Vă rog să recititi: Despre drone si MCV-uri (27 august 2012)

 In contextul publicării noului Raport MCV, am revăzut un articol mai vechi al meu, intitulat „Despre Drone şi MCV-uri” din Jurnalul Naţional din 27 august 2012. Cred că merită să-l (re)cititi:

„Pentru cei care nu ştiu, dronele sunt nişte mici aparate teleghidate – folosite, de regulă, în teatrele de război – şi care zboară deasupra unor zone de interes pentru a spiona, a lansa explozibili sau a crea diversiuni.

În urmă cu aproximativ o lună – (la 18 iulie) – , a fost publicat Raportul Comisiei Europene privind „progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare” – o evaluare ce sintetizează situaţia în domeniul justiţiei din ultimii cinci ani. Acest raport este însoţit de un raport tehnic – cuprinzând detalii privind evoluţii legislative şi instituţionale.

Câţi dintre dumneavoastră au citit aceste documente? Câţi dintre oficialii români le-au citit? Câţi dintre parlamentari? Era nevoie de comentarii publice? De un răspuns oficial? Eu aşa cred…

*

* *

Să ne lămurim: pentru a adera la Uniunea Europeană, România a negociat peste 30 de capitole cu 25 de state membre, negocieri încheiate în decembrie 2004, de guvernul pe care l-am condus şi care au fixat inclusiv data semnării Tratatului de aderare (în aprilie 2005) şi momentul efectiv al aderării – 1 ianuarie 2007. Unul dintre capitole era aşa-numitul capitol JAI („justiţie şi afaceri interne”). În acest capitol (capitolul 24) erau fixate obligaţiile pe care România şi le lua pentru aderare în aceste domenii şi erau menţionate evoluţiile legislative şi instituţionale realizate – în cooperare cu instituţiile comunitare. Documentul de poziţie complementar depus de guvern la capitolul 24 avea peste 3000 de pagini!

Între altele, fuseseră modificate, conform acelor înţelegeri, regulile privitoare la numirea şefilor parchetului General şi ai PNA (DNA), astfel încât propunerile respective să nu mai fie făcute de ministrul justiţiei, ci de către CSM. Fuseseră adoptate numeroase reglementări privitoare la conflictele de interese, organizarea justiţiei, fusese promulgat un nou cod penal, fusese întărit rolul CSM, fuseseră eliminate din Constituţie – în 2003 – formele de imunitate parlamentară ce depăşeau protecţia opiniilor şi a voturilor exprimate.

Tratatul de aderare a României la U.E. nu cuprindea şi nu cuprinde obligaţia utilizării unui mecanism de monitorizare (clauza de salvgardare putea funcţiona doar în intervalul 2007-2010). Dacă „mecanismul” ar fi unul general, pentru toate ţările membre, ar fi în ordine. Dar aşa?

Sigur, au loc evoluţii, schimbări în domeniul judiciar, al luptei anti-corupţie, în toate statele membre, mai ales în domeniul tranzacţiilor bancare – faţă de care ar trebui să ne manifestăm „îngrijorarea”. Pentru că, în definitiv, criza financiară prin care trecem şi de pe urma căreia suferim toţi, a fost generată, în mare măsură, de lăcomia unora dintre băncile cu sedii în state membre ale Uniunii.

*

Din păcate, după 2004, justiţia a devenit pentru Traian Băsescu şi pentru ministrul său de justiţie – Monica Macovei – un instrument de luptă împotriva adversarilor politci.

Între primele măsuri luate de Băsescu şi Macovei, a fost preluarea – de la CSM – a dreptului de a propune procurorul general şi procurorul şef al DNA, menţinuţi şi în prezent, prin prelungiri neconstituţionale (mă refer la DNA).

O altă acţiune cu obiectiv politic a fost modificarea în 2005 a legii răspunerii ministeriale – prin încălcarea brutală a unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale – astfel încât „avizul” Parlamentului să fie necesar pentru începerea urmăririi penale doar pentru colegii de Guvern ai ministrului Macovei, nu şi pentru foştii miniştri – cei din guvernul PSD!, care urmau să fie trimişi rapid în instanţe.

Nu vreau să continui cu astfel de exemple, extrem de numeroase, de altfel…

Traian Băsescu şi Monica Macovei au gândit un plan diabolic. Cu o lună înainte de data aderării, în decembrie 2006, ei au acceptat un mecanism umilitor pentru România, un instrument de monitorizare fără sfârşit care a fost şi va fi folosit în permanenţă pentru „a ne da peste degete” atunci când ridicăm vocea în cadrul clubului european spre a ne apăra interesele.

De aceea, noi suntem în situaţia să discutăm cu doamna Merkel despre cvorumul la referendum şi alte chestiuni menite să ne pună în defensivă, în loc să discutăm, spre exemplu, despre interesele noastre în Republica Moldova, în condiţiile vizitei sale la Chişinău.

Pentru Băsescu, MCV-ul a fost un instrument util, invocat drept argument de autoritate („ne-a cerut „Bruselu”!”) pentru a-şi realiza interese politice mărunte. Raportul de „evaluare” din 18 iulie este un exemplu foarte bun pentru această strategie de tip „stick and carrot” („băţ şi morcov”). MCV-ul este şi va fi un „coş” în care vor fi aruncate diverse cereri pentru a justifica blocarea unor decizii din ţările membre ale Uniunii Europene, vizând interese ale României („Spaţiul Schengen”, „dreptul la muncă”, cote de „imigrare”, problematica romilor, interese în privatizare – apropos, cunoaşteţi firme din România capabile să cumpere 15% acţiuni la Transgaz?).

Filozofia documentului MCV rezultă chiar din Raport: „în cursul acestor cinci ani, au existat perioade de progres şi de regres, momente în care cooperarea a funcţionat bine şi momente în care MECANISMUL s-a confruntat cu atitudini ostile şi a întâmpinat rezistenţe” (subl. ns.). „Mecanismul” are suflet, are „personalitate juridică” şi, iată, din când în când, el a fost supărat pe noi.

„Drona” fabricată la Bruxelles nu a fost acceptată, deci, fără „mârâieli” de societatea românească.

Personal, am trecut prin multe situaţii delicate sau umilitoare în 20 de ani în care m-am ocupat, într-un fel sau altul, de politica externă românească dar nu-mi aduc aminte de ceva asemănător – o auto-asumarea, practic, a unui regim semi-colonial – cel puţin în acest domeniu, MCV-ul fiind construit de la două capete – unul fiind Traian Băsescu la Bucureşti şi altul de „capuchehaia” sa de la Bruxelles – Monica Macovei.

Să ne întrebăm acum, după cinci ani, care au fost rezultatele „notabile” ale utilizării MCV-ului pentru România- sub formă de „bici” pentru reforma în justiţie?

Obiectivul principal a fost, după cum ştiţi, lupta împotriva corupţiei. Rezultatul, după cinci ani, rezultă chiar din raport, în baza unui sondaj Eurobaromentru – 96% dintre români consideră, în 2012, corupţia ca fiind o problemă majoră, iar 67% dintre ei consideră că nivelul corupţiei a crescut în ultimii trei ani (pag. 12). Concluzia o trageţi singuri!

*

Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV) a fost stabilit printr-o decizie a Comisiei Europene, din 13 decembrie 2006, şi el avea în vedere, pentru România, patru obiective de referinţă: i) reforma sistemului judiciar; ii) integritatea; iii) combaterea corupţiei la nivel înalt; iv) prevenirea şi combaterea corupţiei din sectorul public.

Să le luăm pe rând pe principalele dintre ele:

„Implementarea” noilor coduri

In raportul MCV, cu privire la cele patru domenii de referinţă, se menţionează în primul rând, „modernizarea substanţială a sistemului juridic” prin introducerea noilor coduri. Dintre cele patru coduri adoptate cu o grabă stupidă, în procedură de urgenţă, în 2009, sub presiunea experţilor, după trei ani, doar Codul civil a intrat în vigoare. Introducerea noului cod civil a creat însă o perioadă de confuzie, nu doar în rândul justiţiabililor ci chiar în rândul magistraţilor şi avocaţilor, îngreunând – deja supra-solicitatul – sistem judiciar românesc.

Noul cod civil – apreciat de unii, contestat de alţii – a reprezentat un proiect ambiţios de codificare a jurisprudenţei bazată pe Codul civil de la 1864, de înglobare a Codului Familiei, a Codului Comercial, în ideea unei mai bune uniformizări a dispoziţiilor legale. Deşi salutară, aplicarea Noului Cod Civil s-a realizat fără o prealabilă informare către destinatari şi fără a asigura logistica necesară unui astfel de proiect.

In aceste condiţii, cu toate că intenţia de elaborare a unui Nou Cod Civil corespundea necesităţilor juridice, implementarea defectuoasă a acestuia a accentuat „haosul” ce domneşte în sistemul juridic românesc actual.

De altfel, amânarea pentru anul viitor a intrării în vigoare a Codului de procedură civilă – programat iniţial pentru 1 septembrie – dovedeşte distanţa dintre „desenele” pe care le fac, în aceste rapoarte, cei care le pregătesc, fără o bună cunoaştere a problematicii, şi situaţia concretă, inclusiv cea a „finanţelor” justiţiei. Faptul că, în luna mai, anul acesta, bugetul justiţiei pe întregul an era deja consumat dovedeşte lipsa de realism a acestui „mecanism”care, în mod evident, are în principal obiective politice, exterioare sistemului judiciar.

Probabil că nu ştiţi, dar studiul de impact pentru aplicarea codurilor a fost decis doar după adoptarea lor. Si ţinând seama că au trecut deja 3-4 ani de la adoptare, probabil că va fi nevoie de o nouă modificare a codurilor ţinute acum la congelator, în anul viitor.

Acestea sunt o parte din rezultatele extraordinare ale „mecanismului”. Sigur, s-au obţinut, în schimb, rezultate „politice” remarcabile, prin folosirea acestui instrument…

Se menţionează, în cuprinsul MCV: „Când toate noile coduri vor intra în vigoare, România îşi va fi revizuit fundamental legislaţia în materie civilă şi penală.” Corect, dar această revizuire va fi doar una teoretică, faptic fondurile pentru justiţie vor fi, în continuare, insuficiente, instanţele vor continua să fie supraaglomerate, lipsa de personal va continua să fie aspru resimţită iar numărul de judecători va continua să fie insuficient în faţa realităţilor din sălile de judecată. Chiar în cuprinsul MCV sunt recunoscute aceste deficienţe, însă, în mod eronat, ele nu sunt privite ca principalii factori asupra cărora trebuie să se concentreze reforma în justiţie.

Nu ştiu câte ţări, au fost „obligate” (chiar în cadrul MCV se menţionează că schimbările au fost realizate ca rezultat al presiunii externe) ca într-o perioadă de doi ani să modifice radical legislaţia fundamentală a ţării lor…

Să adăugăm şi situaţia penibilă a noului Cod penal. Vă amintesc faptul că a existat un Cod Penal nou, promulgat în 2004, dar care nu a fost pus în aplicare de regimul Băsescu – Macovei iar codul adoptat, în „mare” procedură de urgenţă, la cererea Comisiei Europene, în 2009, va intra, poate, în vigoare anul viitor – la fel şi Codul de procedură penală. Aşa încât „cârpim”, la 20 de ani după Revoluţie, Codul penal de pe timpul lui Ceauşescu, din 1968. Si pe el aşezăm o politică penală marca Băsescu – Macovei, sub umbrela MCV!

Apropos, dacă tot s-a redactat un nou cod penal, nu era normal să fie „unificate” şi preluate în noul cod şi reglementările din Legea nr. 78/2000? Evident că nu, pentru că România rămâne, şi după „reforma sistemului judiciar” singura ţară din Uniunea Europeană care are două sisteme paralele de parchete care funcţionează fiecare pe o altă bază legală – Codul penal, respectiv legea nr. 78/2000 pe baza a ceea ce aş numi „principiul descentralizării sistemului penal”! Iată un exemplu de bune practici şi pentru celelalte ţări membre ale Uniunii Europene!

Inutilitatea practică a aşa-zisei „Mici reforme” în justiţie

Este salutată, în cadrul MCV, adoptarea legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor ca fiind „un exemplu de legislaţie practică şi pragmatică, răspunzând unor deficienţe reale”.

Este adevărat că deficienţele la care se face referire există, soluţionarea acestora prin adoptarea „micii reforme” a fost însă o utopie. Nu eventuala lipsă a unui cadru legal era factorul care determina , anterior adoptării Legii nr. 202/2010, acordarea de termene exagerat de mari în rândul instanţelor româneşti ci lipsa „infrastructurii” necesare. Deşi adoptată de mai bine de doi ani, legea „micii reforme”, nu a produs nicio schimbare cu privire la gradul de încărcare al instanţelor sau cu privire la celeritatea soliuţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Termenele acordate în cauze „urgente” sunt tot de aproximativ cinci luni iar în cauze obişnuite de aproximativ un an. Niciodată lipsa sălilor de şedinţă, a personalului auxiliar, a numărului suficient de judecători la instanţe, nu va fi rezolvată prin adoptarea unor legi, fie ele chiar „practice şi pragmatice.” Se menţionează, în cadrul MCV, că legea 202/2010 „a adus îmbunătăţiri concrete pentru consecvenţa şi eficacitatea actului de justiţie”. In ce fel a îmbunătăţit legea „micii reforme” actul de justiţie nu se menţionează în raport. Dacă se referă la consecvenţa aplicării unitare a legii, „mica reformă” nu a introdus nicio prevedere de unificare sau de clarificare a practicii, ci doar a modificat procedura de soluţionare a recursului în interesul legii. De altfel, chiar în cuprinsul MCV-ului, în cadrul analizei consecvenţei actului de justiţie, se menţionează faptul că Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie „deţine responsabilitatea principală privind unificarea jurisprudenţei”, responsabilitate pe care, evident, nu o îndeplineşte cu succes , câtă vreme una dintre marile probleme identificate în cadrul MCV o reprezintă inconsecvenţa jurisprudenţială.

Ceea ce pare a nu fi înţeles de către „experţii” care au elaborat MCV este că practica neunitară este, de multe ori, rezultatul redactării lacunare a unor legi iar nu lipsa accesului judecătorilor la soluţiile pronunţate de alte instanţe (jurisprudenţă care oricum nu este izvor de drept în sistemul românesc).

Oricum, s-a întâmplat un lucru aberant: în condiţiile în care s-a pus accentul pe redactarea noilor coduri – care au fost adoptate în procedură de urgenţă de către parlament dar iată ele, de trei ani, nu pot fi puse în aplicare, marii strategi de la Bucureşti şi Bruxelles şi-au dat seama că au nevoie de un super-mecanism procedural pentru a obţine condamnarea rapidă a adversarilor politici, în principal condamnarea mea.

Aceasta a fost raţiunea principală a adoptării legii „micii reforme” – un surogat al prevederilor din coduri, construit în jurul conceptului de „celeritate” selectivă, bazată pe comenzile politice. Aveţi toate dovezile pe http://www.codulzambaccian.ro

Practica judiciară

Se mai susţine, în cadrul raportului MCV, că sistemul juridic din România are „trăsături care îl fac vulnerabil faţă de abuzuri” fiind oferit ca principal (şi singurul de altfel) argument faptul că termenele de prescripţie nu se suspendă sau nu se opresc la momentul trimiterii în judecată a cauzei.

Raţiunile actualelor reglementări din legislaţia noastră au fost explicate de specialiştii români. Aceste raţiuni ţin de politica penală aplicată de fiecare ţară, politica penală stabilindu-se unilateral, de ţările membre UE, neexistând o politică comună a acestora în domeniu.

Câtă vreme la nivelul Uniunii nu se discută şi nu se aprobă implementarea unei politici penale convergente, modalităţile în care România alege să-şi definească acest atribut îi aparţin în totalitate şi nu sunt susceptibile de influenţe externe. In nici un caz, nu poate fi obligată ţara noastră, prin intermediul MCV-ului, sau prin orice alt mecanism să îşi modifice într-un sens sau altul politica penală.

Sunt menţionate, în cuprinsul raportului, măsurile adoptate de ICCJ în vederea unificării practicii, şi anume: i) elaborarea unui ghid de bune practici în stabilirea pedepselor pentru cazurile de corupţie; ii) luarea în considereare a riscului de împlinire a termenului de prescripţie şi iii) transmiterea mesajului că instanţa nu va lua în considerare încercările nelegitime de întârziere a soluţionării cauzelor.

Şi iată trei observaţii, naive, din partea mea:

i) elaborarea unui „ghid de bune practici” nu poate fi în nici un caz, considerată măsură de unificare a practicii ci, eventual, doar un element de informare pentru magistraţi. Singurul mecanism acordat ICCJ de unificare a practicii este procedura recursului în interesul legii. Magistraţii judecă doar în baza legii, nu a practicii, nu a ghidului sau a oricărui element elaborat de orice instanţă sau instituţie. Mai mult, chiar prin intermediul recursului în interesul legii, ICCJ nu are posibilitatea modificării dispoziţiilor unei legi, ci doar analizează – în caz de jurisprudenţă neunitară – care este cea mai apropiată interpretare de sensul şi litera legii (acest ghid de bune practici a fost iniţial realizat în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi, ulterior, preluat de ICCJ).

ii) Termenul de prescripţie este prevăzut expres de lege, magistraţii sunt ţinuţi de acest termen, nefiind necesară o „indicaţie” externă în acest sens. Si oricum „bunele practici” nu pot modifica reglementările din Codul penal. Părerea mea…

iii) Instanţa este ţinută de acordarea de termene rezonabile care să permită dreptul efectiv la apărare. Aici chiar nu vreau să comentez mai mult.

Perioada 2005-2006 trebuia să fie o perioadă de întărire a infrastructurii necesare pentru continuarea reformei în justiţie – începusem consolidarea şi reparaţiile la Palatul de Justiţie, continuasem lucrările, pornite de Valeriu Stoica, la Tribunalul Bucureşti, oferisem un sediu (preluat de la armată) pentru PNA dar mai erau multe de făcut. Rapoartele Comisiei, cuprind multe vorbe goale („proactiv”, „cuprinzător”), în stilul „wishfull thinking”: „dacă vor fi puse în aplicare în mod corespunzător (codurile n.n.), ar putea genera beneficii considerabile în ceea ce priveşte eficacitatea, transparenţa şi consecvenţa actului de justiţie”. Vorbe, multe vorbe…

La fel, multe seminarii, contracte de consultanţă ( s-a clarificat, oare, situaţia contractelor de consultanţă pentru coduri?), „studii” etc. Fondurile nerambursabile de la Uniunea Europeană trebuiau să se întoarcă, la fel ca şi în alte domenii, se pare, la „experţi” din ţări occidentale, în timp ce la ICCJ, pentru secţia penală, în aceşti cinci ani, a existat o singură sală de sedinţă care se va numi, fără îndoială, Sala „Adrian Năstase”.

Vă mai dau un exemplu – „experţii” nu au priceput nimic din chestiunea eventualei sesizări a Curţii Constituţionale în legătură cu hotărârile parlamentului. Nu a legilor. Aspect introdus neglijent printr-o lege recentă. Constituţia – ţinând seama de autonomia puterilor statului – nu menţionează – pe bună dreptate – hotărârile parlamentului între actele ce pot fi atacate la Curte. Inteleg să fie atacate, eventual, hotărârile cu caracter normativ, dar să fie atacate toate hotărârile, inclusiv cele care vizează numirea personalului, aspecte de buget, chestiuni administrative? Ar fi aberant. Citiţi însă menţiunile din raportul MCV de la pag. 5: „In special, comisia este îngrijorată (cum altfel? n.n.) de această limitare a competenţelor Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte hotărârile parlamentului. Autorităţile române trebuie să reinstituie de urgenţă aceste competenţe în conformitate cu Constituţia României.”

Citiţi acum şi articolul 146 din Constituţie privitor la atribuţiile Curtii. Sunt menţionate doar legile şi regulamentele Camerelor – care au regimul unor legi. Adăugarea, recentă, din legea CCR, ar putea să justifice, cel mult, încluderea în acestă categorie a hotărârilor „normative” ale parlamentului. Ce părere aveţi despre „experţi”? Dar ce părere au reprezentanţii parlamentului? Nu ştiu, pentru că nu am citit un răspuns către cei care le ţin – de la Bruxelles – lecţii de drept constituţional român.

Aş mai pune câteva întrebări retorice: Aţi văzut undeva, în raportele MCV, în perioada 2007-2012, referiri la procese cu 972 de martori ai acuzării, eventual cu recomandări de utilizare a acestui model, ca „bune practici” ale DNA, şi pentru alte ţări?

Aţi văzut, poate, în rapoartele MCV menţiuni despre utilitatea folosirii, pentru raţiuni de „celeritate” a unor judecători fără inamovibilitate, dar „proactivi” în dosarele „complexe” de la ICCJ?

Cum se poate ca, timp de cinci ani, expertii Comisiei să nu fi înţeles definitiv diferenţa dintre imunitatea parlamentară şi condiţiile legii răspunderii ministeriale şi nici faptul că, din 2003, după revizuirea Constituţiei, parlamentarii nu se mai bucură de imunitate pentru fapte penale?

În Raportul MCV, se recomandă „un proces transparent de numire a Procurorului General şi a procurorului şef al DNA”, dar a existat oare un astfel de „proces transparent” la numirea actualilor şefi ai parchetelor? Sau la re-numirea lor în al doilea mandat? La acel moment, de ce nu a făcut aceleaşi reomandări „MCV-ul”?

Cu mândrie „se raportează”, atât în raportul politic, cât şi în cel tehnic, că, în sfârşit, în România a fost condamnat definitiv „un fost prim-ministru”.

Adevărat?Nu! Este o minciună pentru consum public. Eu am fost condamnat în calitate de preşedinte de partid. S-a făcut această „şmecherie” de către DNA, menţinută la instanţă, pentru a se evita solicitarea unui „aviz” din partea parlamentului pentru începerea urmăririi penale. Nu au aflat, oare, marii „experţi” de la Bruxelles acest lucru, după cinci ani de activitate „intensă” în România? De ce nu au menţionat, ca o mare reuşită, că a fost condamnat definitiv un fost preşedinte al Fundaţiei Europene Titulescu?! Era la fel de adevărat…

Când este vorba despre mine, ca „ţintă”, atât raportul politic cât şi cel tehnic vorbesc despre un caz „emblematic” de coruptie. Interesant este faptul că şi fostul preşedinte suspendat, într-un interviu, a folosit termenul „emblematic” în legătură cu condamnarea mea – termen ce nu-i stă în caracter. Nu pot să nu observ insă „calitatea” acţiunii comune de manipulare a opiniei publice interne şi externe, pe acest subiect.

În raportul din 18 iulie 2012, în ciuda sub-titlurilor, recomandările finale, introduse de Comisia Europeană, pe o bază subiectivă, dovedesc dimensiunea politică a acestui mecanism – dronă, utilizat într-un moment politic important, pentru obiective politice clar partizane.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă propunerea de a se crea un „grup de monitorizare a reformei judiciare, din care să facă parte reprezentanţi ai tuturor puterilor în stat (probabil pentru o aplicare „cuprinzătoare”a principiului separaţiei puterilor în stat! n.n.), ai asociaţiilor profesionale şi ai societăţii civile”.

Mă veţi considera bănuitor dacă voi crede că acestă recomandare a fost adăugată după schimbarea de guvern, pentru a fi introduşi în „joc” şi prietenii Monicăi Macovei din PDL, singurii interlocutori ai „mecanismului” până de curând.

Tot între recomandările din Raport figurează – nu o să credeţi – „asumarea angajamentului de a impune sancţiuni disciplinare tuturor membrilor de guvern sau de partid care subminează credibilitatea judecătorilor sau care exercită presiuni aspra instituţiilor judiciare”. Propun, în acest sens, adăugarea unui articol la Legea de funcţionare a Curţii Constituţionale: „O decizie a Curţii este corectă dacă este în concordanţă cu orientările Comisiei Europene.”

Pedeapsa pentru cei vinovaţi de criticarea unor astfel de decizii, va fi de doi ani închisoare cu executare. Dacă vor persevera, se vor găsi acasă la ei, droguri sau cartuşe…”

Frans Timmermans ne mai spune o dată povestea cu maratonul

Astăzi, pentru a zecea oară, Frans Timmermans ne-a repetat metafora cu maratonul, fiind, probabil, sincer îngrijorat de situația justiției din România. Pot să sper că această abordare a candidatului Grupului Socialist din Parlamentul European la președinția Comisiei va duce la un blat cinstit cu candidatul PPE și că domnul Timmermans își va încheia maratonul electoral, anul viitor, și va fi desemnat prim-vicepreședinte al Comisiei, conduse de PPE, și Înalt Reprezentant pentru politică externă  al UE, în viitorul mandat. Așa că să nu îl certăm foarte tare. Poziția sa în chestiunea MCV poate avea și motive subiective. Așa că să îl înțelegem. L-am înțeles noi și pe Barroso, care acum se „chinuie” ca vicepreședinte la Banca de investiții Goldman Sachs., după ce s-a luptat cu corupția din România..

În ceea ce privește MCV, am scris de multe ori despre înțelegerea din 2006, dintre Monica Macovei și Barroso/K. Day. Poate voi mai relua unele postări.

Referitor la raportul din acest an, deocamdată o observație de principiu. Numeroase prevederi și reglementări criticate în Raport au trecut prin „furcile caudine” ale Curții constituționale iar textele Constituției noastre au fost verificate din punctul de vedere al conformității cu tratatele europene. Ca atare, a critica textele validate de Curtea Constituțională a României înseamnă a extinde nepermis competențele Comisiei Europene.

Există o jurisprudență relativ consistentă a CCR ( și a altor curți din Europa) care arată că actele legislative europene (directive, regulamente) suferă un control din partea Curților constituționale ale statelor membre, dacă sunt neconforme cu textele Constituției statului respectiv. În acest caz, ele sunt suspendate de la aplicare până când sunt modificate corespunzător de către instituțiile europene. Singurele situații in care se procedează invers (statul membru este cel care își va schimba textele constituționale) este când ele contravin Tratatelor UE.
În rest, o afectare a deciziilor unei Curți constituționale de către funcționari ai Comisiei europene este nepermisă și neacceptată, întrucât intervine/încalcă ordinea constituțională națională, care nu cade sub incidența principiului subsidiarității etc.

Singura instanță care poate opune (dar nu cenzura) hotărârile sale unor decizii ale Curților constituționale este Curtea de Justitie a Uniunii Europene – Marea cameră, dar numai privind aplicarea unor acte concrete (directive, regulamente) în mod defectuos, de către statul membru.

Comisia europeană (prin MCV sau alt mecanism) nu poate interveni asupra ordinii constituționale din statul respectiv / în cazul nostru, cerând să fie înlăturate (abrogate ?), suspendate legi deja supuse, de câteva ori, succesiv, controlului de constituționalitate al CCR. Ar însemna o prevalență a unor documente ale funcționarilor COMISIEI față de textele constituționale și legale consacrate de CCR, ceea ce iese din cadrul tratatelor.

De asemenea, expertiza Comisiei de la Veneția nu are vreo valență constituțională, mai ales că, în acest caz, nu Curtea Constituțională i-a cerut opinia (nu a simțit nevoia să o facă), ci oameni politici, aflați în opoziție față de politicile publice ale guvernului și parlamentului, în justiție, și unii magistrați care se afirmă, de asemenea, ca voci critice, de opoziție (chiar dacă potrivit statutului lor au o obligație de rezervă).

În acest context, în opinia mea, reacția României ar trebui să fie nu numai politică, ci și juridică, în fața Comisiei dar și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă va fi nevoie.

Nu este vorba de a ne victimiza. Trebuie să înțelegem că dreapta e la putere în Europa și va mai fi și în viitorul mandat iar stânga încă nu a ieșit din convalescență. Nu mă refer la stânga din România care nici măcar nu stie de ce suferă. Pe de altă parte, lunile până la alegerile din primăvară generează o competiție dură între partide nu doar în România.

Reacția noastră, cred, trebuie să fie fermă, exprimată cu mijloace europene (spre exemplu, recursul la CJUE), recunoscând, în același timp, că este nevoie să îndreptăm în țară ceea ce este de îndreptat.

La FET – lansarea unei cărti despre Iuliu Maniu

Fundația Europeană Titulescu organizează miercuri, 14 noiembrie 2018, începând cu ora 16:00, lansarea cărții:

„Iuliu Maniu – Făuritor al Marii Uniri și tragicul său sfârșit”
Autor: Dan BOTEZ
Cu alocuțiuni din partea:

Prof. univ. dr. Ioan SCURTU
Prof. univ. dr. Corneliu-Mihai LUNGU
Prof. univ. dr. Gheorghe SBÂRNĂ
Prof. univ. dr. Dumitru BORȚUN
Dr. Dan BOTEZ
Moderator:

Prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE – Președintele Fundației Europene Titulescu
Evenimentul este organizat cu sprijinul BIOFARM S.A. și FARMEXIM S.A. și va avea loc la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, București.

Vă așteptăm!

La Uppsala

Ieri, am calatorit la Uppsala, care se afla la distanta de o ora de Stockholm. Am vrut sa vizitez celebra Catedrala din oras, considerata cea mai importanta cladire din Suedia. Celebra nu doar prin dimensiuni ( 118 metri inaltime) ci si prin faptul ca aici au fost inmormantati toti regii Suediei si este sanctuarul national al tarii. Constructia ei a inceput in 1270 si a fost finalizata in 1435. Am vizitat si tezaurul Catedralei, unde pot fi admirate superbe textile liturgice medievale dar si obiecte funerare ale dinastiei Vasa.

Tot aici se afla si dala funerara a celebrului botanist suedez Carl von Linne. Pe drumul spre Uppsala, am mers la ferma unde a locuit. Se mai pot vedea rasaduri de flori, asa cum le-a aranjat si poate fi vizitata si biserica din apropiere unde mergea cu familia. In fata bisericii se afla o superba runa.