„Lectiile neinvatate ale războiului din Vietnam”. Incepe o nouă serie de dezbateri la Fundatie

Fundaţia Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice, 12 februarie 2019, orele 16:30

Dezbaterea  Lecțiile neînvățate ale războiului din Vietnam

Invitaţi speciali:

g-ral Mihail E. IONESCU, directorul Institutului pentru studii politice de apărare și istorie militară

Corneliu VLAD, publicist

Nguyen Cong Dinh, doctorand

Moderator: dl. Adrian NĂSTASE, preşedintele FET

„Implicarea Americii în Vietnam a început în secret. S-a încheiat 30 de ani mai târziu cu un eșec, în văzul întregii lumi. A început cu intenții bune, de către oameni cumsecade, din neînțelegeri fatale, din prea multă încredere de sine a Americii și din calcule greșite în contextul Războiului Rece. Și s-a prelungit deoarece părea că e mai ușor să continue decât să se admită că fusese provocat de niște decizii tragice luate de cinci președinți americani din ambele tabere politice. 58.000 de soldați americani au murit. Cel puțin 250.000 de soldați sud-vietnamezi au murit și ei în acest conflict. La fel și peste 1.000.000 de soldați ai armatei nord-vietnameze și ai gherilelor Viet Cong. Se presupune că două milioane de civili atât din nord, cât și din sud, au pierit, precum și alte zeci de mii din Laos și Cambodgia.

Războiul din Vietnam, o tragedie în cinci acte[1]

Războiul din Vietnam este cea mai dureroasă amintire din istoria Americii, întrecută doar de Războiul Civil. Nu pentru că a fost singurul război pierdut vreodată de americani, ci pentru că a fost un război purtat fără sens pentru prea mult timp, cu prea multe victime, din cauza greșelilor continue ale administrației. De aceea, războiul din Vietnam a și schimbat radical relația dintre poporul american și guvern, dar pentru asta a fost nevoie de greșelile succesive a cinci președinți și 58.000 de soldați morți.

Politologul american John G. Stoessinger a numit războiul din Vietnam o tragedie în cinci acte, fiecare condus de câte un președinte care, neînțelegând realitatea conflictului din Indochina și orbit fie de speranțe, fie de teamă, a adâncit și mai mult America în cea mai profundă criză din istoria sa modernă. Potrivit lui Stoessinger, fiecare dintre cei cinci președinți au luat decizii care au dus la escaladarea războiului și, în fond, la dezastrul final. Care au fost acestea?

Truman vede în Asia o a doua Europă

Inițial, președintele Truman, preocupat de problemele din Europa, nu a intervenit activ în Indochina, regiune în care principalele probleme erau de ordin colonial. Însă, ca adversar al colonialismului, Truman a privit favorabil lupta naționalistă a lui Ho Chi Minh și i-a îndemnat pe francezi să încheie conflictul. Abia în anii ’50 percepția președintelui asupra spațiului indochinez s-a schimbat, dar nu pe baza evenimentelor locale, ci a evoluției situației din Europa. Să punem situația în context: Războiul Rece începuse oficial, americanii se confruntaseră în Europa cu criza grecească, cu criza Berlinului și cu preluarea puterii de către comuniști în toate statele est-europene. Ca atare, după noua diviziune Est-Vest, președintele Truman – și americanii în general – a început să privească lumea după această schemă, ajungând la concluzia că și Asia trebuie tratată la fel. Ca atare, frontierele lumii libere au fost extinse și în spațiul asiatic. Apoi, după victoria comunistă din China, Ho Chi Minh a devenit dintr-o dată agent al Moscovei, iar lupta anticolonială din Indochina parte a războiului comunism-anticomunism.

Americanii și-au reevaluat astfel percepția asupra spațiului asiatic, pe care îl integrează schemei de gândire a Războiului Rece. Prin urmare, din promotori ai anticolonialismului specific Indochinei, americanii ajung să se opună mișcării lui Ho Chi Minh văzând în ea doar un asalt comunist. Astfel, SUA a început să acorde sprijin financiar Franței în războiul din Indochina. În mai 1950, francezii primesc 23 milioane de dolari asistență economică și alte 15 milioane în ajutor militar, iar Franța a ajuns să fie privită drept luptător în lupta anticomunistă. Ulterior, sumele vor fi majorate treptat.

Ceea ce a făcut președintele Truman la începutul anilor ’50 a fost să transfere imaginea Războiului Rece din Europa asupra Asiei de Sud-Est și să-și bazeze politica externă pe această analogie superficială care ignora complet realitățile din Indochina.

Eisenhower continuă lupta Franței

Succesorul lui Truman, Dwight E. Eisenhower, și secretarul său de stat, John Foster Dulles, erau convinși că, așa cum o făcuseră și în Coreea, chinezii vor interveni în lupta din Indochina de partea lui Ho Chi Minh. Ca atare, au sporit ajutorul militar acordat Franței până la suma de 500 mil. de dolari în 1953 și 1 miliard în 1954, ajungând să acopere jumătate din costurile totale ale războiului. Americanii au ajuns astfel să fie și mai implicați în conflictul asiatic, din cauza unei percepții greșite asupra intențiilor chineze. China nu intenționa să mai intervină în acest conflict și a acordat asistență vietnamezilor doar cât să poată păstra echilibrul în luptă.

În 1954, confruntați cu asediul de la Dien Bien Phu, francezii au cerut intervenția directă a americanilor, pe care Eisenhower o refuză (în ciuda opoziției vice-președintelui și a liderilor militari). În același ani, războiul împotriva Franței ia oficial sfârșit prin acordul de la Geneva, iar americanii sprijină creareaunei Organizații a Asiei de Sud-Est (SEATO).

La Geneva, s-a decis crearea a trei state independente, Laos, Cambodgia și Vietnam, acesta din urmă fiind împărțit în două, după modelul coreean, pe linia paralelei 17. Forțele Vietminh se regrupau la nord de această linie, în timp ce sudul se grupa în jurul fostei administrații coloniale. S-a decis însă ca, în doi ani, să fie organizate alegeri pentru unificarea politică a statului. Americanii au păstrat o atitudine ambivalentă față de problemele negociate în cadrul conferinței, ei nesemnând acordurile finale, cu promisiunea totuși că nu vor lua măsuri pentru perturbarea înțelegerii. În același timp, administrația Eisenhower a căutat o soluție separată pentru protejarea Asiei de Sud-Est de amenințarea comunistă, sub forma SEATO (Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est), creată după model NATO ca organizație de securitate colectivă. În această organizație au fost incluse noile state Cambodgia, Laos și Vietnamul de Sud, perceput deci ca stat separat. În opinia lui Ho Chi Minh, această schemă gândită de americani era menită să-i anuleze influența în Vietnamul de Sud;cu toate acestea, el își retrage forțele, convins că la alegerile ce urmau să fie organizate în doi ani va câștiga (și americanii credeau același lucru!).

Între timp, în Vietnamul de Sud a venit la putere Ngo Dinh Diem, autoproclamatul Împărat Bao Dai, pe care americanii îl sprijină în proclamarea Republicii Vietnamului (octombrie 1955). Între 1954-1956, americanii încearcă să consolideze regimul lui Diem, în timp ce Ho Chi Minh negociază cu chinezii și sovieticii tratate de prietenie și asistență mutuală. În 1955, cu un an înainte de alegerile programate, Diem a declarat că, din moment ce Vietnamul de Sud nu semnase acordul de la Geneva, nu urma să permită organizarea alegerilor în condițiile specificate și că, din moment ce în Nord libertățile erau suprimate, nu se putea organiza o campanie electorală corespunzătoare. Ho Chi Minh, care se baza pe succesul electoral, a răspuns prin demararea programului de pregătire pentru războiul de gherilă.

Până la sfârșitul președinției lui Eisenhower, administrația americană a continuat să sprijine Vietnamul de Sud, trimițând aici, până în 1960, aproape 1000 de consilieri militari. Eisenhower și Dulles, ignorând lecția înfrângerii Franței, au decis să preia ei povara Vietnamului, în numele datoriei de a opri avansul comunismului, chiar și în această țară îndepărtată și săracă, ce nu reprezinta sub nicio formă o amenințare pentru SUA.

Kennedy sporește asistența militară

În timpul mandatului său incomplet, președintele Kennedy și-a implicat și mai mult țara în Vietnam, chiar dacă – după eșecul din Cuba și întâlnirea cu Hrușciov de la Viena – era relativ sceptic cu privire la posibilitatea unei victorii militare decisive. A cedat însă presiunii din partea consilierilor săi militari și, chiar dacă a fost ferm în refuzul de a trimite soldați în Vietnam, a făcut ca implicarea marginală a americanilor în Vietnam să devină, treptat, implicare totală.

Un rol important în conturarea politicii americane în această perioadă l-a jucat vice-președintele Lyndon Johnson, pe care Kennedy îl trimite, în aprilie 1961, într-o vizită în Vietnamul de Sud. Johnson va insista apoi ca SUA să-l sprijine în continuare pe liderul sud-vietnamez, chiar și după ce devenise clar că regimul său aluneca spre tiranie. La fel de importantă a fost influența raportului Rostow-Taylor, realizat de reprezentanții speciali ai președintelui trimiși în Vietnam pentru documentare. Cei doi au recomandat trimiterea a 8.090 de soldați în Vietnam și folosirea forței aviatice americane pentru „salvarea” Vietnamului. Mai mult, raportul concluziona că terenul de luptă nu este neapărat foarte dificil, comparabil cu cel din Coreea (cât de tare s-au înșelat…). În acel moment, subsecretarul de stat pentru probleme economice, George Ball, l-a avertizat pe președinte că dacă trimite chiar și 8000 de soldați în Vietnam, în curând va ajunge să trimită sute de mii, căci implicarea activă a soldaților americani va schimba radical natura războiului. Avertismentul lui Ball a rămas însă fără ecou.

În cele din urmă, Kennedy a autorizat trimiterea a 15.000 de consilieri militari și unități de sprijin. Armata sud-vietnameză nu făcea însă față luptătorilor de gherilă ale Vietminh-ului. Cu toate acestea, secretarul apărării Robert McNamara era convins că americanii vor câștiga. Însă pe parcursul anului 1963, regimul Diem s-a radicalizat și mai mult și s-a pus problema unei lovituri de stat, pe care americanii au fost sfătuiți să o permită. Soarta a făcut ca atât Kennedy, cât și Diem să fie asasinați în toamna acelui an, astfel că situația din Vietnam s-a schimbat din nou.

Greșeala administrației Kennedy, în 1960-1963, a fost de a-i subestima pe luptătorii lui Ho Chi Minh și de a vedea în conflictul din Vietnam o nouă Coree. Numai că războiul din Coreea fusese, totuși, un război convențional, în timp ce în Vietnam a dominat lupta de gherilă. Astfel, americanii au făcut greșeala de a crede că armele și tehnologia lor, acordate cu generozitate forțelor sud-vietnameze, vor înfrânge „armata de țărani” a lui Ho Chi Minh.

Lyndon Johnson și catastrofa americană

Lyndon Johnson, ajuns președinte după moartea lui Kennedy, a fost cel care a luat decizia de a trimite soldați americani în Vietnam, implicând astfel SUA într-un război sortit eșecului. Noul președinte a continuat seria de greșeli cauzate de percepții greșite, numai că de data aceasta deciziile sale vor aduce America în pragul unei catastrofe naționale. La sfârșitul mandatului său, în ciuda trimiterii a 500.000 soldați în Vietnam și a bombardamentelor necruțătoare, inamicul – acela perceput drept slab – încă nu fusese învins. În schimb, societatea americană era mai divizată ca niciodată.

La câteva luni după preluarea funcției supreme, lui Johnson îi este prezentat un memorandum al șefilor de stat major, care îi cer să crească și mai mult nivelul de implicare în războiul din Vietnam, recomandând bombardamentele aeriene pentru îngenuncherea inamicului. Problema era că Vietnamul de Nord nu avea să fie afectat atât de mult de bombardamente, căci mai importante decât economia și industria erau componenta naționalistă care-i împingea pe oameni la luptă și componenta comunistă ce păstra unitatea și organizarea statului.

Țelurile americane în Vietnamul de Sud, formulate de John McNaughton:

–        70%-evitarea unei înfrângeri umilitoare

–        20%-menținerea teritoriilor sud-vietnameze în afara controlului chinez

–        10%-oferirea poporului sud-vietnamez un trai mai bun și mai liber

Operațiunile de bombardament încep oficial după un incident din golful Tonkin: americanii au susținut că două nave americane fuseseră atacate de nord-vietnamezi în ape neutre. Trei decenii mai târziu, o anchetă avea să arate că atacul nu avusese loc, și că președintele a mințit atât Congresul, cât și pe americani, pentru a obține aprobarea pentru a porni oficial războiul. Timp de trei ani, cu autorizația președintelui Johnson (sprijinit de McNamara, Dean Rush și McGeorge Bundy), forțele americane vor bombarda aproape constant Vietnamul de Nord, însă fără efectul scontat, căci Ho Chi Minh a răspuns prin intensificarea activitităților de gherilă. Prin urmare, pentru că aceste activități nu puteau fi oprite prin bombardamente, s-a ajuns la decizia crucială de a trimite soldați americani pe câmpul de luptă.

În aprilie 1965, liderii militari au recomandat trimiterea unui număr de 50.000 de soldați; o lună mai târziu se vorbea deja de 80.000 de soldați, iar în iunie de 200.000. Johnson și-a dat seama încotro se îndreaptă situația și, cu toate acestea, a acceptat, căzând în capcana generalilor, care au început să ceară din ce în ce mai mulți oameni. Între timp, confruntați cu eșecul din Vietnam, aproape toți consilierii și intelectualii apropiați președintelui s-au îndepărtat de acesta. Dintre ei, McNamara, la scurt timp înainte de părăsirea Departamentului Apărării, a ordonat realizarea unui studiu exhaustiv pe baza tuturor materialelor legate de Vietnam începând cu anii ’40. Raportul, cunoscut drept The Pentagon Papers, era intitulat United States – Vietnam Relations, 1945–1967: A Study Prepared by the Department of Defense, a demonstrat adevăratul nivel al dramei vietnameze. Succesorul lui McNamara, Clifford, a reușit în final să-l facă pe Johnson să realizeze dimensiunea catastrofei în care își împinsese țara. Aceasta a devenit oricum clară la începutul anului 1968, odată cu ofensiva Tet, una dintre cele mai mari campanii ale războiului, care a arătat publicului american că, în ciuda eforturilor ce li s-au cerut din partea guvernului, Statele Unite suferă mai mult pe câmpul de luptă decât vietnamezii.

Confruntat cu acest eșec, Johnson s-a retras din cursa prezidențială, înțelegând că nu avea nicio șansă de a mai reveni la Casa Albă. Greșeala sa a fost de a ignora complet realitățile vietnameze și de a se lăsa condus, în același timp, de percepțiile greșite pe care le avea asupra acestui spațiu. Pentru acest președinte, singurul lucru care conta era lupta împotriva comunismului, fără a înțelege că, în termeni vietnamezi, problema era cea a războiului revoluționar/anti-revoluționar. Tot din acest motiv, administrația Johnson nu a înțeles diferența esențială dintre Vietnamul de Nord și cel de Sud: soldații lui Ho Chi Minh erau dispuși să lupte până la moarte în numele revoluției, în timp ce soldații sud-vietnamezi nu aveau o cauză precisă pentru care să fie dispuși să-și dea viața. Apoi, o altă greșeală a lui Johnson a fost de a-l subestima pe Ho Chi Minh, un om care nu s-a lăsat învins de demonstrațiile de forță ale americanilor. Liderul vietnamez le-a insuflat oamenilor săi voința de a lupta până la capăt, ceea ce i-a pus pe americani în fața unei dileme profunde: fie se retrăgeau, adică acceptau înfrângerea, fie recurgeau la singura metodă pe care o credeau în stare de a le aduce victoria – escaladarea masivă a conflictului până la punctul de a distruge complet, prin bombardamente, o țară întreagă. Însă asta însemna genocid, aducea aminte de distrugerile celui de-Al Doilea Război Mondial, și nimeni nu-și putea asuma o asemenea decizie.

Nixon încheie cercul

Prin urmare, decizia finală a revenit succesorului lui Johnson, Richard Nixon. Împreună cu Henry Kissinger, aceștia au dezvoltat o politică de „vietnamizare”, adică de retragere treptată a americanilor și predare a responsabilității către sud-vietnamezi. Intenția era de a se retrage din conflict și de a lăsa în spate un guvern sud-vietnamez anticomunist stabil.

Retragerea americană începe în iunie 1969, însă pe măsură ce în Vietnam rămâneau din ce în ce mai puțini soldați americani, forțele comuniste deveneau mai puternice, riscând să răstoarne complet regimul de la Saigon. Administrația Nixon răspunde la această provocare pe două direcții: distrugerea sanctuarelor comuniste din Laos și Cambodgia și revenirea la bombardamentele aeriene. Asta a făcut ca, paradoxal, războiul să devină din ce în ce mai feroce.

În iulie 1969, Nixon lansează doctrina ce-i poartă numele, anunțând că, pe viitor, Statele Unite vor evita conflictele de tip Vietnam limitându-și sprijinul doar la asistență economică și militară, fără participare activă în luptă. Între timp, au început și negocierile pentru pace de la Paris. Speranța că războiul se va termina curând a dispărut repede: în ianuarie 1970 americanii reiau bombardamentele asupra Nordului, iar în aprilie Nixon anunță o „incursiune” armată în Cambodgia menită să scurteze războiul. În vară, bombardamentele sunt oprite, iar ofensiva din Cambodgia e declarată un succes. Negocierile de la Paris au continuat, dar cu greu, în timp ce luptele din Vietnam au continuat. În martie 1972, vietnamezii lansează o nouă mare ofensivă, la care Nixon răspunde prin bombardarea feroce a Hanoiului și Haiphongului.

În 1972, Vietmanul de Nord a pierdut, practic, sprijinul celor două mari state comuniste, China și Uniunea Sovietică, acestea fiind mai degrabă interesate de îmbunătățirea relațiilor cu SUA. De partea cealaltă, americanii erau disperați să termine odată acest conflict. Se putea ajunge, așadar, la un armistițiu de compromis, dorit de ambele părți. Însă a urmat un nou rând de bombardamente ordonate de Nixon în decembrie 1972, criticate în întreaga lume pentru ferocitatea lor. La sfârșitul lunii, atacul a fost oprit, iar negocierile reluate pentru ca, în sfârșit, în ianuarie 1973 – după aproape de trei decenii de război – să fie declarat un armistițiu.

Practic, prin acordurile de la Paris în Vietnam s-a restaurat starea din 1954, de după Geneva. Toate eforturile americane fuseseră zadarnice: în scurt timp, Vietnamul de Sud avea să fie cucerit de forțele nord-vietnameze, iar țara unificată sub un regim comunist.

Concluzii

Pentru Statele Unite, războiul din Vietnam a fost o catastrofă. Una care putea fi evitată dacă cei cinci președinți care au condus țara între 1950 și 1973 nu ar fi luat decizii importante de politică externă bazate pe temeri, pe speranțe nefondate și percepții greșite. Rezultatul? Aproape 60.000 de soldați americani morți, sute de mii de răniți și o societate aflată în criză profundă.

Marea întrebare, la care nu putem răspunde, este dacă războiul a meritat sau dacă ar fi fost de preferat o victorie comunistă din start. Probabil că un Vietnam comunist încă din anii ’50 n-ar fi schimbat prea mult balanța puterii a Războiului Rece:având în vedere personalitatea lui Ho Chi Minh, acesta avea mari șanse să se transforme într-un Tito asiatic, care să urmărească o politică de independență prietenoasă față de Moscova și Beijing. Statele Unite ar fi putut să conviețuiască fără probleme cu o astfel e Iugoslavie a estului, iar marea catastrofă națională – atât în termeni economici, politici, sociali și spirituali – ar fi fost evitată.”

 

Activitatea Fundaţiei Europene Titulescu poate fi urmărită pe site-ul nostru (www.titulescu.eu), pe Facebook (www.facebook.com/FundatiaEuropeanaTitulescu), pe Twitter (twitter.com/FTitulescu), pe LinkedIn (Fundatia Europeana Titulescu) şi pe Google+ (Fundatia Titulescu).

Fundaţia Europeană Titulescu

Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1, Bucureşti, România; website: www.titulescu.eu; tel: 021 222 19 83; fax: 021 222 19 92; e-mail: fundatiatitulescu2013@gmail.com

[1] Sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-din-vietnam-o-

tragedie-in-cinci-acte

IMG_7983.jpg

14 gânduri despre “„Lectiile neinvatate ale războiului din Vietnam”. Incepe o nouă serie de dezbateri la Fundatie

  1. Materialul se află mai multe decât interesant.
    Aș îndrăzni să observ însă un oarece grad de părtinire…

    După cum.
    Pînă la urmă, pierderea războiului din Vietnam s-aflat la baza epocii Reagan. Iar istoria nu va scuti URSS de… Vietnamul ei, pentru ca, de asemenea, țara lui Ho Și Min să opteze pentru o raliere pașnică la valorile (fie și doar economice) ale americanilor.

    Apreciază

  2. Indiferent unde se poarta , un razboi ramane un razboi cu toate traumele , ororile si invatamintele care pot fi trase .
    Cu ceva vreme in urma am avut norocul sa gasesc pe internet o persoana ( dr. Grecu Dan Simion ) care documenteaza si pregateste o lucrare despre Istoria corespondentei militare romanesti din primul si al 2-lea razboi Mondial . Domnul acesta posteaza din cand in cand fragmente si documente din aceasta lucrare care este pur si simplu fascinanta ! Imi permit sa postez si eu pe acest blog cateva din fragmentele viitoarei lui lucrari care dpmdv ar trebui sa insemne lectura obligatorie pentru multi politicieni care incita la ura si la razboi :

    Alăturat o carte poștală deosebită, la care țin foarte mult, tipărită în onoarea eroului ardelean din primul război maiorul Victor Rus (Russ Viktor, născut în Prundu Bârgăului), comandantul unui companii de cercetare din armata Austro-Ungară cu care a săvârșit fapte de vitejie pe frontul bucovinean, contra rușilor, apoi în Italia (folosindu-și mica companie ca o unitate de gherilă). Frumos tipărită, are imprimată emblema lui Rus, are ștampila militară a unității sale (Detachement Russ, în cursul timpului a fost cunoscut și sub alte nume) și este scrisă … de maiorul Victor Rus personal (adresată lui Leon Daniello, proaspăt absolvent la acea dată, viitorul medic din Cluj, corespondent al Academiei)… Ștampilată la 10 iulie 1917 de oficiul poștal militar 435 (arondat Diviziei 74 Honvezi Infanterie). Câteva date puțin dramatizate găsiți într-un articol românesc din 2016, dar informații serioase găsiți pe o pagină maghiară dedicată Marelui Război, ambele linkuri mai jos:

    https://adevarul.ro/…/colonelul-victor-rusu-spai…/index.html

    https://nagyhaboru.blog.hu/…/russ_viktor_es_portyazo_kuloni…

    P.S. Au existat doar doi români care au dat numele lor unor unități militare austro-ungare: Victor Rus (compania / detașamentul Rus) și Dănilă Papp (Brigada Papp) !

    ……………………………………………………………………………………………………

    Ianuarie 1943 – Mesaj românesc din infernul de la Stalingrad.

    Așa arată o corespondență militară română expediată din încercuirea de la Stalingrad (nov. 1942 – ian. 1943, piesă deja din categoria rarităților). Este scrisă pe o carte poștală germană de un plutonier Gh. Pop soției sale Eliza Pop din Petroșani, nu demult căsătoriți (după cum scrie pe verso ”primul Crăciun din căsnicia noastră petrecut departe de voi„), militar din Regimentul 82 Infanterie, Divizia 20 Infanterie, cea care a fost încercuită în cvasi-totalitate de sovietici. Stânga-jos se vede cașetul militar al regimentului și cel al comandamentului diviziei de la gara Basargino (cel cu Cenzurat), expediția a fost făcută prin oficiul poștal militar al diviziei, OPM nr. 135, la 5 ianuarie 1943 (textul este din 28 decembrie, dar timp de o săptămână nu a fost posibilă trimiterea din cauza vremii sau situației operative urmare a ocupării de către ruși a aeroportului exterior Morozovskaia). Este CEA MAI TÂRZIE corespondență românească cunoscută din încercuirea de la Stalingrad și probabil printre ultimele posibile (la 16 ianuarie 1943 rușii ocupă aerodromul Pitomnik, singura legătură cu exteriorul). Singura posibilitate de expediție poștală era așadar prin poșta aeriană militară germană, motiv pentru care corespondența era raționalizată, trebuind să poarte obligatoriu câte o marcă poștală albastră germană pentru acest serviciu (Luftfeldpostmarke). Și militarii români au primit câte 4 mărci poștale lunar. Expedierea par avion peste încercuire a avut loc de pe aerodromul Pitomnik probabil până la noul aeroport exterior de la Rostov (după ocuparea celui de la Morozovskaia). Aici cartea poștală este livrată din nou poștei militare române, fiind transportată în țară tot prin avion prin preluarea sa la 8 ianuarie de către Gruparea Aeriană de Luptă (care folosea ștampila Oficiului Poștal Militar nr. 10 și se afla probabil la Novocerkask sau poate chiar la Rostov, ceea ce ar explica preluarea imediată). Câteva zile mai târziu, la 31 ianuarie 1943 trupele din sudul încercuirii, incluzând Divizia 20 Infanterie, au fost luate în prizonierat.

    ………………………………………………………………………………..

    Și tot de la Divizia 2 Munte, din Crimeea (de această dată din zona Karasubazar, din vremurile mai liniștite ale lunii mai 1943). O mică operă de artă populară, artă naivă pe o carte poștală ! Expeditor un soldat-țăran din Roșia Nouă, comuna Petriș, jud. Arad, pentru care și receptarea realității e la un alt nivel: ”Pe aici e frumos, dealurile ca Cuca Hașchii și cântă cucu ca la noi”

    ……………………………………………………………………………………..

    ”Scumpii mei părinți… am aflat căci sunteți bine și sănătoși atât Dvs cât și vitele noastre dragi„
    Tocmai scanez un lot de corespondență trimisă de pe frontul Crimeei (1944) de un sergent isteț din satul Rădulești, comuna Dobra, membru al Batalionului 16 Vânători de Munte (Divizia 2 Munte), unde pe lângă informații interesante și fraza adorabilă de mai sus (care sintetizează perfect universul țăranilor-soldați români din ambele războaie) am găsit și două fotografii decupate dintr-o revistă (posibil Signalul românesc) în care este evidențiat colonelul Ioan Eitl, la acea dată comandantul Batalionului 16 V.M. Hațeg. Le reproduc alăturat, poate sunt mai puțin sau deloc cunoscute.

    ………………………………………………………………………………………..

    O carte poștală sovietică (de ”captură„) folosită în corespondența unui militar din Divizia 13 Infanterie română (7 septembrie 1941, Transnistria). După o victorie chinuită la Odesa în octombrie 1941, în a doua parte a campaniei din est Divizia 13 va fi hărțuită și atacată continuu la Stalingrad în lunile octombrie – noiembrie 1942 (pierzând aproape 50% din personal înaintea marii ofensive sovietice) fiind apoi total nimicită după atacul frontal blindat din 19 noiembrie 1942 (aici sovieticii au socotit că este punctul cel mai vulnerabil din întreg frontul de la Cotul Donului, și nu au greșit, din păcate pentru noi).

    ………………………………………………………………………………………

    Tocmai ce am găsit printre vechiturile ce le sortez profitând de zilele libere, un plic foarte interesant, deși puțin spectaculos la prima vedere. E trimis în iunie 1917 de soția unui Pop Janos din Hărman (Szászhermány) pe adresa unui membru de familie, Pop Victor, la ”Honvéd hadosztály bíróság Kolozsvár”, adică Tribunalul Diviziei de Honvezi din Cluj. Pe verso este aplicată o ștampilă a acestei instituții (M. KIR. KOLOZSVARI HONVED HADOSZTALY BIROSAG), cu roul de cenzură poștală. Apariția unei asemenea adrese în cazul unui român ardelean din 1917 trebuie să fie un semnal major de alarmă pentru un colecționar de istorie poștală. Așa că am fugit la prietenul Google și dintr-un click totul s-a lămurit: plicul este un document rarisim cu privire la românii ardeleni condamnați în anii 1916-1917 de instanțele austro-ungare pentru spionaj sau trădare, el este adresat lui Victor Pop, condamnat la moarte în febuarie 1917 pentru complicitate la furnizarea de informații Armatei Române. Dar mai bine să extrag textul relevant dintr-un articol apărut de-abia de o lună în Gazeta de Cluj, voi da și link-ul mai jos:

    ”Printre personalitățile care au contribuit la realizarea Marii Uniri se numără și un avocat care a fost condamnat la moarte de Curtea Marţială a Diviziei V a armatei de honvezi din Cluj, Zaharia Muntean, condamnat la moarte în 1916 de autorităţile austro-ungare. Motivul: furnizarea de informaţii Armatei Române. Avocatul Zaharia Muntean, prin intermediul locotenentului român Aurel Bogdan, din Regimentul austro-ungar 50 infanterie, cu staţiunea permanentă în cetatea Alba Iulia, a strâns informaţii complete privind lucrările genistice de pe malul Mureşului şi, împreună cu acesta, a întocmit schiţe ale amplasamentelor. Apelând şi la farmacistul VICTOR POP din oraş, acesta l-a pus în legătură cu fratele său David Pop, dascăl în Hărman (lângă Braşov), prin intermediul căruia întreaga documentaţie a fost predată armatei române de peste Carpaţi. Acţiunea fiind, până la urmă, descoperită de către autorităţile maghiare, avocatul Zaharia Muntean, împreună cu alţi 15 intelectuali români au fost arestaţi şi predaţi, spre judecare, Curţii Marţiale a Diviziei V a armatei de honvezi din Cluj. După o anchetă, care a durat de la 6 decembrie 1916 până la 8 februarie 1917, s-a pronunţat sentinţa de „condamnare la moarte prin ştreang” a lui Zaharia Muntean, VICTOR POP şi a altor 7 inculpaţi. Din fericire sentinţa nu s-a executat imediat, iar în urma a două recursuri ea s-a amânat până în primăvara anului 1918, când a fost declarată definitivă. Cum situaţia politică şi militară a devenit nefavorabilă Austro-Ungariei, împăratul Carol I a acceptat cererea de graţiere a celor 9 condamnaţi la moarte de la Cluj, fiind aprobată abia în luna octombrie 1918, când monarhia austro-ungară a intrat în plin proces de destrămare”

    Într-un ziar din epocă din Hódmezővásárhely am găsit numele tuturor celor condamnați: Coman Ioan, Cristelean Romulus – învățător din Râșnov, Pompilius – învățător din Zărnești, dr. Muntean Zaharia – avocat din Alba Iulia, Pop Victor – farmacist din Alba Iulia, Pop David – preot din Hărman, Baca Coman – preot din Poplaca, Hamzea Miklos – învățător din Vidombac, Boita Spiridon – fost pretor (szolgabíró) în Brașov

    Link1: http://gazetadecluj.ro/avocatul-zaharia-munteanu-una-dintr…/
    Link 2: http://katalogus.nlvk.hu/…/vasarhelyi_reggeli_ujsag_1917_64…

    …………………………………………………..

    Altă carte poștală banală. Oare ? Adresată în ianuarie 1944 unui Grigore Dinicu, în Ankara, Turcia… care e celebrul lăutar internațional Grigoraș Dinicu, aflat în turneu prin Ankara și Istanbul în 1943-1944 (timp în care are și un atac cerebral). Cartea poștală e returnată expeditorului, la acel moment se acceptau în traficul internațional doar trimiteri recomandate (care presupuneau identificarea pe bază de acte a expeditorului și prezentarea acestuia personal la ghișeu). Dar ce scrie pe adresă, unde concerta și locuia Grigoraș ? (n-am găsit niciunde în altă parte informația asta esențială). Tocmai la celebrul și luxosul restaurant al armenilor ruși KARPIC, primul loc de întâlnire al strănilor din oraș, unde, datorită neutralității Turciei, se afla inima spionajului european de toate culorile; aici se întâlneau blonde fatale cu agenți britanici și spioni OSS, dansând toți dezinvolt alături de înalți oficiali naziști (ambasadorul Franz von Papen era client permanent la Karpic și șeful rețelei germane de spionaj). În plus, în mod sigur, nu doar bucătarii erau ruși… Și se mai întreabă unii dacă Grigorașul nostru o fi fost spion sau nu… Ce i-au auzit urechile acolo, tocmai în anii tratativelor secrete…

    …………………………………………………..

    Apreciază

  3. Continuarea postului precedent :

    Insa cea mai socanta carte postala mi s-a parut cea de mai jos care vine si cu un susbtitlu ales de autor din corpul scrisorii :

    DACĂ NU URĂȘTI, NU POȚI DUCE UN RĂZBOI…

    Las puțin deoparte scrisul la carte (oricum timpul de finalizare nu-mi iese cum am plănuit) și încerc să mai descifrez câteva din multele sute de scrisori vechi stocate prin cutii… Fac o primă selecție prin poșta militară 1940-1945 și repede mă captivează textele unui lot expediat de un locotenent din Regimentul 3 Roșiori (Divizia 9 Cavalerie) iubitei sale din Turnu Severin, care se întinde din 1941 în 1944… Ca raritate de colecție piesele nu-s deosebite (vreo 3 din Moghilev și 2 scrisori militare ilustrate), dar valoarea documentară și umană este certă… Prima scrisoare este din 31.10.1941 dintr-un spital bucureștean, unde locotenentul ajunge de pe frontul Odesei (unde divizia era angrenată din luna august 1941): ”Sunt puțin cam bolnav și aștept din zi în zi să fiu evacuat spre țară. Au fost zile de așteptare nesfârșite pe la ambulanțe, spitale și în sfârșit am ajuns la Ploiești… iar acum sunt internat la un spital din București„. După restabilire, se întoarce pe front, între timp Regimentul 3 Roșiori fusese trimis ca trupă de pază și ordine în județul Moghilev, Transnistria. De aici, el scrie la 3.2.1942 și citez doar ce se poate cita: ”am ajuns cu mari greutăți în mijlocul celor cu cari de ani de zile am împărtășit și binele și răul, prieteni și camarazi. Sunt într-un târg Moghilev unde rămân până când te voi anunța, așa că te rog să-mi scrii post-restante. E un târg cu poziție splendidă, chiar pe malul Nistrului… Mi-am adus un radio cu mine„. Urmează un rând de texte foarte critice, multe scrise în parabole sau cu subânțeles, care în mod normal n-ar fi trecut de cenzură dar, spre norocul nostru, locotenentul era tocmai cel însărcinat cu cenzura, astfel că-și parafa spre expediere propriile scrieri: La 2.3.1942: ”situația e puțin cam critică, de aceea vreau să te avertizez și să te rogi pentru odihna sufletului dnei Chiapar căci sărmana a murit după lungi și grele suferințe… Trebuie să citești printre rânduri și să-mi scrii pe vechea adresă. Am primit singura ta scrisoare pe care o recitesc… Timpul pe aici s-a încălzit foarte mult, spre fericirea unora și nenorocirea altora„.. Apoi la 31.3.1942, tot din Moghilev: ”nu mi-am putut închipui că o armată în refacere (cea sovietică) mai poate fi atât de periculoasă. Pentru mine zilele curg foarte monoton, numai oameni amărâți, nenorociți, unii încă speriați, alții gata de răzbunare. Nimic civilizat din care sufletul omului să-și înobileze aptitudinile. Din contra, din zi în zi devenim mai brutali, mai fără inimă și suflet, căci de nu urăști nu poți duce un război. Singurele ceasuri plăcute îmi sunt seara citind romanele trimise de curând de acasă și ascultând căderea Kangonului, scufundarea crucișătorului, etc… și când și când un pic de vin și-un arcuș de a lui Dinicu sau gurița Mariei Lătărețu. Razele primăverii s-au întins și peste meleagurile noastre, ne-au dezghețat apele și ne-a rupt și podurile„. La 15.4.1942: ”deocamdată sunt bolnav (avea probleme neurologice musculare) iar și peste câteva zile, când voi fi transportabil, voi sosi în Buc(urești) la vreun spital„. Urmează așadar o pauză de peste două luni, până revine pe front, de această dată în orașul transnistrean Tulcin, unde regimentul era supus unei instrucții intensive în vederea intrării în acțiune: 20.7.1942: ”Am sosit cu bine după o mică escală la Odesa, oraș minunat… În curând ne vom lua zborul așa după cum ți-am spus de atâtea ori„. Zborul va fi pe jos și până pe malul nordic al Mării de Azov, unde regimentul primise o fâșie de pază: 5.8.1942: ”Fac plajă și băi de mare pe coasta de Azur a răsăritului (probabil la MARIUPOL), contemplând zi și noapte păsările cerului și ale pământului. Fără nici un pericol deoarece totul are loc într-un cadru solemn de sărbătoare oficială cu focuri de artificii, bengale, etc..„. Dar de la sfârșitul lunii august regimentul intră în lupte violente spre inima Caucazului, cucerind Anapa, iar tonul corespondenței devine mai sumbru: 28.8.1942: ”Azi ești, mâine te limitezi la 2 m lungime și unu lățime. În 20 l.c (august 1942) mi-a murit în brațe sărmanul Tâcă, lovit drept în inimă. N-a avut timp să spună nici un cuvânt, a murit la datorie cu fruntea senină cu zâmbet pe buze. În 24 l.c., după cucerirea Temriuc-ului, eu am călcat pe o mină fiind în mașină cu șoferul. Am făcut o ascensiune și un aterizaj forțat, șoferul cu un picior rupt și rău rănit la cap și mâini, eu cu casca băgată bine pe ochi și cu spaima, bun înțeles mici sgârieturi ce nu contează, au fost dovezi a celor întâmplate„. La 3.9.1942: ”Acum sunt într-un oraș minunat (portul ANAPA) vestit prin plajă, vin, șampanie și fructe, păcat că e distrus de aviație. Enigmă, dar dacă tai prima literă, e o vestită fabrică de mănuși. Eu nu pot scrie prea des, din cauza muzicii de jazz, care ține toată ziua„. La sfârșitul lui octombrie 1942, regimentul părăsește litoralul de la Anapa, intrând în munți, spre Abinsk: 30.10.1942: ”E cam mult de când nu ți-am scris și aceste timpuri să știi că nu marchează a bine. Am părăsit ”Țara Surâsului„, băile de mare și plaja căci am terminat cura. Acum suntem la aer curat, pădure de stejari seculari, cu liniște prevestitoare de primejdii nocturne. Poate va da Dzeu să mă întorc sănătos să-ți pot povesti și arăta fotografii de pe meleagurile Caucazului„. Urmează o pauză de un an în corespondența deținută, timp în care regimentul este evacuat din Caucaz și desfășurat pe coasta Crimeii, contra debarcărilor rusești. Dar stagiul prea lung de front accentuează cinismul realist al locotenentului: 3.11.1943: ”Ne-a apucat iar iarna pe plaiuri streine și reci, speranța schimbării spulberată.. Fă-ți aripi și vino un minut și vezi casa în care stau, raiul bolșevic, crește iarba pe ea și-n mijloc e un stâlp gros de ține tavanul. În schimb am vizitat Eupatoria, un orășel ca o perlă, cu fete ca țoiul, majoritatea știu să-ți rostească o invitație pe românește„. 10.12.1943: ”Vremea s-a stricat, totuși poșta vine regulat… Sunt sănătos, dornic să vin cât de curând, chiar cu vaporul sau avionul (erau oricum singurele variante, la acea dată Crimea era încercuită, fără legături pe uscat, n.n.), dar nu vreau să mor înainte de a te vedea„. 22.12.1943: ”Speranțele că vom sosi curând scad din zi în zi și ne convingem că a promite e nobil„. 16.1.1944: ”Nu știu cât vei fi tu de plictisită, sătulă de tot ce civilizația îți poate oferi, dar de mine mi se rupe inima. Locuința, o groapă în pământ numai cu ușă, fum dela soba încălzită cu buruieni, spălat când dă Dzeu, somn pe spongi, promisiuni, duceri cu preșul, etc. Schimburile, doar rușii să se îndure de noi. Morala ?!? N-o spun că mă citesc și alții. Îți doresc sănătate și răbdare căci odată vor lua toate sfârșit„. 26.1.1944: ”Sunt azi foarte fericit, căci pe calea aerului am auzit că ți-e dor de mine (este vorba de o scrisoare primit prin Poșta Militară Aeriană Germană, Luftfeldpost, singura legătură cu exteriorul, n.n.) și mă aștepți cu nerăbdare. Sunt însă trist ca niciodată, căci situația nu e strălucită. Noroc că femeile de aici au primit ordin de la Stalin să se poarte frumos cu noi românii, căci vom forma în viitor pepiniera de bărbați ptr regenerarea rasei pierdute în război. Frumoase perspective, ce părere ai ?„ Amar umor, și vor fi ultimele zile de liniște în Crimea. Tăvălugul sovietic nu poate fi oprit și toate visele și speranțele aliaților germani și români au luat sfârșit între 8-11 mai 1944 pe plaja de la Chersones unde, cine a apucat să fie evacuat pe mare în condiții limită a scăpat, cine nu… avea de ales între moartea rapidă de glonț sau cea lentă în lagăre. Nu știu încă ce s-a întâmplat cu locotenentul nostru (Rică Stănescu), dar la moralul său după cei doi ani continui pe front, prima variantă ar fi fost singura viabilă….

    Apreciază

  4. Dupa greselile din Vietnam , americanii si europenii au gresit enorm in ultimii ani si in relatia cu Rusia . Niste greseli geopolitice de amatori ( conflictul din Ucraina , etc. ) care au dus la blocarea expansiunii nato si ue , o noua ordine mondiala cu 2-3 poli de putere si instaurarea unui nou razboi rece .

    Nu m-as mira ca in 4-5 ani sa asistam la o RESETARE a relatiilor SUA-Rusia si la crearea unei noi aliante impotriva adevaratului dusman care este China !

    Ce se va intampla atunci cu Romania ? In ce pozitie va fi pusa acesta ? Ramane de vazut …

    Apreciază

  5. Aceleași analize superficiale le-au făcut americanii și în Afganistan, de unde nu știu cum să facă să se retragă mai repede.
    Se poartă negocieri inclusiv cu talibanii, despre care presa occidentală (preocupată să contracareze, prin cenzură, impactul RT) vorbește mai mult în surdină… și uite-asa Romania va primi, ca și după aventura din Irak, câteva medalii și mulțumiri pentru resursele umane și materiale alocate. E suficient ? E puțin ? Depinde cum definim costul: Investiție în securitate, sau… taxă de protecție ca în filmele americane cu Al Capone.

    Apreciază

  6. În 1980, la Institutul unde lucram am avut invitat un ziarist de la publicațiile pentru străinătate – Radu Vasiliu – care ne-a spus că Ion Gheorghe Maurer, după o vizită în USA, în drum spre țară, a stat 3 zile la Paris, după care a urmat vizita – surpriză a lui Nikson la Beijing și, în final retragerea USA din Vietnam.

    Apreciază

  7. Titlul mi-a adus aminte de un alt război, în care suntem implicaţi direct şi noi :

    Dăncilă, refuz pentru Merkel. Weber atenționeză: Statele Unite sunt furioase Nicolae Ionescu /
    08 feb 2019 /

    Renate Weber susține că intenția Angelei Merkel, exprimată la telefon Vioricăi Dăncilă, a înfuriat autoritățile din SUA.

    Renate Weber a declarat că planul Angelei Merkel de a aduce gazul rusesc în Europa a înfuriat Statele Unite. După refuzul primit din partea premierului Viorica Dăncilă, europarlamentarul susține că ar fi fost nevoie de poziția președintelui pe o temă atât de importantă.

    Nu am auzit pozitia Presedintelui Romaniei

    „Asadar, Germania insista cu Nordstream 2, gazoductul submarin care ar aduce gazul rusesc in Europa, principalii beneficiari fiind Germania, Olanda, Austria. Subiecul a impartit Uniunea Europeana in doua! Fostele tari comuniste din centru, din est si cele baltice fiind categoric impotriva, pentru ca au beneficiat din plin, prea multe decenii, de… generozitatea rusilor. Lor li se alatura cateva state nordice, de asemenea mult prea satule de bunatatea Kremlinului si, mai nou, Franta. Evident, Statele Unite sunt furioase, pozitia Germaniei lovind in interesele SUA si direct (reducand influenta gazului lichefiat american), dar si indirect, prin influenta pe care Rusia ar capata-o in UE. Romania, detinatoare presedintiei Consiliului in prezent, spune un NU categoric proiectului Nordstream 2. Si pe buna dreptate! Avem un parteneriat strategic cu Statele Unite, nu cu Rusia! Dar se desprind, totusi cateva remarci care ar trebui enuntate:

    – nu am auzit pozitia Presedintelui Romaniei, desi, ni s-a spus in repetate randuri, chiar de la pupitrul Administratiei Prezidentiale ca nimic nu misca in tara fara aprobare prezidentiala.

    – nu am auzit pozitia partidelor care acuza 24 de ore pe zi coalitia de guvernare ca face jocurile rusilor, dar poate ca la Ciolos-Plus, USR, PNL inca nu a sunat telefonul sau nu a sosit ordinul in plic si nu au reusit astfel sa-si cristalizeze ideile si sa-si sincronizeze pozitiile.

    Acum, sper ca e limpede pentru toata lumea si sper ca nicio persoana rationala din tara asta nu mai asteapta primirea Romaniei in Schengen”, susține Renate Weber.

    Apreciază

  8. „Merele” discordiei: Baza Deveselu si rachetele Novator

    Politicienii pot afirma orice despre „scutul” antiracheta din Romania. Insa expertii stiu, bazati pe argumente stiintifice, ca denumirea de “scut”, care induce ideea de “defensiva”, este cel putin un eufemism. Daca nu un fals, pentru inselarea perceptiilor. Cu o adaptare minima si in scurt timp, rachetele devin ofensive, cu focoase nucleare sau conventionale. Ca amplasament, importante in primul rand pentru SUA sunt „teritoriul” NATO si pozitia inaintata, apoi Romania. Daca, de pilda, Ucraina ar deveni tara NATO, cu siguranta “scutul” antiracheta al SUA va fi rapid reamplasat pe noua pozitie inaintata. Ce vreau sa spun e ca tara ca atare nu joaca niciun rol in scenariile de negociere dintre americani si rusi, asa cum politic nu este luata in seama in scenariile militare.

    O intrebare, dintr-o probabila perspectiva concilianta, merita pusa. Daca salvarea Tratatului INF este atat de imperativa, se vor impiedica oare americanii si rusii de a se debarasa reciproc de scutul antiracheta de la Deveselu si rachetele Novator, din cauza carora ambele parti si-au motivat, succesiv, suspendarea din Tratat? Daca rusii, intr-un gest de bunavointa, chiar daca gratuit, pentru ca, demonstrat si verificabil, Novator 9M729 are raza de actiune sub 500 de km, vor face si americanii acelasi lucru cu lansatoarele antiracheta MK-41? Mi-e teama ca nu, ca motivul a fost inventat si vor gasi altul, ca initiativa de retragere din INF a fost o decizie predeterminata. Pe de alta parte, cred ca ambitiile unilaterale au mers atat de departe incat chiar si acceptarea de negocieri si de masuri reciproce sunt considerate ca o slabiciune sau regres de la obiectivele globaliste. Recentele salve de exercitiu reciproce, lansate de SUA si Rusia, in aceeasi zi, cu rachete balistice intercontinentale arata ca simetria la „sange” este o regula de fier pentru ambele superputeri. In aceste conditii, este pus in garda unilateralismul oricaruia dintre cei doi rivali geopolitici: orice gest sau act primeste instantaneu un raspuns simetric.

    Sintetizand, Romania ar putea juca un potential rol de pion de sacrificiu, pe o tabla de sah geopolitica pe care singura s-a pus. Practic, nu vad cum ar putea fi evitat un asemenea deznodamant, cu actualele structurari ale esichierului politic si pozitionari antagonice institutionale Cotroceni-Victoria, care nu mai corespund rezultatelor alegerilor din 2014 si 2016.

    http://www.contributors.ro/administratie/armata/scutul-antiracheta-din-romania-tema-de-negociere-intre-rusia-si-sua/

    Apreciază

  9. Nu am inteles cine nu a invatat lectiile astea. Am impresia ca dl. Trump a citit postul dvs. pentru ca nu a invadat nici o alta tara, spre deosebire de inaintasii sai. Poate dl. Putin isi face timp sa citeasca si sa reflecte la razboaiele ce le-a purtat in mandatele sale nenumarate (democratice, bineinteles), ba prin Georgia, ba prin Ucraina, ba la munte si la mare, ba prin-viile basarabene.

    Apreciază

  10. Cred ca administratia actuala a SUA e foarte bine educata din perspectiva lectiilor istoriei, si nu mai vrea sa piarda bani si oameni in alte razboaie, si nici sa subventioaneze artificial securiatea si bunastarea altor state, ca Germania, care nu vor sa plateasca pentru propria securitate, si e obsedata de parteneriatul cu rusii, in detrimentul multor state este europene. Problema este daca aceasta linie noua in politica americana va continua, si pentru cit timp, pentru ca, democratii se pregatesc sa rastoarne aceasta putere cumva, daca nu prin investigatia lui Muller, atunci la alegeri. Ori noi romanii stim foarte bine ce se intimpla cu democratii „progresisti” la putere.

    Pe de alta parte, exista lectii se pare care nu au fost invatate, ca cea a cursei inarmarilor. Cine citeste intelege mai mult decit le baga in cap propaganda securistoida. SUA, dar si Rusia au fost constrinse intr-un tratat INF care da cistig Chinei, care nu e obligata de nimic sa dezvolte ce vor ei cu rachetele. Iar ei fac evident progrese enorme, vezi iesirile lor din ce in ce mai spectaculoase in spatiu. Probabilitatea e mare ca SUA si Rusia sa se inteleaga totusi in alte feluri, care sa nu aduca China sa domine militar, mai ales in spatiu. Acolo este noua reduta militara: spatiul cosmic!. Probabil generatiile viitare vor inavata lectii amare despre militarizarea spatiului cosmic.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.