Aseară am vorbit din nou despre Nicolae Titulescu. Au fost în sală peste 300 de persoane, ceea ce mi-a confirmat că, la atâtea decenii de la dispariția sa, Titulescu continuă să provoace interes și întrebări. Am încercat să nu fac o evocare solemnă și nici să repet o biografie cunoscută. M-a interesat mai ales să înțeleg cum a reușit reprezentantul unei țări de dimensiunea României să dobândească o asemenea influență în Europa interbelică.
Răspunsul pe care l-am propus este legat de ceea ce aș numi capitalul de încredere internațională.
Titulescu a înțeles că puterea unui stat nu se măsoară numai în divizii, teritoriu sau resurse economice. Ea depinde și de credibilitatea reprezentanților săi, de capacitatea lor de a convinge, de relațiile personale pe care le construiesc și, mai ales, de încrederea pe care reușesc să o inspire.
Formarea sa de jurist a fost esențială. De la Paris și Iași până la Trianon, Londra și Geneva, Titulescu a transformat argumentul juridic într-un instrument diplomatic. Am folosit în conferință expresia „patriotism juridic”: apărarea interesului național nu împotriva dreptului internațional, ci prin drept, prin argumente juridice și prin instituțiile internaționale.
Dosarul optanților maghiari este unul dintre exemple. Geneva avea să ofere însă cadrul în care metoda sa a atins deplina maturitate. Alegerea lui Titulescu, în 1930, ca președinte al Adunării Societății Națiunilor și realegerea sa în anul următor au reprezentat nu numai o extraordinară recunoaștere personală, ci și o resursă diplomatică pentru România.
Am vorbit și despre o dimensiune mai puțin cercetată: rețelele de încredere. Diplomația oficială era numai una dintre rețelele prin care circulau informația și influența în Europa interbelică. Existau universitățile, presa, cercurile politice și intelectuale, francmasoneria, Rotary și numeroase alte forme de sociabilitate internațională.
În cazul lui Titulescu trebuie însă să separăm riguros documentul de presupunere. Nu avem, până acum, dovada documentară suficientă pentru a afirma apartenența sa formală la francmasonerie sau la Rotary. Avem însă dovezi privind relațiile sale cu oameni care făceau parte din asemenea rețele și putem cerceta felul în care aceste lumi se intersectau. Istoria serioasă începe tocmai acolo unde legenda este obligată să lase loc documentului.
Am evocat în acest context și experiența mea de după 1989. Ca ministru de Externe, am sprijinit refacerea unor legături internaționale întrerupte în perioada comunistă. În 1990 au existat contacte legate de revenirea francmasoneriei în România; în 1992, Ministerul Afacerilor Externe a salutat oficial revenirea Rotary. Iar în 2004, ca prim-ministru, am semnat HG nr. 561 prin care Asociația „Marea Lojă Națională din România” a fost recunoscută ca fiind de utilitate publică. Nu era vorba despre apartenențe personale, ci despre revenirea la normalitatea unei societăți democratice, în care asemenea organizații puteau funcționa deschis și în cadrul legii.
Poate că una dintre cele mai importante lecții ale lui Titulescu rămâne însă alta. Funcția îți oferă autoritate pentru o perioadă; prestigiul personal poate supraviețui funcției. După îndepărtarea sa din 1936, Titulescu nu mai avea în spate aparatul Ministerului de Externe, dar continua să fie primit, ascultat și consultat în marile capitale europene. Capitalul de încredere acumulat în anii anteriori nu dispăruse odată cu funcția.
Într-o Europă care redescoperă astăzi raporturile de forță, experiența lui Titulescu merită recitită. Pentru statele care nu sunt mari puteri, credibilitatea, dreptul, alianțele și încrederea pot deveni multiplicatori de putere.
Poate că acesta este și motivul pentru care, aseară, peste 300 de oameni au venit să-l redescopere pe Titulescu. Nu doar pentru ceea ce a fost, ci și pentru ceea ce mai are incă să ne spună.
Întreaga noastră considerație pentru tot ceea ce ați construit prin opera Dvs. juridică, prin munca neobosită în actul de guvernare și, în egală măsură, prin reperele de gândire pe care alocuțiunile si evenimentele organizate (științifice, culturale sau cele deschise societății civile, în general) le transmit. Cu adevărat sunteți un demn continuator al marelui diplomat Nicolae Titulescu atât prin autoritatea vocii doctrinare cât și prin “facerea” misiunii dreptului, servind diplomația și interesele naționale oricât de mult unii adversari politici au încercat subminarea prin strategiile și orchestrările lor vremelnice.
Mulțumim și pentru aducerea in atenția publicului a celebrului proces al optanților unguri care a făcut cunoscute tezele juridice impecabile ale marelui jurist Nicolae Titulescu. Cu îngăduința Dvs., reproduc acum din pledoaria Domniei- sale din 20 aprilie 1923 câteva raționamente:
„În tot momentul, dumneavoastră nu faceți decât să cereți imposibilul. Și mă tem că ați cerut cu tot dinadinsul imposibilul. Dumneavoastră cereți un regim preferențial pentru proprietarii unguri în comparație cu proprietarii români: imposibilitate morală.
. Dumneavoastră cereți și plata în aur știind foarte bine că pentru a o face ar trebui o unitate care depășește de două ori și jumătate cifra globală a bugetului român: imposibilitate financiară.
Dumneavoastră cereți ca țăranii români să vă restituie pământurile devenite ale lor pentru totdeauna: imposibilitate socială. România a căutat să imprime legislației agrare un caracter obiectiv, aproape mecanic, semn al unei dreptăți severe poate, dar dreptate egală pentru toți. Aceasta a făcut să se trateze pe picior de egalitate atât optanții unguri cât și proprietarii români“, a se vedea V. Nistor, Mari avocați ai României, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 270-271.
După reforma agrară din 1921 din România proprietarii maghiari au susținut că exproprierile ar încălca Tratatul de la Trianon din 1920 și, deși acestea s-au făcut fără diferențe de tratament în funcție de etnie, au solicitat în fața Consiliului Societății Națiunilor ca Statul român să le plătească despăgubiri exorbitante la valoarea de piață antebelică, direct în aur (de 33 miliarde de lei, plătibili imediat). Disputa care n-a reprezentat altceva decât o încercare de revizuire a frontierelor, după cum însuși adversarul lui Nitulescu, contele maghiar Albert Apponyi a recunoscut, s-a încheiat prin Convenția din 20 ianuarie 1930 de la Haga privind reparațiile orientale și occidentale și prin Convenția de la Paris din 28 aprilie 1930, fiind înființat un Fond Agrar Internațional, menit să despăgubească proprietarii deposedați. România a contribuit la acest fond dar a fost scutită de plata directă a despăgubirilor excesive, obținând astfel o victorie diplomatică și juridică (a se vedea și articolele din Historia. ro asupra subiectului).
Dar mai ales mulțumim pentru valoarea aducerii în prim-plan a acestui model: prin valoarea argumentelor juridice și a capitalului de încredere și prestigiu construit ani la rândul în mediile internaționale de Nicolae Titulescu, interesele României au obținut protecția cuvenită. Un exemplu vorbitor – este drept al trecutului, pentru ceea ce și azi remarcabil ați scris în articol că necesită conștientizare, asumare și îndeplinire. Iertați dacă a fost poate un mesaj mai lung și primiți vă rog, cele mai alese aprecieri.
Felicitări pentru expunerea despre Nicolae Titulescu din Aula BCU de joi 17 septembrie.A fost absolut remarcabilă.A fost un mare patriot.Si Intr adevăr se potrivește foarte bine formula patriotism juridic.A apărat interesele naționale cu armele oferite de știința juridică .
Adina Berciu
Mulțumesc!