După 8 ani, plângerea mea la CEDO, in Dosarul Zambaccian, a fost respinsă, ca INADMISIBILĂ. A fost nevoie, deci de 8 ani pentru ca cererea să fie declarată inadmisibilă! Celeritate, nu? Să nu comparati cu plângerea Codrutei Kovesi, care a primit raspuns in cateva săptămâni…
Si plângerea in Dosarul Afiselor electorale a fost respinsă tot ca INADMISIBILĂ. Nu era nevoie de vizibilitate intr-o dezbatere publică europeană. Asa incât cei 972 de martori ai acuzării fată de cei 4 martori ai apărării au fost considerati o procedură corectă de „egalitate a armelor”. Intre altele…
Poate vă aduceti aminte, judecătoarea Gabriela Bîrsan, fostă șefă de secție la ICCJ, a fost achitată definitiv in dosarul ce i-a fost deschis. M-am bucurat foarte mult atunci. Se incheiau șapte ani de calvar și de abuzuri. Prezența sa, în conducerea ICCJ, era incomodă. În plus, soțul său, profesorul Corneliu Bîrsan era judecătorul din partea României la CEDO. Anii 2011-2012 erau perioada în care dosare cu obiective politice, cum era si Dosarul „Trofeul calității” ajunseseră la ICCJ. Se modificaseră procedurile, codul penal și cel de procedură penală, avusese loc „mica reformă în justiție”, fusese numită, de către Traian Băsescu, noua sefă a Curții. Totul era pregătit pentru condamnări. Trebuiau însă „neutralizați” unii judecători incomozi de la ICCJ (o voce puternică o reprezenta Gabriela Bîrsan) și trebuia schimbat judecătorul român de la CEDO, unde, inevitabil, plângerile în legătură cu abuzurile judiciare urmau să ajungă. Acestea au fost rațiunile prin care a pornit, la București, acțiunea penală împotriva Doamnei Bîrsan (percheziții, interceptări, etc.), la 6 octombrie 2011, urmată, la 17 noiembrie, de cererea de ridicare a imunității judecătorului Bîrsan, formulată de DNA, la Strasbourg. Era perioada în care Livia Stanciu „judeca” recursul în dosarul meu. În 2012, în vară, s-a dat verdictul. După câteva luni, am făcut plângere la CEDO. În octombrie 2013, a fost desemnat un nou judecător român la CEDO – Iulia Motoc (în cadrul acordului de coabitare Băsescu-Ponta) iar în noiembrie 2014 s-a dat decizia de inadmisibilitate la plângerea formulată de mine. Niciunul din motivele invocate de mine nu a fost acceptat. Inutil să vă spun că nu cred în coincidențe. Sper că atât profesorul Bîrsan, cât și judecătoarea Gabriela Bîrsan – pentru amândoi am un deosebit respect – să dea mai multe detalii despre ce s-a urmărit prin abuzurile ce au avut loc împotriva lor. Și cred că acum veți putea citi și înțelege mai bine decizia CEDO referitoare la plângerea mea și rațiunile pentru care Curtea a trebuit să-și schimbe chiar și jurisprudențe anterioare.
As vrea sa intelegeti si cum functionează „coridorul condamnărilor” in cazul dosarelor cu obiective politice – ministru al justitiei fanatizat (Monica Macovei), conducere Dna controlată sau influentată politic (Daniel Morar, Codruta Kovesi),conducerea ICCJ numita politic (Livia Stanciu, Ionut Matei) si conexiunile externe – la Bruxelles Catherine Day iar la CEDO Iulia Motoc.
Pare că mandatul Iuliei Motoc cuprindea, intre altele, cerinta respingerii unor plângeri „supărătoare” din România. Ea si-a inceputut mandatul cu respingerea primei mele plângeri si trebuia să inchidă si cea de-a doua plangere a mea inaintea de incheierea mandatului său la CEDO, in decembrie anul acesta.
Concluzia mea pentru cei care mai cred in povesti cu zâne, „statul de drept”, „drepturile omului”, „valori si principii europene”, CEDO, sa nu-si mai irosească banii pe traduceri, taxe, corespondentă, avocati deoarece comandamentele politice guvernează si la Srasbourg.
Iată si câteva argumente privind recenta decizie de inadmisibilitate a plângerii mele in Dosarul Zambaccian:
OBSERVAȚII PUNCTUALE
1. Prezidarea completului de 5 judecători, după terminarea mandatului de vicepreședinte ÎCCJ Aida Popa, de președinta a Secției penale Jîjîie, apoi de vicepreședintele ÎCCJ nou numit Ionuț Matei, iar nu de vicepreședinta în funcție Cristina Tarcea
Conform legii în vigoare la acel moment, completurile de 5 judecători erau prezidate de președintele sau vicepreședintele ÎCCJ, iar numai în absența acestora de un președinte de secție.
Când a început judecarea cauzei, exista un singur post de vicepreședinte ÎCCJ, ocupat de Aida Popa, care a prezidat completul. Apoi legea s-a modificat și a prevăzut 2 posturi de vicepreședinte, fără să existe nicio condiționare privind specializarea acestora (civiliști ori penaliști). Într-una dintre funcții a fost numită Cristina Tarcea. Apoi mandatul de vicepreședinte al judecătoarei Aida Popa a încetat prin ajungerea la termen și pentru o perioadă scurtă mandatul a fost vacant.
Nemaifiind vicepreședintă a ÎCCJ, Aida Popa nu a mai prezidat completul de 5 în cauză. Președinta ÎCCJ Livia Stanciu prezida celălalt complet de 5, deci automat vicepreședinta Cristina Tarcea trebuia să prezideze completul de 5 în cauză. De altfel, ea a prezidat completul de 5 penal în alte cauze, inclusiv la adoptarea deciziei de recurs, nu doar la termene intermediare.
În cauză însă, deși exista vicepreședinte al ÎCCJ care prezida alte completuri de 5, iar legea nu conține nicio condiționare să fie penalist, a fost desemnată, manifest ilegal, să prezideze completul de 5 președinta Secției penale, deși legea permitea acest lucru numai în absența președintelui și vicepreședintelui ÎCCJ, ceea ce nu a fost cazul. Președinta Secției penale a prezidat foarte puține ședințe cu termene intermediare, lăsând apoi locul lui Ionuț Matei, proaspăt numit de Traian Băsescu, pe a doua funcție de vicepreședinte ÎCCJ.
Deși legea internă este foarte clară, neexistând absolut nicio condiționare privind specializarea ca judecător a vicepreședintelui (ceea ce, anterior modificării legii, nici nu era posibil, existând un singur post de vicepreședinte), iar președinția completului de 5 putând fi asigurată de un președinte de secție doar în lipsa președintelui și vicepreședintelui, Curtea Europeană, în mod incredibil, afirmă că este legitimă dorința ca președinția să fie asigurată de un judecător specializat, deci nu există nicio interpretare arbitrară a legii. Mai mult, tot Curtea Europeană, complet de necrezut, susține că vicepreședinta Tarcea a putut prezida (deși acest lucru contrazice ceea ce susținuse privind legitimitatea specializării), pentru a o înlocui pe președinta de secție dacă aceasta nu putea participa, ceea ce este manifest aberant, întrucât legea spune foarte clar că un președinte de secție înlocuiește un vicepreședinte ÎCCJ absent, iar nu invers.
Atât soluția instanței naționale, cât și soluția CEDO sunt absurde și arbitrare.
2. Minciuna Guvernului privind Cristina Tarcea
Guvernul a mințit în mod ordinar Curtea Europeană, susținând că vicepreședinta Cristina Tarcea nu a prezidat niciun complet de 5 judecători penal, fiind civilistă.
CEDO reține că informația dată de Guvern este falsă, dar refuză să sancționeze abuzul de drept procesual comis de Guvern, cu motivarea puerilă că fapta Guvernului nu a împiedicat CEDO să judece cauza.
Problema nu este imposibilitatea de judecare a cauzei, ci necesitatea sancționări relei credințe.
Pentru comparație, recent, CEDO a declarat inadmisibilă plângerea fostei judecătoare Camelia Bogdan pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Pentru identitate de rațiune, nu doar abuzul de drept al reclamantului, ci și abuzul de drept al statului pârât trebuie sancționat.
3. Lipsa de imparțialitate a judecătorilor Ioana Bogdan și Ionuț Matei
Acești 2 judecători au făcut întâi parte din completul de judecată din cauza Trofeul calității, unde în hotărârea de condamnare se scrie, cu caracter general, de principiu, că domnul Adrian Năstase este personificarea corupției clasei politice din România. Afirmația, în mod manifest, nu se referea doar la respectivul dosar, ci era de maximă generalitate.
Ulterior, acești 2 judecători au făcut parte din completul de 5 care a judecat în recurs cauza Zambaccian.
Absolut halucinant pentru orice om de minimă bună-credință, CEDO afirmă că „dubiile domnului Adrian Năstase privind lipsa lor de imparțialitate” în judecarea celui de-al doilea dosar, ca urmare a afirmației categorice și care nu se limita la primul dosar conținute în prima hotărâre de condamnare, nu sunt justificate!
4. Caracterul echitabil al condamnării direct în recurs (după achitare) cu nerespectarea principiului nemijlocirii administrări probelor esențiale în condamnare
Ignorând complet propria jurisprudență constantă, CEDO nu a văzut nicio problemă că, pentru o infracțiune, prima instanță, care a audiat direct martorii, a dispus achitarea, iar instanța de recurs, care nu i-a audiat direct pe unii dintre ei, deci nu le-a putut verifica credibilitatea, dar s-a întemeiat pe declarațiilor în formă scrisă pentru condamnare, a dispus condamnarea! Raportat la jurisprudența clară a CEDO, este fără comentarii!
Mai grav, judecătorul Ionuț Matei, care a prezidat la final completul de 5, decizând condamnarea, nu a participat deloc la administrarea acelor probe care au fost readministrate în recurs (unele declarații de martor și declarațiile inculpaților), dar CEDO nu vede absolut nicio problemă, pe motivul că aceste probe au fost percepute direct de ceilalți 4 judecători! Totuși, este vorba de completul de 5 judecători, iar nu de completul de 4 judecători, deci unul dintre judecători, chiar președintele completului, a condamnat fără să perceapă direct nicio probă! Raportat la jurisprudența clară a CEDO, actuala decizie CEDO este halucinantă.
Cat chin si durere, va urez sa succes si sa nu renuntati
Nu este “nimic nou sub soare “ din ceea ce ne spuneti .
Imi pare rău ca atunci când puteați face mai mult pentru sistemul de justiție din România , nu ați fost suficient de ferm in demersurile dvs.
„Calitatea trofeului” înlătura și invalida orice alt argument „logic și legic”!
Nu v-a fost ușor, dar e bine că ați rezistat și reușit să treceți peste toate. Vremurile nu v-au învins ci, mai degrabă, v-au sporit măreția!
În rest, ne bucură să auzim de bine!
Multă sănătate D-Voastră, familiei și tuturor românilor-români (câți or mai fi rămas(!?!))!
[…] Si plângerea in Dosarul Afiselor electorale a fost respinsă tot ca INADMISIBILĂ. Nu era nevoie de vizibilitate intr-o dezbatere publică europeană. Asa incât cei 972 de martori ai acuzării fată de cei 4 martori ai apărării au fost considerati o procedură corectă de „egalitate a armelor”. Intre altele…”, spune Năstase, pe blogul său. […]
Cu tot respectul, dle Prim Ministru, nimic din aceste marsavii nu mai pot surprinde un observator atent si obiectv. De altfel, criza profunda ce afecteaza cel mai tare Europa se datoreaza unor factori de decizie de o calitate indoielnica; de multe ori ei au fost desemnati din afara, cu scopul deliberat de a ruina masinaria europeana. Vestul european si-a pierdut si bruma de credibilitate profesional si morala si consecintele sunt vizibile si stanjenitoare. Este momentul unor demersuri suveraniste rezolute daca vrem sa mai salvam ceva din Romania. Venirea zeitii slujirii in tara la momentul decesului unei victime nevinovate/regretatul dr. Mencinicovski, pentru o posibila uvertura a campaniei prezidentiale arata nerusinarea crasa a acesteia si acolitior ei/servicii si ‘justitie’.
,,Dreptatea merge cu fruntea sus la judecătorie, dar iese cu capul spart”. – Maria Filipoiu, ,,Despre Dreptate”.
Astăzi, filosoful de la Cluj și-a dat demisia. După cum am mai scris pe acest blog, nu sunt fan al domniei sale, dar îl felicit pentru acest act de curaj, rezultat din motivație.
Ce politician cu scaun la cap ar accepta să fie ministru la Ministerul Apărării Naționale, în contexul în care alții hotărăsc pentru noi? Poporul român nu este belicos. Întotdeauna a dus războaie de apărare! Dacă politicienii noștri în frunte cu comandatul suprem vor război cu Rusia nu au decât să se pună în față împreună cu ma marii șefi NATO și să fie ei ,,carne de tun”. Chiar nu mai avem niciun cuvânt de spus, în organizațiile din care facem parte? Am ajuns atât de jalnici?
@oscaronestitatewilde: „Chiar nu mai avem niciun cuvânt de spus, în organizațiile din care facem parte? Am ajuns atât de jalnici?”
=======
O motivație pentru suveranism
(https://mipopescu.wordpress.com/11-national/motivatie-pentru-suveranism/)
Tocmai am citit un articol al lui Adrian Năstase, prim ministrul României în timpul căruia s-au pus bazele admiterii țării noastre în NATO și în UE.
Pornind de la respingerea după 8 ani de întârzieri nejustificate a recursului la CEDO a unui proces, domnia sa face o remarcă amară asupra mediului în care sunt respectate „valorile europene” așa cum sunt înțelese de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Chiar dacă, având un caracter personal, motivația prezentată este sau nu discutabilă, realitatea pare să confirme grave aspecte care țin de corupția judiciară, dacă se poate spune astfel, împletite cu influența politică, tocmai la nivelul unei instituții fundamentale a Uniunii Europene.
Dar cel mai grav este faptul că un înalt demnitar, care a avut un rol determinant în aducerea României pentru întărirea și omogenizarea Europei unite, ajunge la concluzia că abuzurile care se amplifică în această construcție europeană, constituie un motiv de gravă îngrijorare pentru viitorul Europei.
Și exacerbarea unor asemenea fenomene poate conduce încet, încet la pierderea încrederii în instituțiile UE și, în cele din urmă, a coeziunii.
Deja, curentele suveraniste incep să se manifeste în opțiunile alegătorilor europeni, ducând până la câștigarea alegerilor în importante țări în care, tocmai justețea „valorilor europene”, de care vorbea și primul ministru, Adrian Năstase, sunt tot mai criticate și puse la îndoială.
Modul de aplicare prin impunere a măsurilor economice, politice, sociale și, după cum vedem, și cele care țin de justiție, în cadrul unei așa zise „solidarități europene”, conduce la amplificarea frustrărilor, cu precădere, în țările care sunt obligate să-și subordoneze, practic necondiționat, politicile naționale în favoarea intereselor principalilor factori de putere europeni.
Cum în țara noastră începe să se simtă această „solidaritate” din ce în ce mai acut – a se vedea și recentul episod Schengen olandez – nu este imposibil ca să înceapă să se coaguleze un curent suveranist românesc, menit să pună în discuție noi principii pe baza cărora trebuie reformată Uniunea Europeană, astfel încât România să-și poată regăsi și propriile interese.
De aceea, pare să existe o motivație puternică pentru ca suveranismul românesc să îmbrace cât mai curând o formă politică.
(
Precizare: tot ce scriu mă angajează exclusiv pe mine și sunt gata să răspund pentru ce susțin. Revizuit.
Stimate domnule Prim-Ministru, chiar așa, nu mai are rost să cheltuiești etc….Mai mult, nu mai avea/are rost, și asta cam de multă vreme, să mai credem că UE putea deveni ceea ce era speranța nătângă a unora din noi. Chiar că nu aveți nevoie să vă plângem pe umăr, dar poate e bine să știți că există mulți oameni care vă apreciază și salută lupta dusă pentru dreptate, cu perseverență și dârzenie exemplare. Îndrăznesc să spun că nedreptatea care vi s-a făcut este, la urma urmei, totuși o victorie, pentru că s-a devoalat mașinăria matrapazlâcurilor ,,europene,, metastazate și cu siguranță, puținii care mai aveau iluzii o să renunțe scârbiți la ele. Știu, ați spus parcă la un moment dat că ,,nu e asta UE în care am intrat noi,, Poate, dar cred, acum după umilințele înghițite, s-ar putea spune ca pe frontispiciul UE ar trebui scris adagiul lui Dante din Divina Comedie: ,,Lăsați orice speranță, voi care intrați!,,
Mă știți și probabil ați observat că pe la întâlnirile noastre am tot insistat să manifestăm spirit critic autentic, să spunem adevărul cu orice preț, pur și simplu pentru că numai astfel am putea evita (individual dar și ca țară) căderea în plasa nenorocirilor întinsă de alții. Sigur, adevărul e incomod, dar e mai comod să accepți, practic, să fii dezumanizat, trănd în și acceptând minciuna și fărădelegea? De cine, de niște editat? Eu cred că dacă ar mai trăi Montesquieu și-ar revizui drastic chestia cu independența jusțiției, pentru a evita ca ea să ajungă stat în stat, ba mai rău, să fie singurul stat . Oricum, cred că ar fi introdus urgent răspunderea DIRECTĂ și imediată a magistraților care siluiesc dreptatea, inclusiv cu închisoarea. Din păcate, cred că M. nu- l citise pe Shakespeare care în ,,Henric al VI-lea,, are o zicere de pomină: Primii care trebuie executați într- o țară sunt judecătorii și procurorii! De ce se întâmplă toate acestea? Da, da, în politică (și nu numai) e important sau cel mai important să ai curajul de a spune și NU. Noi, ăștia mai mărunți poate că chiar zicem, dar cine să ne audă? Da, ne mai vărsăm și noi amarul la rubrica forumiștilor, dar să ajungi pe sticlă sau la microfon, mai va. Cauza cauzelor e că spiritul critic cu adevărat, adică cu demonstrație pe baza unor probe de nerespins nu este posibilă, iar cazul dvs și al altora mulți o confirmă. Mai este și comoditatea și complicitatea intelectiuală a acelor care, deși pricep, preferă oportunismul sau se rezumă la marginalii care nu ating esențele. Și mai este vorba și de un fenomen total neglijat (critica în știițele sociale pâlpâie anemic) sau mai bine zis instrumentat de cine are trompeta: totala încâlceala și ambiguitate conceptuală. Și atunci n-ai cum să înțelegi, necum să construiești. Abrupt: pe ce lume trăim noi? Păi dacă social-democrația noastră s-a tot purtat precum cu un ou fierbinte, Ionuț Popescu (Ionuț, pencă rimează cu prostuț) o spus-o chiarța curând după Marea Îmbulzeală (Șt. Andrei): Ăsta-i capitalismul, tocvarăși! Și ăsta a fost și este. Nu știu de ce deontologii care-l apără nu acceptă critica, un bun prilej ca ei să puncteze. Dar, nu, pumnul în gură e mult mai bun. Să fie? Evident, nu e vorba de reîntoarceri imposibile, ci de un efort de sinteză, dar cine să gândească în termeni de inovare socială, fără a fi ștampilat ca ,,dușman al poporului,,, mă rog, al statului de drept, democrției, al Europei, și alte bla-bla-uri ? Nu cumva să atingi capitalismul, nici măcar cu o floare. Păi, în felul ăsta nu am face decât să repetăm greșeli istorice, să procedăm cum s-a procedat imediat dpă II R. Mondial la noi: să radem burghezia, ceea ce ne-a costat. Să zicem că atunci nu s-a putut altfel căci știm ce trupe ne ocupau. Oare nu e corect să gândești că lanțuțul constrângerilor de alianță și mai nou chiar prezența unor trupe prietene dar totuși străine la noi (le-a chemat Parlamentul? ) apasă greu asupra nevoii de reflecție?
Sper ca nu comit ceva grav dacă pot avea și observații critice prietenești la unele pasaje din comentatorii prezenți. Dle Popescu, termenul ,,suveranism,,, cu toată dragostea, nu este deloc corect. Pentru că induce ideea că ar fi un curent, precum globalismul, de pildă, pe care l-ai pute invoca sau ba. Dvs chiar spuneți : ,,…curentele suveraniste incep să se manifeste în opțiunile alegătorilor europeni,, (susțin, sunt fan!) și că în acest fel ,,justețea valorilor europene,, sunt tot mai criticat și puse la îndoială. Excelent, înseamnă că oamenii gândesc, super! Apoi, sintagma asta,,valori europene, euro-atlantice,, poate și galactice, extragalactice, trebuie pipăite un pic. Ce e ,,valoare,,, evident că în formularea curentă nu e vorba de valori materiale ci moral-spirituale. Or, aici, filosofia introduce criterii precise, nu orice este o valoare, chiar dacă noi credem că e așa. Nu orice strălucește e aur. Obișnuința cu care repetăm/se repetă înșirarea respectivă nu le conferă niciun gir științific. Deci, să nu mai tot obosim formulări din acestea care, chipuruile, dau bine. Doar creăm confuzii. Corect dpdv al Dreptului Internațional este să vorbim de suveranitate națională. Sigur, trebuie să înțelegi deplin ce este conceptul de națiune,(nu dezvolt), suveranitatea fiind unul din tributele fundamentale și permanente ale națiunii/statului național care, ce să vedeți, are vocația supratemporalității, a ,,veșniciei,,, dar numai dacă cei care o constituie vor avea voința de a fi ei înșiși. Și cred că nimeni nu va fi atât de inteligent încât să nu mai vrea să existe! Dacă unii preferă sclavia, treaba lor! Eu forțez acuma puțin, nemaifiind națiune , noi, ca indivizi nu vom mai putea avea identitate nici personală nici națională, ceea ce …(vezi Joseph de Maistre). Apropo, cine/ce sunt ,,principalii factori de putere europeni, mondiali, interplanetari? Sunt foarte deschis la tot ce mi s-ar putea imputa, fără nicio supărare, dimpotrivă aș saluta.
Aș încheia, dar nu pentru dl Prof. univ. dr. A. Năstase (cer scuze) dar așa, să nu uităm: Dreptul Internațional – Biblia relațiilor interstatale- este singurul nostru prieten, căci Marea Neagră nu ne mai poate fi! De ce, e clar!
Dle Prim-Ministru, nu ați fost învins, a fost siluit dreptul și dreptatea. La luta continua.