Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.
Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem.
În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați.
Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.
S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii.
În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”.
România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional.
ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional.
În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Raluca Beșteliu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate.
Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate.
Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne.
La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic.
Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale.
De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis., la care referenți științifici au fost Corneliu Birsan si Raluca Besteliu. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat.
Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească.
În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional.
Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”.
Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă.
Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv.
Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan.
În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României.
Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc.
Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate.
Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan.
Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.
Iulia Motoc: Dreptul internațional, inainte de 1989, in România, „nu exista”
Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.
Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem.
În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați.
Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional.
S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii.
În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”.
România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional.
ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional.
În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu și Dumitra Popescu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate.
Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate.
Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne.
La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic.
Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale.
De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat.
Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească.
În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional.
Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”.
Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă.
Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv.
Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan.
În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României.
Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc.
Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate.
Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan.
Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.
Pe doamna Motoc a luat-o gura pe dinainte. Citind articolul Dumneavoastra, mi-au iesit in evidenta cateva nume printre care Constantin Flitan, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Corneliu Bîrsan. Poate doamna Motoc nu stie ce diplomatie si ce experti a avut si are in domeniul Dreptului International. In rest nu comentez pe aceasta tema. Lumea nu a inceput cu d-na Motoc si din fericire nu se termina cu aceasta si cu cea de la varful Externelor.
Ar trebui sa aiba varsta mea, coleg de scoala, de clasa, nu stiu daca mai traieste, nu-i dau numele. In 1980 era avocat de drept international si se specializase pe litigii in CAER, in special la Moscova.
Asa ca doamna sa ma scuteasca cu minciunile dumneaei!
Hai sä fim eleganti, dar nu färä limite, cu o Doamnä si sä nu vorbim despre N.Titulescu vs. dreptul international (care N.T. a fost tot „inainte de 1989”) si sä-i concedem dnei. I. Motoc cä se referä doar la perioada „raportului Tismäneanu” (1945-1989). Asadar dupä 1945 se pot da cateva fapte punctuale care contrazic flagrant teza total negationistä a dansei. De ex. in epocä existä faptul de netägäduit, cred, cä Ceausescu s-a opus invaziei militare (prin criticare publicä verbal-retoricä) a lui Brejnev plus statele Pactului (militar) de la Varsovia minus Romania si sä nu uitäm totusi Albania care tzarä ulterior a si iesit – cu sprijinul Chinei cu totul din acel Pact; Ceausescu s-a opus asadar invaziei brutale militare din Cehoslovacia (21.8.1968); si asta, DA, asta are tangentä E V I D E N T Ä cu dreptul international, chiar dacä dictatorul comunist N. Ceausescu nu a evocat atunci expres dreptul international ca argument al säu in criticarea „URSS-ului”. A nega acest lucru este de o ingustime intelectualä dezgustätoare. Mai sunt si alte exemple poate mai putin flagrante: de ex. necriticarea publicä a „politicii sioniste” a Israelului inclusiv acceptarea dreptului acestei täri de a exista dupä infiintarea lui in 1948, desi de ex. Yasser Arafat seful OEP de atunci -si prieten legendar „la cataramä” cu Ceausescu il nega vehement inclusiv terorizand fizic abominabil peste tot in lume organizatii sau cetäteni israelieni nevinovati (panä la acordurile de la Camp David cu Yizak Rabin) ; apoi pozitionarea „vicleanä” la votul de la ONU (1980-1988) fatzä de invazia tot militarä din decembrie 1979 a URSS-ului in Afganistan etc.etc. Cä veni vorba de ONU – Organizatia Natiunilor Unite: Romania desi fusese membrä MARCANTÄ a Ligii Natiunilor (remember din nou N I C O L A E T I T U L E S C U !!! ) – datä fiind alianta militarä in final agresivä Ion Antonescu – Adolf Hitler (1941-1944) RPR = Republica Popularä Romanä nu a fost printre fondatoarele ONU in 1945 la San Francisco, iar dupä falsificarea recte fraudarea evidentä a rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946 nu a fost nici ulterior primitä in ONU de cätre Occident panä in 1955. Dacä se poate vorbi asadar de o tracätoare absentä a conceptului de drept international din politica externä a Romaniei RPR (comunistä si 100% filostalinistä pe atunci) se poate maxim evoca perioada 1945-1955 de absentä din ONU. In rest se incearcä a rescriere nediferentiatä recte rudimentarä a istoriei de cätre doamna Iulia Motoc. In altä ordine de idei insä si cu tot respectul ce v-il port : Stimate Domnule Prof. Univ. Dr. Adrian Nastase cred cä eruditia politicä exceptionalä si recunoscutä aproape unanim a Domniei Voastre este (AR FI) mult mai folositoare sub formä de sugestii bine plasate intru rezolvarea crizei politice actuale record din Romania decat pentru a contracara o tezä atat de meschinä si chiar auto-päguboasä 🙂 a Domnei Iulia Motoc cum cä, vä citez : „In Romania nu a existat un drept international inainte de 1989 ” . Cu stimä perenä E.B.
O intrebare de maximä sinceritate, cu permisiunea Dvs, Domnule Profesor Univ. Nästase: ati citit cu „surprindere” sau cu (,) REALÄ CONSTERNARE ce a scris judecätoarea noasträ la CEDO Iulia Motoc despre „dreptul international” si „propaganda regimului comunist” reprezentat atunci A C A D E M I C hai se ne amintim sincer la cel „mai inalt nivel” de „Acad. Dr. in chimia polimerilor sintetici Elena Ceausescu? Cu stimä E.B.
Bine a precizat un antecomentator că „doamna să mă scutescă cu minciuniile dumneaiei!” Păi mincinosul când spune adevărul se îmbolnăveşte, la ce să te aştepţi de la nişte băsişti, pănă şi CV ei este plin de minciună, scrie că a absolvit Universitatea Bucureşti, dar doar a dat licenţa acolo, cum au dat toţi cei care au absolvit o facultate „no name” din gang! O piloasă băsită abjectă şi analfabetă! O ruşine pentru România să se prezinte în lume cu aşa specimene!
https://www.catavencii.ro/iulia-motoc-poeta-de-la-cedo/
Adrian Severin m-a rugat să adaug comentariul său la postarea mea: „Dacă în timpul regimului comunist exista o ramură de drept lipsită de influențe ideologice, aceea a fost dreptul internațional, în toate cele trei ramuri ale lui: drept internațional public, drept internațional privat și dreptul comerțului internațional.
În raporturile de drept internațional România se întâlnea nu numai cu țările comuniste, ci și cu cele capitaliste, precum și cu țările lumii a treia. Deci, pentru a gestiona cu folos acele raporturi trebuia să uite de ideologie și să se bazeze pe constantele dreptului, dovedind măiestrie în negocierea, interpretarea, crearea și aplicarea instrumentelor de drept internațional. Și a făcut-o ajungând să dea lecții juriștilor din întreaga lume, care i-au arătat un respect profund.
În plus, nu trebuie uitat că unul dintre efectele principale ale celui de al doilea război mondial a fost lichidarea ordinii mondiale create și dominate de imperiile coloniale europene. Al doilea efect a fost frica de război. Era nevoie deci de o nouă ordine. Aceasta a trebuit creată astfel prin negocieri ample, cu atât mai dificile cu cât puterea la scară globală era împărțită între polul comunist și cel capitalist.
În aceste negocieri s-a creat ordinea mondială pe care am cunoscut-o până astăzi. Act de creație care a avut în juriștii români pe unii dintre cei mai valoroși contributori.
Prin urmare nu numai că “a existat” drept internațional în România înainte de 1989, dar acesta nu s-a rezumat la contemplație și explicație, ci s-a afirmat în domeniul creației și inovației, atât în planul cercetării și învățământului, cât și în cel al acțiunii doctrinale, legislative și jurisprudențiale.
Cine spune altfel este ori lichea ori incompetent ori amândouă. Sunt de acum mult prea bătrân ca să mă feresc să exprim o asemenea concluzie fără menajamente.
Din păcate, profesorul Corneliu Bârsan, pe care în calitate de ministru de externe l-am propus ca judecător român la CEDO, a fost forțat să plece de acolo prin manevre odioase și umilitoare ale celor care azi ne spun că până la ei România nu a cunoscut dreptul internațional. În perioada tristă a acestor nedrepte încercări, obișnuiam să iau masa cu profesorul Bârsan la Strasbourg, odată pe lună, când treceam pe acolo. Cu aceste prilejuri am putut vedea, ceea ce deja știam, stima de care se bucura printre ceilalți judecători, dar și disprețul acestora față de țara care se comporta cu atâta ingratitudine cu el. După el, noii judecători români, care au “descoperit” dreptul internațional abia după 1989 (culmea, tocmai atunci când acesta intra în criză) au făcut totul pentru a politiza cel puțin judecarea dosarelor legate de România, ceea ce mi-a confirmat anul acesta într-o discuție purtată la Paris, un distins reprezentat al Curții. Adică au distrus ceea ce se crease înaintea lor.
@ Prof. Univ. Adrian Nastase : Despre Dl. Adrian Severin, sä fiu iertatä nu am deloc o pärere bunä – desi i s-au intamplat nedreptäti, cred – dar ceea ce si-a permis ca Ministru de Externe in functie in toamna lui 1997 IL DESCALIFICÄ TOTAL IN OCHII MEI (a si fost demis de Emil Constantinescu si PM täränist (cred Victor Ciorbea) de atunci la 29.dec. 1997) anume sä spunä public cä dansul cunoaste „sigur” 3 spioni jurnalisti in presa romaneascä contra Romaniei DAR NU II NOMINALIZEAZÄ PUBLIC este de noaptea mintii !! L-am intalnit dupä ani multi si l-am intrebat f. politicos de altfel, dar direct cine sunt acei 3, dar ca räspuns, practic m-a injurat ca femeie (chiar nu stiu de ce !!). Dumnezeu sä-l ierte pe Regele Harald al V-lea si chiar si pe Adrian Severin, care sä nu uitäm, in perioada 1996-2000 critica aläturi de Petre Roman si Bäsescu foarte dur PDSR-ul Domniei Voastre si al lui Ion Iliescu. Cu stimä perenä Elisabeta Bucur