Fantastica scriere a britanicului a prevăzut prezentul. Poate că l-a gândit pentru 1984, dar a fost să fie un pic după.Puterea înseamnă, conform lui Winston, funcţionarul care înregistrează documentele şi rescrie istoria în Ministerul Adevărului, să produci suferinţe, nelinişti. El ştia că se caută crearea unei lumi noi, o lume a fricii, a trădării, a neliniștii. „O lume a celor care strivesc și a celor striviți, o lume care, pe măsură ce se va perfecționa, va deveni tot mai nemiloasă. Progresul, în lumea noastră, va fi un progres spre și mai multă suferință. Vechea civilizație pretindea că este clădită pe Iubire și Dreptate. A noastră va fi clădită pe Ură… În lumea noastră nu vor fi alte emoții în afară de Frică, Ură, Triumf și Umilință. Pe toate celelalte le vom distruge, pe toate,“ spunea Winston.
Progresismul zilelor de azi se bazează pe ură. Pe umilirea adversarului. Pe constrângerea celor mulţi din aria lor de acoperire să gândească la fel, să acţioneze la fel, să simtă la fel. Mai mult, ideologii din spatele păpuşilor lor, numite lideri, caută să creeze un individ gol pe dinăuntru, fără sentimente, rupt de familie, departe de valori. Aşa devine la fel precum copilul junglei, crescut de animale, gata să muşte şi să omoare la ordinul stăpânului pădurii.
Asta urmăresc laboranţii noii ordini, batjocorite numite progres. Dacă lui Marx şi Engels nu le-a mers, posesorii de legitimaţii ai Şcolii de la Frankfurt sunt pe măsură să creeze visatul om nou: teleghidat, posedat de ură şi decerebrat.
O lume în care individul se pierde în mulţime. Şi apare ceea ce prevedea Gustave le Bon înainte de primul război mondial în „mulţimile psihologice.“ Acele mulţimi care au o personalitate colectivă. Dar nu toată planeta poate fi cotropită de jihadul progresist, de fapt neomarxist cu tuşă de revoluţie permanentă.
La britanici nu prinde mişcarea. De ce? Pentru că mulţimilor li s-au creat încă din secolul XIX alte cauze. Echipele de fotbal adună toate energiile sociale. Acolo se strâng englezii şi se luptă în acea formă intraductibilă a fair-play-ului.
Cum s-ar zice: omul este ocupat. Merge în timpul săptămânii la muncă, iar în weekend e alături de team-ul favorit. Vine să cânte şi apoi să bea bere. Totul în numele şi sub steagurile idealurilor de a fi campioni prin delegare. Eroii lor câştigă. Ei se bucură. O simbioză eternă între iubit şi iubitor.
Anfield a erupt serile trecute câteva cu minute înainte de fluierul de începere a partidei dintre Liverpool şi Barcelona. Scor final 4-0. I-a zdrobit.
Poate doar imnul naţional al Marii Britanii „GOD SAVE THE QUEEN,“ cântat de un Wembley în flăcări, poate fi mai emoţionant decât „You will never walk alone,“ fredonat de cormorani la meciurile de acasă a echipei Liverpool.
Alaltăieri seară a răsunat din nou pe Anfield celebrul cântec de luptă al bătrânei echipe a minerilor.
„When you walk through a storm / Hold your head up high /And don’t be afraid of the dark/At the end of a storm / There’s a golden sky / And the sweet silver song of a lark“. („Când mergi prin furtună / Ţine capul cât mai sus / Nu-ţi fie frică de întuneric / La sfârşitul furtunii / Există un cer de aur / Şi un dulce tril de ciocârlie“)
Poate puţină lume ştie că un cormoran dă 400-600 de lire sterline pentru un asemenea bilet de meci. Munceşte o săptămână pentru a se bucura de trupa sa de suflet.
Şi mai puţini ştiu istoria acestei melodii celebre. Acest cântec a fost compus de Richard Rodgers și Oscar Hammerstein al II-lea pentru un muzical american, ajuns film în 1956. Melodia apare când eroina muzicală, Julie Jordan, află despre sinuciderea soțului ei.
Frank Sinatra a fost primul interpret care a înregistrat piesa în 1945. După el au mai interpretat-o Nina Simone, Ray Charles şi alţi 15 interpreţi.
Dar poate nimeni nu a reuşit să o facă atât de populară ca o gaşcă din galeria Liverpool, Garry and a Peacemakers, în 1963, când a înregistrat-o pentru stadion.
Suporterii îmbrăcaţi în roşu ai clubului Liverpool și-au găsit rapid imnul, versurile fiind uşor de reținut. Cuvintele sunt însufleţitoare pentru jucători, iar melodia era puternică, doar că era la început puțin dificil de cântat.
„Nu vei merge niciodată singur!“ a însoţit echipa în cele mai dure bătălii, dar şi în cele mai frumoase victorii. Pe 15 aprilie 1989, FC Liverpool avea meci cu Nottingham Forest, pe Sheffield.
Stadionul Hillsborough, din localitatea pădurarilor, construit pentru Cupa Mondială din 1966, nu a avut loc pe partea de vest pentru toţi fanii. A fost o busculadă, fanii s-au grăbit, au sărit gardurile de protecţie, s-au îmbrâncit. 96 de persoane şi-au pierdut viaţa.
În 2016, poliția a fost găsită vinovată pentru că a lăsat prea mult public în arenă. De atunci au apărut turnicheţii, iar „Nu vei merge niciodată singur“ a devenit un simbol al luptei dar şi de comemorare a victimelor dezastrului de la Hillsborough.
Ultimul lucru şi mai puţin cunoscut este că atunci când joacă împotriva altor echipe, suporterii acestora cântă împreună cu cormoranii: „You will never walk alone,“ un eveniment unic în fotbalul modern.
Deși cântecul găştii Gerry și Peacemakers a devenit imnul ROŞILOR, alte galerii l-au adoptat. În urmă cu 30 de ani, fanii echipei Dortmund l-au adoptat într-o variantă mai ritmică pe muzică de sintetizator. A devenit de asemenea imnul lor.
Liverpool și Dortmund nu sunt singurele cluburi care au adoptat cântecul „You will never walk alone“ ca imnul lor, Celtic (Glasgow), FC Tokyo și Feyenoord (Rotterdam) cântă frecvent aceeaşi piesă, dovadă că „Nu vei merge niciodată singur“ a depășit granițele, a înflăcărat generațiile și evenimentele sportive timp de peste 70 de ani.
Fotbalul creează contagiune în masă. Dar fără pretenţia de a conduce şi schimba lumea. Pe stadioane nu există stat de drept, ci doar stare de fapt şi mult cântec. „Nu vei merge niciodată singur“ Ce cântec de iubire? Contrar urletelor progresiştilor care vor să schimbe lumea.
Eu cred că maladia neomarxistă e trecătoare. Derby-urile nu se vor stinge niciodată, aşa cum fair-play-ul va fi o lume a respectului faţă de adversari, niciodată duşmani.
„You’ll never walk alone!“ Cât de tare sună!
