Există cărți care ne atrag atenția prin autorul lor, altele prin subiect, iar unele prin întâlnirea neașteptată dintre două mari personalități. Este cazul unui volum dedicat lui Pablo Picasso, apărut în 1948, la Geneva, la celebra editură de artă Albert Skira, care cuprinde un eseu introductiv semnat de Tristan Tzara.
Am regăsit, in biblioteca mea, volumul cu studiul lui Tzara despre Picasso, volum achiziționat intr-una din plimbările mele prin brocantele pariziene.
Mi s-a părut interesant să revin asupra acestui text, intitulat „Picasso et les chemins de la connaissance” („Picasso și căile cunoașterii”), nu doar pentru că este dedicat unuia dintre cei mai importanți pictori ai secolului XX, ci și pentru că autorul său este un român care a contribuit decisiv la schimbarea culturii europene (și latino-americane).
Avem, așadar, o întâlnire între doi revoluționari ai artei moderne. Unul a schimbat limbajul picturii, celălalt a contribuit la demolarea convențiilor literare și artistice ale epocii sale.
Dar poate că lucrul cel mai interesant este că Tristan Tzara nu încearcă să explice doar pictura lui Picasso. El încearcă să explice, prin Picasso, felul în care omul cunoaște lumea.
Un român în centrul avangardei europene
Tristan Tzara, născut Samuel Rosenstock, în 1896, la Moinești, a fost una dintre personalitățile fondatoare ale dadaismului, mișcare apărută la Zürich, în 1916, în plin Prim Război Mondial.
Dadaismul reprezenta o revoltă împotriva convențiilor artistice, dar și împotriva unei civilizații europene care, în pofida pretențiilor sale de raționalitate și progres, ajunsese la catastrofa războiului.
Alături de Hugo Ball, Hans Arp, Marcel Janco și alți artiști și intelectuali, Tzara a contribuit la apariția unei mișcări care contesta autoritatea tradiției, logica rigidă și regulile consacrate ale creației.
Ulterior, stabilit la Paris, el a participat la marile confruntări intelectuale ale avangardei și s-a apropiat de suprarealism.
Este interesant că, în aceeași perioadă, un alt artist originar din România, Constantin Brâncuși, transforma radical sculptura europeană.
Dacă Brâncuși căuta esența formelor prin simplificare, Tzara urmărea eliberarea expresiei prin contestarea convențiilor, iar Picasso descompunea și reconstruia reprezentarea vizuală a realității.
Trei drumuri diferite, dar care au contribuit la aceeași mare transformare a artei moderne.
Pictura este o formă de gândire
Eseul lui Tzara începe cu o afirmație care mi se pare esențială:
„L’action de peindre est intimement liée à l’acte du penser.”
„Actul de a picta este intim legat de actul de a gândi.”
Este, într-un fel, cheia întregului text.
Pentru Tzara, pictura nu reprezintă doar o activitate estetică, o îndemânare sau o modalitate de a reproduce lumea vizibilă. Ea este un instrument al cunoașterii.
Artistul nu se mulțumește să privească realitatea. El încearcă să descopere structurile sale ascunse, raporturile dintre obiecte, spațiu, lumină și mișcare.
În această perspectivă, pictorul devine un cercetător.
Desigur, el nu folosește instrumentele fizicianului sau ale matematicianului, dar încearcă, prin mijloacele sale, să răspundă unor întrebări asemănătoare: ce este realitatea? Cum o percepem? Cât din ceea ce vedem aparține lumii exterioare și cât este rezultatul modului nostru de a o interpreta?
De aici pornește originalitatea interpretării lui Tzara.
Picasso nu este prezentat doar ca un mare pictor, ci ca un explorator al posibilităților cunoașterii umane.
De la Cézanne la Picasso. Revoluția cubistă
O parte importantă a eseului urmărește evoluția picturii moderne, de la impresionism la cubism.
Tzara discută contribuțiile lui Monet, Seurat, Cézanne, Toulouse-Lautrec și ale fovilor, pentru a arăta că transformările introduse de Picasso nu au apărut din nimic.
Fiecare generație de artiști a pus sub semnul întrebării o parte dintre certitudinile generației precedente.
Impresioniștii au modificat raportul dintre lumină și culoare. Cézanne a încercat să descopere structura volumelor și raporturile dintre obiecte și spațiu.
Picasso merge mai departe.
El nu mai acceptă că un obiect trebuie reprezentat dintr-un singur unghi, într-un spațiu construit după regulile perspectivei tradiționale.
Un chip poate fi văzut simultan din față și din profil. Un obiect poate fi descompus în mai multe planuri, pentru ca apoi să fie reconstruit într-o nouă ordine.
Nu este vorba despre incapacitatea de a reproduce realitatea, ci despre refuzul de a reduce realitatea la o singură aparență.
Aici intervine una dintre ideile cele mai importante ale eseului.
Picasso nu distruge realitatea. El distruge convențiile prin care eram obișnuiți să o reprezentăm.
Tzara insistă și asupra importanței colajelor, a celebrelor papiers collés, prin care Picasso introduce în pictură materiale și suprafețe care își păstrează propria consistență.
Pictura nu mai este numai o iluzie a realității. Ea devine o realitate autonomă.
Această observație conduce către una dintre formulările cele mai puternice ale textului: pictura nu trebuie să exprime neapărat realitatea lumii exterioare, pentru că ea însăși constituie o realitate.
Mi se pare o idee care depășește cu mult domeniul artelor plastice.
În fond, orice mare inovație presupune, la un moment dat, abandonarea unor convenții considerate până atunci obligatorii.
Picasso și libertatea de a crea
Tzara remarcă faptul că evoluția picturii lui Picasso nu este liniară.
Artistul nu descoperă o formulă pe care apoi să o repete la nesfârșit.
Dimpotrivă, el revine asupra propriilor experiențe, le contestă, le modifică și deschide permanent alte direcții.
Este o evoluție prin rupturi și reluări, prin negarea unor soluții anterioare și integrarea lor în construcții noi.
Această observație este cu atât mai interesantă cu cât vine din partea fondatorului dadaismului.
Tzara, care participase la una dintre cele mai radicale revolte împotriva tradiției artistice, descoperă în opera lui Picasso nu haosul, ci o logică a transformării.
Libertatea creației nu înseamnă absența oricărei discipline. Ea presupune capacitatea artistului de a-și construi propriile reguli și, atunci când acestea devin insuficiente, de a le depăși.
Poate că aici se află una dintre explicațiile extraordinarei longevități artistice a lui Picasso.
El nu a rămas prizonierul cubismului, deși a contribuit decisiv la apariția lui. A continuat să experimenteze, să schimbe stiluri și să caute noi modalități de expresie.
Într-un anumit sens, Picasso a refuzat să devină discipolul propriului său succes.
Anul 1948. Arta și revoluția socială
Eseul trebuie citit și în contextul istoric în care a fost publicat.
Suntem în 1948. Europa abia ieșise din cel de-al Doilea Război Mondial. Continentul era devastat material și moral, iar lumea începea să se împartă în două blocuri ideologice.
Picasso se alăturase Partidului Comunist Francez în 1944, iar Tristan Tzara se apropiase, la rândul său, de comunism, după experiența Rezistenței franceze.
Această orientare se regăsește în partea finală a eseului.
Tzara vorbește despre alienarea omului, despre necesitatea eliberării sale de constrângerile societății și despre rolul revoluției în transformarea condiției umane.
Arta lui Picasso este integrată într-un proiect mai amplu de emancipare.
Este, fără îndoială, o interpretare marcată de atmosfera politică și intelectuală a epocii.
Privind retrospectiv, putem observa și contradicțiile unei asemenea abordări.
O artă care revendică libertatea absolută a creației ajunge să fie asociată cu un proiect politic care, în unele dintre manifestările sale istorice, a impus limite severe libertății artistice.
Nu trebuie însă să judecăm mecanic un text din 1948 prin experiențele acumulate ulterior.
Este mai util să încercăm să înțelegem speranțele, iluziile și contradicțiile unei generații care trăise două războaie mondiale și căuta o altă organizare a societății.
Pentru Tzara, revoluția artistică și revoluția socială păreau să aparțină aceluiași proces de eliberare a omului.
Istoria avea să arate că relația dintre ele era mult mai complicată.
Ce ne mai spune astăzi Tristan Tzara?
La aproape opt decenii de la publicarea acestui eseu, cred că textul își păstrează interesul din mai multe motive.
Mai întâi, pentru că ne propune o lectură a lui Picasso care depășește admirația pentru originalitatea sa artistică.
Apoi, pentru că ne permite să descoperim un Tristan Tzara diferit de imaginea convențională a dadaistului provocator, preocupat să scandalizeze publicul și să distrugă regulile literaturii.
În 1948, Tzara apare ca un intelectual care încearcă să identifice o anumită coerență a marilor transformări artistice.
În sfârșit, eseul ne amintește de contribuția extraordinară a unor creatori originari din România la cultura universală.
Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner, Marcel Iancu sau Benjamin Fondane au participat, fiecare în felul său, la marile experiențe ale modernității europene.
Nu au fost simpli spectatori ai schimbărilor culturale. Au fost printre cei care le-au provocat.
Poate că ar trebui să ne amintim mai des acest lucru.
Există și o întrebare mai generală pe care lectura textului mi-a sugerat-o.
Într-o epocă în care tehnologia, inclusiv inteligența artificială, modifică rapid mijloacele de creație și de comunicare, mai este valabilă ideea lui Tzara că actul artistic este intim legat de actul gândirii?
Eu cred că da.
Instrumentele se schimbă, dar problema fundamentală rămâne aceeași: capacitatea omului de a transforma experiența în cunoaștere și cunoașterea în creație.
Picasso a schimbat felul în care privim lumea. Tristan Tzara a încercat să explice de ce această schimbare era necesară.
Iar întâlnirea lor intelectuală, consemnată într-un volum Skira din 1948, ne oferă și astăzi un prilej de reflecție.
Poate că adevărata revoluție în artă nu constă în a picta altfel lumea, ci în a-i învăța pe oameni să o privească altfel.
