Tensiunile dintre R. Moldova și Transnistria. Context și cronologia evenimentelor

Context

În Transnistria au început să circule zvonuri despre includerea acesteia în componența F. Ruse, despre grupuri diversioniste din R. Moldova și despre congresul deputaților de la toate nivelurile.

În ultimele zile, au început să se intensifice discuțiile despre posibilitatea ca Transnistria ar putea să solicite ajutor Rusiei și să o roage să fie inclusă în componența ei. Această în condițiile în care Transnistria nu are graniță cu F. Rusă, însă are o graniță comună (400 km) cu Ucraina.

Toate aceste evoluții se petrec pe fondul intensificării încordării dintre Transnistria și R. Moldova, a declarațiilor făcute de Dmitri Medvedev (vice-președintele Consiliului de Securitate al Rusiei), cu privire la Odessa, și anunțata convocare a Congresului deputaților, care urmează să aibă loc la 28 februarie a.c., în Transnistria.

Cronologia evenimentelor

  • De la 1 ianuarie a.c., Chișinăul a anulat facilitățile fiscale pentru companiile din Transnistria, impunând taxe vamale. La Tiraspol, acest demers a fost evaluat ca o presiune economică și catalogat ca „tribut”. Taxele vamale plătite au diminuat bugetul Transnistriei cu 18%;
  • Potrivit informațiilor Ministerului Securității Statului al Transnistriei, în Moldova, sunt pregătite grupări diversioniste străine, al căror scop este săvârșirea de acte teroriste la obiectivele militare din Transnistria;
  • Vadim Krasnoselski, șeful Transnistriei, a declarat că Transnistria s-a adresat OSCE, în această problemă, însă că „nu există o reacție adecvată”, din partea organizației;
  • Potrivit lui V. Krasnoselski, în condițiile „militarizării active a Moldovei”, în RM are loc „intensificarea agresiunii”, iar în mass media este menționată permanent tema războiului, exemplificându-se cu Nagorno Karabah și Israel;
  • La 21 februarie a.c., Sovietul Suprem al Transnistriei a anunțat convocarea congresului deputaților de la toate nivelurile, care urmează să aibă loc la 28 februarie a.c. Motivul convocării este îngrijorarea provocată „de presiunea venită din partea R. Moldova, care încalcă drepturile (Transnistriei – n.n.) și contribuie la deteriorarea situației economico-sociale a transnistrenilor”;
  • Ultimul congres similar a avut loc în 2006, când a fost adoptată decizia de organizare a unui referendum, în urma căruia 97% dintre votanți s-au pronunțat în favoarea independenței și „pentru unirea liberă” cu Rusia;
  • Președintele Parlamentului autoproclamatei Republici Transnistria, Aleksandr Korșunov, a declarat că acțiunile Moldovei contribuie la deteriorarea situației sociale a cetățenilor a căror protecție socială este minimă și a confirma că, astfel de congrese au avut loc, întotdeauna, „în momentele dificile pentru Republică”.
  • Ghennadi Ciorba, om politic transnistrean (președintele Mișcării republicane „Transnistria: casa noastră comună”), este de părere că, la acest congres „trebuie să fie făcută cunoscută rugămintea – venită din partea cetățenilor ca locuiesc pe malul stâng al Nistrului – de includere a Transnistriei în componența Rusiei”.  În opinia sa, a doua zi (la 29 februarie a.c. – n.n.), „rugămintea formulată”, va fi susținută de Vladimir Putin, în cadrul discursului care urmează să fie ținut în fața Adunării Federale (Camerele reunite ale Parlamentului rus – n.n.).
  • MAE al Moldovei a declarat că urmărește cu atenție evoluția evenimentelor, însă, potrivit informațiilor deținute, nu deține date care să conducă la concluzia că situația în regiune s-ar deteriora. De asemenea, MAE al Moldovei a subliniat că, autoritățile de la Chișinău sunt convinse că „Tiraspolul conștientizează care vor fi consecințele pe care le va suporta, în cazul unor demersuri necugetate”.

Interviul acordat Agenției TASS de către Vadim Krasnoselski

La 24 februarie a.c., Vadim Krasnoselski, liderul autoproclamatei R. Transnistrene, a acordat un amplu interviu Agenției TASS. 

Despre începutul negocierilor de aderare la UE ale R. Moldova și poziția Tiraspolului privind viitorul provinciei

  • „La originea actualelor probleme din relațiile moldo-transnistrene se află nu legislația europeană și nici măcar integrarea europeană a Moldovei. În urma negocierilor privind DCFTA (Deep and Comprehensive Free Trade Areas), soldate cu semnarea, de către R. Moldova, Transnistria a reușit să identifice, împreună cu reprezentanții europeni, o formulă reciproc avantajoasă referitoare la continuarea comerțului. În noile condiții, însă, în toți acești ani, Moldova s-a străduit, prin diversele mijloace, să reducă relațiile de import-export ale Transnistriei, creând, de asemenea, probleme și consumatorilor europeni, din unghiul de vedere al producției noastre.
  • Blocada din anii trecuți, introducerea de taxe pentru agenții economici din Transnistria, începând cu 1 ianuarie a.c., toate acestea, reprezintă o politică deliberată a Chișinăului, care nu are nimic de-a face cu «opțiunea europeană». Prin această politică nefondată – care încalcă acordul dintre Transnistria și UE, privind comerțul – conducerea Moldovei arată, încă o dată, că, toate afirmațiilor lor privind valorile europene, sunt vorbe goale (…)
  • Chișinăul poate reveni la masa negocierilor oricând și să elimine restricțiile pentru persoane și mediul de afaceri. Relațiile de bună vecinătate dintre Transnistria și Moldova reprezintă un cel mai convenabil și viabil scenariu, iar el poate fi pus în practică chiar în condițiile cunoscutei eurointegrări. Deocamdată, însă, autoritățile R. Moldova gestionează relațiile noastre numai în direcția unei confruntări crescânde.
  • În privința declarațiilor privind intrarea Moldovei în UE fără teritoriul Transnistriei… Le-aș cataloga ca fiind o abordare realistă. Noi suntem un subiect de sine stătător al relațiilor internaționale. Nici UE, nici Moldova nu poate decide pentru noi. De aceea, dacă țara vecină dorește să acceadă undeva, noi ne decidem singuri soarta”.

Despre restricțiile impuse de Ucraina (care a decis închiderea graniței cu Transnistria), impunerea, de către Chișinău, de reguli privind tranzitul prin R. Moldova și instituirea de taxe la unele mărfuri, și impactul lor asupra economiei transnistrene.

  • „În procesul de reglementare, impunerea de taxe vamale agenților economici transnistreni este o problemă nouă. Niciodată, în istoria lor, întreprinderile din Transnistria, nu au plătit taxe la bugetul Moldovei. Nici de la guvernul Moldovei, nici de la reprezentantul pentru probleme politice nu am primit niciun fel de clarificări (…)
  • Este o încălcare grosolană a acordurilor la care s-a ajuns în cadrul procesului de negociere și care conțin principiile de bunăvoință, consecvență în purtarea dialogului și caracterul inacceptabil al măsurilor unilaterale, care se repercutează negativ asupra statutului uneia dintre părți. Transnistria nu numai că nu a fost anunțată înainte, ci, dimpotrivă, Chișinăul și mediatorii, inclusiv Misiunea OSCE, pe diverse canale, au încredințat Tiraspolul că nu vor fi impuse taxe vamale de la 1 ianuarie a.c.
  • În prezent, nu se pot evalua precis pierderile agenților economici transnistreni, însă este clar vorba despre zeci de milioane de dolari pe an. Acest fapt se repercutează asupra prețurilor mărfurilor importate, care, la rândul său, creează o presiune inflaționistă și o diminuare a capacității de cumpărare (…)
  • Mulți ani, Transnistria a făcut apel la Chișinău, să revină la dialog, încercând să evite încordarea și războiul economic. Însă Moldova merge către escaladarea situației și ea va fi responsabilă pentru consecințele inevitabile ulterioare”.

Despre decizia R. Moldova, de a denunța acordurile semnate la nivelul CSI și despre efectul acestui demers asupra Transnistriei.

  • „Demersul conducerii Moldovei este un factor alarmant, iar consecințele acestuia vor fi resimțite de populația R. Moldova pe parcursul mai multor ani (…)
  • Transnistria nu poate influența cursul greșit al Chișinăului și se străduiește să stabilească o comunicare directă cu structurile CSI. Tiraspolul mizează să i se vină în întâmpinare. Dacă nu vor exista relații speciale între CSI și Transnistria, atunci denunțarea acordurilor poate avea consecințe directe, în mai multe domenii. Atragem în permanență atenția reprezentanților ruși la realitățile în formare. Avem cu Rusia o amplă bază normativă de cooperare bilaterală în domeniul economic, agricol, financiar, industrial și comercial, al controlului calității mărfurilor, educației și științei, sportului, în total nu mai puțin de 70 de acorduri, pe care le considerăm mai mult decât actuale. Aplicarea lor poate duce la evitarea riscurilor provocare de politica mioapă a conducerii moldovenești.
  • De aceea, Transnistria este pregătită în permanență să participe la activitățile CSI, atât pe baza acordurilor existente, cât și la nivel de dialog. Este clar că, mai devreme sau mai târziu, la aceasta vom ajunge”.

Despre reducerea activității sau închiderea unor agenți economici din Transnistria, din cauza deficitului de gaze naturale și despre rezolvarea acestei situații.

  • „Consumul intern a crescut din cauza perioadei de iarnă. Din acest motiv, actualul volum de gaze importante de Transnistria abia ajunge pentru nevoile populației, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul cu Moldova, privind livrarea de energie de la Electrocentrala moldovenească raională de stat din Dnestrovsk). În astfel de condiții, este dificil de asigurat o activitate normale la nivelul întreprinderilor sau de creșterea producției. Varianta optimă ar fi creșterea volumului de gaze livrate Transnistriei. Altfel, este posibil să fim nevoiți să luăm în calcul modificarea structurii de aprovizionare internă cu gaze (…)
  • Din păcate, nu este singura problemă cu care se confruntă industria transnistreană. O provocare fără precedent a fost și blocarea, de către Moldova, a exporturilor a trei dintre cele mai importante întreprinderi constructoare de mașini din Transnistria, pe motiv că produsele lor pot fi catalogate ca mărfuri cu dublă destinație (…) Nomenclatorul de mărfuri livrate de aceste fabrici este unul tradițional și până în august 2023, nu au fost niciun fel de probleme. Contra-agenții fabricilor noastre, inclusiv cei din UE, confirmă faptul că mărfurile nu sunt folosite în scop militar.
  • Substratul politic al acestor restricții este tuturor evident (…) Din păcate, mediatorii internaționali nu s-au implicat cât trebuie în rezolvarea acestei probleme (…) De pe urma măsurilor restrictive ale Moldovei au avut de suferit, încă o dată, oamenii, ale căror drepturi au fost, din nou, încălcate în totalitate”.

Despre decizia Chișinăului, de a spori cheltuielile militare și despre livrările de armament către Moldova; despre apelul conducerii R. Moldova, de a renunța la neutralitate și de a intra în NATO. Consecințele asupra Transnistriei.

  • „Când vecinul nostru – cu care vreme de peste treizeci de ani, avem un conflict nereglementat, și care, în trecut, a atacat cu un trădător orașele noastre pașnice – începe brusc să se înarmeze, este evident că pentru noi este o amenințare. O dovadă evidentă: bugetul militar al Moldovei a crescut de două ori, în ultimii ani. Și asta în condițiile unei situații economico-sociale problematice din țara vecină.
  • Pot prezenta multe alte cifre și fapte elocvente: ajutoarele militare pentru Moldova, pe linia Fondului european pentru pace, între 2021-2023, în valoare totală de 87 mil. euro, 19 transportoare blindate Pirania, livrate anul trecut de Germania, zecile de exerciții comune ale contingentelor militare ale Moldovei și statelor NATO (…) Militarizarea Moldovei este un factor cu care noi nu avem dreptul să îl ignorăm. Nimic nu se face pur și simplu și, în acest caz, banii, tehnică, armamentul, radarele antiaeriene sunt cu un anumit scop. Cu care? Este clar că nu pentru apărare. Toți actorii internaționali și chiar partenerii occidentali ai Moldovei recunosc faptul că Transnistria nu reprezintă un pericol pentru această țară. Atunci, de ce se înarmează. Conducerea moldovenească nu oferă răspunsuri clare la aceste întrebări. Însă, chiar și așa, noi înțelegem”.

Despre formatul de negociere „5+2” și apelurile către Transnistria, ale mediatorilor, de a demara negocierile la nivel bilateral; despre cauzele stagnării procesului de negociere.

  • „Stagnarea din procesul de negociere este o alegere exclusivă a R. Moldova. Nu există niciun fel de cauze pentru pauza de la nivelul dialogului, paralizia formatului «5+2» și renunțarea la acordurile la care s-a ajuns anterior, inclusiv Pachetul „Berlin+”. În anumite etape, abordarea distructivă a Chișinăului a coincis cu logica anumitor participanți internaționali, însă, în orice caz, responsabilitatea pentru distrugerea mecanismului aparține în totalitate conducerii moldovenești.
  • În prezent, Moldova acționează exclusiv prin instrumentarul sancțiunilor, restricțiilor și al intimidării. Măsurile cu caracter restrictiv și de blocadă în plan economic sau amendamentele de tristă amintire de la nivelul legislației penale, care incriminează așa-numitul «separatism», constituie cele mai elocvente exemple, însă nu singurele. Într-un interviu, reprezentantul pentru probleme politice al R. Moldova, recunoaște deschis că obiectivele așa-numitei «reintegrări» se ating nu prin intermediul dialogului, ci doar prin mecanismele de coerciție economică.
  • Este evident că, pe fondul unei astfel de viziuni politici, Chișinăul nu are nevoie de un format «5+2» onest, concurențial și deschis participării internaționale și căruia să i se impună obligativitatea de a lua în considerare acordurile la care s-a ajung anterior și menținerea într-o marjă de negociere convenită. Orice expertiză internațională, cu un minimum de imparțialitate, va vedea arbitrariul părții moldovenești și încălcările, în masă, ale drepturilor omului.
  • Chișinăul a fost cel care a provocat stagnarea formatului «5+2», subminând runda de la Bratislava, în 2019, neparticipând la negocierile din 2020, sub pretextul pandemiei, iar în 2021, sub pretextul demiterii reprezentantului său politic. În prezent, «scuza ipocrită», din partea R. Moldova, pentru sabotarea, pe mai departe, a dialogului, o constituie conflictul ruso-ucrainean.
  • Mai devreme sau mai târziu, inclusiv Moldova, va fi nevoită să se așeze la masa negocierilor. Și nu este obligatorie ca, în acel moment, circumstanțele să fie mai favorabile pentru Chișinău, decât sunt ele în prezent. Însă conștientizarea valorii păcii și a dialogului necesită maturitate politică și responsabilitate, bun simț și sinceritate. Actuala conducere a R. Moldova, cel puțin în acest moment, nu manifestă astfel de calități”.

Despre recentele declarații ale fostului ministru de Externe, N. Popescu, potrivit cărora, guvernul de la Chișinău nu are un plan special de reglementare, elaborat anterior de predecesorii săi, și despre faptul că poziția Chișinăului se bazează pe decizia Parlamentului, din 2005.

  • „După cum se vede, N. Popescu, este un diplomat foarte experimentat, în dreptul internațional. El înțelege bine că fundamentele statalității Moldovei, care a fost edificată prin metoda excluderii juridice a tuturor consecințelor juridice ale înființării și existenței Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, lipsesc Moldova, de jure, de dreptul de a manifesta orice pretenție față de Transnistria. Orice specialist serios în domeniul dreptului internațional va înțelege că hotărârea organismului legislativ suprem, din 23 iunie 1990, și prevederile de bază ale Declarației de independență a R. Moldova, din 27 august 1991, constituie un fapt, o renunțare de ordin juridic la tot trecutul sovietic, dar și la pretențiile față de Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, adică Transnistria istorică.
  • În virtutea unei culturi juridice insuficiente, mulți politicieni din Moldova cred că toate consecințele juridice ale înființării Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești pot fi considerate ilegitime, însă, sunt de părere că își pot însuși o parte componentă a ei, sub forma teritoriului Transnistriei, dar în interiorul granițelor Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești. Este un nonsen se ordin juridic. Este foarte bine că mai există persoane în conducerea Moldovei, care înțeleg această problemă principială. Din această cauză, orice formulă de negociere artificială, între Moldova și Transnistria, care nu ia în considerare actul de refuz juridic al R. Moldova la Transnistria, se va lovi, inevitabil, de această piedică fundamentală.
  • În acest sens, referirea d-lui Popescu la așa-numita lege din 2005, cu privire la statutul juridic special al Transnistriei, pare un tribut banal adus tradiției politice. A fost un pas disperat, greșit și unilateral al Chișinăului, condamnat, de altfel, de către toți mediatorii internaționali. Acest act a îngropat un șir întreg de inițiative de fond, care se aflau, atunci, pe masa negocierilor, lipsind de sens, ulterior, procesul de negociere pe formula reglementării definitive.
  • Important, însă, este faptul că, chiar din punct de vedere pur juridic, legea din 2005, nu are nicio legitimitate pentru R. Moldova, deoarece ea contravine clar Declarației de independență a R. Moldova, din 27 august 1991, în cadrul căreia, toate organele puterii Moldovei s-au obligat să lichideze consecințele politice și juridice ale Pactului Molotov-Ribbentrop, inclusiv înființarea Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, prin unirea Basarabiei la Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (Transnistria). Dimpotrivă, urmând logica juridică, mult mai adecvată ar fi adoptarea, în R. Moldova, a legii cu privire la caracterul inadmisibil al reînființării Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești. După cum observăm și din acest exemplu, conducerea moldovenească dă dovadă de un nihilism juridic, încălcând propriile principii fundamentale cu privire la statalitate.
  • Din păcate, conducerea R. Moldova continuă pe drumul greșit, refuzând dialogul constructiv cu Transnistria, la toate nivelurile, provocând încordare și intensificând confruntarea. O astfel de abordare, este cu totul contraproductivă. Ea poate duce doar la deteriorarea, în continuare, a relațiilor moldo-transnistrene, până la ruperea lor definitivă și la escaladarea conflictului. Calea aleasă este o fundătură, iar conducerea moldovenească trebuie să fie conștientă că, de această dată, prețul greșelilor ei poate fi mult mai mare”. (TASS, 24.02.2024)

20 DE ANI DE LA ADERAREA ROMÂNIEI LA NATO. 75 DE ANI DE LA CREAREA NATO

Scurt istoric

     România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002. La acel moment, aliaţii au lansat invitaţii de aderare pentru 7 state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.

     La 29 martie 2004, România a aderat oficial la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO. Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, “Ziua NATO în România” se celebrează în prima duminică a lunii aprilie. 

     În perioada 2-4 aprilie 2008 România a găzduit Summit-ul NATO de la Bucureşti  care a fost cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar şi Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din istoria NATO. La Summit au participat 26 de state membre, 23 de state partenere, înalţi reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale şi ai statelor contributoare la operaţiunile NATO în Afganistan, la nivel de preşedinte (23 de state), prim -ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) şi director politic (Irlanda).

     Summit-ul a fost un eveniment unic nu doar pentru România ci şi pentru NATO. A fost cel mai mare Summit al Alianţei, atât ca număr de participanţi (peste 6500), cât şi ca formate. Pentru prima dată în istoria Alianţei, pe lângă reuniunile consacrate (Consilul Nord-Atlantic, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Comisia NATO-Ucraina şi Consiliul NATO-Rusia) s-a desfăşurat o reuniune în format extins a statelor şi organizaţiilor participante la operaţiunea Alianţei în Afganistan, la care au fost prezenţi Secretarul General al ONU, Preşedintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consilului UE, directorul Băncii Mondiale, alături de preşedintele afgan Hamid Karzai şi înalţi oficiali din statele de contact (Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Iordania).

     Delegaţia Permanentă a României la NATO asigură reprezentarea ţării noastre în cadrul Alianţei Nord Atlantice. 

     Apartenența la NATO, alături de Parteneriatul Strategic cu SUA și de apartenența la UE, reprezintă dimensiuni fundamentele ale politicii externe ale României. Alianța Nord-Atlantică este garantul principal al securității României, relația transatlantică reprezentând liantul strategic care conferă coerență și consistență acțiunilor NATO. În acest sens, România are în vedere consolidarea profilului țării noastre, de aliat responsabil și de încredere, în cadrul NATO,  prin participarea activă la dezvoltarea politicilor NATO, precum și prin contribuții la misiunile și  operațiunile Alianței. Întreaga noastră participare la activitatea Alianței urmărește asigurarea securității și apărării României și a regiunii din care facem parte, precum și întărirea NATO ca alianță de apărare colectivă.

Doi ani de razboi ruso-ucrainean

Se implinesc astăzi doi ani de la declansarea conflictului ruso-ucrainean. Din punctul de vedere al dreptului internațional, Rusia a încălcat, fără indoială, prevederile tratatelor internaționale, atentând la suveranitatea si integritatea teritorială a statului ucrainean. Indiferent de denumirea dată acestei actiuni de către liderii rusi („operatiune militară specială”), este vorba de un act de agresiune neprovocată, generat de o politică revizionistă, bazată pe ideea protejării unui grup de co-nationali aflati pe teritoriul altei tări. Este motivatia, din totdeauna, a războaielor ce au avut ca obiectiv scopuri teritoriale. Această agresiune creează un nou precedent periculos in Europa post-belică si determină destrămarea actualei ordini mondiale. Consecintele vor afecta nu doar Europa ci intraga planetă.

Obiectivele Rusiei

Pe termen mediu și lung, obiectivul Rusiei este acela de a transforma Ucraina într-o democrație disfuncțională, prin spargerea unității teritoriale a statului ucrainean: înglobarea, în teritoriul Rusiei, a unei părți din Sud-Estul Ucrainei (încă din 2014, Crimeea a fost anexată, iar din octombrie 2022, alte patru dintre fostele regiuni ale Ucrainei, au fost incluse în granițele statului rus, ca subiecți ai Federației Ruse: așa-numitele Republici Populare Lugansk și Donețk și regiunile Herson și Zaporojie). Discutiile legate de eventuale decizii de „auto-determinare” in Transnistria, Găgăuzia, Osetia de sud, Abhazia arată dorinta Rusiei si a liderilor săi de a reface imperiul sovietic si zona de influenta a fostei URSS.

Caracteristica conflictului

1) Va fi un război lung. Deocamdată este un război de uzură, în care Occidentul/comunitatea transatlantică nu este implicat(ă) cu trupe în teren, ci prin furnizarea unor anumite categorii de armament și muniție Ucrainei. Fiind un război de uzură, capitalul uman/demografic de care dispun cei doi combatanți este foarte important. Acestuia i-am putea adăuga – fără să intrăm într-o dezbatere de ordin militar-strategic – și potențialul militar al celor doi combatanți, din punctul de vedere al artileriei și al aviației);

Statele din cadrul comunității transatlantice nu au, însă, posibilitatea, de a furniza armament și muniție, în cantități suficiente, Ucrainei, pentru a reduce din dezechilibrul existent, în prezent, pe câmpul de luptă;

2) Conflictul se va finaliza, la un moment dat, însă finalizarea sa nu va însemna semnarea unui tratat de pace trainic. Deocamdată, asa cum arăta in vizita sa din Brazilia, secretarul de stat Blinken, nu sunt conditii pentru negocieri. Judecând după datele de la acest moment, scenariul cel mai plauzibil ar putea fi o „pace rece”, de tipul celei dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud. Operațiunile militare se pot termina după câteva luni sau după câțiva ani, însă există premisele ca ele să se declanșeze din nou;

3) Comunitatea statelor occidentale nu își poate permite escaladarea conflictului cu Rusia, din două motive: demografic (Ucraina nu dispune de un potențial uman care să îi permită acest lucru) și militar (capacitatea complexului militaro-industrial european nu este atât de amplă, încât să acopere nevoile tot mai mari ale armatei ucrainene). Luând în considerare aceste realități, modificarea echilibrului de forțe, în teatrul de război, dintre Ucraina și Rusia pare, cel puțin la acest moment, puțin probabilă.

4) Unul din factorii importanți, care au modelat realitatea de pe front, este și acela al eficienței reduse a regimului de sancțiuni impuse Rusiei. Până in acest moment, au fost impuse peste 15 000 de sanctiuni impotriva Rusiei – de trei ori mai multe decât cele impuse Iranului in ultimii 40 de ani. In cadrul celui de-al treilea pachet de sanctiuni, recent adoptat, au fost instituite noi sanctiuni impotriva a 193 de indivizi si entităti, nu doar din Rusia ci si din China(3), India (1), si din Turcia, Thailanda, Serbia etc. Politica de sancțiuni insă nu a avut, pe deplin, efectul scontat nici pe plan extern (slăbirea economiei ruse și izolarea, din punct de vedere economic, a Rusiei), nici pe plan intern (declanșarea unor nemulțumiri de ordin social).

Realitatea internă din Rusia

5) Trebuie să avem în vedere și realitățile de ordin intern din Rusia: a) actualul regim a reușit să creeze cadrul juridic intern cu ajutorul căruia să îi reducă la tăcere pe opozanții regimului (legislația rusă face imposibilă orice critică, cât de mică, adusă politicii promovată de regim). Felul in care regimul de la Moscova a actionat in cazul lui Alexei Navalnâi dar si al altor opozanti, a arătat cu prisosintă acest lucru; b) societatea rusă este una profund atomizată și apolitizată, fapt care face aproape imposibilă coagularea unei stări de nemulțumire față de actuala putere; c) politica promovată de actualul președinte (potrivit unor recente sondaje de opinie, efectuate de Centrul Levada, peste jumătate din populație susține politica actualului regim).

6) Nu sunt adeptul afirmației potrivit căreia „istoria se repetă”, însă trebuie avut în vedere că, în două importante momente din istoria Rusiei – am în vedere Războiul Crimeii (1853-1856) și Războiul ruso-japonez (1904-1905) – soldate cu înfrângerea Rusiei, au existat consecințe profunde pe plan intern: abolirea iobăgiei, în 1861, cu toate consecințele sale economice, sociale și politice, și înființarea Dumei de Stat/Parlamentului rus (1905), care, de asemenea, a avut profunde consecințe pe plan intern. Este interesant de văzut, pe viitor, care vor fi consecințele, pe plan intern, pentru Rusia, ale actualului conflict ruso-ucrainean și cât de ample vor fi acestea. Nu stiu cât de relevante vor fi, in acest context, alegerile prezidentiale din martie.

Evoluții la nivel global

7) Pe termen mediu și lung, relațiile dintre Rusia și Europa vor continua să se deterioreze pe toate planurile (a se vedea și raportul publicat înaintea deschiderii lucrărilor recentei Conferințe pentru securitate de la München). În acest context, este de așteptat ca Rusia să exploateze orice dezacord care s-ar manifesta la nivelul UE (în plan regional și, în ansamblu; a se vedea, de exemplu, cazul Ungariei), precum și la cel al comunității transatlantice (a se vedea cazul Turciei). De asemenea, nu trebuie omise nici divergențele existente în relațiile dintre SUA și China, și nici relațiile economice pe care Europa continuă să le aibă cu China. Rusia urmărește cu foarte mare atenție toate aceste evoluții și va face tot posibilul pentru a-și promova propria agendă prin specularea eventualelor disensiuni care ar putea apărea, la un anumit moment, între acești actori globali. Alegerile din SUA, alegerile din alte state NATO, alegerile europene, alegerea viitorul secretar general NATO  pot fi astfel de ocazii.

8) După declanșarea conflictului, în politica externă rusă accentele s-au schimbat de la Europa/SUA (care, în limbajul propagandei ruse au devenit „Occidentul colectiv”), la alte zone geografice: Africa, America de Sud, Asia (așa-numitele statel ale Sudului Global).

În relația cu Africa și America de Sud, Rusia încearcă, exploatând capitalul de simpatie acumulat încă din perioada sovietică, să recâștige unele poziții pierdute sau să le consolideze pe cele deja deținute (a se vedea recent încheiata vizită a lui S. Lavrov în Cuba), mai ales în plan economic și cultural.

Sunt de urmărit si evoluțiile în ceea ce privește Orientul Mijlociu și Iranul, Moscova consolidând semnificativ parteneriatul cu acesta din urmă, după declanșarea războiului împotriva Ucrainei. Pe lângă Iran, un loc important în politica externă rusă au început să îl ocupe și alți parteneri ai regimului de la Teheran, probabil, din dorința de a crea o așa-numită „axă a rezistenței” în Orientul Mijlociu (extrem de interesant, din acest punct de vedere este un articol apărut în ultimul număr al revistei „Foreign Affairs”, și intitulat Russia’s Dangerous New Friends).

Concluzii

  • La doi ani după declanșarea atacului Rusiei împotriva Rusiei, putem afirma că suntem martorii unor transformări profunde la nivel regional și global, al căror rezultat va fi completa reașezare a sistemului de relații internaționale;
  • Consecințele acestui conflict vor fi resimțite pe termen mediu și lung, pe toate planurile, amploarea acestora fiind destul de dificil de prognozat, în acest moment;
  • Se poate afirma, de asemenea, că asistăm la destrămarea de facto a fostei Uniuni Sovietice, proces care a început în 1991 și care a continuat până în prezent. Conflictele de la nivelul fostului spațiu sovietic nu sunt altceva decât episoade ale acestui amplu proces, aflat, încă, în desfășurare. Asistăm, in acelasi timp, la incercarea Rusiei de a reface vechiul imperiu. Din păcate, România este prea aproape de această bătălie si nu urmăreste decât evolutiile tactice.