Memoria unei națiuni nu se apără prin demolarea simbolurilor ei
Există momente în care o statuie vorbește mai mult despre cei care vor să o dărâme decât despre omul pe care îl reprezintă.
În ultimele zile, au reapărut apelurile privind îndepărtarea sau ascunderea statuii lui Adrian Păunescu. Dincolo de persoana poetului, această dezbatere m-a făcut să reflectez la o întrebare mult mai importantă: cum alegem să ne raportăm la propria noastră memorie?
O statuie nu este un act de canonizare. Ea nu afirmă că omul reprezentat a fost lipsit de greșeli și nici că toate opțiunile sale au fost juste. Ea exprimă un lucru mult mai simplu și, în același timp, mult mai profund: convingerea unei comunități că acel om a lăsat în urmă o operă, o idee sau o faptă care merită să fie transmisă generațiilor următoare.
În limba latină, cuvântul monumentum vine din verbul monere – „a aminti”, „a avertiza”, „a îndemna să nu uiți”. Iată adevărata funcție a unui monument. Nu aceea de a glorifica necondiționat, ci de a provoca memoria. De a-l face pe trecător să se oprească și să se întrebe: „Cine a fost acest om?”
De aceea, statuile nu sunt, în primul rând, despre trecut. Ele sunt despre viitor.
Ele sunt ridicate nu pentru cei care i-au cunoscut pe oamenii pe care îi reprezintă, ci pentru copiii și nepoții noștri, care nu-i vor mai putea întâlni niciodată.
De câțiva ani asistăm, în numeroase țări, la o tendință care încearcă să rezolve contradicțiile trecutului prin eliminarea simbolurilor sale. Monumente sunt contestate, statui sunt mutate, nume sunt șterse din memoria publică. Se vorbește despre o „cultură a anulării” („cancel culture”), ca și cum istoria ar putea fi rescrisă prin dispariția unor reprezentări din bronz sau din piatră.
Nu împărtășesc această viziune.
O societate democratică are nu doar dreptul, ci și obligația de a-și reevalua critic trecutul. Dar reevaluarea nu înseamnă amputarea memoriei. Înseamnă înțelegerea ei.
Istoria trebuie cercetată, nu cosmetizată.
Memoria trebuie asumată, nu administrată ideologic.
Fenomenul nu este nou. Romanii îl numeau damnatio memoriae. Când un împărat cădea în dizgrație, statuile îi erau distruse, numele îi era șters din inscripții, chipul îi era mutilat pe monumente. Se încerca ștergerea lui din memoria colectivă.
Istoria însă supraviețuia. Rămânea doar dovada intoleranței celor care încercaseră să o rescrie.
Mă întreb dacă nu riscăm, sub alte forme și cu alte justificări, să repetăm aceeași greșeală.
Dacă acceptăm ideea că o statuie trebuie înlăturată ori de câte ori descoperim în biografia unei personalități episoade controversate, unde ne oprim?
Cum procedăm cu Panait Istrati?
Îi păstrăm statuile ridicate înainte de călătoria în Uniunea Sovietică sau pe cele de după întoarcere, când a avut curajul să denunțe ceea ce văzuse? Întrebarea este absurdă. Tocmai de aceea este utilă. Ea demonstrează că viața unui mare creator nu poate fi redusă la un singur episod din existența sa.
Dar dacă mergem mai departe? Vom începe să discutăm și despre statuile oamenilor politici? Despre Iuliu Maniu? Despre Take Ionescu? Despre Alexandru Marghiloman? Despre P.P. Carp? Să ne imaginăm, prin absurd, că Germania ar fi câștigat Primul Război Mondial. Nu este exclus ca Marghiloman și P.P. Carp să fi fost considerați mari vizionari, iar adversarii lor – autorii unei politici dezastruoase. Istoria este plină de asemenea răsturnări de perspectivă.
Nu victoria stabilește adevărul istoric. Dar victoria schimbă adesea judecata contemporanilor și chiar a posterității.
Aproape orice mare om politic european poate fi acuzat, retrospectiv, că a avut relații cu diplomați, servicii de informații sau cercuri de influență ale unor mari puteri. Diplomația nu s-a desfășurat niciodată într-un laborator steril. Dacă asemenea contacte devin criteriul eliminării din memoria publică, foarte puțini oameni de stat vor mai rămâne pe soclurile lor.
Problema este că am ajuns să confundăm tot mai des judecata morală cu judecata istorică. Prima este necesară. A doua este indispensabilă. Dar ele nu sunt același lucru. Istoria cere context. Moralismul cere verdicte. Iar atunci când verdictele iau locul contextului, memoria începe să se destrame.
În numeroasele mele vizite în China am fost impresionat de un lucru pe care europenii îl observă prea puțin: extraordinara lor memorie instituțională. De fiecare dată când interlocutorii mei chinezi revin în România își amintesc vizita pe care am făcut-o la Beijing în timpul epidemiei de SARS, in 2003. Aproape invariabil îmi spun aceeași frază: „Prietenul la nevoie se cunoaște.”
Nu este doar o formulă de politețe. Este expresia unei culturi pentru care memoria reprezintă o valoare strategică.
Poate că tocmai de aceea m-a impresionat Muzeul Istoriei Partidului Comunist Chinez. După trauma Revoluției Culturale, când o parte din patrimoniul istoric și spiritual al Chinei a fost distrus în numele unei ideologii, conducătorii chinezi au înțeles că o mare civilizație nu poate trăi fără continuitate. Muzeul nu ascunde perioada Mao. O prezintă, o explică și o integrează într-o istorie mai amplă. Nu încearcă să elimine capitolele incomode, ci să le înțeleagă.
Mi se pare o lecție care depășește granițele Chinei. Marile civilizații nu își construiesc viitorul prin uitare. Și-l construiesc prin continuitate.
Pentru mine, însă, această dezbatere nu este una abstractă.
L-am cunoscut pe Adrian Păunescu. L-am iubit ca pe un frate și l-am admirat ca pe unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale.
Cu ani în urmă, scriam despre el că îl vedeam „ca pe un sihastru ce cobora, din când în când, în Cetate”. Nu am niciun motiv să-mi schimb această imagine. Dimpotrivă. Timpul a confirmat ceea ce mulți dintre noi simțeam și atunci: geniul său a fost un dar pe care noi, contemporanii lui, nu am știut întotdeauna să-l prețuim.
Astăzi, când patimile s-au mai așezat, poezia lui este redescoperită de cei care nu l-au cunoscut. Mulți dintre tineri descoperă mai întâi poetul și abia apoi omul. Descoperă frumusețea limbii române, dragostea de părinți, de copii și de țară, emoția unei sensibilități rare și puterea extraordinară de a transforma experiența personală într-o trăire colectivă.
Pentru unii, patriotismul lui Adrian Păunescu părea, încă de atunci, desuet într-o lume grăbită să considere identitatea națională o povară a trecutului. Nu și pentru mine. Poate pentru că am crescut ascultând povestirile tatălui meu despre Mănăstirea Dealu, despre istoria noastră și despre obligația fiecărei generații de a păstra ceea ce a primit moștenire.
În perioada în care am fost deputat de Mizil, am avut bucuria de a inaugura un bust al lui Adrian Păunescu. Nu am considerat atunci că era un gest politic și nici astăzi nu cred asta. Era un gest firesc de recunoștință culturală. Comunitatea din Mizil nu ridica un monument unui om fără cusur. Își exprima respectul față de un creator care intrase deja în patrimoniul spiritual al României.
Nu mi-am imaginat niciodată că va veni o vreme în care vom discuta dacă asemenea monumente trebuie ascunse.
Și totuși, poate că răspunsul cel mai convingător la această întrebare nu l-am găsit nici în cărți și nici în dezbateri publice.
L-am găsit la Jilava. În perioada în care mă aflam acolo, țineam, săptămânal, un fel de conferințe pentru o secție în care erau închiși tineri condamnați pentru consum sau trafic de droguri. Nu erau prelegeri academice. Erau întâlniri în care încercam să vorbim despre libertate, despre responsabilitate, despre greșeli și despre șansa de a o lua de la capăt.
Într-o zi le-am citit câteva poezii de Adrian Păunescu. Apoi le-am dăruit „Cartea Cărților de Poezie”. Nu m-am gândit atunci că acel gest va avea urmări neașteptate.
După câteva săptămâni, unul dintre acei tineri s-a apropiat de mine și mi-a spus un lucru pe care nu-l voi uita niciodată:
„Domnule prim-ministru, am învățat să citesc pentru cartea aceea.”
Am rămas fără cuvinte. M-am întrebat atunci – și mă întreb și astăzi – ce poate spune mai mult despre un poet. Dosarele întocmite de adversarii lui? Polemicile vremii? Judecățile grăbite ale celor care l-au citit prea puțin și l-au condamnat prea repede? Interesele mercantile ale unor „păsări migratoare” care incă se hrănesc din fantomele comunismului?
Sau faptul că versurile lui au trezit într-un tânăr aflat într-o celulă dorința de a învăța alfabetul? Există, cred, puține omagii mai mari pentru un scriitor. Un poet poate primi premii, medalii sau statui. Dar dacă opera lui îl determină pe un om să învețe să citească, atunci a făcut ceva infinit mai important. A schimbat un destin.
De aceea, când aud astăzi că statuia lui Adrian Păunescu ar trebui ascunsă sau înlăturată, nu mă gândesc, în primul rând, la bronz. Mă gândesc la acel tânăr de la Jilava. Mă gândesc la miile de oameni care au descoperit poezia prin Cenaclul Flacăra. Mă gândesc la generațiile care îi vor citi versurile fără să fie interesate de polemicile unei epoci pe care n-au trăit-o.
În definitiv, aceasta este diferența dintre conjunctură și cultură. Conjuncturile trec. Cultura rămâne.
Nu susțin că marile personalități trebuie transformate în sfinți. Dimpotrivă. Ele trebuie cercetate critic, înțelese și așezate în contextul timpului lor. Dar există o diferență fundamentală între analiza critică și tentativa de a elimina simbolurile memoriei colective.
O societate are dreptul să-și revizuiască trecutul. Nu are însă dreptul să și-l mutileze. O statuie nu este un premiu acordat trecutului. Este o lecție adresată viitorului. Ea nu este ridicată pentru cei care l-au cunoscut pe omul reprezentat. Este ridicată pentru cei care nu-l vor mai putea cunoaște niciodată. Pentru copiii și nepoții noștri.
Pentru ca ei să întrebe: „Cine a fost acest om?” Și apoi să-i citească opera. Să-i descopere meritele. Să-i înțeleagă și contradicțiile. Așa funcționează o cultură matură. Nu prin uitare. Ci prin cunoaștere.
În fond, nu despre Adrian Păunescu este vorba. Este vorba despre noi.Despre felul în care alegem să ne privim propria istorie.
Statuile nu judecă istoria. Ele o păstrează.
PS Cinic vorbind, pot să ințeleg preocuparea unor instituții care incep să-și piardă obiectul muncii!
În 1995, a ajuns în America și Vlad, feciorul meu.
A venit cu amintirile pe care le avea, așa cum putea să le aibă la 15 ani. Cu câteva lucrușoare care-i erau dragi, cu CD-uri cu muzică românească, câteva fotografii cu prietenii lăsați în urmă.
Pe peretele din camera lui, deasupra patului și-a prins o foaie de hârtie pe care era tipărit ceva.
M-am apropiat și am citit: „Rugă pentru părinți” de Adrian Păunescu.
Cu asta a venit în suflet din România.
Fascism românesc 2026
Mircea Popescu
Rupeți fotografia lui Eminescu, dărâmați bustul lui Goga, dărâmați-l și pe al lui Păunescu!
Așa sună îndemnurile de tip fascist în România de astăzi.
Recunosc că n-am văzut atâta revoltă îndreptățită, în TOATE mediile sociale din România, ca cea pricinuită de tembelismul politicilor de rit nou care au început să atace cultura națională.
Îmi amintește de fenomenele cauzate de perioadele de apogeu ale manifestărilor WOKE din Statele Unite care s-au manifestat exact la fel: dărâmarea statuilor înaintașilor și punerea la index a unor opere literare care „nu corespundeau”. De exemplu, „Pe aripile vântului”.
Se întreabă unii de ce Trump a câștigat detașat alegerile cu ideologia MAGA.
Ei bine, tocmai datorită impunerii WOKE care dorea distrugerea spiritului american.
Astăzi, politrucii WOKE români, preiau la indigou războiul împotriva culturii și tradiției naționale pe care-l declară rituos, război pentru apărarea valorilor „pro-europene”.
Și se mai întreabă de ce partidele suveraniste câștigă teren în toată Europa.
Totuși, ceva care le-a scăpat demolatorilor valorilor naționale: și fasciștii au început prin arderea cărților în piața publică.
10 mai 1933, în Piața Operei din Berlin și în alte 21 de orașe germane ruguri uriașe ale cărților autorilor care nu conveneau ideologiei naziste, se ridicau spre cer.
Apoi, această manifestare de sorginte fascistă a cuprins mediile universitare și ghetourile americane.
În 2020, progresiștii WOKE din America dărâmau busturi și statui ale unor înaintași, printre aceștia numărându-se Cristofor Columb sau George Washington.
În România anului 2026, wokismul progresist, forma modernă de manifestare a fascismului, și-a început opera de lichidare a culturii naționale prin acțiuni menite să anuleze memoria unor poeți ai neamului cum ar fi Eminescu, Goga sau Păunescu.
Și peste tot, la baza acestor barbarii, se află tocmai tineri studioși „progresiști” din universități, încurajați de profesori.
Dictatura fascistă se repetă astăzi în România în uralele și aplauzele progresiștilor aflați la butoane.
Și totuși, a fost suficientă o picătură ca paharul umplut cu obidă să dea pe afară.
Revolta românilor, aprinsă de atentatul împotriva autorului „Flăcării” de odinioară, poetul care a luminat mințile milioanelor de tineri în spiritul iubirii pentru Patrie și pentru valorile neamului, poate deveni incendiul necesar pentru a arde din temelii pericolul deznaționalizării și instaurării a unei noi dictaturi ideologice.
Fascismul, sub nicio formă, nu mai are ce căuta în România.
P.S. Cei care ai căror părinți au fost membri de partid și astăzi susțin vehement dărâmarea bustului „torționarului” Adrian Păunescu, au datoria morală de a dărâma crucile părinților pentru a le șterge amintirea.
https://www.dilema.ro/tilc-show/erori-logice-ignoranta-si-manipulare
Articolul lui Valeriu Stoica descrie perfect tactica WOKE.
In primul rind, bine ati revenit!
Romania este condusa de niste incompetenti ticalosi, egocentristi, si corupti. Nu sunt fascisti. Sunt practic apolitici pentru ca habar nu au de propria ideologie de partid. Singura „ideologie” care ii uneshte este ciocoismul.
Daca doriti, mai argumentez, desi am avut citeva comentarii pe tema asta. Nu o fac sa nu ii supar pe cei care traiesc in Romania si cunosc realitatea. Imi e trista inima pentru unde au dus tara!
Imi fac auto-critica cind generalizez. Or fi si exceptii printre ei. Dar cind vad atitia tineri din USR cu un tupeu, o obraznicie si o aroganta extrema in „dialog”, ma infior. Se reprezinta foarte bine in media, fara inhibitii.
Concret, ultimul exemplu la Antena 3: doamna foata premier Dancila, afirma cu decenta ce o caracterizeaza, ca puterile de dupa dinsa au distrus sistemul energetic al tarii, pentru ca nu au stiut decit sa execute comanda UE, cind alte tari ca Polonia si-au protejat interesele nationale, si nu au executat orbeste ce a vrut UE. Am inchis unitati energetice „poluante” fara sa le deschidem pe cele complementare „nepoluante”.
Guvernarea Dancila a lasat in urma 13000 MW productie anuala de energie, astazi mai sunt 4000 -6000 MW ramasi in productie conform Transelectrica. Jumatate din ce se producea in 2019! Au distrus foarte rapid, in 6-7 ani, ce au construit cei dinaintea lor, fara sa puna nimic in loc.
Azi culegem „roadele” impotentei si incompetentei celor ce au guvernat dupa doamna Dancila, de toate culorile, inclusiv duetul de trista amintire Ciolacu-Ciuca, dar si ceilalti, Citzu, Orban. Importam energie de la Ucraina, o tara aflata in razboi, cu nevoi de energie uriase ea insasi!!!! Cit de idiot poti fi sa ajungi sa importi energie dintr-o tara aflata in razboi? Tinarul USRist din emisiune tot incerca sa o jigeneasca fara obiect pe doamna Dancila. Cine i-a facut pe acesti tineri USR atit de obraznici? Tupeu si impertinenta fara margini…cind e sa raspunda pentru fapte, arata cu degetul spre ceilalti. Niciodata nu accepta sa isi asume responsabilitatea! Adevarat, si dl. Ciolacu se intilneste cu fugiti de justitia romana in Italia! Peste tot, plini de conducatori „model”.
„Creierul Austeritatii”, celebrul deja „Sarac de Bruxelles”, dl. Pislaru, cel intretinut de nevasta, si-a instrainat apartamentele ca sa poata sa beneficieze de o locuinta de lux in centrul Bucurestiului pe bani publici!!!! Adica, pe de o parte saraceste romanii, le ia din salarii cu legea in mina, pe de alta mai le ia putin din buzunar huzurind pe bani publici. Legea ii permite! Dar moralmente e un esuat, o ventuza clasica, parte a noii nomenclaturi care umileste Romania si romanii. Nu a avut bunul simt sa inchirieze din bani personali o locuita in Bucuresti!
https://www.transelectrica.ro/web/tel/sistemul-energetic-national
Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!
Domnule Adrian Nastase
Pun si eu o intrebare : Mai Exista Poporul Roman ? sau exista o populatie care locuieste pe un teritoriu numit Romania !!! .
Despre Adrian Paunescu v-am scris un comentariu acum vreo 2-3 luni si cum Securitatea la acea vreme l-au interzis , Oare De Ce ? .
……………………………………………………………………………………………
S-auzim numai de bine
Sa fiti iubit …
Cu stima Emil
UN SUFLET FURTUNOS CU LĂSĂRI SENTIMENTALE CARE ÎN TRECUT NE-A ÎNCĂLZIT SUFLETUL PENTRU CA ASTĂZI SĂ-I CITIM MEANDRELE.
Versurile lui Adrian Paunescu sunt statui pentru suflet. Sunt piatra cioplita in inimi. Ancore aruncate de poet in vesnicia dragostei pentru semeni, fie ei parinti sau necunoscuti. Sunt actele pamintene ale unui inger venit sa uneasca in vremuri tulburi.
Chiar dacă sunteți canadian, sunteți un poiet.
Multumesc, recunosc „crima”, doar se spune ca orice roman se naste poet…. Canadian sunt prin naturalizare, dar eu sunt roman verde ca mararul si iute ca usturoiul :).
Doamne Ajuta!
Extraordinar eseu! Nu este nimic de adaugat! Din pacate, barbarii nu numai ca au ajuns in Cetate, o si conduc!
Din pacate traim vremuri „interesante”. Ne calcam in picioare istoria, marile personalitati ale acesteia si negam tot si pe toti. Asa e cand la condurerea acestei tarii ajunge o mana de frustrati, inculti sau educati in spiritul urii fata de aproape si tot ce ii inconjoara. Doamne ajuta !
Eu cred cä o statuie omagialä – de tip artä pentru artä expusä de organizatia politicä localä Bucuresti (grädina Icoanei) in dorinta de a-l hiperboliza pe Adrian Päunescu ca poet genial si astfel a-i trece cu vederea activitatea politicä, foarte intensä de altfel, pro-Ceausescu (intre 1968-1990), o statuie a lui Adrian Päunescu are NUMAI atata drept de a exista in parcurile sau locurile publice din Romania cat are o statuie – atentie NU OMAGIALÄ -Doamne fereste – de data asta ci o statuie – cum zice Domnia Voasträ „statuile pästreazä memoria” – recte o statuie pur comemorativä (asadar sä se stie PUBLIC pentru cine nu cunoaste incä cä personajul istoric a existat a jucat un mare rol in istoria sau medicina Romaniei si nu facem post factum „damnatio memoriae”); o statuie sobrä – repet NU OMAGIALÄ ci de consemnare a existentei publice a maresalului Ion Antonescu, ( a eliberat Basarabia patriotic intre 1941-1944 care ne-a fost luatä oneros prin ultimatul lui Molotov in iunie 1940 ; Regelui Carol II (care s-a opus unui antisemitism crud si criminal intre 1930 si 1940 dar a fost las cu cedarea la Ultimatul lui Molotov) , antisemitul totusi savant Nicolae Paulescu (1869-1931) descoperitorul de netägäduit al insulinei sau chiar Nicolae Ceausescu, dar MARE ATENTIE – numai si numai OBLIGATORIU insotitä de o micä inscriptie rezumativä cat mai (sine ira et studio) in cateva limbi de circulatie maximä si neutral descriptivä – cu bunele si cu relele personajului. Cu totul altceva este denumirea unor sträzi, nume de scoli sau alte acte pur omagiale Aici as fi impotriva tuturora de mai sus fiindcä partea negativä este prea „voluminoasä”. De ex. e adevärat cä Adrian Päunescu a incercat sä-l reabiliteze pe Mircea Eliade un timp, dar el a läsat multe poezii practic protocronist vindicativ „revolutionare” – cunoscute mai putin – in care i-a catalogat in corpore färä nici o diferentiere pe toti cei care plecau/fugeau din Romania lui Ceausescu in Occident si rämaneau acolo fäcand carierä (unii) si unii NEINJURAND tzara natalä , toti acestia erau catalogati in poeziile lui Päunescu niste „blestemati trädätori si renegati de tarä” dau un exemplu : poezia „Tradatorilor de tarä” – cazul Nadiei Comäneci in noiembrie 1989 de ex. etc. etc. iar pentru asta nu si-a cerut scuze nici dupä dec. 1989. Dar räman evident poeziile uneori insinuand genialitatea (nu toate, insä Rugä pentru pärinti este evident una genialä) sau Cenaclul Flacära care in afarä de omagiera desäntatä -5% din cenaclu ca timp – a lui Ceausescu de fiecare datä si blestemarea de multe ori a „renegatilor transfugi trädätori” (fotbalistii celebri Dan Coe anii 70′ sau Marcel Räducanu 1981 sau intreaga formatie Phoenix – exceptandu-l pe Mircea Baniciu – am fost martorä personalä la aceste regretabile imprecatii pur politicianiste fiindcä Adrian Päunescu stia f f bine cä Nicolae Ceausescu ura visceral pe toti cei care fugeau de „epoca de aur” ; dar cu toate acestea Cenaclul Flacära la care am fost da, critic participantä, chiar de 20-25 de ori intre 1975 si 1985 a avut contributii extrem de valoroase la popularizarea culturii autentice romane. Cu stimä perenä Elisabeta Bucur PS. Domnia Voasträ, permiteti-mi sä Vä intreb, ca unul din cei mai performanti Premieri din intreaga istorie a Romaniei dupä 1881 : ati läsa oare cu limbä de moarte ceva in legäturä cu o statuie omagialä de posteritate Adrian Nastase sau mai bine evitati subiectul, vä rog ?
Väd cä evitati subiectul intrebärii mele, asa cä, färä a vrea deloc sä vä lingusesc v-o spun pe sleau : VÄ APRECIEZ MAI MULT pe Domnia Voasträ ca om politic ERUDIT, decat pe Adrian Päunescu impreunä ca om politic si poet – tot majoritar poet politic (la el e imposibilä o separare onestä fiindcä a fost si un evident activist PCR – UTC tineret politic cultural foarte fecund mai ales panä in 1985) recte fac aici, cu voia Domniei Voastre o comparatie intre douä personalitäti foarte cunoscute ale Romaniei contemporane. Poate sunteti dispus insä, sä räspundeti la o altä intrebare despre statui – f grea recunosc, dar care atinge miezul politic al problematicii – extrem de intortocheate istoric – al statuilor si valoarea lor (existentä sau nu) culturalä: Care e pärerea Domniei Voastre despre existenta statuilor de evidentä glorificare a lui, citez de pe statuie „Mathias Rex” (Nu Matei Corvin) la Cluj-Napoca ? Sau mai recent, statuia (doritä neapärat de Vaim-Tudor) a lui Ytzak Rabin la Brasov in Parcul Trandafirilor sau Samuel Bruckenthal (S.B) la Sibiu – desi este istoric dovedit cä S.B. a avut un aport politic destul de mare la inäbusirea räscoalei lui Horea Closca si Crisan dar si la tragerea primilor doi f f crud pe roatä la 28 februarie 1785 la Alba-Iulia desi executia asta nu mai era de atunci la modä ??? Cu stimä perenä E.B.
Foarte interesante relatările Dvs! Dacă îmi permiteţi câteva comentarii/adaugiri:
1. “de câțiva ani asistăm, în numeroase țări, la o tendință care încearcă să rezolve contradicțiile trecutului prin eliminarea simbolurilor sale” – aş răspunde că nu peste tot, spre exemplu am văzut anul acesta în Tibilisi, langă “Metekhi church of the Nativity of the Mother of God” o bucată intactă din Zidul Berlinului făcută cadou de Germania.
2. Cum procedăm cu Panait Istrati? Îi păstrăm statuile ridicate înainte de călătoria în Uniunea Sovietică sau pe cele de după întoarcere, când a avut curajul să denunțe ceea ce văzuse? – vă spun sincer că nu ştiam să existe vreo statuie a lui Panait Istrati, în Heraklion am văzut un anasamblu monumental cu mormântul şi statuia prietenului său Nikos Kazantzakis dar nimic şi pe nicăieri ceva despre Panait Istrati!
3. Să ne imaginăm, prin absurd, că Germania ar fi câștigat Primul Război Mondial. Nu este exclus ca Marghiloman și P.P. Carp să fi fost considerați mari vizionari, iar adversarii lor – autorii unei politici dezastruoase. – spun ca o părere personală dar sugerată şi de academicianul Dan Berindei că şi aşa profeţiile lor au fost mult mai exacte decât ale adversarilor lor!
4. Aproape invariabil îmi spun aceeași frază: „Prietenul la nevoie se cunoaște.” – cred că este şi ca un exerciţiul de memorie instituţională! Repetiţia e mama învătăturii! Nu pot să uit cum au schimbat arhitectura acelui zgârie nori din Shanghai, după terminarea clădirii pe motiv că le aminteşte de ocupaţia japoneză.
5. Într-o zi le-am citit câteva poezii de Adrian Păunescu. Apoi le-am dăruit „Cartea Cărților de Poezie”. Nu m-am gândit atunci că acel gest va avea urmări neașteptate, – vărul domniei sale, Doru Mircea Păunescu îmi zicea adesea „i-am cerut lui Adrian să schimbe titlu volumului pentru Cartea Cărţilor de Poezie fiindcă Cartea Cărţilor este una singură Biblia”.
6. Sau faptul că versurile lui au trezit într-un tânăr aflat într-o celulă dorința de a învăța alfabetul? Există, cred, puține omagii mai mari pentru un scriitor. Un poet poate primi premii, medalii sau statui. Dar dacă opera lui îl determină pe un om să învețe să citească, atunci a făcut ceva infinit mai important. A schimbat un destin – mă determinaţi sincer să citesc toate poeziile lui Adrian Păunescu, pentru că în afară de Dl Doru Mircea Păunescu şi Dvs nu am auzit pe nimeni să fi citit toate poeziile acestuia!
7. De fapt şi de drept, cred că Dvs, Adrian Păunescu, Gheorghe Dumitraşcu, Romulus Vulpescu, Vasile Moiş, Petre Ninosu eraţi adevarată dreaptă, chiar dacă într-un partid de stînga cum era PSD, însă mai puternică decât tot AUR-ul, POT-ul, SOS-ul de azi sau PRM-ul şi PUNR-ul de ieri, la un loc! De fapt îmi amintesc că „sorosiştii GDS, PAC, etc vă înjurau mai mult şi mai subtil pe Dvs&Co decât pe Vadim sau Radu Ceontea!
8. PS Cinic vorbind, pot să ințeleg preocuparea unor instituții care incep să-și piardă obiectul muncii! – după 36 de ani de studiat şi parastudiat arhivele, au să ajungă să se canibalizeze şi între ei! Înţeleg comunismul a ţinut 40 ani dar studierea lui va ţine un veac pentru IICCMER!
Să ne amintim;
– fizicianul Patapievici, devenit de toate ( istoric, analist politic, om de mare cultură, numai fizician, NU), a zis: ,, „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.” Nu-mi amintesc, ca cineva să se fi revoltat;
– un alt mare ,,gânditor”, nu-i rețin numele, a scris un articol, în care demonstra că românii nu mai au nevoie de statui ale eroilor, domnilor, oamenilor de cultură, pentru că nevoile culturale ale lor s-au schimbat. Vor altfel de statui, care să înfrumusețeze piețele publice, parcurile etc.;
– Bolojan a scos statuia lui Mihai Viteazul din Centrul Oradei și a dus-o în Depoul de Tramvaie, după care a fost plasată în fața Catedralei Ortodoxe;
– Tribunalul din Iași a aprobat cererea unor indivizi din Arad, să scoată bustul lui Octavian Goga, din Grădina Copou;
Singurul rămas pe poziție este Boc, primarul Clujului, care nu vrea să scape de statuia lui Avram Iancu; criticii de artă se străduiesc să argumenteze cererea lor, cu lipsa de valoare artistică a numitei statui.
Așadar, de ce să ne mirăm că alți vrednici românași vor să scape de Adrian Păunescu, mai ales, că dumneavoastră ați participat la inaugurarea bustului ridicat în cinstea lui Adrian Păunescu. Eu vă garantez că indivizii respectivi nu au citit opera lui Păunescu, nu-i cunosc activitatea lui de jurnalist, curajul pe care l-a avut, scriind ,, Rezervația de Zimbri”, ,,Analfabeților”, ,,Iubiți-vă pe tunuri”, ,,România ultimului bal”. Poate au citit, poeziile numite,mai sus, și se regăsesc în ele, după cum se regăsesc în articolele lui Mihai Eminescu sau în unele dintre poeziile acestuia. În curând, se vor revolta și împotriva lui Ion Luca Caragiale.