„Prima News dă startul, în ziua de Crăciun, unui demers jurnalistic unic. Din 25 decembrie, la ora 20.00, în emisiunea Proiect de ţară: România, cei care au decis destinele românilor după Revoluţia din 1989 vin să vorbească despre mandatul lor de prim-ministru, circumstanţele politice ale vremii şi hotărârile controversate luate atunci când de aflau în fruntea Guvernului.

Prima News a  comprimat 34 de ani de libertate în 2 săptămâni, timp în care 8 premieri ai României îşi prezintă proiectul lor de ţară. Ce au realizat, ce au reuşit, unde au greşit, cine i-a dat afară, care le-au fost duşmanii?  Aflăm totul, din 25 decembrie, la Proiect de ţară: România. Povestea lor este povestea României şi o vor spune, rând pe rând, Petre Roman, Adrian Năstase, Victor Ponta, Dacian Cioloş, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban şi Florin Cîţu.

Primul invitat este Petre Român, primul premier al României post comuniste. Deşi a avut un mandat scurt, numele lui a rămas scris în cărţile de istoriei, fiind alăturat Mineridelor, dar şi primele decizii politice luate după căderea lui Nicolae Ceauşescu.

Va urma, marti, 26 decembrie, fostul premier, Adrian Năstase”

Multa liniste zilele acestea. Doar câteva accidente de circulatie, buletine meteo, colinde si retete de mâncăruri. Incursiuni in vietile de familie ale oamenilor politici. Guverneaza legile nescrise ale Craciunului. Ne retragem fiecare in familie sau in scorburi de suflet, gandind la trecut (pe care il rescriem tot mai subiectiv) si sperand la viitor. Uraganul Pia si-a făcut de cap pe crestele muntilor. In Bucuresti, pare că se apropie primăvara.

Noi ne-am adunat cu copiii si nepotii. Unul din tot mai putinele momente cand reusim sa facem asta. E firesc, viata merge inainte. Probabil ca asa gandeau si parintii nostri…

Va urez sa aveti un Crăciun fericit si sarbatori care sa va hraneasca cu har si cu sperantă!

Zilele acestea, a apărut in librării, la Editura RAO, volumul 11 din seria Blog’n Roll, intitulat „Un spectator angajat”. Cuprinde o selectie a postărilor mele din anul 2019. O frescă interesantă a acelei perioade…

     Cartea Conflictul israeliano-palestinian este un volum  documentar ce cuprinde patru părți și două  anexe ce conțin evenimente prezentate cronologic, dar  și  informații,  comentarii și  analize ce merg  până la data de 12 noiembrie 2023.

 
     Partea I se referă la părțile în conflict și se intitulează Despre beligeranți: o prezentare a Statului Israel, „Statul Palestina”,Fâșia Gaza, precum  și organizațiile Hamas și Hezbolah (p. 7- 65) sunt bine descrise aceste entități de la etimologie, istorie, geografie, educație, demografie și religii, etc.

          De remarcat că regionimul Palestina provine din etnonimul filisteni – adică al unei populații de origine indo-europeană stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a  Mării Mediterane. Sursele egiptene au înregistrat acest popor sub numele de prst, iar în  Biblie locuitorii se numesc în ebraică פְלִשְׁתִּים pliștim, iar colectivul, populația, „Peleșet”, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” „παλαιστινη” și în latină „Palaestina” (p. 31).

     Partea a II-a (p. 75-97)  se referă la Istoria Conflictului israeliano- palestinian și prezintă originile, contextul istoric, istoricul conflictului  și evoluţiile conflictului.
     Referindu-ne la  istoricul teritoriilor Palestinei se ştie că dorinţa evreilor de a se întoarce acolo unde considerau că este teritoriul statului lor a fost prima dată exprimată pe timpul exilului în Babilon, devenind o temă universală evreiască după distrugerea Ierusalimului de către romani, în anii 70 e.n. şi în timpul pribegiei lor.

     La sfârşitul secolului al XIX–lea, Theodore Herzel a fondat mişcarea sionistă, care îşi propunea aşezarea evreilor în Palestina, atunci parte a Imperiului Otoman. În 1897, primul Congres Sionist, desfăşurat la Basel, declara că obiectivul sionismului era „să creeze, pentru poporul evreu, un cămin în Palestina, apărat de dreptul public”, prin ruperea Palestinei de Imperiul Otoman şi transformarea acesteia într-un stat evreu. În concepţia acelor vremuri, poporul palestinian nu se putea bucura de dreptul de a avea un stat arab propriu, nefiind menţionat în planurile de renaştere ale statului evreu.
    Conflictul de lungă durată pe care îl analizăm în mod succint, a îmbrăcat şi forme complexe de „ciocnire violentă de civilizaţii”. Palestinienii par încă ataşaţi, inclusiv, structurilor tradiţionale de clan şi trib şi valorilor Islamului moderat sau radical. Multă vreme, naţionalismul laic a galvanizat masele de luptători. Ultimele decenii s-au remarcat prin sporirea influenţei grupărilor fundamentalist islamice (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah, etc.), în detrimentul celor de orientare laică şi chiar arab-socialistă (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei).

     De cealaltă parte, Israelul s-a edificat rapid, respectând un model de dezvoltare occidental democratic, dominat de partide laice de centru, dreapta şi stânga.
     Condiţiile concrete ale înfiinţării şi apărării Statului Israel au impus organizarea lui pe solide baze economico-politice şi militare, pe strategia ripostei preventive armate, generale şi rapide.

    În paralel cu ascensiunea fundamentalismului islamic arab şi arab-palestinian, a crescut şi în Israel influenţa dreptei radicale şi a partidelor religioase. Motivaţia religioasă a alimentat, deci, considerabil conflictul armat, radicalizând grupările beligerante şi sporind gradul de violenţă iraţională al ciocnirilor directe.

      În acest interval de timp, palestinienii s-au organizat tot mai evident pe criterii militare, în taberele de refugiaţi şi în localităţile din Fâşia Gaza şi Cisiordania.

     Situaţia din Orientul Mijlociu este legată de conflictul arabo-israelian, care îşi are originile în problema palestiniană, comunitatea arabă şi cea evreiască revendicând  acelaşi teritoriu.

     În aprilie 1947, Marea Britanie, neputând găsi o soluţie acceptabilă pentru ambele comunităţi, care numărau împreună în jur de 2 milioane, a înaintat problema spre soluţionare Adunării Generale a ONU. Un comitet special, numit de către Adunarea Generală, însărcinat să facă recomandări pentru reglementarea statutului, a propus împărţirea teritoriului şi formarea unui stat arab şi a unui stat evreu, precum şi acordarea unui statut internaţional oraşului Ierusalim.

     La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a votat împărţirea Palestinei                            într-un stat evreu (56% din teritoriu sub mandat britanic) şi un stat arab (44%), fără a supune acestei împărţiri Ierusalimul, plasat sub regim internaţional. Adunarea Generală a ONU, din 14 mai 1948, a decis să numească un mediator pentru Palestina care să promoveze rezolvarea paşnică a diferendelor. În aceeaşi zi, Marea Britanie a renunţat la mandatul său asupra Palestinei, iar Agenţia Evreiască a proclamat statul Israel, pe teritoriul alocat prin planul de împărţire a Palestinei. În zilele următoare, armate din statele arabe vecine intră pe teritoriul israelian, angajând lupte cu forţe israeliene.
     La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU hotăra încetarea mandatului britanic în Palestina şi înfiinţarea unui stat arab şi a unui stat israelian. Liga Arabă (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak, Arabia Saudită) a refuzat, însă, să recunoască legitimitatea rezoluţiei forului internaţional. În aceste condiţii, autorităţile evreieşti au proclamat independenţa statului Israel, la 14 mai 1948. Ca efect, a izbucnit un prim război israeliano-arab (1948-1949), ce s-a încheiat cu o „neaşteptată şi categorică victorie” a Israelului; în cursul luptelor, teritoriul „viitorului stat palestinian” a fost ocupat de israelieni şi iordanieni (Israelul ia sub control 6 700 km² din Teritoriile Palestiniene, iar Iordania, estul Palestinei „britanice”). Parte din populaţia palestiniană s-a refugiat în ţările arabe vecine, mai ales în Iordania şi Liban.

     Statele beligerante au semnat doar armistiţii (1949), aşa încât s-a luat doar o „pauză în război”. Au urmat conflictele din 1956, 1967 şi 1973. Astfel că în iunie 1967, Israelul a ocupat Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza,  ocupaţia fiind de o colonizare care s-a accelerat după venirea la putere a dreptei.

     Prin Războiul de 6 zile din iunie 1967 – provocat de vecinii arabi – Israelul a ocupat Peninsula Sinai, Cisiordania, Înălţimile Golan şi Ierusalimul de Est. 

     Pe fundalul războiului civil din Liban, forţe de elită israeliene au pătruns în această ţară (6 iunie 1982), au decimat bazele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (înfiinţată în 1964) din sud şi centru şi marile unităţi siriene din Valea Bekaa; între 26 iunie-3 septembrie 1982, Beirutul a fost pentru scurt timp supus unei blocade complete. În final, israelienii s-au retras, sirienii preluând controlul Libanului şi impunând un regim favorabil Damascului (150 000 creştini s-au refugiat în exterior).

     După ce Egiptul a încheiat pacea cu Israelul (1979) şi a recuperat Sinaiul, a venit rândul palestinienilor să intre masiv în luptă în prima linie, pe propriul lor teritoriu. În Cisiordania şi Fâşia Gaza s-a aprins, din 1987, Intifada (revolta populară a palestinienilor), combinată cu un adevărat „război de gherilă” susţinut de la bazele din Liban şi Siria. Iordania a semnat pacea cu Israelul în 1994. Structura politico-militară israeliană s-a adaptat totuşi prompt acţiunilor de „insubordonare civilă violentă”, gherilă şi antigherilă (1987-2004). Libanul, Siria şi parţial Iordania au continuat să alimenteze rezistenţa anti-israeliană, un rol tot mai evident revenind şi grupărilor Hamas şi Hezbollah, ultima agreată şi de conducerea islamică de la Teheran. Abia sfârşitul anului 2004, deschidea perspective încurajatoare pentru încetarea „războiului arabo-israelian” izbucnit în 1948

     Dimensiunea internaţională a unui conflict local

     La o examinare superficială, războiul arabo-israelian pare o permanentă şi epuizantă măsurare de forţe între Israel, Iordania, Egipt, Siria şi Liban şi formaţiunile de luptă palestiniene. Abordarea mai nuanţată şi mai largă a problematicii respective evidenţiază amplitudinile regionale şi globale ale acestui război.

     Conflictul de lungă durată pe care îl analizăm în mod succint, a îmbrăcat şi forme complexe de „ciocnire violentă de civilizaţii”. 

     Înainte de 1947, palestinienii, libanezii, egiptenii, iordanienii şi israelienii au avut o sumedenie de experienţe civilizaţionale comune. Astăzi, cel puţin, când există riscul extinderii conflictului este  tot mai evident că viitorul economic al regiunii preponderent arabe nu poate fi separat de Israel şi Occident. Ura şi fanatismul au pus însă în surdină o astfel de abordare logică a relaţiilor israeliano-palestiniene.

     Este trist că și în prezent datorită atacurilor Hamas, israelienii şi palestinienii se înfruntă cu arma în mână. Războiul le-a marcat adânc istoria recentă şi psihologia.

     Astăzi, ambele popoare speră într-o pace mult aşteptată de comunitatea internaţională.  A înţelege şansele acestei păci înseamnă a cunoaşte cauzele conflictului, motivaţiile sale reale şi jocul diferiţilor actori internaţionali.

Colonel ® Dr Tiberiu TANASE, Lector univ. asociat Universitatea Româno-Americană

Secretar al DIS/CRIFST al Academiei Române

Membru  al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului  Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST  al Academiei Române,  redactor la revista Studii și Comunicări.