La Fundația Europeană Titulescu am discutat despre o carte care, sunt convins, va suscita interes atât în lumea diplomatică, cât și în aceea a serviciilor de informații. Un volum despre oameni care, prin natura profesiei lor, căutau să afle, să înțeleagă și să transmită informații. Cu metode diferite, pe canale diferite și, uneori, într-o concurență care nu servea întotdeauna instituțiilor din care făceau parte.

Cartea privește în principal perioada de după al Doilea Război Mondial până în 1989, cu unele prelungiri spre anii de după Revoluție. Fișele reunite în volum oferă informații despre biografii, cariere și mecanisme instituționale, dar ridică și întrebări despre felul în care trebuie citite documentele unei epoci. Prezența profesorului Constantin Buchet și a domnului Moldovan, de la CNSAS, alături de autor, a oferit cadrul pentru discutarea surselor, a metodei de cercetare și a modului în care au fost alcătuite aceste fișe.

Am citit volumul cu foarte mare atenție, filă cu filă. Am regăsit nume, trasee profesionale și situații care mi-au amintit, uneori cu nostalgie, de perioada în care am condus Ministerul Afacerilor Externe.

După 1989, ministerul a trecut printr-un proces dificil de recompunere. Au revenit diplomați îndepărtați anterior din instituție și au intrat oameni noi, din generații mai tinere. Unii aveau experiență în structurile de relații externe ale organizațiilor de tineret sau studențești. Printre ei se aflau oameni foarte bine pregătiți, care au intrat în circuitul diplomatic și au ocupat, ulterior, poziții importante.

Din perspectiva responsabilității pe care am avut-o atunci, consider că am urmărit o selecție în care competența și capacitatea de a servi noua orientare a țării să cântărească decisiv. Era nevoie să reconstruim o instituție, păstrând experiența profesională utilă și deschizând-o către o altă lume.

Una dintre temele cărții privește relațiile dintre diplomați și reprezentanții serviciilor de informații în interiorul ambasadelor. Uneori exista o adevărată competiție: cine afla primul, cine transmitea primul, pe ce canal ajungea informația la București și cui i se recunoștea meritul. O asemenea concurență putea produce tensiuni, putea dubla inutil activități și putea afecta chiar calitatea evaluărilor trimise în centrală.

În aceeași misiune se intersectau diplomați de carieră, ofițeri de informații care lucrau sub acoperire diplomatică și structuri de contrainformații preocupate inclusiv de ceea ce se întâmpla în interiorul ambasadei. Suprapunerea acestor responsabilități crea uneori o atmosferă apăsătoare. Suspiciunile, delațiunile și intervențiile pentru retragerea unor oameni de la post făceau parte din realitatea pe care documentele ne permit astăzi să o examinăm.

Pentru istoria instituțiilor românești, asemenea cercetări sunt necesare. Ele trebuie însă însoțite de discernământ. Un dosar consemnează și perspectiva celui care l-a întocmit, interesele instituției, limbajul epocii, uneori rivalități personale. O acuzație cuprinsă într-un document trebuie verificată, iar o etichetă administrativă trebuie confruntată cu faptele.

În spatele fișelor se află oameni, cu alegerile, slăbiciunile și presiunile la care au fost supuși. Cartea poate arăta și felul în care vulnerabilități personale sau incidente aparent mărunte erau folosite pentru recrutare ori pentru obținerea unor angajamente. Evaluarea fiecărei situații cere să aflăm ce a făcut efectiv persoana respectivă, în ce împrejurări și cu ce consecințe.

Volumul invită, de asemenea, la o discuție despre transformările diplomației românești după război. Cine controla politica de cadre? După ce criterii se făceau angajările și promovările? Cum au fost îndepărtați diplomații vechi și cum s-au format noile generații?

În acest cadru poate fi cercetată și componența socială și etnică a noilor structuri, inclusiv prezența unor cadre de origine evreiască. Explicațiile cer însă documente, delimitări cronologice și analiza fiecărui traseu. Originea etnică nu poate ține locul unei explicații despre opțiunile politice sau conduita profesională a unei persoane. Esențiale rămân mecanismele de recrutare, fidelitatea cerută de regim și raporturile de putere din instituție.

Au urmat generații formate în centre universitare diferite, de la Moscova și Kiev până la Geneva, în etape distincte ale politicii externe românești. Citite împreună, biografiile permit identificarea unor tipare: școli de formare, rețele profesionale, schimbări de orientare și modalități de adaptare. În aceste succesiuni se poate citi și istoria raporturilor României cu lumea.

O altă întrebare, care continuă să provoace dispute, privește evaluarea celor care au defectat. Cazul Pacepa rămâne, probabil, cel mai cunoscut. Este considerat erou de unii și trădător de alții. Mi-am exprimat public opinia și nu am motive să o schimb: explicația potrivit căreia asemenea oameni îl trădau exclusiv pe Ceaușescu, fără să afecteze interesele țării, mi se pare o simplificare cu un gust amar.

Condamnarea unui regim nu rezolvă automat problema consecințelor unei defecțiuni asupra statului, asupra unor operațiuni sau asupra oamenilor implicați. Aceste consecințe trebuie cercetate concret. Schimbarea regimului politic a modificat perspectiva asupra trecutului, dar nu ne scutește de obligația de a examina faptele.

Și discuțiile despre activitatea generalului Caraman trebuie așezate în contextul instituțional și strategic al epocii. În privința informațiilor ajunse la Moscova, trebuie stabilit ce ținea de mecanismele de cooperare dintre servicii, cine lua deciziile și care erau responsabilitățile individuale.

Cooperarea și schimbul de informații există și între aliații de astăzi. Tocmai de aceea sunt necesare reguli, control și o delimitare clară a intereselor proprii. Apartenența la o alianță presupune obligații și solidaritate, dar și capacitatea de a formula evaluări naționale și de a proteja informațiile pentru care statul poartă răspunderea.

Circumstanțele istorice se schimbă. Adversarii pot deveni parteneri, iar alianțele se pot reconfigura. Biografiile celor care au lucrat în diplomație și în servicii traversează adesea asemenea rupturi. Cercetarea lor cere răbdare, acces la documente și disponibilitatea de a accepta nuanțe incomode.

Acesta este, pentru mine, câștigul unei asemenea dezbateri la Fundația Europeană Titulescu: posibilitatea de a trece de la etichete la înțelegerea mecanismelor, a deciziilor și a responsabilităților. Volumele care vor urma vor putea aduce alte documente și, probabil, alte întrebări.

România are propriile interese. Diplomația și serviciile de informații au datoria de a le cunoaște, de a le susține și de a le apăra. Studierea trecutului trebuie să ne ajute să înțelegem mai bine cum poate fi îndeplinită această datorie.