Vernisaj de caricaturi la Fundatia Titulescu

Fundația Europeană Titulescu organizează marți4 iunie 2019, începând cu ora 17:30, vernisajul expoziției Constantin Jiquidi. Arta Caricaturii, deschisă în perioada 5-14 iunie, la sediul Fundației, din Șoseaua Kiseleffnr. 47.

În deschiderea vernisajului vor lua cuvântul:

Adina Rențea – Consultant de specialitate

Ioan Opriș – Istoric

Adrian Năstase – Președintele Fundației Europene Titulescu

Considerat unul dintre cei mai importanţi artişti români, care a prezentat în opera sa desenul umoristic, Jiquidi face parte din galeria reprezentativă a marilor creatori de umor românesc. Cu o incontestabilă valoare documentară și nu în ultimul rând o valoare artistică, cele 40 de tablouri din expoziţie prezintă o radiografie a vieţii politice, o satiră la adresa unor moravuri şi personalităţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vernisaj: marți, 4 iunie 2019, ora 17:30

Durata expoziției: 5-14 iunie

Program: Luni – vineri 10:00 – 16:00

Eveniment organizat cu sprijinul BIOFARM S.A. și SIF MOLDOVA.

Dezbatere despre Venezuela la Fundatia Titulescu

Fundația Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice organizează luni, 3 iunie a.c., începând cu ora 17.00, dezbaterea cu tema “Venezuela – mai mult decât eșecul unui petrostat?”

Invitat special: H.D. HARTMANN, analist Defense Romania. Moderator: prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE, președintele Fundației Europene Titulescu.

Evenimentul este organizat cu sprijinul BIOFARM S.A. și SIF MOLDOVA și va avea loc la Casa TitulescuȘos. Kiseleff nr. 47, sector 1, București.

Mai multe detalii la https://titulescu.eu/2019/05/venezuela-mai-mult-decat-esecul-unui-petrostat/

 

 

PSD: disolutie sau refondare?

Mai intâi, cred că ar fi fost nevoie să înțelegem, în consecințele lor profunde, rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European din întreaga Uniune. Nu am acum răgazul pentru a analiză detaliată, deoarece doresc să-mi exprim câteva gânduri despre scrutinul din România. Pentru a înțelege situația din România,  avem nevoie insă de câteva constatări generale despre scrutinul european.

  • Creșterea mediei nivelului de participare, de la sub 43% în scrutinele din 2009 și 2014 la 51% acum, arată faptul că Uniunea Europeană este considerată a avea un rol tot mai important pentru viețile cetățenilor europeni;
  • Unul dintre factorii care a determinat creșterea nivelului de participare, dincolo de aspectele locale dintr-o țară sau alta, îl reprezintă Brexit-ul. Unii cetățeni ar dori să-i urmeze pe britanici, ori și-ar dori o Uniune cu mai puține competențe, iar alții, dimpotrivă, sunt conștienți de pericolul reprezentat de suveranism și au participat la vot. De aceea, așa-numita „revoluție suveranistă”, dorită deopotrivă la Moscova și Washington, nu s-a produs, deoarece ponderea cumulată a partidelor cu mesaj eurosceptic radical este de 15%. Este un scor semnificativ dar care nu pune însă în discuție fundamentele Uniunii Europene;
  • Partidele tradiționale (conservatorii și social-democrații), cu rădăcini în istoria politică a secolului al XIX-lea sunt în defensivă, obținând împreună 45% din mandate, iar o parte din electorat s-a îndreptat spre formule politice non-ideologice, centriste sau înspre Verzi, cu o pondere cumulată de aproximativ 25%. Acest lucru ne arată un Parlament European relativ fragmentat, însă cu o majoritate clară a partidelor care își doresc menținerea sau chiar adâncirea integrării europene;
  • Dacă analizăm rezultatele de la scrutinul european în relație cu dinamica politică din statele membre putem constata o volatilitate electorală ridicată (partide care, în doar doi ani, își pierd jumătate din alegători, precum partidele de guvernământ din Franța și România). Cea mai la îndemână explicație generală este aceea că starea de nervozitate socială este amplificată de noile mijloace de comunicare pe Internet (așa-numitele new social media);
  • În acest scrutin european s-a manifestat pentru prima dată un nou clivaj transnațional: suveranism versus integrare.  Acesta a devenit cel mai vizibil, deoarece riscul era de a genera „exit-uri” în cascadă, însă o atare perspectivă a fost blocată de „generația Erasmus” (tinerii care au beneficiat de programele de mobilitate ale Uniunii Europene).

 

PSD și drumul spre dezastru

Pierderea unui milion de voturi în 30 de luni de către PSD reprezintă un dezastru. Însă nu atât lipsa unui milion de votanți este chestiunea care trebuie înțeleasă de PSD, cât, mai ales, declanșarea unui val de ură împotriva sa, manifestat printr-un nivel relativ ridicat de participare, specific mai degrabă alegerilor prezidențiale decât scrutinelor pentru Parlamentul European.

În opinia mea, rezultatul scrutinului din 26 mai este consecința acțiunilor sau lipsei de acțiune din ultimele 30 de luni, asupra cărora am atras atenția din timp, însă…

 

Instabilitatea politică generată de PSD. Deși se afla la guvernare, PSD a fost principalul generator de instabilitate politică, deși interesul său fundamental ar fi fost să păstreze calmul social și un climat politic lipsit de conflicte majore. Însă conducerea PSD a acționat împotriva oricărui calcul rațional prin demolarea a două guverne. Acest comportament, indiferent cum a fost el justificat, a contribuit decisiv la pierderea unui milion de voturi. Acestui motiv i se adaugă altul: calitatea slabă a celor promovați în funcții publice importante. S-a risipit credința că guvernările PSD pot asigura competență în administrarea țării, percepția dominantă fiind aceea a unui clientelism dus la extrem.

 

Falsa luptă cu „statul paralel”. Guvernarea PSD a fost blocată în cele 30 de luni de o combinație letală dintre retorica războinică a luptei cu „statul paralel” și negocierile subterane pentru salvarea individuală/de grup. Tranzacționismul lui Dragnea a determinat eșecul unei reforme autentice a politicii penale, deoarece orice propunere era considerată a fi în folosul său personal, precum și instituirea unor măsuri pentru protejarea cetățenilor de abuzurile reale ale unor procurori. Tema „statului paralel” nu reprezintă un interes major pentru votanții PSD, însă în rândul alegătorilor partidelor de dreapta sau chiar a celor care nu erau interesați de fenomenul politic a acționat drept un puternic catalizator. Opozanții PSD au înțeles din șarada „luptei cu statul paralel” că aceasta este un pretext pentru exonerarea de la răspunderea penală a lui Dragnea sau chiar un pretext pentru controlul asupra instituțiilor represive.

 

Aneantizarea PSD ca partid politic. Privită situația PSD din exterior, percepția este că pentru Dragnea erau două categorii de membri: slugi și dușmani. Organismele de conducere colectivă aveau rol pur decorativ chiar și atunci când erau convocate. Din păcate, ani de zile, s-a manifestat un fel de „lasitate colectivă”. Cei care aveau opinii diferite erau considerați „trădători” și au fost excluși ori marginalizați. Scrisoarea lui Bădălău, a Ecaterinei Andronescu ori a echipei Firea-Țuțuianu-Stănescu au fost considerate „erezii” și respinse cu pseudo-unanimități. În mintea oamenilor s-a făcut conexiunea dintre tema „statului paralel” și conducerea autocratică a PSD, iar alegătorii au considerat că dacă Dragnea ar prelua conducerea deplină a țării ar instaura o conducere despotică. Sunt convins că o atare percepție a existat și în rândul magistraturii, atunci când au considerat că ei pot salva țara de la dictatură prin aplicarea unei pedepse exemplare aplicate lui Dragnea.

 

„Ruptura de Europa”. Într-un mod absolut stupid, PSD sub conducerea lui Dragnea a renunțat la temele care demonstrau cetățenilor că social-democrații au avut un rol major pozitiv pentru țară: eliminarea vizelor de călătorie in Europa, aderarea la NATO și finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În locul lor, a fost asumat un suveranism prost interpretat, preluat dintr-o rețetă aplicată în Ungaria și Polonia. Suspendarea PSD din familia Socialiștilor Europeni a constituit un mesaj care a fost înțeles de alegători, nu și de conducerea PSD. Speriați de apropierea lui Dragnea de Orban și Salvini, doi adversari ai românilor, mulți oameni de stânga s-au orientat spre Pro România, care și-a asumat un mesaj clar pro-Uniune. Însă retorica suveranistă a activat românii din diaspora, familiile acestora din România și persoanele care nu erau interesate de politică din mediul urban, care au considerat că PSD dorește să scoată țara din Uniunea Europeană. Or, pentru aceste categorii de alegători nu mai era o simplă chestiune de desemnare a 32 de deputați europeni, ci o provocare directă pentru interesele lor vitale. De aceea au hotărât să iasă din pasivitate și au stat la cozi pentru a da o lecție PSD-ului.

Echipa Dragnea a considerat că mărirea salariilor și promisiunea creșterilor de pensii ar putea asigura PSD câștigarea alegerilor. Da, măririle de salarii au limitat proporțiile dezastrului PSD, care ar fi fost determinat de o combinație nefastă de guvernare incoerentă și o imaginea publică proastă a conducerii PSD. Însă rețeta suveranismului nu a funcționat în România pentru că nu este legată de cultura politică profundă a cetățenilor. Românilor le place să se considere „europeni” și au mult mai multă încredere în Parlamentul European și în Comisie decât în parlamentul și guvernul naționale.

 

În concluzie, alegerile nu au fost câștigate de PNL și USR-Plus, ci au fost pierdute de PSD, fiind consecința propriilor greșeli. Referendumul declanșat de Klaus Iohannis a avut rolul de coagula energia negativă din societate și a o îndrepta spre cel mai detestat om din societate: Liviu Dragnea. Era modelul cunoscut din cartea lui Orwell – Big Brother.Condamnarea lui penală se înscrie perfect în logica „justiției populare”, după „revoluția prin vot” care a avut loc în cu o zi înainte.

 

Este posibilă refondarea PSD?

Nu împărtășesc ideea că PSD este „condamnat de istorie”, urmând să dispară la următoarele confruntări electorale. Dimpotrivă, cred că poate redeveni principalul partid al țării, dacă are curajul unor decizii necesare, dar care pot fi dureroase și greu de acceptat de o parte din liderii locali și naționali. Din exteriorul PSD, dar din perspectiva experienței mele, cu eșecuri și succese, consider că este nevoie de următoarele măsuri:

 

Reforma guvernării, atât din perspectiva programului cât și a oamenilor. Dacă nu se va abandona modul de lucru în care „sprijinul politic al organizației” ține loc de competență politică și profesională, PSD nu va putea să se recredibilizeze în fața cetățenilor. Guvernul nu trebuie constituit doar din oameni de la București sau dintr-o anumită regiune, însă criteriul fundamental trebuie să fie competența, nu răsplata pentru scorul obținut de organizația de partid în alegeri. Programul de guvernare trebuie supus unei revizuiri sistematice, pentru a da o perspectivă realistă asupra a ceea ce poate fi îndeplinit și ce nu.

 

PSD are nevoie de o autentică deschidere spre societate, atât prin primirea de noi membri cât și prin preluarea ideilor care vin de la cetățeni. Sugerez introducerea unui sistem de alegeri interne pentru desemnarea candidaților în alegerile locale.

 

După experimentul suveranist eșuat, PSD ar trebui să-și clarifice valorile pe cale le asumă. Acest demers este necesar atât pentru consolidarea doctrinară internă, cât și pentru relația cu Partidul Socialiștilor Europeni. Crearea unui document programatic modern va ajuta PSD, inclusiv la dinamizarea comunicării interne, deoarece el ar trebui dezbătut, înainte a de a fi adoptat, în organizațiile locale ale partidului.

 

Pentru primul scrutin care urmează, cel prezidențial, PSD se va vedea nevoit, probabil, să adopte o strategie neconvențională. Liderii partidelor din coaliția de guvernământ care tocmai au pierdut alegerile, inclusiv în tentativa de a trece pragul electoral, nu mai sunt, din păcate, candidați viabili. O strategie neconvențională ar putea fi susținerea unei personalități din societatea civilă, care să intre mai bine în rolul de președinte decât Klaus Iohannis, care s-a dovedit a fi excesiv de implicat în politica partizană.

 

Refondarea este posibilă doar dacă în interiorul PSD se refac legăturile de solidaritate și dacă se consideră că interesele partidului sunt mai importante decât cele individuale/grup.

 

Lansarea unei cărti-document la Bookfest

Sâmbătă, voi lansa, la Bookfest, un volum interesant, continând 151 de telegrame circulare, desecretizate, pe care le-am transmis, ca ministru de externe, către ambasade, in perioada 1990-1992. Adaug aici Cuvântul inainte pe care l-am scris pentru acest volum.

CUVÂNT ÎNAINTE
Prof.univ. Dr Adrian NĂSTASE

Se vor împlini, în curând, 30 de ani de la desemnarea mea ca ministru al Afacerilor Externe. Acest lucru se întâmpla, în 28 iunie 1990, la câteva luni de laRevoluție și la două săptămâni după „celebra” mineriadă din 13-15 iunie.România intrase într-o perioadă de transformări, cu multe speranțe, dar și cumulte provocări pentru politica externă, în contextul redefinirii sferelor deinfluență din Europa și din lume.

Activitatea mea la Ministerul Afacerilor Externe este consemnată în cele10 volume, cu peste 6 000 de pagini, pe care le-am publicat în perioada 2006- 2011. România după Malta cuprinde numeroase documente – stenograme, comunicate, memorandumuri, declarații – și acoperă întreaga perioadă amandatului, respectiv perioada 28 iunie 1990-18 noiembrie 1992. Am publicat recent și o sinteză a acestor volume, sub titlul România după Malta. Ghid de lectură (Editura Muzeului Literaturii Române, 2018).

Am dorit, însă, ca alături de consemnarea unor evenimente, discuții cudemnitari din străinătate, interviuri în țară sau străinătate, pe teme de politică externă, să adaug și documente primare în legătură cu restructurarea, după1990, a Ministerului Afacerilor Externe și să evidențiez, de asemenea, felul încare s-au elaborat noile linii ale politicii externe, transmise apoi prin telegramecirculare către ambasadele României.

În acest scop, grație sprijinului Arhivelor noastre Diplomatice, au fost desecretizate o parte din aceste documente, apreciate mai puțin „sensibile”, care sunt acum publicate pentru prima dată în acest nou volum. Ele se concentrează, în mare parte, pe ceea ce a însemnat procesul de reformă din Minister. Astfel, la mai puțin de o lună după formarea noului Guvern, în cadrulcolectivului de conducere, am prezentat concepția mea și proiectul pentrunoua schemă organizatorică a MAE. Între modificările propuse, s-a decis crearea unor departamente de ordin funcțional, crearea unor structuri noi, cum ar fi Direcția pentru Probleme Economice sau Compartimentul pentru Drepturile Omului. De asemenea, am hotărât includerea Consiliului Juridic în cadrulCabinetului Ministrului, iar trimiterea materialelor înaintate Guvernului să se facă, toate, cu avizul acestui Consiliu Juridic. Tot atunci, am propus PrimuluiMinistru stabilirea anumitor reguli precise privind organizarea și realizareavizitelor demnitarilor români în străinătate, care să aibă avizul MAE. Am

VIII Documente diplomatice din activitatea Ministerului Afacerilor Externe

discutat, totodată, asupra necesității de a revedea, în noile condiții, Statutul Corpului nostru Diplomatic.

La 25 iulie 1990 avea să fie publicată Hotărârea nr. 834 privindorganizarea atribuțiilor și modul de funcționare a Ministerului Afacerilor Externe. Aceasta cuprindea elemente de noutate referitoare la Administrația Centrală și la Serviciul exterior: astfel, structura organizatorică internă acoperea 614 posturi; conducerea era asigurată de Consiliul MAE, ca organ operativ de lucru, compus din Ministru, Secretarii de Stat și Sub- secretarii de Stat, și de Colegiul Ministerului, care includea, pentru prima dată, în afara membrilor Consiliului, directorii, precum și 2-3 reprezentanți ai salariaților. Serviciul exterior era format din misiunile diplomatice, oficiile consulare și centrele culturale din străinătate.

Am apreciat de la început că efortul principal în cadrul Ministerului trebuia să fie concentrat pe procesul de remodelare nu numai structurală, ci derealizare atât a analizei, cât și a planificării politice cu o viziune clară, de durată medie, asupra obiectivelor de atins. Pentru aceasta, am decis să „scoatem”diplomații din clădirile misiunilor noastre, pornind de la considerentul cărelația acestora nu este una strictă cu Ministerul de Externe din țara respectivă,ci impune o relație complexă de contact firesc cu întreaga societate din țara de reședință, inclusiv cu parlamentarii, cu presa. Noua structură a Ministerului amarcat, de aceea, și noile puncte de interes, noile priorități, cum ar fiproblematica multilaterală europeană, relațiile cu emigrația (diaspora) românăsau problematica drepturilor omului și ale minorităților.

În același scop al sporirii eficienței acțiunilor diplomatice în conformitate cunoile realități social-politice din țară, am acordat o atenție specială deopotrivă reînnoirii Corpului nostru Diplomatic și calității și profesionalismuluimembrilor acestuia; în acest scop, am adus și antrenat numeroși tineri, mulți dintre ei fiind trimiși la studii în străinătate, cu burse ale Ministerului.

Desigur, problema calității ambasadorilor trimiși ca reprezentanți ainoii Puteri democratice în străinătate s-a impus, în mod evident, dupăRevoluția din decembrie. Cei mai mulți dintre titularii de dinainte au fost inițial retrași în Centrală, apoi unii s-au pensionat. În aceste condiții, a fost importantca în procesul de recrutare al noilor șefi de misiune să atragem acele personalități ale vieții culturale și științifice, având atât prestigiu intern, cât și internațional, care au acceptat să participe la misiunile noastre diplomatice de peste hotare. Am urmat, însă, modelul american, stabilind ca pondereadiplomaților de carieră pentru posturile de ambasadori să reprezinte, totuși,între 70 și 80%.

Documente diplomatice din activitatea Ministerului Afacerilor Externe IX

Am reintrodus, totodată, instituția consulatului onorific și am revalorizat statutul atașaților culturali, aducând în minister și trimițând laprincipalele ambasade scriitori și oameni de cultură.

Cu sprijinul colegilor din Minister am pregătit un manual de ceremonial diplomatic și am reluat publicarea „Anuarului diplomatic”; am invitat, deasemenea, parlamentari în delegațiile MAE la activitățile din cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Am căutat, în același timp, să urmărim mai îndeaproape felul în care eraureflectate, în străinătate, evoluțiile politice din țara noastră. La unele ambasade,la acel moment (1990), situația era destul de supărătoare, în sensul că nuexistau diplomați care să cunoască limba țărilor respective, astfel încât nuaveam acces la relatările și comentariile de presă și de pe alte căi de comunicare. De aceea, am luat măsuri imediate pentru a remedia această starede lucruri și am dispus ca în cadrul fiecărei misiuni să fie nominalizați diplomați care să aibă drept sarcină și urmărirea conținutului publicațiilor (ziare, reviste, etc) din țările respective.

Relațiile cu românii de pretutindeni au constituit un alt aspectdeosebit al activității Ministerului, menit a întări încrederea în raporturileconaționalilor cu Statul român, în dezvoltarea legăturilor lor cu Țara care seînscria acum pe un drum de prefaceri profunde, democratice. Iată motivulpentru care am creat un compartiment special, atașat Departamentuluicultural, în fruntea căruia l-am desemnat pe scriitorul Adrian Dohotaru; acestaavea să coordoneze cu dinamism nu numai problematica propriu-zis culturală,dar și pe aceea a drepturilor omului și a relațiilor cu diaspora. Am încercat, astfel, să realizăm un dialog deschis, să construim o relație directă cu comunitățile de români din străinătate, căutând să le cunoaștem nevoile și cerințele. Ne-am concentrat, în această etapă, mai mult pe amplificarea legăturilor la nivel cultural și pe acordarea unui sprijin real pentru ca ei să poată veni în țară, să vadă efectiv ceea ce se întâmpla după decembrie 1989.

La nivelul Biroului de conducere al Ministerului, examinam, împreună cucei mai apropiați colaboratori, Secretarii de Stat și Sub-secretarii de Stat,săptămânal, sau când era necesar, probleme de politică generală, dar și chestiuni curente de administrație. Să îi menționez pe cei mai apropiați: Romulus Neagu, Constantin Ene, Teodor Meleșcanu, Gheorghe Tinca, Adrian Dohotaru, Marcel Dinu, Traian Chebeleu, la care aș adăuga, fără să dau o listă completă, pe Ion Goriță, Bogdan Baltazar, Nicolae Micu, Gheorghe Dumitru,Marin Buhoară, Ion Diaconu, Dumitru Ceaușu, Tudor Mircea, Valeriu Tudor, Sergiu Tamaș, Ion M. Anghel și mulți alții.

O altă problemă pe care am avut-o de rezolvat a fost aceea a comunicăriipublice, pentru a transmite mesajul sau reacțiile noastre în diversele probleme

X Documente diplomatice din activitatea Ministerului Afacerilor Externe

interne și internaționale, mai ales că traversam o perioadă de aspre confruntăridiplomatice, pe fondul unor acuzații considerate de noi ca nefondate1, etc.Ambasadorul Traian Chebeleu, ca director de cabinet și purtător de cuvânt,a avut atunci rolul cel mai important sub acest aspect. A fost elaborat un„Buletin” oficial al Ministerului Afacerilor Externe, s-au pregătit și difuzat press release-uri și kit-uri de presă, materiale care s-au transmis cu regularitatemisiunilor din străinătate; s-a amenajat o clădire specială pentru conferințelede presă, iar Direcția de profil a început să funcționeze non-stop. Am decis, înacelași timp, să punem ordine și în transmiterea informațiilor de la ambasade șisă determinăm asumarea răspunderii de către șefii misiunilor, cărora li s-atransmis că doar ei pot să semneze telegramele către Centrală.

O altă importantă inițiativă a noastră a reprezentat-o reorganizarea Direcției Arhive Diplomatice și lansarea unui proiect amplu de publicare adocumentelor de politică externă. M-am referit pe larg la această acțiune înintroducerea pe care am scris-o la cea de-a doua ediție a cărții lui Nicolae Titulescu, Politica externă a României.

În fine, aș reaminti o situație delicată, care, dintr-un anume punct de vedere, se menține și astăzi: este vorba de sediul Ministerului Afacerilor Externe. La scurt timp de la instalarea mea, Premierul Petre Roman a hotărât ca, până în octombrie 1990, în clădirea din Piața Victoriei să rămână doar sediulGuvernului. În aceste condiții, împreună cu colaboratorii mei, am făcut un efort extraordinar pentru a amenaja un nou local în Aleea Alexandru, în careinstituția noastră funcționează și în prezent. Timp de câteva luni, însă, a fost unefort extraordinar, inclusiv prin crearea unei curți interioare (între două străzi) și adăugarea unei clădiri în care avea să funcționeze Direcția Culturală. Tot acolo am creat, pentru prima dată, un spațiu special pentru celule de criză.

O preocupare deosebită, încă de la început, a fost și aceea de a construi,în jurul Ministerului Afacerilor Externe, diferite think-tank-uri care să participe activ la bătălia teoriilor, a conceptelor și practicii negocierilor în politicainternațională Am creat, astfel, Institutul Român pentru DrepturileOmului (ianuarie 1991), Centrul Euro-Atlantic (august 1991) și InstitutulRomân de Studii Internaționale-IRSI (septembrie 1991).

Un moment semnificativ, primit pretutindeni cu mult interes, în contextul marcării semicentenarului trecerii în eternitate a Patronului Diplomației Române,l-a constituit punerea bazelor Fundației Europene Titulescu, la 15 martie 1991. O reușită deosebită a noastră și a solidarității naționale avea să o constituie aducerea în țară, un an mai târziu, a rămășițelor pământești ale lui Nicolae Titulescu,

1 Între chestiunile delicate cu care ne-am confruntat a fost și aceea a adopțiilor unor copiiromâni din străinătate și presiunea unor asociații, grupuri de intermediari care doreauliberalizarea completă în acest domeniu.

page10image20926592

Documente diplomatice din activitatea Ministerului Afacerilor Externe XI

conformându-ne astfel dispozițiilor sale testamentare. Fundația, prin întreaga saactivitate, a reușit să se impună în viața publică prin demersul consecvent devalorificare a memoriei și gândirii înaintașului nostru, în promovarea dialoguluiconstructiv și a cooperării internaționale.

Ideea de bază a acestor abordări a fost aceea că, în perioada de reașezări de după căderea regimului comunist în centrul, estul și sud-estul Europei,odată cu ceea ce însemna și încheierea Războiului Rece, erau lansate tot felul de „baloane de încercare”, concepte care, uneori aveau în spate intenții ceputeau afecta interesele românești. Dau un singur exemplu: în perioada deefervescență doctrinară și utilizare ca instrument politic a conceptelor legate de drepturile omului și de drepturile minorităților, s-a încercat lansarea publică anoțiunii de „drepturi colective” ale minorităților, cu bătaie mai lungă spreconceptele de autonomie și autodeterminare.

În cadrul conducerii Ministerului, am introdus adeseori ședințe debrainstorming pe chestiuni importante, încurajând astfel dezbaterea vie șicreativitatea necesare atât de mult în activitatea noastră. Ideile rezultate letransmiteam apoi, prin telegrame circulare, și către ambasade. Iată, spre exemplu, o dezbatere din august 1990 având ca temă viitorul Europei, prilejde a discuta despre efectele reunificării Germaniei (octombrie 1990) asupra securității europene și modificările „procesului Helsinki”, bazat până atunci pedialogul Est-Vest. Alte subiecte actuale în acel moment au fost: Noul „atlantism” și asimilarea țărilor est-europene în structurile occidentale; RFGermania, ca nou și important centru de putere; Securitatea pe continent – cusau fără blocuri militare? Situația statelor neutre si nealiniate sau a celor nenucleare; Interesul Super-Puterilor de a-și păstra un droit de regard;Propunerea britanică privind o „Magna Carta”, în formula unui documentjuridic pan-european; „Goana” est-europenilor pentru „favoruri” din partea Occidentului și competiția dintre fostele state socialiste; Dinamica grupărilorsubregionale, ș.a.

Toate aceste dezbateri constructive și lămuritoare ne-au permis definirea, la nivelul Ministerului, a unor opțiuni și găsirea de soluții necesare ieșirii țăriidintr-un evident impas în plan extern. La nivelul factorilor responsabili ai țării am decis să mergem pe trei direcții principale de acțiune: 1. Asocierea la organizațiile occidentale existente (Consiliul Europei-CEE și NATO); 2. Participarea la asociații și grupări subregionale în care fiecare stat să aibă interese comune, dar orientate către Occident; 3. Intensificarea raporturilorbilaterale, inclusiv cu vecinii.

România a avut, în mod paradoxal, o șansă deosebită de depășire a zoneigri în care era nevoită să se miște în prima jumătate a anului 1990: este vorba

XII Documente diplomatice din activitatea Ministerului Afacerilor Externe

de succesul obținut, în luna august a aceluiași an, prin câștigarea președinției Consiliului de Securitate a ONU, în calitate de membru nepermanent.

Aș vrea să fixăm bine coordonatele perioadei respective, tocmai pentru aînțelege și aprecia semnificația momentului și a obținerii acestui rezultat cu larg ecou internațional: 13-15 iunie 1990 – Mineriada de la București;28 iunie 1990 – numirea noului Guvern, 1 august 1990 – invadarea Kuweit-uluide către Irak și începutul respectivei președinții a României la Consiliul deSecuritate. Noul statut ne-a ajutat considerabil să reluăm relațiile cu diplomațiaamericană, ținând seama de interesele pronunțate de Administrația George H.W. Bush, dar și de cele ale comunității internaționale pentru condamnareaacelui act vădit de agresiune. În cadrul dialogului de la Consiliul de Securitateam reușit și punerea bazelor pentru o mai bună comunicare și relație bilaterală cu Casa Albă.

Aș menționa că în toată această perioadă a mandatului meu am avut o colaborare foarte bună și eficientă cu Comisia de Politică Externă aParlamentului, condusă de Corneliu Mănescu – o adevărată legendă adiplomației românești, care, în anii `60, realizase o reformă substanțială și dedurată în cadrul Ministerului. Împreună, am convenit spre exemplu, să adoptăm modelul american, acela de prezentare a candidaților pentru posturilede ambasador în Parlament și cerința realizării unui aviz din partea Comisiei de Politică Externă, practică urmată și astăzi. Tot din această perspectivă, amconstituit un Consiliu Consultativ al Ministerului Afacerilor Externe, din care făceau parte reprezentanții tuturor partidelor politice.