Puteti citi, mai jos, editorialul meu de miercuri, din Jurnalul National. Am adaugat cateva desene din cartea lui Gus Bova – un cunoscut  ilustrator de carte – „La Symphonie de la peur”, lucrare pe care o mentionez in text:

„Sambata, aproape jumatate de million de britanici  au protestat la Londra impotriva politicii de austeritate bugetara preconizata de guvern. A fost o miscare de masa care a exprimat  ingrijorarea fata de deteriorarea nivelului de trai. S-au petrecut si violente pentru ca grupuri anarhiste au profitat de aceasta miscare dar ponderea reala a intregii intamplari ramane in zona normalului.

In Romania, exista si o criza cu consecinte asupra nivelului de trai, exista si politici de austeritate in curs de desfasurare. Noua din zece romani  (deci, cam 20 de milioane din 22) considera ca mergem intr-o directie gresita, iar peste saptezeci la suta dintre ei se tem de ziua de maine. Cu toate astea, exprimarea publica a acestei realitati sociologice e mai degraba timida. Oricum, cu totul disproportionata fata de consecintele sociale ale politicilor practicate in ultimii ani.

Vreau sa precizez ceva. Nici ca om de stanga si nici ca politician de opozitie nu-mi doresc in strada valuri de oameni care sa “mature” guvernul si sa creeze  instabilitate politica. Consider insa protestul organizat si calm o forma de exprimare sociala fireasca, parte a sanatatii sociale. Acest comentariu nu e un indemn la dezordine ci o meditatie asupra unei anumite apatii ingrijoratoare.

La “marile miscari sindicale” participa, fara exceptie, cam 10-15% din numarul de oameni anuntati initial. Nici in alte domenii ale expresiei sociale nu stam mai bine. Cu cateva saptamani in urma, de pilda, organizatiile care isi propun sa protejeze animalele i-au chemat in strada pe cei interesati de soarta cainilor comunitari. La nivelul intregii Romanii nu cred ca s-au exprimat o mie de oameni. Multi dintre ei, probabil, cu cetatenie straina.

Care ar putea fi cauzele acestei absente a romanilor din viata sociala a Romaniei? Fireste, e un subiect care, studiat atent, poate face obiectul unui raft de bilblioteca. In spatiul inevitabil restrans de aici nu-mi propun decat sa ridic problema si sa indemn la meditatie.

Cred ca o noua forma a fricii e una din cauze. Nu frica de dinainte de 1990 ci o formula elaborata, mai pervers, de societatea ultimilor ani. O societate bazata prea mult pe verificare si supraveghere, care ii face pe oameni sa se gandeasca de doua ori inainte de a se exprima firesc in public. Se vorbeste de institutii care filmeaza demonstratiile, telefoanele le sunt ascultate, anumite categorii sociale sunt intimidate public de autoritati de cel mai inalt nivel, in consecinta oamenii se tem sa nu piarda si putinul pe care il mai au. In esenta, le e frica.

Mai sunt si alte motive. De pilda lipsa de incredere in marile structuri sindicale, exprimata tot in sondaje de opinie. Dar, mai cred, o doza mare de neincredere generala in sensul si in consecintele unui gest de protest. “Ce rezolv?” Chiar mass media promoveaza uneori un mesaj de genul “Se rezolva problemele in strada?”. Nu. Se rezolva in institutii. In strada se pot exprima, calm si legal, oamenii. Nu prin exercitarea unui drept la insurectie ci prin dreptul de a-ti arata nemultumirea, direct, atunci cand reprezentantii tai din Parlament si-au pierdut legatura cu tine. Societatea romaneasca pare tot mai mult una bazata exclusiv pe influente oculte, in care cativa insi decid tot iar majoritatii nu-i ramane decat rolul de a suporta consecintele. Nu sunt deloc de acord cu o asemenea abordare dar nici nu pot sa spun ca nu inteleg de ce ea exista.

Societatea britanica ramane una vie. Asta ii obliga sa ramana in alerta pe cei care conduc. Apatia romaneasca genereaza si mentine o clasa administrativa care pare sa vorbeasca doar cu ea insasi (poate, din cand in cand, cu ambasada americana), autista si in total divort cu realitatea. Care realitate, ne place sau nu, se afla adesea chiar in strada.

Citeam, de curand, „Simfonia fricii”, scrisa si desenata de Gus Bofa, in 1937, la Paris. Omul – scria el in perioada in care se prefigura un nou razboi – a inventat curajul pentru a invinge frica, un instinct ancestral. Pentru Corpul social, mai arata el, remediul fricii este mersul impreuna, „marsaluitul” in strada, ca forma solidara de atitudine. E adevarat, insa, riscul este ca, in timp, strada sa fie ocupata de coloane care merg cadentat, in ordine, in zgomot de metal, anuntand statul politienesc despre care vorbea Orwell.”