Astăzi, vestea plecării lui Liviu Maior mi-a lăsat un gol pe care nicio pagină de istorie — oricât de bine scrisă — nu îl poate umple. Ne-am cunoscut în vremuri de construcție, când România își căuta drumul, iar el a fost, pentru mine și pentru mulți alții, nu doar un coleg, ci o busolă morală și intelectuală.

Îmi amintesc cu emoție anii ’90, când împărțeam responsabilitățile guvernării. Liviu nu era doar ministrul Educației; era istoricul care înțelegea că prezentul nu poate fi clădit fără a respecta rădăcinile. Avea acea sobrietate ardelenească, dublată de o eleganță a spiritului pe care rar o mai întâlnești astăzi. Discuțiile noastre treceau adesea dincolo de dosarele de pe masă, pierzându-se în analize despre destinul Transilvaniei sau despre locul României în lume.

Dincolo de portofoliul Educației, Liviu a purtat pe umerii săi responsabilități pe care puțini le-au bănuit la acea vreme. A fost un artizan discret al apropierii noastre de Occident. Cândva, vom afla mai multe amănunte despre rolul său esențial în îmbunătățirea relației dintre România și Statele Unite. A știut să construiască punți diplomatice acolo unde politica de suprafață întâmpina obstacole, fiind un garant al seriozității noastre în fața partenerilor americani.

Chiar și în ultimii ani, legătura noastră a rămas vie prin cuvântul scris. M-am bucurat să primesc, recent, ultimul său volum, „Românii în ‘a treia Europă’. Loialitate. Revoluție. Unitate. 1848-1918”. Citindu-l, am regăsit aceeași rigoare și pasiune pentru adevăr care l-au definit mereu. Recunosc, așteptam cu nerăbdare și acea nouă carte de analiză a documentelor recuperate de la Budapesta, despre care vorbisem. Era o lucrare necesară, pe care doar un spirit ca al său o putea desăvârși. Din păcate, acea pagină va rămâne acum marcată de tăcere.

Plecarea lui Liviu la vârsta de 85 de ani este o pierdere pentru elita românească. România pierde un mare istoric, iar eu pierd un vechi camarad, alături de care am încercat să facem bine acestei țări.

Gândurile mele se îndreaptă acum către familie – către George și cei apropiați, inclusiv către prietenii din Cluj – care poartă mai departe această moștenire a serviciului public făcut cu demnitate.

Drum bun printre stele, dragă Liviu! Îți mulțumesc pentru tot ce am învățat de la tine.

---