(mariusniculescu.ro/sine-pudore)
„Seneca, în Scrisorile către Luciliu (Epistulae Morales ad Lucilium), afirma că omul virtuos este acela „care se rușinează de rău chiar și atunci când nu-l vede nimeni” — o sinteză a înțelepciunii stoice, ce exprimă esența morală a Romei antice: nu există glorie fără conștiință, fără rușine, fără morală.
A fost odată, ca niciodată — că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti — o vreme în care conflictul arabo-israelian aprindea Orientul Mijlociu; războiul dintre Vietnamul comunist și America democrată făcea zeci de mii de victime de ambele părți; relațiile sino-americane se aflau într-un impas profund; iar toate aceste tensiuni, care zguduiau lumea, își găseau ecoul și, adesea, erau mediate, discret, la București — The Bucharest Channel, cum aveau să numească istoricii americani acea punte a diplomației românești.
A fost odată o țară numită România.
O țară mândră, apreciată, solicitată, admirată și invidiată pentru rolul de prim-plan pe care diplomația sa îl juca în politica internațională. O țară mică, dar măreață, care își câștigase prestigiul prin modul în care știa să stea între giganți fără să fie strivită; o țară modestă, dar cu o ambiție imperială a demnității; o voce mare într-o lume de tăceri; o țară care conta.
România era pe-atunci un nume rostit cu respect în capitalele lumii, cu „o diplomație printre cele mai inteligente din Europa” (Henry Kissinger), „singurul aliat de încredere al Washingtonului din lagărul socialist” (CIA), o țară care vorbește în nume propriu și care inspiră respectul întregii lumi (Richard Nixon).
Această ultimă frază, repetată de ziarele lumii întregi, a fost cel mai mare compliment diplomatic primit vreodată de România modernă.
Era țara care îl invita la București pe un congressman american despre care doar intuia că va ajunge, într-o zi, la Casa Albă — și a avut dreptate.
Doi ani mai târziu, în august 1969, Richard Nixon revenea la București, de data aceasta ca președinte al Statelor Unite ale Americii, iar România devenea prima țară din Europa de Est vizitată de un lider american în exercițiu.
A fost momentul în care o națiune mică și-a demonstrat marea inteligență strategică: anticipa istoria, nu o urmărea; gândea ca o putere, acționa ca o putere și, în consecință, era tratată ca o putere.
Diplomația română era dublată de o forță militară respectată, de o armată națională regulată, bazată pe serviciul militar obligatoriu și de o industrie de război care a propulsat România între primii opt exportatori de armament ai lumii.
Dar asta a fost odată…
Astăzi, aceea țară nu mai există. Locul ei pe scena lumii a fost luat de Ungaria — țara vecină care, indiferent de declarațiile oficiale, va păstra mereu pretenții teritoriale, istorice și simbolice asupra României, în virtutea tratatului de la Trianon și a memoriei sale naționale neînchise.
Budapesta a înțeles ceea ce Bucureștiul a uitat: că diplomația nu se moștenește, ci se exercită.
Budapesta, capitala păcii
A fost odată, ca niciodată, o lume în care România conta. Astăzi, lumea se schimbă din nou — dar nu la București.
Întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin, pentru pacea de pe continentul european și, în definitiv, pentru pacea întregii lumi, nu se va desfășura la București — așa cum s-ar fi întâmplat altădată — deși ar fi fost o ocazie istorică pentru țara noastră să reapară pe harta diplomației mondiale.
Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, aflat în plină campanie electorală pentru funcția supremă în statul român, ne-a avertizat însă că „nu se va întâmpla niciodată ca președintele Putin să vină în România, atâta timp cât există un mandat de arestare.” Cu asemenea certitudini, nici n-avea cum să se întâmple acest lucru! Practic, Bucureștiul a devenit capitala europeană unde nici pacea nu are voie să aterizeze fără autorizație de la primărie, iar Donald Trump și Vladimir Putin au ales să se întâlnească în capitala Ungariei, la Budapesta — într-un loc unde diplomația nu este confundată cu managementul traficului, iar mandatul de arestare nu e un pretext pentru a bloca istoria la semafor.
Poate că întâlnirea dintre cei doi președinți nici nu va avea loc prea curând, poate că se va desfășura în altă locație, lucru cu totul fără importanță acum; însuși faptul că Budapesta a fost luată în discuție pentru acest summit spune totul despre starea prezentă a diplomației române.
Rușine, Nicușor Dan!
Orbán – vocea rațiunii într-o lume nebună
Există momente în istorie când un singur om, printr-o decizie, printr-un gest, printr-o tăcere încărcată de sens, poate schimba destinul unei întregi regiuni. Astăzi, acel om se numește Viktor Orbán, iar capitala acelei tăceri pline de înțelepciune, este Budapesta. Orașul care altădată privea cu admirație spre București a devenit capitala păcii, centrul diplomației, noul pol al curajului și al rațiunii într-o Europă tot mai grăbită spre război. Iar Bucureștiul — „datorită” distinșilor noștri politicieni de la putere și din opoziție — capitala obedienței.
În timp ce Budapesta este propusă să organizeze conferințe de pace, unde se discută viitorul continentului, Bucureștiul organizează conferințe de presă. În timp ce Budapesta face istorie, Bucureștiul — capitala vorbelor goale — o privește la televizor. Budapesta vorbește despre diplomație, suveranitate și echilibru, iar Bucureștiul despre aliniere, directive și loialitate. Budapesta își apără interesul național, în timp ce Bucureștiul, care a uitat ce înseamnă demnitatea, îl oferă altora pe tavă.
Budapesta nu mai este doar capitala Ungariei, ci capitala unei idei simple și esențiale: pacea nu se câștigă cu tunurile, ci cu demnitatea. Iar diferența dintre cele două capitale, astăzi, nu mai este doar de stil, ci una de destin.
În timp ce Viktor Orbán vorbește cu Estul și cu Vestul, Nicușor Dan își prezintă viziunea despre România Anastasiei Soare — regina sprâncenelor. În timp ce Ungaria aduce la aceeași masă lideri care nu-și mai vorbesc, România trimite felicitări de protocol și postează comunicate neutre.
În timp ce Bruxelles-ul vorbește despre „solidaritate” cu armele, Washingtonul despre „democrație” cu rachetele, iar Kievul despre „victorie” cu banii și averea altora, Viktor Orbán vorbește despre pace — și nu o face ca un politician populist care își caută voturile, ci ca un om de stat care vede dincolo de prezent, ca un lider care înțelege că popoarele nu trăiesc din sloganuri, ci din pâine, din siguranță și din pace.
Într-o lume care se pleacă în fața religiei progresiste războinice, el rămâne drept. Într-o lume în care curajul a fost înlocuit de conformism, Viktor Orbán are coloană vertebrală și spune adevărul, chiar dacă nu convine: că Rusia nu va fi niciodată înfrântă de Ucraina — o țară sfâșiată de corupție și de iluzii —, așa cum nu a fost nici de Napoleon, cu a sa La Grande Armée și nici de Adolf Hitler, cu al său invincibil Wehrmacht.
Numai un om care cunoaște istoria poate înțelege absurdul acestei noi „cruciade pentru democrație” — o farsă tragică în care Europa își rupe nervii și economia, în timp ce Washingtonul și Moscova își măsoară mușchii peste cadavrele altora.
România, țara care odinioară arbitra conflicte între marile puteri, astăzi abia mai arbitrează disputele din propria coaliție de guvernare. Țara care era vocea Răsăritului în Occident este acum doar un ecou stins, în corul celor care repetă fără să gândească.
Ungaria deschide porți spre viitorul continentului european, în timp ce România deschide dosare penale pentru explozii de gaze care distrug blocuri de locuințe — în secolul XXI!
Dar cel mai dureros lucru, de departe, este că politicienii români nu simt niciun fior, nicio tresărire, nicio umilință pentru faptul că Ungaria ne-a depășit în puterea diplomației sale; că a devenit ceea ce noi am fost odată — iar noi am devenit, din punct de vedere al relevanței internaționale, o țară de provincie, care nu contează.
Ei, politicienii români, nu simt nicio rușine. Nimic. Absolut nimic! Clasa politică română trăiește confortabil în anonimatul ei, incapabilă să înțeleagă că tăcerea unei țări este începutul dispariției ei. Și dacă odinioară diplomații români erau cei care deschideau drumuri între lumi, astăzi ei abia mai deschid gura, pentru că și-au pierdut nu doar glasul, ci și curajul de a-l folosi.
România – țara care vorbește despre pace, dar hrănește războiul
Viktor Orbán vorbește despre pace și acționează pentru pace, în timp ce politicienii noștri vorbesc despre pace, dar trimit armele, banii și chiar speranțele românilor spre un război care nu le aparține — spre o cauză pierdută, confundând solidaritatea cu supunerea și curajul cu slugărnicia.
Ei nu fac nimic pentru a obține pacea, sunt incapabili să înțeleagă că aceasta se menține prin putere, printr-o continuă pregătire de război ca mijloc de descurajare a dușmanilor și nu prin discursuri lamentabile.
Diplomația română este redusă la tăcere — o tăcere a servilismului, nu a înțelepciunii. Cum se poate ca o țară de două ori mai mare ca Ungaria, cu o istorie mai veche și un potențial uriaș, să nu conteze deloc, dar absolut deloc, pe harta lumii, în relațiile internaționale bilaterale sau multilaterale?
Cum se poate ca liderii celor două superputeri nucleare să calce la Budapesta, să-l asculte pe Viktor Orbán, dar să ignore complet Bucureștiul? Cum se poate acest lucru — și politicienii noștri, prim-miniștrii României: Dacian Cioloș, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă, Florin Câțu, Marcel Ciolacu, Ilie Bolojan să nu se prăbușească sub propria rușine? Să nu simtă fiorul acelei responsabilități care ar trebui să-i apese în fiecare clipă, conștiința faptului că au fost aleși nu pentru a se salva pe ei, ci pentru a salva țara?
Răspunsul nu este pentru că România a devenit mică, ci pentru că a devenit invizibilă: o țară fără glas propriu, fără curaj, fără o clasă politică responsabilă, fără conducători adevărați. O țară care, în politica externă, pur și simplu, nu există.
Dar toate acestea le-am suporta mai ușor dacă cei aleși prin vot să conducă destinul poporului român ar avea rușine. Dar ei nu au rușine. Sunt niște oameni fără rușine. Sine pudore!
Politicienii români se pierd în lucruri mărunte, în etichete de partid care nu mai înseamnă nimic. Se bat pe cuvinte goale — „dreapta”, „stânga”, „centru-dreapta”, „centru-stânga” — de parcă ar mai conta aceste formule prăfuite într-o lume în care valorile s-au prăbușit, s-au inversat chiar, iar națiunile se zbat pentru supraviețuire.
Ei nu sunt capabili să înțeleagă că politica modernă nu mai este despre culori, despre noțiuni golite de conținut — dreapta și stânga —, ci despre sus sau jos: „Sus, către visul vechi al omenirii — libertatea individuală supremă, în armonie cu legea și ordinea — sau jos, către mușuroiul haosului ori al totalitarismului.” (Ronald Reagan)
Iar România a ajuns jos, foarte jos: jos în ochii lumii, jos în încrederea poporului, jos în toate clasamentele care contează — de la educație la sănătate, de la infrastructură la respectul internațional, de la puterea militară la diplomația modernă, bazată pe realpolitik.
Am ajuns o țară în genunchi care se preface că dansează. O țară care vorbește despre „parteneriate strategice” în timp ce-i cade acoperișul, care semnează „memorandumuri de colaborare” în timp ce spitalele ard, iar școlile se dărâmă. O țară care afirmă că se pregătește de război cu Rusia (!), dar trimite singurul rănit grav, în urma unei explozii de gaze dintr-un bloc din Rahova, tocmai în Austria.
Iar acest lucru se întâmplă astăzi, în anul 2025!
Probabil că Ministerul Sănătății din România, împreună cu IGSU, își închipuie că așa va proceda și cu miile, zecile de mii de soldați și civili români răniți într-un eventual război cu Armata Roșie — îi va expedia repede în Belgia sau în Austria, adică în două țări care, împreună, nu fac nici jumătate din România ca suprafață (48,05%).
Rușinea pierdută – cea mai mare pierdere
Dar cel mai grav lucru nu este că am pierdut locul la masa diplomației mondiale, nici că vorbim în numele oricui, numai în nume propriu nu; cel mai mare păcat nu este eșecul politicii externe a României, ci indiferența față de acest eșec. Cel mai dureros lucru este că nu simțim nimic — nici rușine, nici regret, nici tresărire, iar când o țară nu mai simte rușine, înseamnă că a pierdut nu doar respectul lumii, ci și sufletul ei.
România de astăzi a fost depășită, umilită, înlocuită de țara gulașului — și clasa noastră politică zâmbește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Politicienii români nu mai roșesc pentru nimic, nici măcar pentru tăcerea lor.
Când Ungaria ne-a luat fața și a devenit capitala mondială a păcii, niciun politician român — nici de la putere, nici din opoziție — n-a fost pătruns de rușine. Niciunul n-a spus: „Ne-am pierdut onoarea.” Nimeni n-a avut curajul să se întrebe: Cum am ajuns aici?
Doar tăcere. O tăcere confortabilă, satisfăcută, birocratică. Pentru că pentru ei nu există vinovăție, atâta timp cât nu mai au conștiință. Nu există umilință, atâta timp cât nu mai există demnitate.
În loc să simtă rușinea unei națiuni lăsate pe dinafară, politicienii români își fac selfie-uri la Bruxelles și se declară „aliniați”. În loc să lupte pentru a păstra pentru copiii noștri această ultimă și cea mai bună speranță a omului pe Pământ — libertatea — îi condamnă să trăiască în întunericul unui nou mileniu al minciunii și al lașității, fără măcar să încerce, pentru ca apoi să poată spune copiilor și nepoților că, indiferent dacă vor eșua, au încercat; că am avut conștiință, că n-am tăcut, că n-am plecat capul, că am vrut să dăm sens trecerii noastre prin lume.
Dar toate acestea le-am suporta mai ușor dacă politicienii români, singurii răspunzători de destinul națiunii, ar cunoaște rușinea — acea virtute pe care Seneca o numea „conștiința vizibilă a binelui”.
Dar ei n-o mai cunosc. Sunt, cu rare excepții, oameni fără rușine. Sine Pudore!
Cei 13 de la Arad
Obiceiul cel mai misterios din Ungaria, pentru străini, este acela că ungurii nu ciocnesc niciodată paharele sau sticlele de bere.
Originea acestei tradiții vine din secolul XIX, când, în timpul Revoluției din 1848-1849, 13 generali unguri, ofițeri din Armata Imperială Austriacă, au fost executați prin spânzurare la Arad, pe 6 octombrie 1849, sub acuzația că s-au alăturat mișcării revoluționare a lui Lajos Kossuth și au susținut revendicările maghiare de independență față de Imperiul Austriac, încălcându-și astfel jurământul față de Casa de Habsburg.
Execuțiile au fost ordonate de austrieci, care observau spectacolul macabru și ciocneau paharele de bere după fiecare execuție. În acel moment, ungurii au jurat că nu vor mai ciocni pahare vreme de 150 de ani, iar în ciuda faptului că această perioadă deja a trecut, tradiția încă se menține. Cei 13 sunt comemorați anual ca martiri ai luptei pentru independența Ungariei, mai ales la Arad, unde se află un monument dedicat lor.
Națiunile, ca și indivizii au personalitatea lor, au propriul lor caracter; Ungaria nu este o țară perfectă, dar are ceea ce România a pierdut în ultimele decenii: are caracter. Are un conducător care, indiferent dacă place sau nu, își apără interesul național. Are curajul să spună „nu” acolo unde alții spun „da, să trăiți!”. Are curajul pe care noi, românii, l-am pierdut — curajul de a fi.
Poate că istoria va reține multe despre această epocă: crizele energetice, sancțiunile, inflația, propaganda, războaiele fără sfârșit. Dar, mai presus de toate, va reține cine a avut curajul să spună „ajunge!”, cine a avut tăria să nu se supună curentului general al fricii și al ipocriziei.
Iar când se va scrie acel capitol, România actuală — cea fără rușine — va fi o notă de subsol, iar Budapesta — un titlu de glorie. Pentru că nu există glorie fără rușine. Nulla Gloria Sine Pudore!
A fost odată ca niciodată — că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti! A fost o țară minunată, o țară respectată în lume. Numele ei este România!
PS Nebunii urcă-n vârf de tot,
Comandă lumea idiot,
Declară zilnic un război,
Murim săraci, murim umili,
Din moftul unor imbecili
Şi este vai ş-amar de noi…
Nu mai există nici valori,
Nu se mai nasc nemuritori…
Suntem pe mâna unor nebuni. (Adrian Păunescu, 2006)
Sine pudore – fără rușine. Iată blestemul nostru.
Cuvintele sunt de prisos.
Totuși, niște întrebări mă frământă.
Nu cumva nu mai avem nici diplomație și nici patriotism din cauză că educația școlii românești nu mai servește spiritului național?
Oare de aceea, România este condusă de o coaliție „pro-europeană” în loc de una „pro-națională”?
Domnule Adrian Năstase, de unde l-ați scos pe acest așa zis ‘diplomat’ care mătură pe jos cu actuala diplomație românească? Doar pentru a da satisfacție bătrânei ‘diplomații’ ceaușiste, ramura Ștefan Andrei, iegzpertă doar in promovarea ‘operilor’ lui Pingelică și ale Savantei in reuniunile internaționale, care își găsește acum o binemeritată odihnă picotind in ședințele FET?
Sper că nu aveți, Doamne ferește, vreo problemă legata de reparatii de oase și v-ați legat speranțele de dibăcia medicala a domnului doctor Marius Niculescu. Că altfel nu vad pentru ce i-ați oferi o platformă acestui ‘would-be diplomat and geo strategist’ care îl citează pe Seneca in original (🤣) și inventează citate din Kissinger care ar fi fost dat pe spate de măreața diplomație a lui Ceașcă ot Scornicești. Admit că domnul doctor Niculescu este un bărbat cu o carură de diplomat și, încă o dată, o posibilă somitate in domeniul reparării oaselor. Dar să vii să te plângi că ce armata formidabilă avea România socialistă, ba chiar regulată 😂 (da, regulată de pelticul Niculae) și că eram mari scule de producători de armament când generalul Stănculescu a trăit episoade rușinoase in Egipt și în Maroc cu tancurile livrate de Pingelică acolo, pentru că industria lu’ Savanta nu era în stare să fabrice niste amărâte de garnituri si furtune de cauciuc? Ori trebuie sa fii tâmpit (ceea ce dom’ doctor nu pare să fie) sau spălat pe creier de mafia olteană bine înșurubată și la FET, care își caută un nou guru acum, după ce Păcălin Georgescu s-a fâsait.
SI ajungând la diplomație, toți diplomații lui Pingelică, mulți dintre ei dormind și pe la FET, se fac că uită că în decembrie 1989 Corneliu Mănescu (nu mai spun cine a fost) demasca la public impostura diplomației lui Ceașcă care (pun intended) voi ea sa pară mare scula pe harta mondială împăcând-i pe toți cu toți. Niciun cuvânt despre asta.
In schimb, cale liberă elucubrațiilor lu’ dom’ doctor care, mergând pe firul apei spre așa zisele izvoare ale trădării de la vârful României, se oprește cu lista prim miniștrilor la Dacian Ciolos. Nu înțeleg cum de lista nu se continuă cu un Radu Vasile, sau Teodor Stolojan sau… sau…, ați ghicit, Adrian Năstase! Sigur, nu se face sa muști mâna care te mângâie, dar…
Cred că exagerati…
Vă îndepărtați lejer de esența materialului care nu este un elogiu în sine al epocii ceaușiste. Ceea ce vreau să spun, pe scurt, ca trebuie apreciată perioada în care România avea o politică externă bazata pe cinci principii de bază pentru care România și-a găsit respectul international. Vă las libertatea să le găsiți în istoriografia României din perioada menționată, dacă aveți o urmă de bunăvoința. A fost o perioadă în care oameni precum Corneliu Mănescu, Mircea Malita, Ștefan Andrei și Gheorghe Dolgu au contribuit la crearea unei adevărate școli de diplomație care nu există astăzi. Dupa cum nimeni nicăieri nu mai menționează cele cinci principii de bază ale politicii externe care, intr-un fel sau altul sunt promovate de V. Orban și nu numai de el. Trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului fără să cădem intr-o isterie belicoasă și rusofoba.
@Greg Bobina:
„O țară mândră, apreciată, solicitată, admirată și invidiată pentru rolul de prim-plan pe care diplomația sa îl juca în politica internațională. O țară mică, dar măreață, care își câștigase prestigiul prin modul în care știa să stea între giganți fără să fie strivită; o țară modestă, dar cu o ambiție imperială a demnității; o voce mare într-o lume de tăceri; o țară care conta.
România era pe-atunci un nume rostit cu respect în capitalele lumii, cu „o diplomație printre cele mai inteligente din Europa” (Henry Kissinger), „singurul aliat de încredere al Washingtonului din lagărul socialist” (CIA), o țară care vorbește în nume propriu și care inspiră respectul întregii lumi (Richard Nixon).”
…
Diplomația română era dublată de o forță militară respectată, de o armată națională regulată, bazată pe serviciul militar obligatoriu și de o industrie de război care a propulsat România între primii opt exportatori de armament ai lumii.”
Daca fanteziile astea nu sunt un elogiu adus epocii ceaușiste, împănat cu citate inventate că sa servească scopului, atunci ce sunt?
Nu știu ce școală de diplomație a întemeiat Gheorghe Dolgu, mărturiile epocii nu ne spun. Iar dacă Stefan Andrei este enumerat printre corifeii diplomației românești ceaușiste, ar trebui pomenită și șefa lui Ghizela Vass, nu?
Una peste alta, diplomații lui Ceaușescu, cu Andrei și Dolgu in frunte s-au remarcat îndeosebi prin operili lui Ceașcă pe care le-au ‘promovat’ prin tot felul de editori famelici, și prin inventarea a tot felul de ‘proiecte’ de colaborare😂 cu alde Gaddafi, Mobutu, Saddam, Bokassa și alți veseli, in urma cărora România, eu, dv., dl. Năstase, am rămas cu câteva miliarde de dolari aruncați în deșert.
Dar nu este cazul sa luăm prea in tragic aceste realizări. In fond, și Henry Kissinger se (și ne) întreba: „Does America Have A Foreign Policy?” So răspunsul pare a fi că nu, cu așa golani ca Hegseth, Vance și. Frații Tate…
‘Does America Need a Foreign Policy?: Toward a Diplomacy for the 21st Century’ by Henry Kissinger.
Does Romania need as well?
Minunată descriere a situației de azi,făcută cu discernământ de un fost diplomat român.
Adevărat dar dureros. Să trăim cu curaj și demnitate.
Asta rezultă din descrierea făcută de D-ul Adrian Năstase,
.
O analiza extrem de pertinenta, extrem de adevarata si totodata dureroasa. Sincer ?! Am obosit sa comentez degeaba asemenea articole, sunt prea mahnit de tot ceea ce se intampla. Poate intr-o zi … cu soare, am sa fac o analiza pe toate palierele, economic, social si mai putin diplomatic pentru simplul motiv ca altii au facut o radiografie extrem de dureroasa, la obiect asupra starii diplomatiei romane.
Micul Ceaușescu al capitalismului maghiar, Orban, e pe ducă. Va pierde alegerile și va avea de încasat, împreună cu camarila lui, niște dosare penale. În 15 ani a dus Ungaria în coada Europei, doar un pic peste falimentara Grecie, dar sub România noastră disperată (ca nevestele din serial).
Întâlnirea rușinoasă de la Budapesta între un criminal de război și admiratorul său american care trimite armata să ocupe orașele opoziției și Justiția să-i aresteze adversarii politici fost amânată sine die.
Iar Rusia își va continua agonia economică și strategică.
Rezonez bine cu aceasta analiza. Nu e rece, e si emotionala, dar sunt citeva idei reci si corecte care ar trebui sa ne dea frisoane, fiecarui roman.
Ne-am pierdut in „corectitudinea politica”. Suntem mai „loiali” Europei si SUA decit noua insine, si aparent umili in relatia cu SUA, nu veritcali si demni ca ungurii prin Orban. Poate pentru ca Europa plateste mai bine elitele politice, in diverse forme, decit plateste Romania pe romani. Sentimentul de loialitate fata de poporul roman pare ca s-a disipat in portofelul europen.
Despre diplomatie: e o mare diferenta intre diplomatii vechi si cei noi. Pe cei din generatia veche ii vezi la Fundatie, scriind lucrari de drept international, participind la viata in cetate. Cei noi unde sunt? O aplauda pe sefa lor? Nu instig la Revolutie in MAE, dar cine stie, poate trezesc vreun sentiment de demnitate nationala acolo.
Am intrat singuri intr-un vertigo al singuratatii pentru ca cerem mereu ajutor iar in lumea asta trebuie sa te ajuti singur. Exemplu concret cu paricolul ca UE sa nu ne mia lase sa folosim centralele pe carbune. „Daaaaati-ne si noua rugam Inalta Poarta ragaz…” se milogesc oficialii nostri la UE, pentru ca noua nu ne-a pasat. Vorbesc de toti „marii” lideri deja listati in analiza. Iar apoi, cind suntem pasuiti, devine o mare „victorie” politica.
Solutiile? Una evidenta ar fi schimbarea democratica si venirea la putere a AUR care are deja sustinere masiva in Romania. Cu ce ar schimba un PSD „reformat” sau un PNL „fardat” Romania? E tarziu sa aplici acum creme rejuvenante politic. Sigur, exista o marja de eroare in ce afirm si se aplica si zicala „Never say never!” (Sa nu spui niciodata „Niciodata”!).
Dar AUR cum ar schimba Romania? Nici la AUR nu se remarca un leadership care sa convinga ca nu vom fi doar „trena” suveranismului MAGA asa cum suntem acum „trena” liberalismului european. Nu stiu cine isi doreste sa continuam in relatiile externe ca „papushi” in mainile „papusharului”. Practic, e nevoie de clarificari de la AUR, mesaje publice, sa intelegem cum vor schimba Romania si locul ei in lume. Dar ei stau departe de „mainstream media” in Romania.
UDMR, partidul care promoveaza interesele maghiarilor si ale statului ungar in Romania, nu doreste la putere un partid nationalist roman, indiferent cum se numeste. De ce? Pentru ca Ungaria e fericita cu pozitia sa de superioritate, cistigata, fata de Romania si e bine pentru ea ca in Romania sa nu aibe un competitor, ci un iobagutz cuminte care isi plateshte darile si pupa umila poala puternicului zilei. Cum ar aparea Orban daca, prin absurd dl. Trump ar lauda in stilul caracteristic un lider roman nationalist? Sunt foarte curios sa vad cum se va realiza, cind, si daca se va materializa, vizita Presedintelui Dan in SUA.
Despre schimbarile asteptate in diplomatie: doamna Toiu nu si-a propus public sa fie acel „Reformator”, ci un continuator al domnului Hurezeanu. Asa apare si din recentul interviu al domnului Hurezeanu la Digi24. Deci, sa nu avem asteptari nerealiste de la aceasta conducere.
Exista o expresie anglo-saxona care e de actualitate si pentru relatiile internationale: „beggars can’t be choosers” (cersetorii nu pot sa fie cei care aleg).
Sunt citeva tendinte care arata spre o schimbare in ce priveste suveranitatea statelor mai mici, atunci cind state adiacente mai mari isi doresc un control mai bun al securitatii lor prin „buffer zones”, crearea de zone limitrofe intermediare:
1. Razboiul Rusiei cu SUA in Ucraina, care azi e prezentat propagandistic de Rusia ca un razboi al Europei impotriva Rusiei, pentru a o cuceri, folosind argumente istorice (Bonaparte si Hilter ar fi vrut sa cucereasca si distruga Rusia). Rusia e vocala ca nu vrea ca NATO sa fie la granitele sale, desi, de facto, NATO este deja acolo, in tarile baltice. Rusia vrea Ucraina ca „buffer rusesc”, si control asupra cestui buffer.
2. China isi mareste „zona buffer” in Marea Chinei cerind legitimitatea suveranitatii sale in zone care nu au apartinut Chinei
3. SUA actioneaza extrateritorial in chestiunea traficantilor de droguri.
Statele mici nu isi permit asemenea comportamente fata de vecici, sau acolo unde cred ele ca pot sa isi apere interesele nationale, dar le legitimeaza facind parte din organizatii conduse de marile puteri. Se aplica si BRICS.
Cred ca e nevoie de un „update” la dreptul international care sa protejeze tarile mici si mijlocii de pretentiile mariloe puteri in cautare de a isi extinde teritorial sau a crea noi „zonele de buffer”. Aceste updates ar oferi statelor mici, mijlocii, neutre sau nu, un grad specific si definit de neutralitate in asa fel incti marile puteri sa nu le incalce suveranitatea, pornind razboaie pentru a avea ele insele „zone buffer” care sa le apere de alte mari puteri.
Întrebări:
1. Care NU sunt țări mici în fața celor câteva mari puteri?
2. Care-i garanția pentru țările mici că nu le va fi încălcată suveranitatea, afară de alianța militară gen NATO?
3. Nu cumva ONU ar trebui să aibă o reală forță militară de intervenție, nu doar caraghioslâcul ăla de „căști albastre”? Desigur doar pentru intervenții tot între țări mici.
4. Chiar cu o forță de intervenție capabilă, atâta timp cât există dreptul de veto în Consiliul de Securitate al marilor puteri, ce se poate face pentru a restrânge invazia din partea unei mari puteri?
5. Ce „valoare” mai are Consiliul de Securitate în care tocmai marile puteri, care prin dreptul de veto au pâinea și cuțitul, sunt pe poziții ireconciliabile și au interese divergente?
În opinia mea, ONU și-a cam arătat impotența.
Bune intrebarile…
1. Care NU sunt țări mici în fața celor câteva mari puteri?
Daca tot discutam de ONU, am putea sa definim ca state „mici” statele care nu au drept de veto.
2. Care-i garanția pentru țările mici că nu le va fi încălcată suveranitatea, afară de alianța militară gen NATO?
In afara de NATO, statele „mici” pot cere garantii de securitate care sa fie oferite prin adugiri la dreptul international, si mai important, garantate militar, de alte state, sau institutii militare specializate, gen NATO. Eu nu vad cum organizatii gen NATO ar putea prolifera in lume fara sa se ajunga la conflicte mondiale intre organizatii „gen NATO” obligate sa se lupte pentru statele „mici” care ar suferi de pe urma unor asemenea conflicte cu statul care pretinde „buffer zone”.
In primul rind trebuie definit international ce reprezinta un „buffer zone”: o fasie neutra de pamint, care este desenata conform caror reguli universale? Cind ar fi necesar sa fie definite aceste „buffer zones”?
Sau acceptam zone de influenta in mod oficial si nu pe batistutze ca „buffer zones”? Pentru ca asta a fost modul operandi al marilor puteri pina acum. Nu cred ca Ucraina ar fi fericita sa faca o pace in care sa revina sub tutela Rusiei, desi, s-ar putea ca asta sa se intimple in mod realist, sau, sa accepte ca o parte din teritoriul sau sa fie cedat Rusiei, iar cealalta parte sa devina un „buffer zone”, care sa protejeze Rusia impotriva NATO. Asta vor rusii, desi, repet, inca se arata OK cu Republicile Baltice in NATO.
Care principii internationale acceptate universal vor sta la baza unei noi definitii a „buffer zones”? Deocamdata, doar Rusia se agata de „principiul indivizibilitatii securitatii”, pe care il interpreteaza in mod „original” si cu scopul de a anexa Ucraina.
3. Nu cumva ONU ar trebui să aibă o reală forță militară de intervenție, nu doar caraghioslâcul ăla de „căști albastre”? Desigur doar pentru intervenții tot între țări mici.
Exact la asta ma gandeam si eu ca solutie. Dar cineva ar trebuie sa inceapa aceasta dezbatere. Poate doamna Toiu?
Sunt in concordie cu dvs, la intrebaruile 4 si 5.
De acord despre degradarea in care se afla ONU, in imposibilitate de cele mai multe ori sa ia decizii asteptate de omenire, din cauza mecanismului de veto in Consiliul de Securitate, dar si al blocajelor pe care institutiile ONU le creaza artificial, in procese de pace ca cel din Orientul Mijlociu. Organisme ONU au devenit instrumente in slujba Hamas, prin spitalele finantate de ONU, si trompete pentru Palestina. E un bias suparator, incorect, care nu are de a face cu justitia si dreptul international. Sau are, dar la alegerea celor pro-Palestina. Nu se iau hotariri si rezolutii consistent, atunci cind e nevoie.
Ma uit ca SUA a trebuit sa apeleze direct la state islamice care sa ajute cu procesul de pace din Gaza, sa rezolve chestiunile legate de Hamas. Mi se pare o abordare buna, pentru ca islamici trebuie sa se ajute intre ei si sa inceteze sa astepte mereu ca Occidentul sa le rezolve problemele. Cu ONU nu se putea rezolva nimic.
Dar stiind situatia ONU de azi, ce faci cu ea? China, Rusia, abia asteapta ca SUA sa o dea afara de la New York, si ca ele sa stabileasca un nou sediu agreat de lumea BRICS, pentru a folosi la schimbarea ordinii mondiale in defavoarea SUA si a Occidentului. Exista un process de dizolutie a ONU? Poate prin retragerea majoritatii statelor, dar nu cunosc daca exista si e agreat un asemenea mecanism.
Exista insa o indiferenta fata de reformarea ONU, semn ca status-quo-ul lucreaza in folosul celor care trebuie.
Subiectul e vast, poate continuam in alte forme.
Ungaria si mai ales Viktor Orban pot reprosa, pe bunä dreptate cred, „Vestului” Europei, SUA lui Eisenhower, chiar NATO cä in octombrie 1956 cand 90% din populatia Ungaria s-a revoltat impotriva stalinismului de tip Rakosi desi erau mult mai bine inarmati decat URSS-ul debusolat politic atunci de Hrusciov care criticase pe ” GENERALISIMUL GENIAL” Stalin in februarie 1956 – revin : cä in 1956 „VESTUL DEMOCRATIC PLURIPARTIDIST” pasämite luptand in NATO incepand din 1949 impotriva comunismului, a läsat sä fie mäcelärit poporul maghiar antistalinist din stradä, färä sä miste MILITAR un deget mäcar. Cu respect multumind pentru atentie Elisabeta Bucur