(Europa răspunde. România încă tace. Documentul american nu mai poate fi interpretat ca un accident, Adevărul, 9.12.2025)

„Europa răspunde acum Statelor Unite cu o claritate pe care nu a mai afișat-o de ani buni în relația transatlantică. Răspunsul ei se naște dintr-o tăcere tensionată, aproape palpabilă, o tăcere care nu ascunde confuzie, ci o indignare extrem de controlată. De optzeci de ani, relația transatlantică a funcționat pe baza unui reflex tacit. Orice exces de retorică americană era tratat, în trecut, ca o deviație trecătoare, iar ordinea transatlantică era considerată un dat natural. La nivel declarativ, Bruxelles-ul încearcă să minimalizeze ruptura. Documentul american nu mai poate fi interpretat ca un accident, ci ca o schimbare de paradigmă. Și Europa simte asta în timp real.

Europa apare descrisă, în strategia americană, drept o civilizație aflată în pericol, amenințată de „civilizational erasure” și subminată de propriile instituții supranaționale. Iar când citești această frază în paginile unui document oficial american, îți dau seama că nu este doar un diagnostic, ci o delegitimare. Este pentru prima dată în decenii când Washingtonul vorbește despre Europa ca despre o problemă politică, nu ca despre un aliat. De aici pornește răspunsul european, nu ca o reacție emoțională, ci ca o trezire.

Liderii europeni nu se ascund în spatele limbajului diplomatic. António Costa, președintele Consiliului European, iese primul și spune direct – „Statele Unite nu pot lua locul cetățenilor europeni pentru a decide cine sunt actorii legitimi ai vieții politice din Europa”.

Replica lui vine ca un ecou al șocului continental din ultimele 72 de ore. Europa acceptă divergențele politice dintre administrații, dar nu acceptă intervenția directă a Washingtonului în procesul politic european. Costa continuă, cu aceeași claritate – „Nu avem nevoie de nimeni din exterior care să ne explice cum să ne apărăm democrația. Democrația europeană nu este în tutelă.”

Berlinul adaugă un strat suplimentar. Ministrului de externe german, Johann Wadephul, spune răspicat – „Libertatea de expresie și ordinea noastră constituțională nu sunt teme despre care avem nevoie de sfaturi externe.” Afirmând asta, Germania nu doar reacționează la limbajul strategiei americane, ci protejează un principiu – suveranitatea democratică. Iar în spatele tonului diplomatic se simte o altă convingere – aceea că SUA au încălcat o limită informală, dar fundamentală, a relației transatlantice.

Franța merge într-o direcție la fel de fermă, dar mai strategică. De câțiva ani, Emmanuel Macron avertizează că Europa trebuie să devină autonomă în materie de apărare – „Nu putem rămâne dependenți de un actor care poate alege, după ciclurile sale politice, dacă ne apără sau nu.” În contextul acestei strategii americane, cuvintele lui capătă acum o greutate aproape profetică. Nu mai sunt un avertisment, ci o descriere a prezentului.

În Est, Donald Tusk formulează reacția cea mai încărcată de sens. În mesajul său de pe X, el scrie: „Dear American friends, Europe is your closest ally, not your problem. Avem inamici comuni. Așa a fost timp de 80 de ani. Trebuie să rămânem uniți – dacă ceva nu s-a schimbat.” Dar ceea ce te lovește în acest mesaj este întrebarea finală – „Dacă, totuși, ceva s-a schimbat?” Tusk nu caută o confirmare, ci obligă Washingtonul să-și recunoască propria mutație. Iar această întrebare, rostită de un premier european pro-american, spune mai mult decât o mie de comunicate oficiale.

În paralel, Financial Times articulează ceea ce mulți lideri europeni gândesc dar nu verbalizează încă public. Editorialul boardului scrie că strategia americană „readuce logica sferelor de influență și renunță la poziția morală pe care Occidentul a construit-o după 1945.” Ziarul notează și ceva și mai grav – că documentul american „sună, în anumite pasaje, ca un pamflet al extremei drepte europene.” Citite de la Londra, cuvintele acestea capătă greutatea unei sentințe geopolitice. Pentru prima dată, un actor intelectual central al Occidentului le spune europenilor că nu mai pot presupune automat buna credință a Washingtonului.

În fața acestor cuvinte, nu întârzie reacția Bruxelles-ului. O oficială a Comisiei Europene, Miriam García Ferrer, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Europene în special pe portofoliile legate de justiție, stat de drept și afaceri interne, spune aproape mustrător – „Suntem aliați, dar parteneriatul nu presupune să ne amestecăm în politicile interne ale celuilalt.” Și adaugă – „Ne putem gestiona singuri problemele noastre democratice. Europa nu este un elev care așteaptă instrucțiuni.” Este un moment simbolic – instituția care până acum evita orice formulare severă la adresa Americii simte acum nevoia să traseze o linie.

În fața acestor reacții, însă, Europa nu se refugiază în retorică. Începe să se miște concret. Totul la timpul prezent. Pactul de migrație se întărește. Reglementările privind azilul devin mai stricte. Cheltuielile de apărare cresc în ritmuri care, în urmă cu cinci ani, păreau imposibile. Industria de armament germană, franceză, poloneză își extinde capacitățile. Discuțiile despre o apărare europeană comună – un subiect considerat utopic în urmă cu un deceniu – devin acum conversații serioase în Bundestag, în Parlamentul European, la Palatul Élysée.

Ceea ce se observă, în timp real, este că Europa reacționează pe două planuri simultan. Pe plan politic și moral, respinge mesajul american și îl consideră o depășire a unei limite istorice. Pe plan strategic, însă, Europa începe să accepte că legătura transatlantică a intrat într-o nouă fază, una în care umbrela americană nu mai poate fi luată de bună. Nu este o ruptură. Este o trezire.

Europa începe să-și redefinească identitatea strategică, nu ca un rival al Americii, ci ca un actor care nu mai poate depinde exclusiv de voința electorală de la Washington. Iar când îl auzi pe Josep Borrell spunând recent – „Europa trebuie să învețe limbajul puterii. Nu forțăm această schimbare, dar nici nu o mai putem evita”, îți dai seama că această frază sintetizează cel mai bine răspunsul european.

Așa răspunde Europa acum. Prin demnitate politică, prin luciditate strategică, prin accelerarea autonomiei necesare. Dar mai ales printr-un adevăr pe care îl rostește rar, dar îl simte în fiecare reacție – lumea s-a schimbat, America s-a schimbat, iar Europa nu își mai poate permite să rămână într-o paradigmă care nu o mai protejează. Pentru prima dată după mult timp, putem observa împreună o Europă care nu doar reacționează, ci se reinventează. În direct. În prezent. În fața noastră.

Și totuși, în acest cor polifonic al reacțiilor europene, există o tăcere care devine din ce în ce mai greu de ignorat – România. În timp ce liderii occidentali își formulează pozițiile, în timp ce Varșovia, Berlinul și Parisul își recalibrează strategiile și își afirmă autonomiile, Bucureștiul rămâne prins într-o combinație de discreție, ezitare și un reflex istoric al alinierii fără nuanțe. În România, discursul despre această nouă strategie americană aproape că nu există public, reacția politică este minimă, fragmentată, lipsită de un cadru conceptual. Ai impresia că ne aflăm într-o altă conversație decât restul Europei.

Această absență nu este un accident. Ea spune o poveste mai veche – România nu are încă instituțiile, leadershipul strategic sau arhitectura intelectuală necesare pentru a procesa o transformare de acest calibru. În timp ce Polonia trimite semnale ferme către Washington și Bruxelles, în timp ce Germania și Franța își negociază viitorul ca actori principali, România rămâne în postura de spectator prudent, incapabil să articuleze o poziție clară. Nu din lipsă de interese, ci din lipsă de practică a poziționării.

În București, reacția dominantă nu este indignarea, nici surprinderea, nici tăcerea strategică, ci o formă de neîncredere în sine combinată cu lipsa de viziune. Clasa noastră politică nu pare pregătită să trateze acest moment ca pe ceva real, care se întâplă acum, ca o reconfigurare a ordinii transatlantice care ne afectează direct. Nu există încă o dezbatere internă despre ce înseamnă autonomia europeană, despre ce rol strategic ne asumăm într-o Europă care se reașază, despre ce politică trebuie să construim dacă Washingtonul alege un alt traseu. România rămâne într-o poziție reflexivă. Dacă SUA ridică tonul, România tace. Dacă Europa reacționează, România aprobă timid. Dacă scena internațională se schimbă, România se mulțumește să observe. Suntem prea mici. Ce putem face noi? …

Iar în această absență se ascunde o vulnerabilitate. Pentru că România este una dintre țările care depind cel mai mult de garanția americană de securitate, dar și una dintre cele care ar avea cel mai mult de câștigat dintr-o Europă capabilă să își poarte propria greutate strategică. Absența unei poziții românești în fața strategiei americane nu este doar un deficit de curaj, ci o pierdere de oportunitate, mai ales într-un moment în care Europa își rescrie identitatea, România ar trebui să fie în centrul discuției, nu la marginea ei.

Și totuși această tăcere românească nu este definitivă. Ea poate deveni, într-o clipă, un spațiu de redefinire. România este parte a flancului estic, parte a NATO, parte a UE. Este un nod strategic al securității continentale. Absența discursului său poate fi înlocuită cu leadership. Reflexul de aliniere poate fi înlocuit cu articularea unei poziții mature. Tăcerea poate fi transformată în strategie. Europa întreagă este în tranziție iar România, dacă știe să citească această schimbare, poate trece de la margine la centru.

Răspunsul Europei la Strategia de Securitate a SUA este divers, nuanțat, tensionat. Răspunsul României, deocamdată, este absența. Iar această absență, în prezent, spune mai multe despre România decât despre strategia americană. Dar, într-o Europă care se reinventează, absența nu este o condamnare. Este un început. Este liniștea dinaintea unei decizii. Este locul în care poate apărea, dacă vrem, o voce. Vrem? Putem? Sau poate că nu ne mai interesează?”

( https://www.digi24.ro/opinii/agora-digi/)

„Am finalizat acest text pe 9 noiembrie, atunci când s-au împlinit doi ani de la alegerea mea ca judecător al Curții Internaționale de Justiție a ONU, cu votul a 117 state în Adunarea Generală și 9 în Consiliul de Securitate, pentru un mandat de 9 ani. După aproape doi ani de la începutul acestui mandat pot spune că este pasionant să constat că instanța de la Haga se află în centrul atenției comunității internaționale mai mult ca niciodată, tot mai multe state cerând soluționarea diferendelor lor la Curtea Mondială, care astfel are pe masa sa cel mai mare număr de cazuri din toată istoria ei de aproape 80 de ani (pe care îi va împlini în 2026). Sunt convins că până la finalul mandatului meu la Curte importanța acesteia se va consolida și mai mult, mai ales în contextul unor relații internaționale tot mai turbulente, dinamice și impredictibile. În același timp, în acest context complicat, ca fost ministru de Externe și diplomat care s-a ocupat mulți ani de dezvoltarea Parteneriatului Strategic cu SUA, m-am simțit obligat să împărtășesc câteva reflecții. În mai puțin de un an, România s‑a confruntat cu câteva situații sensibile în relația cu Statele Unite – un parteneriat strategic care reprezintă (alături de UE și NATO) un pilon fundamental de securitate, dezvoltare și stabilitate pentru țara noastră. Acestea au fost generate de contexte interne și realități geopolitice în schimbare. Nu m-aș grăbi să vorbesc despre eșecuri, ci despre o etapă complexă de recalibrare, în care poate că unele decizii ale României, corecte în logica internă, nu au fost explicate suficient sau în timp util, adică sincronizate strategic cu partenerii noștri americani, iar alte decizii – ale Statelor Unite – poate că nu au fost intuite corect sau la timp pentru a lua măsuri de corectare și adaptare. În prima categorie intră anularea alegerilor prezidențiale, în a doua revocarea deciziei Administrației anterioare de admitere în programul Visa Waiver, respectiv decizia privind recalibrarea posturii militare americane din România. În toate aceste cazuri, se impun câteva concluzii. Pentru prima categorie: deciziile mari trebuie comunicate marilor parteneri convingător, transparent, anticipat, pe canalul adecvat și dedicat (informarea din mass-media nu e suficientă). Nu e suficient să ai dreptate; trebuie să fii înțeles. Pentru a doua: în diplomație, calendarul trebuie gândit și implementat strategic și politic, anticipând toate scenariile de evoluție. În plus, în relația cu Washingtonul, inițiativa permanentă este regulă, nu opțiune. Mai mult, dincolo de anticipare în sine, este vorba despre o (auto)testare a capacității noastre de a rămâne relevanți strategic (ea s-ar fi impus oricum la începutul unei noi Administrații). Când Statele Unite intenționează să își redistribuie resursele militare la nivel global (și ne și spun asta în avans), statele care se poziționează proactiv, demonstrându-și valoarea strategică, sunt cele care consolidează parteneriatul și rămân în zona asociată deciziei, nu doar în așteptarea ei. România trebuie să fie mereu în acel cerc. E esențial să privim acest context cu maturitate: nu suntem într-un punct de ruptură a relației cu SUA, ci într-unul de responsabilitate față de aceasta. Avem obligația nu de a dramatiza, ci de a înțelege și de a corecta. Premisa acestei obligații: România are instituții solide, un curs strategic clar și o relație cu Statele Unite construită nu pe simpatii conjuncturale, ci pe interese comune, încredere reciprocă și rezultate. Nu vorbesc teoretic, ci din practică (și din una cu reușite): – așa a fost finalizat și pus în aplicare documentul politic principal pe care se bazează Parteneriatul Strategic cu SUA în acest moment – pe care l-am negociat în numele României – adică Declarația Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul 21 între România și SUA din 13 septembrie 2011, primul document politic bilateral care consemnează Parteneriatul Strategic; și o face în detaliu, pe toate dimensiunile sale. Documentul se referă, printre altele, și la angajamentul SUA de a desfășura forțe militare în mod periodic: „România și Statele Unite cooperează, de asemenea, pe scară largă și cu succes în domeniul securității, inclusiv prin intermediul Task Force Est, permițând Comandamentului European al SUA și componentelor sale să se desfășoare periodic în România pentru a lucra cu partenerii români.” – așa a fost finalizat și pus în aplicare Acordul privind scutul antirachetă de la Deveselu din 13 septembrie 2011 – pentru care de asemenea am fost negociator-șef din partea României. Prin acesta, baza Deveselu a devenit operațională în 2016, devenind astfel prima și unica (pentru mult timp) bază permanentă a SUA (și NATO) de pe Flancul Estic (prin Facilitatea antirachetă americană inclusă în baza românească de la Deveselu). Operaționalizarea sistemului Aegis Ashore nu a fost doar un proiect militar. A fost dovada că România știe să ofere soluții strategice, să construiască infrastructură critică și să își îndeplinească angajamentele la milimetru. În diplomație, încrederea se câștigă în ani – iar acel proiect a fixat România pe harta apărării occidentale inclusiv prin contribuția esențială la apărarea antirachetă a NATO. – așa a fost realizat dialogul politic la vârf, inclusiv vizitele președintelui Iohannis la Casa Albă în 2017 și 2019, în primul mandat al președintelui Trump. În calitate de consilier prezidențial pentru politică externă la acele momente, știu foarte bine miza acestor întâlniri, ce s-a obținut și efortul din spate. Menționez doar două lucruri: (1) vizita din 2017 a fost ocazia ca președintele Trump să exprime ferm, fără echivoc și pentru prima oară angajamentul Administrației sale pentru articolul V privind apărarea colectivă al Tratatului NATO; (2) în 2019 încheiam, după negocieri complexe în care am fost implicat, Declarația Comună a celor doi președinți care completa Declarația Comună din 2011 și care consolida printre altele dimensiunea de securitate energetică a Parteneriatului Strategic (pe dimensiunea de energie nucleară civilă). Tot în acest document se mai spune, important, și că „Statele Unite își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a deveni eligibilă pentru intrarea în Programul Visa Waiver în conformitate cu cerințele legislației SUA.” – așa am reușit să construiesc relații personale apropiate cu secretarii de stat americani din Administrațiile americane, Mike Pompeo (Administrația Trump) – pe care l-am vizitat la Washington în octombrie 2020, când am avut ocazia să salut planurile SUA de creștere a prezenței militare în România și să discut multe alte elemente esențiale ale parteneriatului, respectiv Antony Blinken (Administrația Biden), acesta din urmă vizitând la invitația mea Bucureștiul în 2022, după vizita mea din 2021 de la Washington — prima vizită a unui Secretar de Stat american în România după 2006. Cu cel din urmă am lucrat apropiat la Strategia de securitate a SUA pentru Marea Neagră, contribuțiile pe acest subiect pe care le-am trimis succesiv fiind extrem de apreciate, personal, de secretarul de stat al SUA. Aceste vizite la diverse niveluri au prilejuit și multe alte contacte – cu membri ai Congresului, cu responsabili din Pentagon și din comunitatea think-tank-urilor de securitate, pentru a pune România în poziția unui furnizor de securitate, nu a unui solicitant de protecție. Vizitele nu au fost simple momente protocolare, ci momente de resetare strategică — în care România a fost profilată ca cel mai stabil, credibil și predictibil aliat al SUA la Marea Neagră. Au fost și momente de anticipare și investiție tactică: actualul secretar de stat al SUA, Marco Rubio, era decorat cu „Steaua României” în grad de comandor de către președintele României cu ocazia vizitei la Washington din 2017. – așa am reușit construirea de relații directe cu consilierii de securitate națională americani, pe teme relevante pentru securitatea României.xvi Un canal direct, constant și profesionist ce a permis un dialog real despre dosarele critice ale NATO, Flancul Estic, securitate energetică și cibernetică, reziliență democratică. Aceste discuții nu au fost decorative; ele au influențat decizii. – așa am obținut găzduirea ministerialei de externe NATO în 2023, care a transformat pentru câteva zile Bucureștiul în centrul diplomației euroatlantice, împreună cu alte reuniuni de înalt nivel, precum Reuniunea Liderilor de la Munchen, și prima și unica până acum reuniune G7 de pe teritoriul României și la care România a fost reprezentată pentru prima dată, de mine, în calitate de ministru de externe. Toate acestea nu se puteau face fără acordul și susținerea prealabile al SUA. – așa a fost obținută invitarea României, ca partener de încredere, la nivel de președinte în formate restrânse de consultare la cel mai înalt nivel cu SUA și aliații occidentali înainte și după începutul războiului dintre Rusia și Ucraina. Un semn clar că am fost văzuți ca actor responsabil, informat, relevant. Astfel de locuri la masă se câștigă numai prin efort constant. Am construit încredere prin luciditate, seriozitate, competență și abilitatea de a genera soluții. Și printr-o comunicare consistentă pe canalele directe relevante – de exemplu, toți aliații (mai ales SUA) au știut la timp și în detaliu contribuția României la sprijinirea Ucrainei. Ce trebuie făcut acum: – derularea unui dialog politic constant cu obiective clare și calendar ferm, dar și monitorizare continuă și fină a tuturor semnalelor Administrației; – construirea de relații personale solide, de încredere, cu decidenții americani și cercul lor; – reluarea demersurilor României de factor activ, atât conceptual, cât și pe teren, în arhitectura de securitate transatlantică, dincolo de calitatea de beneficiar de prezență militară aliată; așadar, recalibrarea contribuției noastre ca nod și actor de securitate în regiunea Mării Negre — militar, informațional, energetic, cibernetic, dar și acolo unde, sau pe temele care contează pentru SUA la nivel global; printre altele, recalibrarea inițiativei româno-polone de securitate București 9 (B9) – care grupează toți aliații de pe Flancul Estic, a trilateralelor România-Polonia-Turcia și România-Ucraina-R. Moldova; – proiectarea unei arhitecturi economice bilaterale modernizate, cu obiectivul atragerii constante de proiecte americane majore în energie, tech și apărare; reluarea implicării în proiecte de interes pentru prima Administrație Trump, ca Inițiativa celor 3 Mări, la dezvoltarea și maturizarea căreia contribuția României a fost substanțială și apreciată de Washington; – un rol proactiv în reconstrucția Ucrainei, pentru a fructifica eforturile deja consistente în interconectarea celor două state și poziția relevantă a României; – o strategie de abordare anticipativă în raport cu Administrația americană, dar și continuarea dialogului bipartizan; – reconstrucția încrederii și claritate strategică în comunicare, astfel încât deciziile noastre interne să fie înțelese și susținute – pentru asta este utilă crearea unei platforme de comunicare strategică comună România–SUA, pentru a evita neînțelegerile și a crește transparența. Parteneriatul strategic româno‑american este un proiect național pe termen lung. E o investiție națională, un capital strategic câștigat în aproape trei decenii de consecvență. Acest capital trebuie protejat, extins și modernizat. Relația cu Statele Unite trebuie reluată în parametrii pe care chiar noi i-am construit – cu ambiție, respect reciproc, predictibilitate și curajul de a propune, proactiv, soluții. România poate face asta. România își recapătă locul în acest proiect nu prin comportament post factum (după ce decizia a fost luată și aplicată), ci prin viziune și preluarea inițiativei. Așa cum am spus și la început, în relația cu SUA contează printre altele două lucruri esențiale — credibilitatea și inițiativa. Când ești un partener care vine cu propuneri concrete, cu opțiuni, cu capacitate reală de implementare, nu ești doar un actor regional, ci ești un aliat strategic. Am avut relații solide și consecvente atât cu administrațiile republicane, cât și cu cele democrate (nu puțini oameni de valoare din diverse instituții românești au lucrat la asta), pentru că există un adevăr simplu: indiferent cine conduce Statele Unite, obiectivul fundamental rămâne prosperitatea și securitatea poporului american. Iar România a fost un partener respectat pentru că a demonstrat că poate contribui la acest obiectiv, proiectând securitate, stabilitate și predictibilitate în regiunea Mării Negre (și nu doar) – și reușind astfel să-și realizeze adecvat propriile obiective naționale de securitate și prosperitate. Opiniile exprimate sunt strict personale”.

Fundația Europeană Titulescu vă invită miercuri, 10 decembrie 2025, începând cu ora 16.30, la lansarea volumului: Republica Moldova. Pe drumul suveranității și independenței (1988-1991)
Invitați speciali:

Prof.univ. Dr Ioan SCURTU

Prof.univ. Dr Dumitru PREDA

Conf.univ. Dr Gabriel MICU

Dr Vasile BUGA

Dr Constantin CORNEANU

Moderator: Prof.univ. Dr Adrian NĂSTASE, Președintele FET.
Evenimentul se va desfășura la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, și va fi transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației.
Sponsorii FET: Biofarm S.A., Grampet Group, Grup Primacons.

„Otrăvirea fântânilor” era, in tradiția militară a românilor, o modalitate de a se apăra de invaziile străinilor. Mă intreb dacă secarea, simultană, a mai multor lacuri de acumulare din țară dar, mai ales, decizia privitoare la bazinul Paltinu si lăsarea fără apă a peste 130000 de locuitori din Prahova nu reprezintă un experiment militar.

Inchipuiți-vă că, prin astfel de decizii, dușmanul invadator ar fi lăsat fără apă. De unde să o aducă? De la Moscova?

Dacă această ipoteză ar fi corectă, atunci ar fi rațional ca Ministerul mediului, apelor si pădurilor să se unească cu Ministerul apărării, ținând seama si de rolul pădurilor („codrul mi-e prieten numai mie…”)

In felul acesta, doamna ministru Diana Buzăianu, cea care a mers la Baraj pentru a dialoga cu acesta si a vedea „realitatea necosmetizată” a lacului de acumulare, ar putea prelua si portofoliul Apărării iar populația de urși protejați ar putea fi folosită impotriva invadatorilor, in timpul celor zece zile pana când ar sosi intăririle NATO.

Dacă nu se va accepta aceată idee, aș sugera, alternativ, ca, după pierderea alegerilor de la capitală, domnul presedinte Nicusor Dan să-l nominalizeze pe Cătălin Drulă la ministerul Apărării, cel care poate contribui la adaugarea unui echipament modern de apărare/atac pentru armata noastră – ranga iar cele 16 mld euro din programul SAFE ar putea fi utilizati pentru scopuri mai nobile de către ONG-urile Rezist. Pe de altă parte, printr-o astfel de decizie, nu s-ar pierde nicio picătură de USR din resursele de REFORMA din România.