Guest post: Andrei Marga – „La braț cu Mussolini, Hitler & Company?”

 

„După treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiți nu-și dau seama că poți să ai o opțiune sau alta, dar dacă adevărul nu contează, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevărului nu există șansa asanării.

Îmi spun părerea fiindcă nu-mi convine ca cineva care încalcă țâfnos legi și reguli și induce abrutizarea în jur să ne ia drept fraieri. Mai ales acum, când orice om cu simțuri treze observă noua impostură de la vârful statului român, ce amenință bruma de civism și democrație adunată. O semnalează, har Domnului, și publicații internaționale, în care caracterizările sunt „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”. Îmi spun părerea căci în acest caz nu este politică, așa cum o înțelege lumea civilizată, nici democrația de care este nevoie pentru a fi oameni, iar Europa este cu totul altceva decât clamează limitații ei „avocați” de azi.

Poți să nu cunoști nemijlocit persoane aflate în discuția publică. Faptul nu justifică indiferența față de împrejurarea că tot felul de neisprăviți din garda „prezidențială” vorbesc golănește despre alții. Dar dacă acești neisprăviți ar fi puși la un examen obișnuit? dacă li s-ar scruta îndeaproape pregătirea? dacă li s-ar demasca suportul? Mă tem că ar ieși mult sub cei pe care îi calomniază!

În definitiv, dacă este vorba de deșteptăciune, și garda și gardatul nu sunt decât niște absolvenți oarecari (ca să rămânem eleganți!). Atât de oarecari încât un inginer de Petrol și Gaze, angajat de OMW, nu are cum să fie sub nivelul unui suplinitor de școală generală sau al trompeților isterizați. Dacă tot suntem la acest subiect, ar fi de întrebat de ce, la noi, absolvenți efectiv valoroși și devotați cauzelor publice rămân în umbră, în favoarea neisprăviților?

Dacă s-ar scrie istoria documentată în arhive a ultimilor cincizeci de ani ai țării, s-ar lămuri cam totul! Plec însă de la falsurile proeminente (ce se înmulțesc cu fiece zi!) din perorațiile președintelui, cu vădita ignoranță și prostul gust din spatele lor.

De-a lungul anilor, am votat cu partide ce anunțau reforme adânci de schimbare democratică și în direcția democrației. Faptul nu mă împiedică, însă, să spun, privind lucid și responsabil, că la ora actuală nu psd-ul este problema României. Acest partid, indispensabil în democrația actuală precum creștin-democrația, liberalismul luminat sau ecologismul serios, a făcut greșeli lăsându-se cotropit de noua Securitate și neștiind să-și prezinte deciziile și să se apere.

Problema României actuale este însă alta, anume, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al „justiției” de a distruge pluralismul politic, atât de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se  afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decât încă cinci ani pierduți.

Primul fals se referă la starea țării. Sunt un critic constant al situației, iar intervențiile mele publice, sub semnătură, de a lungul deceniilor, sunt proba. Dar o persoană integră, care nu acceptă minciuna, nu are cum să nu vadă  creșterea economică, ameliorarea veniturilor, efortul de normalizare a unei justiții, rămase ca la nimeni, și încercarea de a lua în regie publică resursele, din ultimii trei ani. În orice țară aflată în situația României, decidenții responsabili ar angaja asemenea obiective. Nu de dragul cuiva, ci pentru a scoate din crize această țară! De aceea, spus direct, președintele bate câmpii profund incult și vinovat cu „lupta psd-ului contra românilor”. Iar când nu ai făcut ceva pentru români, s-ar cuveni decență!

În plus, obsesia eliminării PSD-ului (temperată deunăzi de  inepția că oamenii pot vota PSD-ul, dar politicienii săi să nu mai aibă funcții – ca și cum poți fi legitimat democratic, dar nu contează!) are un antecedent jenant. Nu altul decât Hitler ataca la fel de agresiv social-democrații, punând întrebarea dacă nu cumva sunt „conduși de evrei” și acuza în principal republica de la Weimar, „trădarea clasei muncitoare”, „sistemul corupt”, fără să se sinchisească de argumente (Thomas Childers, The Third Reich. A History of Nazi Germany, Simon & Schuster, New York, 2018). Președintele de azi al României procedează aidoma: el îi atacă pe social-democrați, desigur nu pentru că i-ar călăuzi evreii (chiar dacă „niște evrei” îl deranjează și pe el!), ci pentru că sunt conduși de oameni care i-au observat nepriceperea, pe care  îi acuză că au realizat ceea ce au realizat fără el, că și-ar fi „ trădat electoratul propriu” și ar fi „corupți”. Nu numai că cineva corupt strigă „corupții”, dar președintele nu a putut prezenta vreun argument pentru atacurile sale suburbane. Schema este aceeași cu a Führer-ului. Nu se cunosc oare consecințele ei dezastruoase?

Președintele face cal de bătaie din “statul de drept“. Nu mai insist asupra faptului că nu cunoaște noțiunile. Nici că nu pricepe Constituția, cum s-a dovedit abundent.

Românii au defecte, ca orice altă națiune, dar este jignitor să spui că nu vor „stat de drept”. Nimeni nu a exprimat în România recentă așa ceva! Ceea ce nu intră în înțelegerea vizibil mărginită a președintelui este „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de Constituția pe care a jurat. Nu intră nici faptul că milioane de cetățeni, mulți incomparabil mai pregătiți decât el, au pus umărul în trei decenii la a democratiza și moderniza această țară. De fapt, sub perorația „statului de drept” în România de azi inși lipsiți de cunoștințe și de realizări ascund o voință de parvenire fără merite, invocând o idee pe care nimeni nu o contestă.

Mai este un aspect. Pe bună dreptate, observându-se încălcarea legii fundamentale la numirile de șefi – în procuratură, înalta curte, servicii secrete – și abuzurile acestora, Parlamentul României a încercat, prea timid, cred eu, revenirea la Constituție prin legi adecvate. Nu există, de fapt, nicăieri în Europa abuzul numirilor și nici abuzuri ale celor numiți, precum în România actuală. Nicăieri nu s-au semnat protocoale de „cooperare” între judecători, procurori și serviciile secrete –  embleme ale unui fel condamnat de istorie de a face justiție, pe care președintele îl apără. Ca să dăm doar un exemplu! Retezarea, de fapt nici măcar suficientă, de către Parlament a șanselor de abuz, președintele actual a resimțit-o ca frustrare, încât convertește o ură personală în problemă de stat. Un caracter civic și un democrat proceda cu totul altfel – aplica civismul și democrația. Dar de unde acestea?

Nu mă interesează cine pe cine iubește. Dar de ce vrea, totuși, președintele păstrarea legilor justiției care favorizează abuzurile? Îi este frică de o justiție eliberată și independentă? Pesemne că are motive, căci într-un stat efectiv de drept faptele sale îl trimiteau de mult acasă, de tot!

„Direcția proeuropeană” a țării este o temă pe care actualul președinte o pricepe și mai puțin – vezi clișeele sale vetuste, în vreme ce trenul european a ajuns demult în altă gară! El se străduiește să treacă altceva decât este. Să discutăm cum vedea reformele proeuropene, când trebuiau făcute? Să-i amintim cine a făcut din Sibiu oraș cultural european, pe când el era anonim? Să-i amintim cum a reacționat la preluarea temei holocaustului în manuale? Să-i amintim alte fapte?

Nu există forțe semnificative care ar vrea să întoarcă România din drumul proeuropean. Din nou jignitor pentru cetățeni, președintele induce naivii în eroare cu gogoși, în loc să concretizeze apartenența europeană în viețile românilor și să facă atractivă Uniunea Europeană de azi. El nu a realizat nici măcar ce a promis. Firește, nicăieri oamenii  nu stau la nesfârșit smirnă în fața mediocrității decidenților, încât opțiunile lor se pot schimba.

Aceste falsuri și meschinării, și multe altele, vin din diletantism, din lipsa culturii civice și politice și, probabil, din anturajul de neisprăviți care, nefiind în stare de cariere pe merit, aplaudă erori și așteaptă funcții. Ele vin direct din două surse tot mai evidente: înțelegerea rudimentară a politicii – la orice analiză, una dintre cele mai rudimentare din România din anii treizeci încoace – și alimentarea din tezele acelor ani.

Nu facem aici istoria înțelegerii politicii. S-a cedat tot timpul în raport cu selectarea meritocratică a oamenilor, însă este de spus, totuși, că cedarea a devenit în România de astăzi sistem. De aceea, nici o personalitate veritabilă a vieții românești nu se află azi la decizii majore. „Inșii mai slabi”, ca să reiau formula lui Thomas Mann, sunt instalați pe căi necurate să hotărască soarta oamenilor.

Politica nu se confundă, cum crede președintele, cu abilitățile măsluirii alegerilor, ale păcălirii cu referendumuri ce măresc opresiunea, nici cu dărâmarea guvernului în Parlament prin uneltiri securiste. Politica este cu totul altceva – ea presupune analiză, identificare cu dificultățile trăite de cetățeni, proiectarea de soluții și bătălie pentru a convinge argumentativ.

În 2010, eram izbit de recursul regimului din România la teze ale lui Goebbels și Mussolini și am publicat articolul „Revenirea carpatică a lui Goebbels și Mussolini?”( vezi Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Apoi s-au petrecut multe lucruri. Între altele, la investirea mea ca ministru de externe, în 2012, Traian Băsescu a refuzat să dea mâna, spunând „nu dau mâna cu cineva care m-a comparat cu Mussolini”. La care i-am răspuns, desigur, pe loc: „nici vorbă de comparație, Mussolini era citit și, între altele, jurnalistul care a introdus pragmatismul lui William James în Italia”. Nu-l comparasem, dar semnalasem că la Carpați se reiau teze ale anilor treizeci.

Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic. Iată câteva ilustrări.

„Cine nu este cu noi este de <stânga>” și ar trebui făcut ceva cu el – spuneau propagandiști de acum zece ani. Grobieni  în funcții sunt și azi , chiar  sfetnici. Ca democrat, nu poți să nu fii izbit de apelul președintelui actual la  clișeul anilor treizeci: social-democrații sunt diavolul. Și de aspirația lui nu de a-i învinge în competiția soluțiilor, prin alegeri curate, ci de a-i „distruge”.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” – s-a spus relativ la alegerile din Germania anului 1932 (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale din ultimul deceniu și jumătate, prin rezultatul lor formal, îndemnau și în România la pluralism? Oricum la altceva decât la autoritarismul  incult, ale cărui efecte se văd în lipsurile și suferințele din România actuală, și la încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare.

Nu ar fi cazul, cum recomanda un fost ministru al regimului, ca președintele să ia în seamă cultura germană? Aș spune,  măcar de la Goethe, trecând prin Heinrich Böll, la  Günter Grass sau Enzensberger? Nu ar fi cazul să învețe din extraordinara tradiție democratică a Germaniei postbelice, care a și propulsat-o în avanscenă? Nu ar fi cazul să știe  că alegerile prefabricate  nu sunt măsură nici a adevărului și nici a valorii? Că în viață contează performanțele, dar împreună cu calea pe care s-au obținut? Că poți câștiga alegeri cu cetățeni parte dezinformați, parte manevrați, dar nu se ajunge departe?

Sub Mussolini, în 1923‑31, s-au redus salariile şi prestațiile sociale și au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea pur propagandistică  a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, Gallimard, Paris, 1982, p. 312). De la Cotroceni, avem altceva decât propagandă  străină de economie? Avem vreo abordare competentă?

Regimul lui Mussolini stimula crearea de dosare neverificate pentru a ţine în şah persoanele (Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans un régime totalitaire, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Nu suntem tot în plină dosariadă? Nu cumva aceasta înflorește sub actualul președinte? Destul să deschidem ochii și avem răspunsul!

Deviza lui Mussolini era “nominalizează și discredintează, că lasă urme!”. Apoi, acesta își ataca rivalii fără contenire în formule fixe: Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” – ”într‑un amestec de ură personală și polemică ideologică” (p.43) Este oare altceva când președintele actual vrea câștigarea alegerilor nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări precum „penali”, mai nou “incapabili” sau “autori de eșecuri”?

Preocuparea lui Mussolini era schimbarea compoziției Parlamentului printr‑un alt sistem de vot (Piere Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, Seuil, Paris, 1980, p. 141). Nu de la Cotroceniul actual  vine obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să îndeplinescă roluri publice?  Nu au fost înlăturați pe parcurs, cu mijloace demne de regimuri retrograde, posibili concurenți? Nu se laudă  președintele cu aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi mai ușor manipulați?  Nu vrea obstinat „guvernul meu” și nu guvernul țării?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceața” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, în 1935, ca şi cum realitate are doar ce ține de forță. Să observăm că a doua zi după ce, în catedrala Mântuirii Neamului din București, Papa Francisc a vorbit de „frate” și de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților”, chiar de către cei care se flatau că l-au adus pe papa.

Carl Schmitt a teoretizat „mișcarea” de pe străzile orașelor în vederea reorganizării sub “Führer” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). „Mișcarea” ar fi creatoare de drept. La noi, de ani buni nu se vede la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare. Este evident, însă, efortul de folosire a “mișcării” pentru a bloca legiferarea, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate. Actualul spectru politic, cu uneltirile iresponsabile din spatele său, care împiedică de fapt România să evolueze, este fructul acestui efort păgubos.

Precum Carl Schmitt (Politische Theologie…, Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11), președintele actual exaltă statul de drept în dauna drepturilor – care sunt luate ca o noțiune oarecare. Simptomatic,  șefa sa a Înaltei Curți de Justiție și Casație nu ezita să spună că “România s-a  grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, tot de extracție „prezidențială”, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Președintele actual a reluat fățiș înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”.  Adică, în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate, nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută, nu ca dezvoltare. Cine cunoaște istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi a luat viteză cu acest concept al politicii (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Doar că cei care aplică acum conceptul, au o certitudine: dacă îți lovești cu hotărâre rivalul, devii sigur. Iar loviturile se văd în România actuală în reluarea absurdă de procese politice și în obstinația distrugerii rivalilor.

Multe habitudini din registrul sumbru al anilor treizeci revin astăzi în limbajul de la Cotroceni. Taxarea rivalilor ca “toxici” are antecedente în limbajul lui Hitler, ca și formula „ciuma roșie”, iar acuzarea de „afaceri” rău famate este chiar de la Führer. Invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă.

Nu mai vorbim de jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare. Agitarea „pericolului din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea vulgară a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricât s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Președintele nu a respins penibilitățile care au înflorit în ograda lui.

Goebbels i-a aranjat lui Hitler filmarea la mormântul lui Nietzsche, la Weimar. Se poate bănui motivul. Cu ceva timp în urmă președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989, că nu a inițiat vreo reformă de despărțire de regimul comunist. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea  acelui regim ca lovitură de stat. A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul  unei persoane este cel puțin samavolnică.

Tot Goebbels recomanda stăruitor ca în politică să nu se recurgă la argumente. Dacă o propagandă caută argumente, eșuează – spunea sinistrul trompet (Peter Longerich, Goebbels. A Biography, Random House, New York, 2015, p.79). „Stilul” era cel ce conta, nu adevărul. Nu suntem tot acolo? Nu vedem azi cum își susține președintele aberațiile – vorbind ca în fața unor  școlari, fără să ofere vreun argument? Nu vedem necopții care i le preiau?

Nu mai este de glumit cu asemenea apucături. Grav destul, în România de azi nu se mai fac schimbări democratice. Controlul parlamentar al funcțiilor, ghidat de adevăr onest și rigoare juridică, nu mai există. Alegerile europarlamentare, cu amestecul lor de mistificări și numărare militarizată a voturilor, nu au echivalent pe continent. Referendumul pe o întrebare în care și președintele se încurca, nu numai că era destinat strângerii șurubului, dar era ca și cum întrebi dacă să fie apă curată și apoi pui apa în vânzare pentru cei aleși. Alegerile prezidențiale sunt, după trei ani consumați cu opinteli „prezidențiale” pentru meschinul „al doilea mandat”, în aceleași coordonate de prostire cu vorbe și de manipulări ce vor crea handicapuri acestei țări. În premieră nefastă, nici o dezbatere pe probleme ale societății românești sau Europei nu s-a acceptat.

După primul mandat se poate spune, cu probe pe masă, că președintele nu are cum să rezolve vreo problemă vitală a acestei țări. El își poate pune, cum se vede că aspiră, colanul, dar aceasta nu asigură dezvoltare. Combinația de nepricepere, neoliberalism securist și autoritarism de cireadă, pe care o reprezintă, va fi ocazie de împotmolire.

Ca cetățeni, ar trebui să punem întrebări. Dacă tot îi socotești pe români nepregătiți să joace un rol în Europa, de ce vrei să stai în capul lor? Dacă tot recurgi la teze, clișee și năravuri compromise, de ce nu ar fi suficient ca președinte un robot, căruia să i se șoptească ce are de declarat? Ar costa mai puțin”.

 

 

 

A murit Bogdan Niculescu Duvaz

A murit Bogdan Niculescu Duvaz. Un prieten si un om politic adevarat. Un arhitect, din toate punctele de vedere. De 30 de ani, drumurile noastre au mers in aceeasi directie. Mi-l aduc aminte, cu nostalgie, de la sedintele FSN din Modrogan sau din  Varsovia. Vorbea cumpatat si nu a jignit vreodata pe cineva.

A ales sa mearga o vreme alaturi de Petre Roman si apoi alaturi de Basescu – caruia i-a fost si nas la nunta de argint. Cand Basescu a luat-o la dreapta, l-a parasit si a venit in PSD. Apoi a fost un ministru respectat in guvernul pe care l-am condus. Dupa 2004, a continuat ca parlamentar dar si in calitate de presedinte al departamentului de politica externa din Consiliul national PSD.

A militat in permanenta pentru unitatea stangii, nemultumit de impartirea in doua grupari. Imi aduc aminte de sprijinul sau la Adunarea parlamentara a Consiliului Europei cand, cu votul lui, PDSR a fost primit in grupul socialist. Imi mai aduc aminte de intalnirile noastre, de mai tarziu, din strada maresal Prezan, unde, impreuna cu vechiul sau prieten – Alexandru Sasu – construiam diverse alternative politice.

Timpul a trecut repede. Raman amintiri, franturi de imagini – Bogdan curatandu-si pipa sau ochelarii – reverberatiile vocii sale de bariton.

Ele toate reprezinta o parte din istoria stangii romanesti post-revolutionare pe care, in niciun caz, ura lui Iohannis sau a celor care-i lustruiesc pantofii nu vor reusi sa le distruga.

Drum bun, Bogdan, la intalnirea cu Marele Arhitect. Te vor insoti lacrtimile si amintirile noastre.

 

 

Despre ipocrizie: Cazul Iohannis

 As vrea sa intelegeti de ce il acuz pe Iohannis de ipocrizie atunci cand afirma ca, de 30 de ani, PSD a fost o catastrofa si, de aceea, el cere disparitia „PSD-ului”. Dincolo de faptul ca el nu participa la o campanie parlamentara, cu o competitie a partidelor, ci la o campanie prezidentiala, in care cei ce concureaza trebuie sa dovedeasca, in mod esential, tocmai capacitatea de a lasa deoparte haina de partid, in timpul mandatului. Daca Iohannis are ceva de criticat, el ar trebui sa critice programul Vioricai Dancila, nu guvernarea (guvernarile) PSD sau programele acestui partid. 

Imi este greu sa inteleg insa, mai ales, inversunarea, ura  sa impotriva PSD, a membrilor, liderilor si simpatizantilor sai, in conditiile in care, in perioada in care era primar, „a  supt” serios de la acest partid pe care acum il demonizeaza.

Ma intorc la felul in care a functionat  colaborarea, la nivelul municipiului si al judetului Sibiu, dintre PSD si FDGR, condus de Iohannis, in perioada 2001-2004. Colaborarea s-a realizat conform punctului IV din protocolul national intre PSD/FDGR, protocol realizat la dorinta expresa a primarului Iohannis care, in Consiliul municipal Sibiu, nu avea majoritatea si dorea ca majoritatea formata din consilierii PSD sa-i sustina anumite proiecte  !! Lucru care s-a si intamplat ! 

        S-au realizat, in parteneriat, proiecte importante care au pus in mod hotarator bazele dezvoltarii remarcabile a Sibiului in perioada urmatoare! Proiectele mai importante nu l-au avut pe Iohannis ca autor !!! Ele s-au nascut din colaborarea activa cu mediul economic, cultural, universitar al Sibiului. In baza protocolului, aceste proiecte au devenit o componenta de baza a STRATEGIEI DE DEZVOLTARE a municipiului si a judetului Sibiu. Prezentate si sustinute de PSD la Bucuresti, aceste proiecte au fost sustinute de Guvernul PSD/Nastase !! Fara aceasta sutinere financiara ele nu puteau fi realizate pentru ca depaseau cu mult posibilitatile financiare locale !

Cele mai importante PROIECTE SUSTINUTE DE GUVERN SI IMPLICIT DE PSD au fost :

 1- SIBIU CAPITALA CULTURALA 2007 – este un proiect al Guvernului Romaniei, negociat de mine cu premierul Luxembourgului, cu ajutorul ambasadorului Postolache si in care Primaria si consiliul  Sibiu au fost parteneri locali ! Guvernul Romaniei, prin Ministerul Culturii, a promovat acest proiect ! In prima faza, Iohannis a privit cu scepticism proiectul … La inceput, la intalnirile care aveau loc in fiecate zi de luni la Ministerul Culturii, cu ministrul Razvan Theodorescu, primarul Sibiului nu a dorit sa participe! Era total dezinteresat de acest proiect … interesul a aparut cand a inteles ca e un proiect realizabil si foarte important! In final si l-a insusit dar, in 2007, el nu a mai invitat pe nici unul din cei care l-au sustinut si realizat.

2 – In vederea realizarii Proiectului SIBIU CAPITALA CULTURALA, prin GUVERNUL ROMANIEI au fost sutinute financiar o serie de proiecte de infrastructura pentru municipiul Sibiu, absolut necesare , printre care :

  • REABILITAREA CENTRULUI ISTORIC AL SIBIULUI – cu finantare de la Guvernul Romaniei, direct si prin Ministerul Culturii. 
  • Finantarea reabilitarii salii de spectacole THALIA – finantare de la Guvernul Romaniei, prin Consiliul judetean Sibiu.
  • MODERNIZAREA STATIEI DE CALE FARATA SIBIU –  finantare prin Ministerul transporturilor.

3 – Pentru a asigura  dezvoltarea economica durabila a municipiului si a  judetului Sibiu, s-a sustinut de catre Guvernul Romaniei  constructia si finantarea ZONEI INDUSTRIALE VEST CA  PARC INDUSTRIAL ( langa Aeroportul Sibiu ). Este unul din primele parcuri industriale din Romania, realizat in parteneriat de catre Guvernul Romaniei si autoritatile locale! Parcul a asigurat dezvoltarea puternica a Sibiului in deceniile urmatoare. Guvernul Romaniei a asigurat prin ministerele de resort si companiile nationale si locale fondurile necesare pentru alimentarea cu energie electrica, gaze naturale, alimentarea cu apa, canalizare si drumuri .

4  – In baza protocolului PSD/FDGR, Guvernul Romaniei a inceput, in 2003, CENTURA OCOLITOARE A MUNICIPIULUI SIBIU IN REGIM DE AUTOSTRADA –  componenta a autostrazii A1- un obiectiv extrem de important ca  element de infrastructura pentru atragerea  investitorilor in ZONA INDUSTRIALA VEST !!!

5 – In perioada 2001-2004 s-au realizat in Sibiu 2260 locuinte sociale de catre Guvernul Romaniei prin Ministerul Transporturilor ( locul 2 pe tara la nivel de judete).  A fost o contributie extrem de importanta la rezolvatea crizei locuintelor, generata de amplul proces de retrocedare a locuintelor solicitate in special de etnicii germani plecati din Sibiu si  care au solicitat retrocedarea locuintelor pierdute abuziv in perioada comunista. 

6 – Reconstructia VIADUCTULUI GARA MARE care, din cauza gradului mare de uzura si risc s-a inchis circulatiei si ingreuna accesul spre cartiere mari ale Sibiului –  proiect la care Guvernul Romaniei a finantat 50% din valoarea investitiei, restul de 50 %  revenind in parti egale Primariei Sibiu si Consiluilui Judetean Sibiu ! 

7 – Finantarea de catre Guvernul Romaniei a celui mai mare COMPLEX FINANCIAR BANCAR din tara care asigura sediile unor institutii extrem de importante pentru cetatenii judetului Sibiu ! In aceea perioada era o criza acuta de spatii pentru functionarea unor institutii vitale judetului si municipiului. Spre exemplu, CASA DE PENSII A JUDETULUI SIBIU , INSPECTORATUL JUDETAN DE MUNCA , AGENTIA JUDETEANA DE PRESTATII SOCIALE , DIRETIA JUDETEANA A FINANTELOR PUBLICE, CEC , DIRECTIA JUDETEANA DE TELEFOANE , FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE DIN UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA – SIBIU. 

     Acestea sunt doar cateva dintre cele mai importante investitii sustinute de Guvernul Romaniei in perioada 2000-2004 ! Unele proiecte au continuat evident si in anii urmatori, dar cred ca este extrem de important ca acestea au inceput in  perioada guvernarii PSD ! Ele au pus bazele dezvoltarii durabile ulterioare a judetului si a municipiului Sibiu ! Cred ca sibienii sunt cei care au avut cel mai mult de castigat. Ei meritau aceste investitii. Iohannis a fost insa profitorul acestor realizari, obtinute cu sprijinul financiar, masiv, al PSD. Si este cel care acum considera ca PSD a fost „catastrofal” pentru Romania!

Imi mai aduc aminte ca l-am luat cu mine de vreo cinci ori in vizitele pe care le-am efectuat in Germania si l-am invitat in sedintele de guvern. De aceea, mi s-a parut incalificabil faptul ca iesind din sedinta de guvern unde obtinuse un nou sprijin financiar,  dupa ce isi rezolvase re-alegerea ca primaral Sibiului, in 2004, a anuntat, la emisiunea lui Marius Tuca, ca el il va vota pe Stolojan!!!

Sper ca intelegeti acum de ce il acuz pe Iohannis de ipocrizie atunci cand critica PSD si cere distrugerea sa. Si de ce va indemn sa votati Viorica Dancila!!

                                                Năstase-Iohannis.jpeg.jpg

Despre dezbateri si „judecătorii de democratie”

Candidatul Iohannis spunea aseară că respectă cutumele. Una dintre cutume este organizarea de dezbateri intre contra-candidatii la alegerile prezidentiale, in special inaintea turului al doilea. Iohannis nu vrea insă să respecte această cutumă. Propune „suplimente alimentare” – conferintă de presă plus o dezbatere cu el insusi, săptămâna viitoare.

Si care ar fi justificarea? Faptul că Viorica Dăncilă are brosă si că nu are sapcă de la Trump? Mai concret, ea nu s-ar fi  purtat democratic… Povestea asta cu „conditionalitatea democratică” a fost inventată de americani in timpul Războiului rece si a fost perfectionată de ei imediat după aceea. Imi aduc bine aminte de inceputul anilor ’90 (detaliile le găsiti in cartea mea, „Lumea, americanii si noi”). „Conditionalitatea democratica” a fost utilizată si ulterior. Vă reamintesc vizitele lui Biden, Nuland, Gordon  in România si presiunile politice pe care le-au făcut, se pare că inclusiv pentru avantaje economice. Descoperim acum, din scandalul transcrierilor convorbirilor intre Trump si presedintele Ucrainei, că Biden nu era cel mai bun „judecator de democratie”…

Si, in definitiv, intr-o lume civilizată, singurul „judecător de democratie” il reprezintă  poporul, il reprezintă alegătorii. Cu ce temei candidatul Iohannis imparte românii in democrati si ne-democrati? Cu ce temei „democratic” cere el desfiintarea unui partid politic.? Un partid care a elaborat Constitutia post comunistă din 1991 dar si pe cea din 2003, cea  care a permis aderarea la NATO si la UE, un partid care a adoptat legile justitiei, un partid care a marcat, intotdeauna, cresteri economice semnificative ( 8,4% in 2004, de exemplu), un partid care  s-a achitat cu responsabilitate de mandatul presedintiei UE. In plus, guvernul PSD a obtinut ca Sibiul să fie capitala curlturală a Europei in 2007 si a finantat o mare parte din infrastructura necesară. De altfel, in perioada 2001-2004, FDGR, condus de Iohannis a avut un protocol de colaborare cu PSD (textul il găsiti pe internet). Atunci PSD, la guvernare, era „frecventabil” pentru primarul Iohannis?

Si, in definitiv, cu ce drept candidatul Iohannis – cel cunoscut pentru nenumăratele incălcări ale Constitutiei si nerespectarea deciziilor Curtii Constitutionale – isi permite să afirme că Viorica Dăncilă, candidatul PSD, votat democratic de peste două milioane de cetăteni in primul tur al alegerilor de către cetăteni români, nu se califică, „democratic” pentru o dezbatere publică? Jenant…

Intr-o dezbatere serioasă, Iohannis ar putea explice de ce, timp de cinci ani, in politica externă, el a functionat pe pilot automat, punănd in aplicare doar ceea ce decideau altii la Bruxelles sau Washington. Cei care isi urmăreau, in timpul asta, in primul rând, propriile interese. Demonizau Rusia sau China dar făceau investitii de miliarde sau incheiau contracte de miliarde in aceste tări. Exemplul cel mai recent il reprezintă vizita lui Macron la Shanghai, unde a incheiat cu chinezii contracte de 15 miliarde de dolari. Lângă Shanghai, americanii au deschis o fabrică Boeing si o uzină Tesla. Orbanul de la Budapesta l-a avut ca invitat pe Putin. Ar fi multe de explicat, intr-o dezbatere, despre ce a făcut si, mai ales, ce nu a făcut Iohannis pentru politica externă dar si in politica internă.

A afirmat că principala sa realizare a fost dărâmarea guvernului României. Tristă „realizare” pentru un bilant al activitătilor, timp de cinci ani, ca presedinte al  statului., mediator intre puterile acestuia.

Revenind la dezbatere. Imi aduc aminte de alegerile prezidentiale din 2004 – cănd am lansat sloganul „Spre normalitate. România normală”, preluat acum de Iohannis. Nu eram entuziasmat de ideea unei dezbateri cu Băsescu. Stiam că are „gură mare”, că va fi agresiv in dezbateri. Eu nu sunt genul ăsta. Aveam ca argumente realizările economice si de politică externă din timpul mandatului de premier. Unii spun că in dezbatere a contat mai mult fraza lui cu blestemul românilor de a alege intre doi fosti comunisti (acum stim că unul era chiar nomenclaturist iar CNSAS consideră că era si securist).  As fi putut poate să anunt că nu accept o dezbatere cu un „penal”. Băsescu, la momentul acela avea dosarul cu Flota la instantă (dosar inchis la o lună după alegeri pe motiv ca dosarul fusese trimis la instanta cu o altă semnătură! Se pare că modelul ăsta s-a aplicat si mai târziu). Nu am făcut-o din respect pentru alegători. Si ei au decis…

Asta inseamnă democratie. Respect pentru ceilalti, inclusiv pentru majoritate, chiar atunci când nu-ti convine decizia lor. Nu poti să te consideri democrat daca anunti că „nu vei mai da o sansă” in mandatul viitor unui candidat de premier de la PSD. Dacă românii vor hotări asa, va trebui să te supui. Asta inseamnă democratie.

Dar poate, mai bine, „Fără Iohannis după turul doi!”