ALEXANDRU D. DANIELOPOL

(17 mai 1916, București-9 februarie 2009, Paris)

     Familia: Reputat jurist român, cu o bogată carieră diplomatică, a fost fiul medicului Daniel Danielopolu (1884-1955), recunoscut profesor universitar (din 1918), fiziologist şi farmacist, membru al Academiei Române (1938), ministru al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale (1944-1945) și al Piei Pillat (1883-1973), sora poetului Dinu Pillat (pe linie maternă Alexandru D. se trăgea din familia Brătienilor). Bunicul său patern, Gheorghe Danielopolu (1837-1913), a fost un cunoscut specialist în Drept roman, profesor la Facultatea de Drept din București (1865-1907) şi decan al baroului de avocați Ilfov;

     Studii: Școala primară a făcut-o la București. Apoi, la recomandarea lui Nicolae Titulescu, bun prieten cu tatăl său, a urmat Colegiul Iezuiților din Evreux (Franța), pe care l-a terminat cu rezultate deosebite. Pe durata studiilor, în timpul vacanțelor, a avut ocazia să petreacă deseori timpul liber pe malul lacului Leman, la reședința din Geneva a marelui diplomat, acesta devenindu-i mentor. După terminarea colegiului a revenit în țară și a urmat Facultatea de Drept din București, pe care a absolvit-o cu „Magna cum laude”. Ca jurist, avea tradiție în familie, nu numai prin bunicul patern, ci și prin unchiul său George G. Danielopol (1874-1919), avocat și ministru. Iar Titulescu l-a luat sub aripa sa și l-a plimbat chiar și la întâlniri discrete, pentru a-l forma și pentru a-i transmite dragostea de această profesie. Totodată, tânărul Alexandru D. Danielopol avea să participe la viața culturală și socială românească.

    Activitate: După ce a terminat facultatea, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat ca rezervist pe frontul de Est, batalionul său participând la luptele de la Odessa. Pentru faptele sale de vitejie a fost decorat cu „Coroana României” cu spade și panglica de Virtute Militară. După cucerirea orașului, a fost asistent la Facultatea de drept a Universității din Odessa, având astfel ocazia să studieze intens literatura rusă și lucrările de drept. După ce a fost demobilizat, Mihai Antonescu, fostul lui profesor din facultate, devenit ministru al Afacerilor Străine, l-a ajutat să aducă în țară şi să studieze tratatele de Drept sovietic. De asemenea, până în 1944 a fost jurist la Banca „Creditul Industrial”, condusă de liberali apropiați de familia Brătianu.

     După 23 august 1944 va avea ocazia ca, la nici 29 de ani, la sugestia lui Savel Rădulescu, să fie membru în Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului cu Aliații, în calitate de jurist de drept internațional, cunoscător al limbii ruse, dar și al legislației sovietice. În acest scop a fost imediat încadrat în Ministerul Afacerilor Străine ca secretar de legație. Punctul forte al activității în Comisie l-a constituit negocierea pentru Articolul 5 din Convenția de armistițiu, singurul care se referea la oameni și care, până la el, fusese refuzat de toții membrii Comisiei conduse de Constantin Vișoianu. Alexandru Danielopol a reușit să găsească o condiție cumulativă pe care trebuiau să o îndeplinească cei care erau considerați de partea sovietică drept „cetățeni sovietici” și, astfel, peste 300 000 de mii de refugiați basarabeni, bucovineni și herțani au fost salvați de la deportarea în Gulagul rusesc.

     Contribuția sa avea să fie mai târziu răsplătită personal de Prim-Ministrul israelian, Doamna Golda Meir, care i-a oferit Medalia Knesset-ului pentru salvarea evreilor din Basarabia și Bucovina care se refugiaseră în România pe timpul Comisiei de Armistițiu și pentru posibilitatea oferită acestora de a ajunge în Israel, în vederea adăpostirii lor.

          La 7 mai 1946 este avansat în grad de Secretar de Legație cl. a II-a în cadrul Ministerului Afacerilor Străine. Începând cu iulie 1948 este numit șef de secție tehnică la Direcțiunea Generală a Aviației Civile din cadrul Ministerului Comunicațiilor.    

     Tot datorită pregătirii sale juridice deosebite, a dovedit, pe baza Codului Civil sovietic, că pretenția de preluare, drept despăgubire de război, a vasului de croazieră românesc „Transilvania”, era ilegală.

     Cu toate astea, viața sa de după război a fost permanent tensionată. La „sugestia” Anei Pauker, Alexandru Danielopol a fost transferat de la Ministerul Afacerilor Externe la Direcția Aviației Civile – TAROM. Aici a avut ocazia să-și pună în valoare pregătirea în domeniul dreptului aerian. Astfel, a elaborat Codul aerian român (1953), al treilea din lume, care a stat la baza elaborării majorității celorlalte coduri aeriene naționale și care a stat în vigoare nu mai puțin de 45 de ani.

     A făcut demersuri pentru crearea unui Institut de Medicină Aeronautică în cadrul Academiei Române. A iniţiat, de asemenea, separarea transporturilor în două ministere distincte, aviația și marina fiind preluate de Ministerul Transporturilor Navale și Aeriene (MTNA).

     La Paris – promotor al istoriei aviației românești

     În 1974, urmându-și soția (Alexandra-Irina, n. Bossy-Ghica, 10 februarie 1927, București-                     4 aprilie 2000, Paris), Alexandru Danielopol a părăsit România și s-a stabilit în Franța. Aici a desfășurat numeroase acțiuni ce i-au adus calitatea de membru în Aeroclubul Francez și, ulterior, vicepreședinte de onoare al Comisiei de istorie, artă și literatură a acestuia (primul Aeroclub la nivel mondial). Din această poziție a promovat prioritățile românești în domeniul aviatic, recunoașterea rolului de pionierat al „icarilor” români:

• recunoașterea lui Traian Vuia ca pionier al aviației mondiale și stabilirea datei de 18 martie ca zi de sărbătoare, în care marele pionier al aviației este celebrat,
• amplasarea de plăci comemorative la Issy-les-Moulineaux, Montesson și Garches,
• promovarea instalării unui bust a lui Traian Vuia în holul primăriei din Montesson, bust realizat în București-Colentina, cu contribuția Fundației Culturale „Bartoc”,
• Piața Picasso din Montesson a primit numele ilustrului aviator român (1999),
• recunoașterea meritelor lui Henri Coandă şi lui Aurel Vlaicu:

„De când am ajuns în Franța am militat pentru recunoașterea meritelor pionierilor aviației românești. Mă credeau nebun, fiindcă la orice ședință a aeroclubului francez eu pomeneam despre Traian Vuia și Aurel Vlaicu”.

     A reuşit ca, la Domul Invalizilor (Muzeul Armatei Franceze), participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial să fie reconsiderată. Până atunci, în spațiul consacrat acestui eveniment, România nu era deloc menționată (!). Intervenția sa energică pe lângă directorul muzeului și Rabinul-șef al Parisului, dublată, la solicitarea sa, de susținerea Asociației Române pentru Propagandă și Istoria Aeronauticii (ARPIA), a făcut ca România să figureze, în mod îndreptăţit, între țările care au suferit pierderi omenești considerabile în război.    

    Recunoaștere

    Pentru activitatea sa în acest domeniu, a fost ales:

• membru al Uniunii Mondiale a Intelectualilor (l’Union Mondiale des Intellectuels), societate de studii și istorie militară, alături de Gustave Pordea, Sébastien Sabetay,[20]
• membru al Societății Franceze de Drept Aerian și Spațial,
• membru al Societății Britanice de Istorie a Aviației,
• membru al Societății Braziliene de Drept Aerian,
• membru al Societății Americane de Istoria Aviației,
• membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe etc.
  
  

     Medalii, diplome și distincții:

• Medalia Aeroclubului Franței,
• Medalia omagială privind aportul la recunoașterea activității de pionierat a lui Traian Vuia,
• Membru „honoris causa” și „Medalia de Merit” a Uniunii Juriștilor din România,
• Diploma Asociației „Pionierii franco-români/CIDNA”,
• Diploma de onoare a Autorității Aeronautice Civile Române,
• Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial”,
• Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Comandor (2006).

     Sfârșit de drum

     Ultimul său drum în țara pe care a iubit-o cu devotament a fost la sfârșitul anului 2008, ca invitat special la Congresul Spiritualității Românești de la Alba Iulia.

     A trecut la cele veşnice în după-amiaza zilei de 8 februarie 2009 la Căminul pentru bătrâni „Anselme Payen” din Paris. A fost înmormântat în cimitirul Bagneux de lângă Paris, deși ultima sa dorință a fost să fie adus în țară.