În aproape fiecare campanie electorală din România apare aceeași formulă: „avem nevoie de un guvern pro-occidental”. Expresia este repetată de politicieni, analiști și de televiziuni ca un criteriu suprem de legitimitate politică. Rareori însă cineva pune întrebarea simplă: de ce nu vorbim, înainte de toate, despre nevoia unui guvern pro-românesc? După revoluția din 1848 dar si după Primul război mondial se punea aceeași intrebare. La fel după 1989.

Această întrebare nu este un atac împotriva Occidentului și nici o pledoarie pentru izolare. Ea pornește dintr-o observație elementară: statele mature nu își definesc identitatea politică prin raportare permanentă la alții. Statele serioase își definesc guvernele prin capacitatea lor de a-și apăra interesul național.

Americanii nu discută dacă administrația de la Washington este suficient de „pro-occidentală”. Ei vor un guvern care servește interesele Statelor Unite. Francezii nu votează pentru un executiv „pro-atlantic”, ci pentru unul care protejează economia, securitatea și influența Franței. Germania nu își judecă liderii după gradul de conformism geopolitic, ci după competența cu care apără interesele germane.

Doar în statele nesigure pe propria suveranitate si care au comportament de colonii apare obsesia validării externe.

Desigur, în cazul României, expresia „pro-occidental” are o explicație istorică legitimă. După 1989, România trebuia să aleagă clar între două direcții: revenirea în spațiul democratic occidental sau rămânerea într-o zonă gri dominată de instabilitate și influență post-sovietică. În anii ’90 și 2000, orientarea pro-occidentală a însemnat NATO, Uniunea Europeană, economie de piață, stat de drept și distanțare de modelul autoritar rusesc. A fost o alegere strategică necesară și, probabil, cea mai importantă alegere politică a României postcomuniste.

Problema este că această orientare strategică s-a transformat treptat într-un reflex intelectual. În loc să fie un instrument pentru apărarea intereselor României, „pro-occidentalismul” a devenit uneori un substitut pentru ele, fiind identificat cu anti-comunismul.

Astăzi, orice tentativă de a discuta lucid despre interesul economic, agricol, energetic sau diplomatic al României riscă să fie suspectată de „derapaj”, „naționalism” sau chiar „anti-occidentalism”. Nu contează dacă întrebarea este legitimă. Simplul fapt că ea afirmă existența unui interes românesc distinct devine suspect.

Aici apare adevărata problemă: confuzia dintre parteneriat și obediență.

Un stat matur poate fi aliat fidel fără să renunțe la propriile priorități. De fapt, exact așa funcționează marile democrații occidentale pe care pretindem că le admirăm. Statele Unite își urmăresc agresiv interesele economice și strategice. Franța își apără agricultura și industria chiar și împotriva unor presiuni externe. Germania negociază permanent în funcție de avantajul propriu. Polonia vorbește deschis despre interesul național polonez fără ca cineva să-i conteste apartenența la Occident. De aceea avem păreri diferite despre Acordul Mercosur – pentru că noi nu exportăm mașini Mercedes in America de Sud!

Numai România pare uneori obligată să demonstreze constant că merită acceptată.

Această stare de spirit vine și dintr-un complex istoric. Timp de decenii, românii au fost învățați că salvarea vine întotdeauna din exterior: de la marile puteri, de la instituții internaționale, de la „partenerii strategici”. În consecință, o parte a clasei politice a început să considere că principala ei misiune este să fie bine văzută afară, nu să fie respectată acasă.

Dar un stat nu poate deveni cu adevărat respectat în exterior dacă nu se respectă mai întâi pe sine.

A avea un guvern pro-românesc nu înseamnă ieșirea din NATO, ruptura de Uniunea Europeană sau ostilitate față de Occident. Înseamnă ceva mult mai simplu și mai normal: ca orice decizie majoră să fie evaluată în primul rând prin efectul ei asupra cetățenilor români.

Este bună o anumită politică pentru economia României? Ajută ea agricultorii români? Protejează resursele țării? Crește siguranța românilor? Îi împiedică pe tineri să plece din țară? Consolidează statul român sau îl face mai dependent?

Acestea ar trebui să fie întrebările centrale într-o democrație matură.

România nu are nevoie de o clasă politică anti-occidentală. Dar nici de una care confundă loialitatea strategică cu lipsa de coloană vertebrală. Un parteneriat autentic presupune respect reciproc, nu relații de tutelă psihologică. În fond, adevărata maturitate politică începe în momentul în care o țară nu mai cere permisiunea de a avea propriile interese.

România este parte a Occidentului. Tocmai de aceea ar trebui să învețe comportamentul statelor occidentale: să coopereze, să își respecte alianțele, dar să vorbească fără complexe despre interesul național.

Un guvern bun pentru România nu trebuie să fie ales pentru că este „pro-occidental”, ci pentru că este competent, demn și capabil să apere interesele românilor în interiorul lumii occidentale din care facem parte.

Moartea lui Iosif Boda închide încă un capitol din generația care a traversat, interpretat și influențat tranziția românească de după 1989. Pentru mulți, el a fost analist politic, profesor, comentator lucid al vieții publice. Pentru cei care l-au cunoscut mai bine, însă, Iosif Boda a fost mai mult decât atât: un om care înțelegea instinctiv mecanismele puterii și psihologia societății românești.

L-am cunoscut într-o perioadă în care România își căuta încă direcția. Erau anii complicați ai reconstrucției instituționale, ai conflictelor ideologice și ai marilor confruntări electorale. În acel context, Iosif Boda făcea parte din categoria rară a oamenilor care preferau influența discretă în locul expunerii publice excesive. Nu era un politician în sensul clasic al cuvântului și nici nu cred că și-a dorit vreodată cu adevărat să devină unul.

Avea însă ceva ce puțini posedă: capacitatea de a vedea dincolo de evenimentele imediate. Înțelegea că politica nu înseamnă doar confruntare electorală, ci și construcție de narativ, raport de forțe, psihologie colectivă și memorie socială. În multe privințe, era un om al ideilor aplicate.

În jurul lui Ion Iliescu s-a format, în anii ’90, un nucleu de oameni foarte diferiți ca stil și formație intelectuală. Iosif Boda aparținea acelei categorii de consilieri și analiști care încercau să dea coerență doctrinară unei lumi politice încă fluide. Nu era un tribun și nici un om al spectacolului mediatic. Dimpotrivă, avea o anumită rezervă intelectuală și chiar o ironie calmă față de excesele vieții publice.

Îmi amintesc numeroase discuții în care analiza sa mergea mai adânc decât simpla interpretare a unui eveniment politic. Pentru Boda, România postcomunistă era o societate aflată într-o lungă negociere cu propriul trecut. De aceea privea cu scepticism atât radicalismele ideologice, cât și entuziasmele superficiale ale tranziției.

Avea și o cultură politică solidă, lucru din ce în ce mai rar într-un spațiu public dominat adesea de improvizație și reacții de moment. Citea enorm, urmărea atent evoluțiile internaționale și avea reflexul comparației istorice. Nu judeca aproape niciodată în alb și negru.

Desigur, ca orice om implicat în proximitatea puterii, a fost contestat. În România, mai ales după 1990, orice apropiere de cercurile decizionale a devenit inevitabil suspectă pentru unii și incomodă pentru alții. Dar reducerea lui Iosif Boda la etichete politice ar fi nedreaptă și superficială. El trebuie înțeles în contextul unei generații care a încercat să gestioneze o tranziție extrem de dificilă, cu instrumente adesea imperfecte și într-un climat de presiune permanentă.

Dincolo de politică, rămâne imaginea unui intelectual rafinat, cu un anumit tip de eleganță a argumentului și cu o remarcabilă disciplină a gândirii. Nu ridica tonul. Nu avea nevoie. Își construia ideile metodic și avea răbdarea explicației, chiar și atunci când nu era de acord cu interlocutorul său.

Astăzi, când discursul public este dominat de viteză, radicalizare și superficialitate, dispariția lui Iosif Boda ne obligă să reflectăm și la dispariția unei anumite generații de intelectuali politici: oameni formați în cultura dezbaterii, a lecturii și a reflecției strategice.

Pentru mine, Iosif Boda rămâne unul dintre cei care au înțeles cel mai bine anatomia puterii în România postdecembristă. Un om lucid, cultivat și discret, care a preferat să influențeze lumea din proximitatea scenei, nu din centrul reflectoarelor.

Iar uneori, tocmai acești oameni lasă urmele cele mai profunde.

Fundația Europeană Titulescu vă invită miercuri, 6 mai 2026, începând cu ora 16.30, la dezbaterea în jurul volumului: TATAR BUNAR 1924. Documente

Invitați speciali:

Colonel (r) Prof.univ. Dr Petre OTU

Conf.univ. Dr Ion XENOFONTOV

Colonel (r) Prof.univ. Dr Ion GIURCĂ

Colonel Dr. Liviu CORCIU

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian NĂSTASE, Președintele FET.
Evenimentul se va desfășura la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, și va fi transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației.
Menționăm că intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
Sponsorii FET: Grampet Group, Grup Primacons.

Am ramas in urma cu lucrarile agricole la Cornu, asa incat, zilele acestea, desi e cam frig, incercam sa recuperam. In primul rand – rasadurile de legume. Apoi unele taieri la pomi si la vita de vie – desi e cam tarziu. Am reusit sa instalam cateva panouri fotovoltaice si am fi vrut sa facem si un foraj pentru a obtine apa pentru solarii dar, din pacate, sunt putine sanse sa gasim in zona noastra un izvor sau apa freatica pe timp de vara.