Fiecare generație a avut tentația de a privi cu neîncredere generația următoare. Muzica era prea zgomotoasă, hainele prea îndrăznețe, comportamentele prea libere. Nu aș vrea să repet această judecată comodă. Mă preocupă însă o schimbare mai profundă: ce se întâmplă cu o societate în care violența devine spectacol, intimitatea devine marfă, iar dependența devine sursă de profit?

Prin „noua cultură” înțeleg aici un sistem de modele și recompense care capătă o vizibilitate disproporționată. O cultură a șocului, a satisfacției imediate și a succesului măsurat prin bani și audiență. În acest sistem, răbdarea, pregătirea și munca riscă să pară semnele unei naivități depășite.

Tinerii caută, firesc, locuri în care să fie împreună: festivaluri, galerii de fotbal, proteste. Muzica, sportul și participarea civică pot crea solidaritate și experiențe importante. Dar simpla prezență în aceeași mulțime nu garantează comunicarea. Poți cânta alături de mii de oameni fără să ai cui spune ce te neliniștește. Poți striga aceleași lozinci fără să fi discutat vreodată cu cei din jur despre sensul lor.

Aici văd unul dintre marile pericole ale prezentului: socializarea fără dialog și conectarea fără apropiere.

Avem mijloace de comunicare pe care generațiile anterioare nici nu le puteau imagina. Putem transmite instantaneu imagini și mesaje peste frontiere. Și totuși, în aceeași familie, între părinți și copii, se poate instala o tăcere aproape imposibil de străpuns. Fiecare își privește ecranul. Fiecare locuiește într-un univers de mesaje selectate pentru el. Masa comună adună uneori oameni care sunt, în realitate, foarte departe unii de ceilalți.

În acest gol intră cei care știu să transforme atenția în bani.

TikTok și celelalte platforme pot răspândi informație, creativitate și cunoaștere. Aceleași mecanisme pot însă amplifica umilința, agresivitatea și provocările periculoase. Un gest riscant, filmat și răsplătit cu vizualizări, poate deveni o invitație la imitație. Publicul este pretutindeni, în timp ce adultul care ar putea interveni este, adesea, absent.

Problema a depășit de mult stadiul unei simple îngrijorări a părinților. În februarie 2026, Comisia Europeană a prezentat constatări preliminare potrivit cărora mecanismele TikTok care favorizează utilizarea compulsivă ar încălca obligațiile impuse de legislația europeană privind serviciile digitale. Comisia a semnalat riscuri pentru sănătatea fizică și mintală, inclusiv a minorilor. Vorbim despre constatări preliminare, dar despre o problemă instituțional recunoscută.

În asemenea împrejurări, violența individuală poate căpăta o dimensiune colectivă. Unul lovește, alții încurajează, cineva filmează, iar alții distribuie. Agresiunea dobândește un public și, uneori, o recompensă de prestigiu în interiorul grupului.

Violența colectivă a existat și înainte. Ceea ce aduce mediul digital este posibilitatea de a o organiza, reproduce și transforma foarte repede în spectacol. Victima poate fi agresată încă o dată prin circulația imaginilor. Umilința continuă după încheierea incidentului.

Grupul oferă apartenență, dar poate dilua răspunderea. Fiecare consideră că a făcut prea puțin pentru a fi vinovat: a râs, a încurajat, a distribuit. Împreună, aceste gesturi pot prelungi suferința unui om.

O altă schimbare privește modelele de reușită. Ce mesaj primește un tânăr atunci când vede că pregătirea profesională cere ani, că o muncă necesară societății este modest plătită, iar notorietatea poate aduce venituri spectaculoase într-un timp foarte scurt?

Activitatea unui creator de conținut poate însemna muncă, talent și competență. Intermedierea poate avea o funcție economică utilă. Problema apare atunci când modelul promovat este câștigul obținut din captarea atenției cu orice preț, din promisiuni înșelătoare sau din exploatarea vulnerabilității altora.

Publicitatea pentru jocuri de noroc, comercializarea agresivă a intimității, anumite forme de videochat și industria scandalului pot avea un numitor comun: transformarea dorinței, singurătății ori dependenței în venit.

În cazul sexualității, mă preocupă îndeosebi presiunea comercială care face din expunerea corpului o aparentă scurtătură spre independență și succes. În spatele imaginii de libertate pot exista constrângeri economice, control exercitat de intermediari, șantaj sau exploatare. Libertatea de alegere trebuie să includă și posibilitatea reală de a refuza.

Ar fi însă prea comod să le cerem tinerilor să respecte munca, în timp ce societatea adulților celebrează îmbogățirea fără explicații. Lecția despre merit devine puțin convingătoare atunci când relația, privilegiul și ostentația par să deschidă mai multe uși decât competența.

În privința drogurilor, o formulă repetată multă vreme a contribuit la liniștirea noastră: România ar fi mai ales o țară de tranzit. Drogurile ar trece pe aici, în drum spre alții.

Această consolare nu mai poate ține loc de politică publică. În raportul de activitate pentru 2025, prezentat în februarie 2026, DIICOT descrie România drept o piață emergentă de consum, conectată la rețelele europene de distribuție. Formularea corectă este că România nu mai este doar o țară de tranzit; este și o țară de consum. Tranzitul continuă, dar consumatorii sunt și aici, în comunitățile noastre.

De aceea, succesul autorităților nu poate fi judecat exclusiv prin capturi și dosare. Contează și capacitatea de a preveni consumul, accesul la tratament și sprijinul oferit familiilor. Combaterea traficului trebuie însoțită de posibilitatea de a cere ajutor înainte ca o vulnerabilitate să devină o tragedie.

Violența, sexualizarea comercială și drogurile sunt fenomene diferite. Au însă un punct de întâlnire: vulnerabilitatea omului care caută acceptare, alinare sau o cale rapidă de a ieși din nesiguranță.

Iar incomunicarea poate adânci această vulnerabilitate. Copilul care nu poate vorbi acasă își caută interlocutori în altă parte. Tânărul umilit caută un grup care să-i ofere putere. Cel căruia i se spune permanent că valoarea sa depinde de bani și vizibilitate ajunge să privească discreția ca pe o formă de eșec.

Responsabilitatea aparține și familiei, și școlii, și autorităților, și companiilor care câștigă din aceste mecanisme. Părinții au nevoie de timp pentru a asculta. Școala trebuie să-i ajute pe elevi să recunoască manipularea și să poată discuta despre probleme dificile. Platformele trebuie să răspundă pentru modul în care recomandă și amplifică un conținut periculos. Iar statul trebuie să ofere alternative credibile: educație, sport, cultură, servicii de sprijin și perspective profesionale.

Interdicția poate opri un comportament într-un anumit moment. Încrederea îi poate permite unui tânăr să vorbească despre el înainte de a fi prea târziu.

Nu cred că o generație poate fi înțeleasă prin excesele sale cele mai vizibile. Există tineri care învață, muncesc, creează și îi ajută pe ceilalți. Tocmai ei au nevoie de o societate care să le dea motive să creadă în efortul lor.

Mă tem însă de o lume în care cei care exploatează vulnerabilitățile vorbesc permanent cu tinerii, iar cei care ar trebui să-i sprijine nu mai găsesc timpul, limbajul sau răbdarea de a o face.

Poate că de aici trebuie să începem: să putem vorbi din nou unii cu ceilalți. Altfel, în locul conversației vor rămâne strigătul mulțimii, zgomotul ecranului și oferta celor care știu să facă profit din singurătate.