități agresive care urmărește impunerea propriilor direcții prin orice mijloace ar putea suplini deficitul democratic de majoritate. Iar scopul urmărit nu este, din păcate, echilibrarea unei balanțe înclinate, ci tocmai înclinarea balanței înspre poziția terorist antidemocratică, dar presupus superioară moral.

Într-un stat de drept, nici lupta împotriva fraudei nu are voie să fraudeze Constituția, altfel ce diferență ar mai fi între un Stat Membru al UE și, de exemplu Republica Populară Democrată Coreeană?

Bugetele se refac; libertățile pierdute prin slăbirea legalității penale nu se mai recuperează — iar o Europă care și-ar apăra bugetul slăbind drepturile care o definesc nu ar deveni mai puternică, ci doar mai puțin Europa.

Cred că justiția nu trebuie evaluată după numărul condamnărilor pe care le produce, ci după capacitatea de a proteja libertatea fără a abdica de la legalitate.

Tot astfel, opinez că Legea fundamentală nu a fost scrisă pentru vremurile liniștite, ci tocmai pentru momentele în care eficiența, inclusiv bugetară, cere sacrificarea libertății. Iar cel mai mare dușman al unui regim liberticid (de orice orientare și sub orice mască) este o justiție independentă.

Am terminat de citit, zilele trecute, un volum al lui Mircea Damian, intitulat “București 1935”, republicat la editura Vremea, anul acesta. 

Volumul chiar a fost publicat, pentru prima dată, în 1935 și este un fel de caleidoscop cu secvențe din Bucureștiul interbelic. Damian vorbește despre și prezintă descrieri ale Gării de Nord, ale străzilor din București, ale bulevardelor, ale parcurilor bucureștene. Descrie Lipscanii, Șoseaua, Cartierele “boierești”, mahalaua, Parcul Carol, cinematografele, cafenelele literare, etc. Recunosc, nu am fost foarte impresionat de aceste descrieri. Singurul capitol al cărții care mi s-a părut inspirat a fost cel referitor la oratorii mai importanți din Adunarea Deputaților. Portretele sunt extrem de izbutite, acide adeseori. Sunt prezentați doctorul Lupu, Octavian Goga, Grigore Iulian, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida voievod, A.C. Cuza, Gheorghe Tătărăscu, Ion Petrovici, Virgil Madgearu și alții.

Ca de fiecare dată, urmăresc eventuale referiri din epocă la Nicolae Titulescu. Iată ce scrie Mircea Damian despre marele diplomat român: “Nicolae Titulescu nu a prea fost auzit în ultimii ani ținând în țară și în românește un discurs mare. El a vorbit mai mult pe la Geneva. 

Titulescu are, precum se știe, un chip de mongol. Este aproape diafan. Când vorbește, este ca un poet în transă.

Trupul lui firav vibrează tot. Este în întregime al cuvântului, al discursului și am impresia că el nu vede pe nimeni când vorbește. Vreau să spun că nu poate să distingă o fizionomie, o privire, un gest. El vede lume. Și mai cred că dacă, in plin discurs, l-ar întrerupe cineva, ar fi cat se poate de nedumerit și nu ar ști ce să răspundă. Titulescu este un orator occidental, format la școala Genevei. Deloc polemist in înțelesul romanesc al cuvântului, el își desfășoară pe larg ideile și argumentele, le ascultă apoi cu atenție pe ale adversarului și răspunde tot cu idei și tot cu argumente, după-masă sau mâine, înainte de prânz. La o scuturare românească, singur între cinci, șase  sau douăzeci de glasuri care sfâșie, Titulescu nu rezistă.”

Putem fi de acord sau nu cu acest portret, el trebuie citit insă impreună cu alte caracterizări despre discursurile lui Titulescu din parlament. De exemplu, cel in care răspunde unei interpelari a lui Iuliu Maniu, din 1934, despre revizuirea frontierelor!