O țară precum România, aflată într-o zonă geopolitică atât de complicată și, adeseori, periculoasă, nu-și poate permite pasivitatea în politica externă. Geografia ne obligă să fim atenți. Istoria ar trebui să ne oblige să avem inițiativă.
Există o diferență esențială între politica externă activă și politica externă reactivă. Prima identifică interese, anticipează evoluții, propune soluții și construiește sprijin pentru ele. A doua așteaptă să se întâmple ceva, să se pronunțe cineva, să se contureze un consens, pentru a anunța apoi că se alătură acestuia. În primul caz, încerci să participi la formularea deciziei. În al doilea, te preocupă mai ales redactarea comunicatului.
Desigur, orice stat trebuie să reacționeze la evenimente. Problema apare atunci când reacția devine întregul conținut al politicii sale externe.
România nu poate merge pe „pilot automat”, cu atât mai puțin pe unul comandat din alte locuri. Mai ales într-o perioadă în care chiar cei despre care presupunem că ar stabili direcția își modifică prioritățile, își reevaluează angajamentele și își negociază interesele. Politicile marilor puteri se schimbă. Raporturile transatlantice se renegociază. Uniunea Europeană își caută instrumentele și voința politică pentru a avea o influență internațională pe măsura greutății sale economice.
În asemenea împrejurări, a aștepta instrucțiuni poate însemna să descoperi prea târziu că alții au schimbat deja traseul.
Istoria diplomației românești oferă suficiente exemple despre necesitatea unei acțiuni externe susținute.
După Primul Război Mondial, apărarea României Mari și a tratatelor de pace a cerut o activitate diplomatică permanentă. Recunoașterea internațională a frontierelor trebuia sprijinită prin alianțe, prin cooperare regională și prin participarea la mecanismele securității colective. Relația cu Franța, alianța cu Polonia, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică reprezentau componente ale unui efort de a transforma drepturile recunoscute prin tratate în securitate efectivă.
Nicolae Titulescu a înțeles că România avea nevoie de o rețea de relații, de solidarități și de angajamente. Activitatea sa la Societatea Națiunilor și în structurile regionale urmărea tocmai construirea acestei rețele. Diplomația presupunea prezență, persuasiune, negociere și continuitate.
Într-un context devenit mult mai ostil, Grigore Gafencu a căutat, la rândul său, să păstreze posibilități de acțiune pentru România și să susțină cooperarea statelor din regiune. Nu trebuie să confundăm însă dinamismul diplomatic cu garanția succesului. Catastrofa din 1940 arată și limitele alianțelor atunci când ordinea internațională se prăbușește. Lecția este că diplomația trebuie susținută de capacitate internă, de evaluări realiste și de parteneriate a căror soliditate este verificată permanent.
Și perioada comunistă merită analizată fără simplificări. Caracterul represiv al regimului nu anulează existența unor inițiative diplomatice care au sporit, în anumite etape, vizibilitatea și marja de acțiune a țării.
România a întreținut relații cu actori aflați în conflict și a putut astfel să transmită mesaje între ei. Documentele diplomatice americane consemnează folosirea canalului românesc în eforturile de apropiere dintre Statele Unite și China. Bucureștiul a fost unul dintre intermediari. Valoarea unei asemenea poziții provenea din capacitatea de a discuta cu ambele părți.
Deschiderea relatiilor cu RFG, menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul după războiul din 1967, concomitent cu dezvoltarea relațiilor cu statele arabe, a oferit României o poziție distinctă. Deschiderile către Africa, America Latină și statele neutre sau nealiniate au extins, la rândul lor, contactele politice și posibilitățile de cooperare economică.
Aceste experiențe trebuie evaluate cu măsură, inclusiv în privința costurilor și a rezultatelor. Ele demonstrează însă că apartenența la un bloc politico-militar nu elimină automat orice spațiu de inițiativă.
După 1989, aderarea la NATO și la Uniunea Europeană a cerut, de asemenea, o politică externă activă. Din experiența mandatului meu de prim-ministru, știu că aceste obiective au presupus negocieri dificile, relații bilaterale cultivate consecvent, depășirea unor blocaje și corelarea permanentă a acțiunii externe cu reformele interne. Aderarea trebuia pregătită și negociată. Susținerea partenerilor trebuia câștigată.
Tocmai de aceea, mi se pare greșită ideea că, după aderare, România și-ar fi încheiat, în esență, misiunea diplomatică. Am dobândit instrumente suplimentare pentru promovarea intereselor noastre. Folosirea lor cere inițiativă.
În ultimele luni, am avut tot mai des sentimentul că vocea României se aude prea puțin în marile dezbateri internaționale. Există contacte diplomatice, participări la reuniuni și inițiative regionale, inclusiv în privința securității Mării Negre. Ar fi incorect să le ignorăm. Întrebarea este dacă ele se adună într-o viziune politică recognoscibilă, susținută la cel mai înalt nivel și înțeleasă de cetățeni. Ce vrem să obținem? Cu cine construim sprijin? Ce propuneri românești urmărim până la realizare?
Dacă vreți să vă amuzați, citiți lista membrilor Consiliului consultativ al MAE, desemnți de ministra Oana Țoiu să o sfătuiască in chestiunile de poilitică externă. O listă de vreo 25 de ONG-uri, intre care Funky citizens, Asociația pro Democrația, Code4Romania, Institutul Quartet, Salvați Copiii România, precum si unele finanțate de alte state – Fundația Konrad Adenauer (poate pentru a sprijini alocarea resurselor pentru programul SAFE!). Acest Consiliu a inlocuit vechiul Consiliu Consultativ al MAE, format din foștii ministri de externe!
O politică externă activă ar trebui să înceapă cu răspunsuri clare la aceste întrebări.
La Marea Neagră, România are motive să promoveze proiecte care să lege securitatea de navigație, infrastructură, energie și dezvoltare economică. Sprijinul pentru Republica Moldova trebuie urmărit consecvent, prin proiecte și angajamente pe termen lung. În perspectiva reconstrucției Ucrainei, avem nevoie de pregătire diplomatică și economică pentru participarea companiilor românești și pentru valorificarea rolului portului Constanța și al Dunării.
În Uniunea Europeană, trebuie să construim din timp coaliții pentru interesele noastre privind bugetul, coeziunea, agricultura, industria și energia. Influența se câștigă prin propuneri, argumente și capacitatea de a identifica interese comune cu alte state. Rareori se obține atunci când negocierile sunt deja încheiate, iar nouă ne rămâne să explicăm acasă rezultatul.
În relația cu Statele Unite, parteneriatul strategic trebuie cultivat printr-un dialog politic substanțial, în care România să-și prezinte evaluările și prioritățile. Un partener este cu atât mai util cu cât cunoaște mai bine regiunea în care se află și poate contribui la înțelegerea ei.
În același timp, diplomația românească trebuie să aibă o perspectivă globală. Relațiile cu China, cu statele din Orientul Mijlociu, din Africa, Asia și America Latină cer cunoaștere, continuitate și obiective concrete, în cadrul angajamentelor noastre europene și internaționale. Piețele, resursele și influența politică se caută printr-un efort susținut.
Chiar și față de statele cu care avem divergențe grave, trebuie să știm ce urmărim și ce instrumente diplomatice pot servi acelui obiectiv. Dialogul are utilitate atunci când este pregătit și susținut de o poziție clară. În raport cu Rusia, apărarea securității României, respectarea suveranității Ucrainei și evaluarea lucidă a riscurilor trebuie să fundamenteze orice asemenea judecată.
Curajul în politica externă cere competență și pregătire. O inițiativă trebuie să aibă un scop, parteneri posibili, resurse și o evaluare a consecințelor. Diplomația de prestigiu personal, fără rezultate pentru țară, se epuizează repede. La fel, declarațiile răsunătoare nu compensează absența unei strategii.
Avem nevoie de diplomați bine pregătiți, de memorie instituțională, de expertiză regională și de o coordonare reală între instituțiile care participă la acțiunea externă. Avem nevoie și de un dialog cu mediul economic, cu universitățile și cu specialiștii care pot contribui la formularea unor opțiuni. Continuitatea obiectivelor importante trebuie să depășească durata unui guvern.
Marile puteri caută să redefinească raporturile de influență, accesul la resurse și arhitecturile de securitate. Uniunea Europeană încearcă să-și consolideze capacitatea de acțiune. România trebuie să participe la aceste procese cu propriile evaluări și propuneri.
Loialitatea față de aliați și afirmarea intereselor naționale se susțin reciproc atunci când politica externă este bine construită. Alianțele sunt mai solide când membrii lor aduc o contribuție proprie și își asumă răspunderi.
Pentru România, pasivitatea are un cost pe care geografia și istoria ni l-au arătat de prea multe ori. Este timpul să avem mai mult curaj în formularea obiectivelor și mai multă consecvență în urmărirea lor.
O țară care așteaptă permanent să afle ce au hotărât ceilalți riscă să afle, într-o zi, ce au hotărât ceilalți despre ea.
Impartasesc aceste ganduri si ma intreb daca exista solutii si care ar fi ele. Din start, mi se pare clar ca nu exista solutii magice si nici asteptari prea mari in context „democratic” si mai ales „european”, unde pastrarea status-quo-ului progresist a ajuns „religie de integrare”. Sa ne opunem MAGA si domnului Trump si sa continuam sa aducem islamici si non-europeni sa …faca ce in lipsa de joburi? Revolutii!
Fiind si inginer, teoria ma cam incomodeaza cind ma uit la ceas, si cred in solutii „tehnice”, care au tot dreptul sa mai dea si gres. Invatam din ele si aplicam lectiile la solutia viitoare. Ori in Romania exista o mare problema: nici un politician, si nici un partid nu recunosc ca solutiile lor au dat gres. Le e la toti o frica paralizanta ca vor fi judecati, desi nu e vorba de Judecata de Apoi, dar ajung ei si acolo.
Toti politicienii indiferent de culoare si partid dau vina unii pe altii si nu acepta responsabilitatea, de la Citu la Orban, de la Ciuca la Ciolacu si terminind cu „Salvatorul” Bolojan care se lauda non stop cit de minunat a fost el si se tanguie ca Patria nu e suficient de recunoscatoare. Vina e colectiva in final. Ea apartine clasei politice in ansamblu. Ce sa facem cu ea? Nu exista solutii magice, si orice implementare tine de educatie, experienta si cere timp lung. Cum timpul nu are rabdare si crizele nu asteapta maturizarea clasei politice, ajungem in acest impas care se „vindeca” cu Revolutii, de obicei violente. Daca cehii au matase pentru Revolutie noi am aratat in Istorie ca avem baltage.
Exista o problema care nu poate fi rezolvata „tehnic”: cea a moralitatii, care vine pe baza lipse educatiei suficiente si a celor 7 ani de acasa. Cutiile de pantofi cu bani si „rozatotoarele de camara” le gaseshti la toate partidele. Dumnezeu ti-a dat constiinta dar tu trebuie sa sti cum sa lucrezi cu ea. Vizitele dese la biserica, spovedania si pocainta ajuta. Un lider roman crestin trebuie sa dea exemplu de viata de crestin. Ori daca tu iti etalezi nevasta sau amanta pe la” Conacurile de stinga, cu fitze” ai dat-o-n bara din start.
Ajungem si la PSD, acest partid cu pretentii de administrator al dreptatii sociale. Intr-adevar, etalarea opulentei te face, vrei nu vrei, „socialist de caviar”. Cind ajung liberalii sa vorbeasca de dreptate sociala inseamna ca El Nino a inversat polii politici din Romania, si etica si echitatea socialista acum curge in venele dreptacilor. Pesdistii au ramas cu citeva repere care nu e clar cit de „socialiste” sunt : scaderea TVA, ajutoare pentru anumite categorii (atit a mai rams?). In rest, le place enorm sa conduca Mercedesuri si sa aibe vile cu piscina. Eventual la Monaco sau Lacul Como, acolo unde bratul Justitiei romane a mai scurt. Dupa cum se vede Justitia singura nu reuseste sa schimbe calitatea clasei politice. Parlamentul ar putea sa o ajute cu legi mai dure, care sa se aplice inclusiv Justitiei, dar nu exista vointa politica suficienta.
Gradul de credibilitate interna are influenta decisiva asupra credibiliatii externe. Pina nu o sa oferim o realitate romaneasca din care sa putem crea o imagine buna despre oamenii care traiesc in Romania o sa fim doar folositi pentru interesele altora. Asa cum spunea si dl Nastase, o sa ne trezim ca s-au luat decizii despre viata romanilor in strainatate si noi nu am fost invitati.
Daca SUA vor pastra trupe sau echipamente in Romania o vor face doar din interes propriu, national. In curind, si sistemul Aegis va imbatrini, si probabil asemenea sisteme vor fi plasate in spatiul cosmic.
Perfect de acord cu premiza cu zona geopoliticä periculoasä, primejduitä de conflicte statale majore si violent räzboinice. Simplificand insä situatia foarte complicatä tocmai pentru a incerca sä vedem si pädurea din spatele copacilor voi apela la istorie : inaintea lui 24 ianuarie 1859 am avut – Mihail Kogälniceanu & comp. o politicä externä – in limita mposibilitätilor de atunci desigur – ACTIVÄ si, cred, in sensul interesului national de atunci, care s-a soldat – simplific evident – cu „päcälirea politicä” a Marilor Puteri majoritare de atunci (numai Franta era cu noi) si dubla alegere a lui Cuza + ceea ce era in esentä o UNIRE doritä majoritar de clasa politicä de atunci si care panä la urma a rämas O UNIRE STATAL NATIONALÄ CARE S-A CONSOLIDAT IN TIMP mai ales prin proclamarea Regatului Romaniei la 1881. La izbucnirea WWI in 1914 n-am stat de asemenea prin majoritatea clasei politice de atunci si iaräsi am fost externi activi REPETAND SENSUL INTERESULUI NATIONAL DE UNIREA STATALÄ DACE SE POATE SI LA VEST SI LA EST. Definitivä a rämas (dupä scurtul episod traumatic al Dictatului de la Viena 30.8.1940 cu Ardealul de Nord) UNIREA cu Transilvania de la 1.12.1918 SÄRBÄTAOREA NOASTRÄ NATIONALÄ PE BUNÄ DREPTATE CRED ! (Unirea „micä” de la 27.3.1918 am „ratat-o” ca fiind rämasä definitivä desi neamul romanesc era covarsitor majoritar pe ambele maluri ale Prutului intre 1918-1940 cred mai ales prin pasivitatea totalä din 26-28 iunie 1940 dupä ultimatul lui Molotov, desi aveam exemplul Finlandei care rezistase militar un timp (räzboiul de iarnä dec.1939-martie 1940). Tot simplificand dar nu falsificand esentialul imi permit asadar pe acest subiect deschis de Domnia Voasträ : ESTE OARE IN INTERESUL NATIONAL ACTUAL AL ROMANIEI SÄ DUCÄ O POLITICÄ EXTERNÄ ACTIVÄ IN SENSUL UNUI INTERES NATIONAL PRIMORDIAL DEFINIT CA O UNIREA STATALÄ CARE SÄ DEPÄSEASCÄ PANÄ LA ANULARE ODIOSUL TRATAT HITLER STALIN DIN 23.8.1939 adicä unirea statalä P A S N I C Ä CU PARTEA ROMANO-MOLÖDOVEANÄ A TÄRII CONDUSE DE MAIA SANDU ? Cum ? Printr-un referendum de UNIRE castigat dacä .. ei bine dacä politica externä activä este si inteligentä si nu una de resemnare totalä – „omul e 100% sub vremuri in istorie” (Ion Neculce parcä) si dacä atat Putin (o face deschis) cat si Ursula v.d. Leyen (ea se ascunde dupä formula retoricä : „tema UNIRII cu Romania NU EXISTÄ” DECI REPUBLICA MOLDOVA INTRÄ IN UE DOAR ODATÄ CU UCRAINA dupä terminarea negocierilor si, cred, si Zelenski NU VOR SUB NICI O FORMÄ adicä absolut deloc aceastä UNIRE NATIONAL ROMANEASCÄ si dacä , iatä, nu vor Marile Puteri nu mai este (resemnarea noasträ funestä) – pe cale de (FALSÄ) consecintä interesul nostru national SÄ INCERCÄM MÄCAR SÄ NE UNIM STATAL ACUM CU REPUBLICA MOLDOVA ca sä fim mai puternici fiind mai mari si mai multi (cum au fost evident de ex. si RFG-ul UNIT STATAL cu RDG-ul in 1990 la Unirea lor). Simplificand , cu voia Domniei Voastre la maximum vä „somez” (intre ghilimele totusi si cat se poate de elegant Domnule Prim Ministru Prof.Univ. Dr. Adrian Nästase ) vä rog asadar „somandu-Vä” sä nu evitati un räspuns aici deschis fie el si mai lung (poate fi si evident un DA scurt sau un NU tot scurt) la intrebarea mea directä: este IN INTERESUL NATIONAL ACTUAL AL ROMANIEI SÄ INCERCE IN SITUATIA GEOPOLITICÄ FOARTE COMPLICATÄ SI PERICULOASÄ IN CARE SE AFLÄÖ PRIN CASTIGAREA UNUI REFERENDUM PE O INTREBARE INTELIGENT PUSÄ LA CHISINÄU EVIDENT DE MAIA SANDU SÄ AJUTE CAT SE POATE DE DIRECT LA INTRAREA REPUBLICII MOLDOVA IN UNIUNEA EUROPEANÄ – CEEA CE OFICIAL REPUBLICA MOLDOVA O VREA CU MAXIMÄ ARDOARE (si secundar si in NATO renuntand la neutralitate) PRIN UNIREA STATALÄ CU ROMANIA ? Probabil cä sunteti la curent: Maia Sandu tot vorbeste retoric din 2016 incepand despre referendumuri pe tema unirii statale si/dar Presedintele Nicusor Dan spune cä l-am pierde cu 37% DA (stie el bine de tot din sondaje de acum 8 ani) asa cä ce rost are sä facem politicä externä activä in tru UNIRE STATALÄ cä tot pierdem referendumul ! Hahal nationalism „sänätos” , mai ales cä George Simion a tipat un timp cat se poate de räspicat „Basarabia e Romania, acum insä evident AUR a läsat-o moale de tot pe aceastä temä de insufletire nationalä cel putin teoretic (asa au fost timpurile cu A.I.Cuza sau märeata Adunare de la Alba Iulia din 1.12.1918 care a fortat practic Trianonul din 1920 ! Cu stimä perenä Elisabeta Bucur cu pärinti näscuti la Soroca in Basarabia in 1918 . PS. Multumesc pentru atentie