( https://www.digi24.ro/opinii/agora-digi/)
„Am finalizat acest text pe 9 noiembrie, atunci când s-au împlinit doi ani de la alegerea mea ca judecător al Curții Internaționale de Justiție a ONU, cu votul a 117 state în Adunarea Generală și 9 în Consiliul de Securitate, pentru un mandat de 9 ani. După aproape doi ani de la începutul acestui mandat pot spune că este pasionant să constat că instanța de la Haga se află în centrul atenției comunității internaționale mai mult ca niciodată, tot mai multe state cerând soluționarea diferendelor lor la Curtea Mondială, care astfel are pe masa sa cel mai mare număr de cazuri din toată istoria ei de aproape 80 de ani (pe care îi va împlini în 2026). Sunt convins că până la finalul mandatului meu la Curte importanța acesteia se va consolida și mai mult, mai ales în contextul unor relații internaționale tot mai turbulente, dinamice și impredictibile. În același timp, în acest context complicat, ca fost ministru de Externe și diplomat care s-a ocupat mulți ani de dezvoltarea Parteneriatului Strategic cu SUA, m-am simțit obligat să împărtășesc câteva reflecții. În mai puțin de un an, România s‑a confruntat cu câteva situații sensibile în relația cu Statele Unite – un parteneriat strategic care reprezintă (alături de UE și NATO) un pilon fundamental de securitate, dezvoltare și stabilitate pentru țara noastră. Acestea au fost generate de contexte interne și realități geopolitice în schimbare. Nu m-aș grăbi să vorbesc despre eșecuri, ci despre o etapă complexă de recalibrare, în care poate că unele decizii ale României, corecte în logica internă, nu au fost explicate suficient sau în timp util, adică sincronizate strategic cu partenerii noștri americani, iar alte decizii – ale Statelor Unite – poate că nu au fost intuite corect sau la timp pentru a lua măsuri de corectare și adaptare. În prima categorie intră anularea alegerilor prezidențiale, în a doua revocarea deciziei Administrației anterioare de admitere în programul Visa Waiver, respectiv decizia privind recalibrarea posturii militare americane din România. În toate aceste cazuri, se impun câteva concluzii. Pentru prima categorie: deciziile mari trebuie comunicate marilor parteneri convingător, transparent, anticipat, pe canalul adecvat și dedicat (informarea din mass-media nu e suficientă). Nu e suficient să ai dreptate; trebuie să fii înțeles. Pentru a doua: în diplomație, calendarul trebuie gândit și implementat strategic și politic, anticipând toate scenariile de evoluție. În plus, în relația cu Washingtonul, inițiativa permanentă este regulă, nu opțiune. Mai mult, dincolo de anticipare în sine, este vorba despre o (auto)testare a capacității noastre de a rămâne relevanți strategic (ea s-ar fi impus oricum la începutul unei noi Administrații). Când Statele Unite intenționează să își redistribuie resursele militare la nivel global (și ne și spun asta în avans), statele care se poziționează proactiv, demonstrându-și valoarea strategică, sunt cele care consolidează parteneriatul și rămân în zona asociată deciziei, nu doar în așteptarea ei. România trebuie să fie mereu în acel cerc. E esențial să privim acest context cu maturitate: nu suntem într-un punct de ruptură a relației cu SUA, ci într-unul de responsabilitate față de aceasta. Avem obligația nu de a dramatiza, ci de a înțelege și de a corecta. Premisa acestei obligații: România are instituții solide, un curs strategic clar și o relație cu Statele Unite construită nu pe simpatii conjuncturale, ci pe interese comune, încredere reciprocă și rezultate. Nu vorbesc teoretic, ci din practică (și din una cu reușite): – așa a fost finalizat și pus în aplicare documentul politic principal pe care se bazează Parteneriatul Strategic cu SUA în acest moment – pe care l-am negociat în numele României – adică Declarația Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul 21 între România și SUA din 13 septembrie 2011, primul document politic bilateral care consemnează Parteneriatul Strategic; și o face în detaliu, pe toate dimensiunile sale. Documentul se referă, printre altele, și la angajamentul SUA de a desfășura forțe militare în mod periodic: „România și Statele Unite cooperează, de asemenea, pe scară largă și cu succes în domeniul securității, inclusiv prin intermediul Task Force Est, permițând Comandamentului European al SUA și componentelor sale să se desfășoare periodic în România pentru a lucra cu partenerii români.” – așa a fost finalizat și pus în aplicare Acordul privind scutul antirachetă de la Deveselu din 13 septembrie 2011 – pentru care de asemenea am fost negociator-șef din partea României. Prin acesta, baza Deveselu a devenit operațională în 2016, devenind astfel prima și unica (pentru mult timp) bază permanentă a SUA (și NATO) de pe Flancul Estic (prin Facilitatea antirachetă americană inclusă în baza românească de la Deveselu). Operaționalizarea sistemului Aegis Ashore nu a fost doar un proiect militar. A fost dovada că România știe să ofere soluții strategice, să construiască infrastructură critică și să își îndeplinească angajamentele la milimetru. În diplomație, încrederea se câștigă în ani – iar acel proiect a fixat România pe harta apărării occidentale inclusiv prin contribuția esențială la apărarea antirachetă a NATO. – așa a fost realizat dialogul politic la vârf, inclusiv vizitele președintelui Iohannis la Casa Albă în 2017 și 2019, în primul mandat al președintelui Trump. În calitate de consilier prezidențial pentru politică externă la acele momente, știu foarte bine miza acestor întâlniri, ce s-a obținut și efortul din spate. Menționez doar două lucruri: (1) vizita din 2017 a fost ocazia ca președintele Trump să exprime ferm, fără echivoc și pentru prima oară angajamentul Administrației sale pentru articolul V privind apărarea colectivă al Tratatului NATO; (2) în 2019 încheiam, după negocieri complexe în care am fost implicat, Declarația Comună a celor doi președinți care completa Declarația Comună din 2011 și care consolida printre altele dimensiunea de securitate energetică a Parteneriatului Strategic (pe dimensiunea de energie nucleară civilă). Tot în acest document se mai spune, important, și că „Statele Unite își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a deveni eligibilă pentru intrarea în Programul Visa Waiver în conformitate cu cerințele legislației SUA.” – așa am reușit să construiesc relații personale apropiate cu secretarii de stat americani din Administrațiile americane, Mike Pompeo (Administrația Trump) – pe care l-am vizitat la Washington în octombrie 2020, când am avut ocazia să salut planurile SUA de creștere a prezenței militare în România și să discut multe alte elemente esențiale ale parteneriatului, respectiv Antony Blinken (Administrația Biden), acesta din urmă vizitând la invitația mea Bucureștiul în 2022, după vizita mea din 2021 de la Washington — prima vizită a unui Secretar de Stat american în România după 2006. Cu cel din urmă am lucrat apropiat la Strategia de securitate a SUA pentru Marea Neagră, contribuțiile pe acest subiect pe care le-am trimis succesiv fiind extrem de apreciate, personal, de secretarul de stat al SUA. Aceste vizite la diverse niveluri au prilejuit și multe alte contacte – cu membri ai Congresului, cu responsabili din Pentagon și din comunitatea think-tank-urilor de securitate, pentru a pune România în poziția unui furnizor de securitate, nu a unui solicitant de protecție. Vizitele nu au fost simple momente protocolare, ci momente de resetare strategică — în care România a fost profilată ca cel mai stabil, credibil și predictibil aliat al SUA la Marea Neagră. Au fost și momente de anticipare și investiție tactică: actualul secretar de stat al SUA, Marco Rubio, era decorat cu „Steaua României” în grad de comandor de către președintele României cu ocazia vizitei la Washington din 2017. – așa am reușit construirea de relații directe cu consilierii de securitate națională americani, pe teme relevante pentru securitatea României.xvi Un canal direct, constant și profesionist ce a permis un dialog real despre dosarele critice ale NATO, Flancul Estic, securitate energetică și cibernetică, reziliență democratică. Aceste discuții nu au fost decorative; ele au influențat decizii. – așa am obținut găzduirea ministerialei de externe NATO în 2023, care a transformat pentru câteva zile Bucureștiul în centrul diplomației euroatlantice, împreună cu alte reuniuni de înalt nivel, precum Reuniunea Liderilor de la Munchen, și prima și unica până acum reuniune G7 de pe teritoriul României și la care România a fost reprezentată pentru prima dată, de mine, în calitate de ministru de externe. Toate acestea nu se puteau face fără acordul și susținerea prealabile al SUA. – așa a fost obținută invitarea României, ca partener de încredere, la nivel de președinte în formate restrânse de consultare la cel mai înalt nivel cu SUA și aliații occidentali înainte și după începutul războiului dintre Rusia și Ucraina. Un semn clar că am fost văzuți ca actor responsabil, informat, relevant. Astfel de locuri la masă se câștigă numai prin efort constant. Am construit încredere prin luciditate, seriozitate, competență și abilitatea de a genera soluții. Și printr-o comunicare consistentă pe canalele directe relevante – de exemplu, toți aliații (mai ales SUA) au știut la timp și în detaliu contribuția României la sprijinirea Ucrainei. Ce trebuie făcut acum: – derularea unui dialog politic constant cu obiective clare și calendar ferm, dar și monitorizare continuă și fină a tuturor semnalelor Administrației; – construirea de relații personale solide, de încredere, cu decidenții americani și cercul lor; – reluarea demersurilor României de factor activ, atât conceptual, cât și pe teren, în arhitectura de securitate transatlantică, dincolo de calitatea de beneficiar de prezență militară aliată; așadar, recalibrarea contribuției noastre ca nod și actor de securitate în regiunea Mării Negre — militar, informațional, energetic, cibernetic, dar și acolo unde, sau pe temele care contează pentru SUA la nivel global; printre altele, recalibrarea inițiativei româno-polone de securitate București 9 (B9) – care grupează toți aliații de pe Flancul Estic, a trilateralelor România-Polonia-Turcia și România-Ucraina-R. Moldova; – proiectarea unei arhitecturi economice bilaterale modernizate, cu obiectivul atragerii constante de proiecte americane majore în energie, tech și apărare; reluarea implicării în proiecte de interes pentru prima Administrație Trump, ca Inițiativa celor 3 Mări, la dezvoltarea și maturizarea căreia contribuția României a fost substanțială și apreciată de Washington; – un rol proactiv în reconstrucția Ucrainei, pentru a fructifica eforturile deja consistente în interconectarea celor două state și poziția relevantă a României; – o strategie de abordare anticipativă în raport cu Administrația americană, dar și continuarea dialogului bipartizan; – reconstrucția încrederii și claritate strategică în comunicare, astfel încât deciziile noastre interne să fie înțelese și susținute – pentru asta este utilă crearea unei platforme de comunicare strategică comună România–SUA, pentru a evita neînțelegerile și a crește transparența. Parteneriatul strategic româno‑american este un proiect național pe termen lung. E o investiție națională, un capital strategic câștigat în aproape trei decenii de consecvență. Acest capital trebuie protejat, extins și modernizat. Relația cu Statele Unite trebuie reluată în parametrii pe care chiar noi i-am construit – cu ambiție, respect reciproc, predictibilitate și curajul de a propune, proactiv, soluții. România poate face asta. România își recapătă locul în acest proiect nu prin comportament post factum (după ce decizia a fost luată și aplicată), ci prin viziune și preluarea inițiativei. Așa cum am spus și la început, în relația cu SUA contează printre altele două lucruri esențiale — credibilitatea și inițiativa. Când ești un partener care vine cu propuneri concrete, cu opțiuni, cu capacitate reală de implementare, nu ești doar un actor regional, ci ești un aliat strategic. Am avut relații solide și consecvente atât cu administrațiile republicane, cât și cu cele democrate (nu puțini oameni de valoare din diverse instituții românești au lucrat la asta), pentru că există un adevăr simplu: indiferent cine conduce Statele Unite, obiectivul fundamental rămâne prosperitatea și securitatea poporului american. Iar România a fost un partener respectat pentru că a demonstrat că poate contribui la acest obiectiv, proiectând securitate, stabilitate și predictibilitate în regiunea Mării Negre (și nu doar) – și reușind astfel să-și realizeze adecvat propriile obiective naționale de securitate și prosperitate. Opiniile exprimate sunt strict personale”.
Toată înșiruirea este de genul ,,mi-au murit lăudătorii!”. Nimic serios despre prezent, despre încălcarea unor drepturi și valori fundamentale. Aurescu B, îmi pare un sorosist mai curcubeu, comparativ cu alți pro-europeni , dar contra-români. Putea să încheie cu -Slava Ukraina & Biden!
In primul rind, multumesc pentru aceasta postare din care intelegem mult mai bine adincimea relatiei SUA-Romania, cu detalii despre cum s-a construit ea in timp. Anumite informatii sunt noi si pentru mine.
Aflind aceste lucruri, e mult mai greu sa afirmi ca SUA „se deconecteaza” sau „se debaraseaza” de Romania, in relatia sa multidimensionala cu Europa si UE, din care Romania face parte. Autorul reflecta diplomatic aceasta realitate, fara sa se grabeasca sa o dramatizeze si sa o caracterizeze ca „esecuri”. Dansul o numeste o „re-calibrare” ce indica un proces dinamic de re-echilibrare si reafirmare. Poti gasi multe formule diplomatice si scuze in raport cu tara ta si cei ce o conduc, dar faptul ca da sfaturi – banui ca celor care conduc diplomatia romana, si nu doar celor de la MAE – arata ca, totusi, esecuri au fost.
Unele greseli le fac si cei din clasele mai avansate si nu doar ca le fac, dar persista in ele. Germania, de exemplu, nu are scuza ca a reactionat pripit, aratind slabiciune, si s-a ratzoit la SUA sa nu se amestece in treburile ei interne. Puteau sa multumeasca SUA in mod diplomatic pentru ca se preocupa de viitorul identitar al Germaniei si al Europei si sa caute cai de dialog si intelegere. Reactia arata iritare, si poate oboseala ca nu pot tin e pasul cu SUA. E util si intelept ca Romania nu reactioneaza pripit si cauta solutii in aceasta relatie tumultoasa, dar e timpul sa iasa treptat din aceasta paradigma, tot asteptind sa vorbeasca Europa si pentru noi. Asteptam cu interes vizita Presedintelui Dan in SUA din ianuarie 2026, inca neanuntata oficial.
Domnul Péter Szijjártó, Ministrul de Externe al Ungariei, a devoalat intr-un interview cu Sanchez la RT modul in care unii ministri de externe din tari UE vin la el si ii cer sa veto anumite hotariri ale Consiliului de Ministri, motivind ca nu pot sa o faca din motive ce tin de „media expectations” (asteptarile presei), de „NGOs” (ONGuri), din cauza „coalition partners” (partenerilor din coalitia politica). Nu i-a numit, dar pot vedea acolo si Romania foarte bine eschivindu-se. Cred ca e util pentru cei interesati de relatiile internationale sa urmareasca acest interviu (cautati pe Google sa nu incalc vreo regula a CNA), pentru a vedea modul in care Ungaria se plaseaza constant in relatia cu UE, si SUA, si cu argumentele sale ce tin de suveranitatea deciziilor Ungariei care afecteaza tara si cetatenii lor, chiar si cu riscuri substantiale, de dezvoltare, ce deriva din acest antagonism cu UE. Consecinta este ca Ungaria incearca azi sa obtina finantare din SUA pe modelul in care Argentina a fost sustinuta recent.
Dezvoltarea Romaniei este inca semnificativ legata de banii europeni, iar fara acesti bani, nu exista sursa alternativa mai buna, stiind ca tara este deja indatorata masiv si ca alte relatii bilaterale nu pot substitui pe cele cu UE si tari europene. Cum dezvoltarea cere timp lung si multa diplomatie, Romania nu poate sa se „decupleze” de decizia europeana in acelasi mod in care o face Ungaria, cu riscurile pe care si le asuma. Ai investit intr-o relatie cu risc mic-mediu, e mult mai greu sa iti schimbi strategia rapid si sa cumperi stocuri cu grad mare de volatilitate de la altii. Aceste lucruri trebuiesc spuse clar si repetat lumii, ca SUA sa isi aminteasca de dependentele noastre, dar si de relatiile noastre solide, in crestere, in domeniul energetic si al tehnologiei, in plus fata de domeniul securitatii.
Problema este ca romanii nu stiu cum progreseaza aceste proiecte, pentru ca nu se comunica de sus. Cum progreseaza proiectele energentice cu finantare americana? Ce se intimpla cu investitia americana pentru extinderea de la Cernavoda (reactoarele 3 si 4)? Dar cel al SMR (reactoare mici)? Ministrul Energiei nu ne spune, iar daca el tace, e o problema destul de mare. Nu exista scuze aici. Nu o faci, exista consecinte. Pina la urma, admnistrarea unei tari este o stiinta, un mod exact de operare, cu manual. Diplomatia e o arta, administrarea nu e.
Daca autoritatile nu pot convinge proprii cetateni despre soliditatea relatiei cu SUA, atunci vorbim de un alt joc de noroc, si cum cad zarurile aruncte de altii pe masa noastra de joc.
Sa incep cu lucrurile pozitive: ma bucur sa vad ca fosti ministri de externe ai Romaniei conlucreaza cu Fundatia Titulescu si dl. Nastase (dl Corlatean, dl. Aurescu, dl. Hurezeanu, dl. Diaconecu). Imi doream demult acest lucru, sa vad ca oameni cu greutate in Romania aprticipa la viata cetatii trecind peste meschinariile politice („political petiness”). Dl. Nastase arata mereu ca este din alta stofa si e capabil sa uneasca liderii tarii, fie ei si ex-lideri. .Si astfel ajung la partile mai… controversate.
Eu nu ii critic pe politiceni – fie ei din USR, PSD, PNL sau AUR – din alte considerente decit cele ce tin de interesele majore ale tarii, de continuitate in domenii cheie si de schimbare acolo unde e nevoie. Nu il critic pe dl Fritz ca e de la USR. Il critic pentru ca il vreau mai bun, si pe el, si pe doamna Buzoaianu, si pe altii. L-am criticat deschis aici si pe domnii Ciolacu si Ciuca, si nu e nimic personal. As fi vrut sa vad altceva la putere, doar ca acel altceva se lasa inca asteptat.
Faptul ca dl Presedinte Dan a fost in vizita oficiala in Franta, s-a dus la Primaria Parisului si a vorbit despre importanta lui Titulescu cu Primarul Parisului (o doamna), fara sa aibe alaturi pe cel (cei) care si-au dedicat viata lui Titulescu si diplomatiei romane, e un semn foarte prost pentru unitatea pe care Presedintele spune ca vrea o sa construiasca in Romania. Sunt chestii de principiu in organizarea relatiilor externe la care nu poti strimba nasul in mod politic. Ma refer la dl. Nastase, Presedintele Fundatiei Titulescu, si alti membri din conducerea Fundatiei, ignorati de puterea de azi. Iti place sau nu de ei, te folosesti de ei si arati unitate si putere. Iti place sau nu de Simion, Basescu, Popescu, Ionescu, ii angajezi cind e cazul, trecind peste sentimentele tale sau aparentele la care esti mereu supus de „aliati” in mediul tau politic. Nimic nu arata a schimbare in bine continuind astfel in dezunitate. Dl. Presedinte a gresit neinvitindu-l pe dl. Nastase sa il insoteasca la Paris, macar la Primarie. Daca l-a invitat si a fost refuzat, nu am cum sa stiu, deci cer scuze anticipat daca a fost cazul.
Nota: e impresia mea, nu m-am consultat cu nimeni.
Nu am fost invitat🥹
Cum insertam recalibrarea relatiei Romaniei cu SUA in noua ordine mondiala?
Evaluarea si perspectivarea relatiilor Romaniei cu Statele Unite au fost excelent codificate politic si diplomatic de catre Bogdan Aurescu. L-as numi chiar Codul Aurescu. “Recalibrarea relatiei”, expresia folosita de catre Aurescu, este cea mai adecvata, sugereaza adaptare, ajustare la o stare dinamica, existenta in toata lumea, deci la o schimbare a cadrului global, care ne afecteaza pe toti. Nu este vorba despre vreo actiune unilaterala sau culpa a uneia dintre parti, ci despre o redimensionare obiectiva si reciproca, operata functional si cu buna credinta din ambele sensuri. Romania a fost, este si va fi un partener strategic de exceptie al Statelor Unite, iar Aurescu a subliniat foarte bine necesitatea imperioasa de a fi proactivi, de a imagina, initia, propune si sustine, de a veni in intampinare. Astea sunt “marfuri” ale diplomatiei pe care le putem oferi la schimb. ProActivismul, in atitudini si in comportamente politice si diplomatice, trebuie sa fie cuvantul de ordine. Sa fie un ProActivism Intensificat, un ProActivism Plus. Diplomatia este stiinta si arta, dar are si ceva in plus – tranzactionismul – extrem de vizibil in toate negocierile in curs! Pe de alta parte, trebuie avut in vedere si faptul ca tranzactionismul nu inseamna numai schimburi de marfuri materiale, pot avea ca obiect si simboluri, din partea ambelor parti sau a uneia dintre ele. Subiectul vizelor nu trebuie neaparat conectat cu anularea alegerilor. O cauza mult mai reala, si probabil conjuncturala, ar putea fi schimbarea politicii americane in materie de migratie si circulatia libera a persoanelor. Daca anularea alegerilor ar fi cauza adevarata, aceasta ar putea fi atenuata sau eliminata prin accesul suveranistilor la guvernare. Ar fi, neindoielnic, in asentimentul presedintelui suveranist Donald Trump, nu numai din motive de coincidenta a ideologiilor, dar si pentru ca suveranistii, ca miscare politica noua, nu au avut relatii cu administratia Joe Biden. Prin urmare, sunt curati, necorupti sau compromisi prin legaturi cu progresistii. Iar daca suveranistii ii vor inlocui pe progresisti la guvernare, cu atat mai bine. Recalibrarea ridica insa si o alta problema, prin raportarea la noii parametri din viata internationala, impusi de schimbarea ordinii mondiale. De aceea cred ca o preocupare a Romaniei ar trebui sa fie si despre cum va inserta recalibrarea relatiilor cu SUA in dinamica noii ordini mondiale. Perceptia mea, fondata pe inceputul unei apropieri intre SUA si RUSIA, este ca presedintele american Trump este foarte aproape de a scoate geopolitica din anchiloza si din statica sectoriala OCCIDENT-OCCIDENT, printr-o extensie globala OCCIDENT-ORIENT, ceea ce va insemna LIBERTATEA relatiilor interstatale in toate azimuturile.
Exista voci reprezentative din ce in ce mai puternice in SUA care cer retragerea SUA din NATO (vezi propunerea legislativa a republicanului din Texas, Thomas Massie, link mai jos). Daca legea propusa va fi aprobata, iesirea SUA din NATO ar insemna practic sfarsitul angajamentelor de securitate ale SUA fata de Europa post al doilea razboi mondial.
Acum cind Rusia nu mai este pentru SUA un „dusman strategic” conform Noii Strategie de Securitate a SUA, e practic iminenta iesirea SUA din NATO, incepind cu renuntarea de a mai participa la finantarea NATO. Propunerea legislativa arata ca Europa este destul de puternica in definirea unui hegemon in Europ:.
‘…(16) The combined military and economic capacity of European
NATO members exceeds that of the Russian Federation, serving as a
sufficient counterweight to a prospective regional hegemon without
United States engagement. ”
Din pacate, acest Act de retragere al SUA propus de Republican considera toata Europa uniforma, si nu face distinctie intre ele acuzind doar treimea din tari care nu au respectat angajamentele de inarmare:
‘(14) More than a decade later, nearly 1/3 of NATO members fail
to meet the Wales Pledge.”
Cum nu se vorbeste in propunerea legislativa de relatii bilaterale cu tari europene, e loc de interpretare, si de construirea unor relatii bilaterale de securitate. Atentie Romania la aceste aspecte de colaborare bilaterala militara cu SUA, in afara NATO.
https://massie.house.gov/uploadedfiles/nato_act.pdf
E penibila incercarea preopinentului de a justifica anularea alegerilor din Romania. Am ratat sansa de a reveni in normalitate dupa o lunga iarna a democratiei/gazda acestui blog fiind ea insasi o victima a justitiei acaparate. Oare chiar atat de dens este ‘deep state’ in Romania?
Dacă aș fi Președinte și aș avea cojones, aș “recalibra“ declarând scurt că România nu are nici respect nici încredere în America penalului și pedofilului care își permite să sprijine, împreună cu golanii din jurul lui, indivizi de teapa putiniștilor Simion și Georgescu.
Da, ar ieși ce a scandal. Dar sunt convins că indiferent de reacția previzibilă a haitei de la Washington țara ar avea de câștigat mult mai mult decât a avut vreodată Nea Nicu Orban pupându-i în fund, curajos și simultan, pe Trump, Putin și Xi.
Din pacate am ratat, pentru a nu stiu cata oara, intrarea Romaniei in „marele joc” mondial. Cred ca in acest moment orice „recalibrare” este aproape imposibila. Din nou va trebui sa facem o munca diplomatica de sisif si se pare ca nu avem cu cine iar, la capitolul credibilitate suntem repetenti.