În preajma aderării României la Uniunea Europeană, speram că societatea românească îşi va regăsi normalitatea, iar tarele tranziţiei vor rămâne o simplă filă din istoria noastră zbuciumată. Din păcate, optimismul meu nu a fost pe deplin confirmat de realitate. Îngrijorarea mea este legată de slăbirea instituţiei partidelor politice, nu doar în România, ci și în democraţii cu mai mare tradiţie, din Occident. Criza democrației este adesea denumită „postdemocrație”, în urma încercării „Piețelor” de a substitui conducerea politică, legitimată democratic, printr-o guvernare tehnocratică, fără o autentică răspundere politică.

Imediat după 1989 în „manualul de democraţie” oferit României de Consiliul Europei, OSCE ori ONG-urile şi agenţiile de stat americane, se spunea, pe bună dreptate, că democraţia nu poate exista fără partide politice puternice. Acest lucru însemna structurarea vieţii noastre politice în jurul unor partide solide, cu o doctrină bine articulată ideologic. Scopul pentru care avem nevoie de partide puternice este asigurarea unui dialog real cu cetăţenii, astfel încât democrația reprezentativă să fie una autentică, nu mimată ori de oglindă. Cu acest gând, prin creşterea pragului electoral, dar păstrând sistemul de vot proporţional, de la peste 200 de partide politice în 1991-92 am ajuns la 5-6 formaţiuni politice în anul 2000. PNŢ s-a racordat la creştin-democraţie, iar PDSR şi-a consolidat identitatea social-democrată, inclusiv cu sprijinul partenerilor noştri occidentali. Până în anul 2004, tendinţa partidelor de a se structura stânga-dreapta era evidentă, iar relaţiile partidelor noastre cu Partidul Socialiştilor Europeni, Partidul Popular European ori Liberalii Europeni au fost utile pentru reideologizarea vieţii politice.

În lupta dintre proiectul prezidenţialist, promovat de Traian Băsescu şi de PDL, şi cel al republicii parlamentare, asumat de PSD şi PNL, au căzut victime, din păcate, chiar partidele politice. Traian Băsescu a desfăşurat un plan sistematic de slăbire a instituţiei partidelor politice: într-o noapte, PD a trecut de la social-democraţie la „familia popularilor”, fără consultarea partidului şi, mai ales, fără ca acest lucru să fie asumat de militanţii partidului; referendumurile pentru trecerea la un sistem de vot majoritar şi micşorarea parlamentului la fix 300 de membri au fost alte metode prin care partidele politice au fost atacate, spre a fi delegitimate.

Invenţia mai nouă, dar şi mai perfidă, prin care regimul Băsescu încearcă să supraviețuiască în fața colapsului iminent, este crearea unor ONG-uri, care să fie transformate ulterior în partide politice, aparent „noi şi curate”, dar care au în spate aceiaşi păpuşari. Este vorba, în mod evident, de o strategie de manipulare, dolozivă, prin care aceeaşi Hydra cameleonică îşi ia mai multe asemănări, sperând să-i înșele în acest fel pe cetățeni. La început a fost grupul proto-fascist denumit pompos „Noua Republică”. Acum, din aceleaşi laboratoare obscure se pregăteşte moşirea „Iniţiativei Civice de Centru-Dreapta”. Aceste platforme politice în aşteptare au în comun trei elemente: sunt de „centru-dreapta”, apropiate de PDL, reflectând, de fapt, criza băsescianismului; pretind că sunt născute din „societate”, fiind în acest fel „superioare moral” „partidelor politice clientelare şi corupte”. Asupra utilizării pseudo-societății civile în lupta politică am scris în mai multe rânduri, așa încât nu mai revin; sunt construite în jurul unor persoane, lideri în formare, nu prin coagularea în jurul unor doctrine. În fapt, aceste noi vehicule politice sunt expresia disperării unui regim politic mafiot și clientelar, care acum își trăiește agonia. Trist este însă faptul că, prin astfel de manevre România riscă să cadă în propriul trecut, să revină la etapa începutului tranziţiei, în care imaginea publică a liderului ţinea loc şi de doctrină şi de program politic. În mod evident, consecința unei astfel de abordări este aceea că România nu urmează pașii consolidării democratice prin întărirea instituției partidelor politice, ci riscă să intre într-o perioadă semi-anarhică, marcată de confuzie și conflicte personale. În loc să ajungem la o raționalizare a vieții politice, a eliminării urii și patimilor personale, suntem în pericol de a reveni la violența ideologică de la începutul tranziției. Sper să avem înțelepciunea de a nu cădea pradă populismului și demagogiei. Trebuie să apărăm instituția partidelor politice, fundament al unei guvernări democratice, chiar dacă acest lucru pare a fi uneori foarte greu, deoarece presupune riscuri de imagine. Eu sunt tot mai puțin preocupat de câștigurile imediate de imagine, fiind preocupat de lucrurile cu adevărat importante pentru România.

Vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Ce credeti?