Francois Hollande, in mandatul său de presedinte, timp de cinci ani, in fiecare lună, intr-o zi de vineri, câteva ore, s-a intâlnit cu doi ziaristi – Gerard Davet si Fabrice Lhomme. Rezultatul – peste 60 de intâlniri, peste 100 de ore de inregistrări. In 25 iulie, anul trecut, aceste intâlniri s-au incheiat. Probabil că presedintele Frantei luase decizia de a nu mai candida pentru un al doilea mandat. Oricum, după publicarea cărtii – „Un president ne devrait pas dire ca…Les secrets d’un quinquennat”, Stock, 2016, 662 pag – i-ar fi fost destul de greu să mai facă lucrul ăsta.

Cartea este pasionantă. Vă imaginati, comentarii, in timp real, despre evenimentele fiecărei luni, destinate a fi publicate la incheierea mandatului. Fraze memorabile, comentarii despre trădări si evenimente. „Cuvântul e liber in interiorul guvernului, nu in piata publică” ; „Gradul vostru de libertate este in functie de talia politică pe care o aveti”; „Este atat de loial incât practic nu-l auzi”; „Presa de dreapta sustine dreapta dar presa de stânga nu sustine stânga”; (preluându-l pe Daniel Pennac, „Viitorul inseamnă trădarea promisiunilor”; „Femeia cu voal de astăzi ar putea fi celebra Marianne de mâine”.. Hollande vorbeste despre „ebrietatea mediatică” a ministrilor săi, despre incercarea unor politicieni, gen Macron, de a sta pe linia de mijloc a autostrăzii ce separă stânga de dreapta, despre conversatiile lui cu Vladimir Putin, despre deciziile sale de politică externă, despre navele Mistral promise Rusiei pentru Marea Neagră (si anularea contractului), despre atentatele teroriste din Franta, despre ceea ce – spune el – Marx numea „cretinism parlamentar”, pornind de la ideea că „o agregare de oameni inteligenti poate să dea o multime idioată”.

Mandatul lui a fost marcat de ghinion, cum ar spune un alt presedinte, pe cale, de asemenea, de a esua. O criză economică prelungită, nenumărate cancanuri de familie, trădări de tot felul, bineinteles atentatele. Astfel incât gradul său de popularitate ajunsese, anul trecut, la 18-19%.

Voi incheia această succintă prezentare cu un citat din Francois Hollande (p. 355) care mi se pare relevant si pentru ceea ce se intâmplă in România:

„Nu am fost niciodată tentat de miscările pseudo-spontane. Deoarece „Noaptea treaz” („Nuit debout” – miscarea socială care a pornit in martie 2016 in Franta impotiva intentiei de modificare a codului muncii n.b.) este de fapt o repetitie. In mai mic. Fac parte dintr-o generatie care a cunoscut nu  (evenimentele din) ’68 ci mai ales ce s-a intâmplat după ’68. Pentru că, după ’68, mult timp, lucrurile au fost tulburi. Au existat multe miscări post-’68, miscări importante, dar ele m-au convins să merg spre stânga politică pentru că ele nu că nu aveau nicio semnificatie, ele nu aveau o traducere ( o urmare practică, n.b.). La traduction, c’est de donner un debouche…”

PS Martea viitoare, la Fundatia Titulescu, vom discuta despre viitoarele alegeri prezidentiale din Franta.

Desemnarea unui nou ministru al justitiei, in contextul cunoscut al ordonantelor de urgentă, pune in discutie configuratia viitoare a guvernului. Tinând seama si de faptul că procedura remanierii permite un un veto „temporar” al presedintelui. E posibil, in aceste conditii, să avem un guvern „de coabitare”, in care o parte a ministrilor să fie politici si altii (altul) să fie tehnocrati? O formă de  guvern mixt, „partial color(at)”? Eventual, o formă de coabitare a executivului cu puterea judecătorească. Ar putea, de exemplu, CSM să delege pe cineva la ministerul justitiei? Sau ar putea fi reactivat pactul de coabitare cu presedintele, prin care zona justitiei să se transfere la presedinte, in cadrul „domeniilor rezervate” (alături de politica externă)? Cam asta s-a intâmplat, de fapt, in ultimii ani. In definitiv, si Robert Cazanciuc a fost un tehnocrat.

Este clar că PSD, in momentul de fată, nu are formulată o politică relativ coerentă in domeniul justitiei. Are, la nivelul unora dintre membri, un fel de impulsuri personale, cenzurate apoi, rapid, de liderii partidului. Sau are propunei intempestive, punctuale, identificate, pe drept sau pe nedrept, a fi in folosul unora dintre lideri. Lipsa unei abordări clare in acest domeniu, spre deosebire de domeniul fiscal sau de cel social, a creat „marea brambureală” din domeniul penal (spre exemplu „uite abuzul in serviciu, nu e abuzul in serviciu”). In plus, zeci de texte ale codului penal, declarate neconstitutionale, au ramas in stand-by. E destul de clar, „vânătoarea de vrăjitoare” in domeniul luptei anti-coruptie a creat multe pagube colaterale in ceea ce priveste functionarea administratiei, initiativa si procesul de decizie la nivelul liderilor politici sau in ceea ce priveste capacitatea capitalului românesc de a concura capitalul străin in România. In plus, ea a oferit prilejul Uniunii Europene să cenzureze statutul si fondurile disponibile pentru tara noastră, invocând chiar autoflagelarea noastră, prefăcându-se că nu intelege că este vorba, in principal, de o luptă pentru putere.

In aceste conditii, mi se pare mult mai importantă definirea unei  politici  moderne, coerente,in domeniul justitiei, de către PSD. Numirea ministrului justitiei – care ar trebui să fie instrumentul de punere in aplicare a ei – poate fi subsumată acestei decizii. Si la echipele de fotbal se pot face transferuri in timpul campionatului, dar noul jucător trebuie să-si asume culorile noului club. Un specialist adus din afara partidului la minister – intr-un guvern care se mandrea că este un guvern politic – ar trebui să-si asume o astfel de politică (dacă ea există). Nu să „peticească” sistemul inventat de Băsescu si Macovei.

In opinia mea, majoritatea parlamentară ar putea avea o initiativă de mai mare amploare, solicitând  celor două Camere un vot de incredere pentru un guvern Grindeanu 2, care să adauge unele elemente la programul initial de guvernare, inclusiv in domeniul politicii in materie de justitie, si să facă inlocuirile necesare de ministri – acolo unde posturile sunt vacante dar, eventual, si la alte ministere. Ar putea fi modificată si configuratia guvernului – spre exemplu, adăugând o componentă institutională de comunicare publică.

O altă variantă ar fi – sper să nu se opteze pentru ea – atitudinea vulpitei care ii cerea Micului print să o domesticească.

PS 1 La ministerul justitiei – spun unii – ar fi nevoie ca secretarii de stat să fie dintre cei care isi asumă politica acestui guvern iar functionarii din minister să fie „tehnocrati”, nu doar vechi suporteri ai Monicăi Macovei.

PS 2 Nu voi obosi  să scriu că ar fi utilă re-deschiderea departamentelor partidului, pentru a identifica noi specialisti din teritoriu, pe toate domeniile guvernării, pentru a avea un feed-back real din teritoriu si pentru a colecta noi initiative.

Oamenii au nevoie, se pare, de lozinci după care să se conducă. Sau cu care să fie condusi. După război, când URSS nu avea potential financiar pentru a rezista cursei inarmărilor, a lansat o campanie universală pentru pace. România acelor ani, desigur, a actionat mimetic. De aceea, inclusiv la sfărsitul oricărei cereri adresate administratiei sau partidului trebuia să existe mentiunea „Trăiască lupta pentru pace!”

In ultimii ani, lupta anti-coruptie a devenit, la noi, un scop in sine. Sigur, cu rezultatele pe care le vedem astăzi. Altii, din afară, au folosit această „luptă” a noastră ca un instrument pentru colonizarea României. Faptul că, in plus, noi am externalizat lupta pentru putere, oferind străinilor posibilitatea de a fi judecători in afacerile interne ale tării, imi aduce aminte de vremea fanariotilor cănd boierii tării incercau să câstige favoruri la Inalta Poarta sau in Occident, cumpărând cu bani grei dregătoriile existente.

Spălatul rufelor in publicul din străinătate ne descalifică. Occidentalii au anumite reguli pe care le respectă. Una dintre ele – „My country, right or wrong” – se completează cu angajamentul „Nu-mi critic niciodată tara, in străinătate”. In cazul nostru, delatiunile in străinătate au ca rezultat faptul că 10-15 personaje iau niste diplome de excelentă, fiind laudate interesat, in timp ce 20 de milioane de români pierd. Vă mai aduceti aminte de initiativa cu frunza care trebuia să imbunătăteasca imaginea externă a României? E greu ca ea să acopere goliciunea de caracter a unor macovei.

Inchei aceste randuri cu formula pe care sper că o veti folosi, inclusiv in perioada referendumului presedintelui Iohannis, in toate scrisorile adresate administratiei: „Trăiasca lupta pentru anti-coruptie!”

Mai propun ca, in modificările ce se vor aduce, in urma unor largi dezbateri nationale, codului de procedură penală, să se introducă, drept mentiune obligatorie, aceeasi formulă („Trăiască lupta anti-coruptie”) la finalul tuturor denunturilor ce vor fi transmise procurorilor.

Sper ca Ion Cristoiu sa nu sa supere si nici sa nu-mi ceara drepturi de autor pentru ca reproduc un articol al sau din 6 decembrie 2005. Mi se pare extrem de relevant prin prisma finalizarii dosarului politic referitor la afisele electorale din 2004…Dar si prin prisma declaratiilor lui Băsescu, din ultimul timp, prin care incearcă să se prezinte ca victimă a Sistemului pe care el insusi l-a creat.

Fumigenele anticoruptiei
Autor: ION CRISTOIU
6 decembrie 2005
JURNALUL NATIONAL
„In decembrie 2004, Traian Basescu si Alianta ajungeau la guvernare. Romanii se pun pe asteptat. Au trecut lunile. Una dupa alta. Nu s-a inregistrat nici un dosar de mare coruptie, de autentica mare coruptie, deschis vreunuia din liderii PSD. Doar fumigene! Ca, de exemplu, dosarul Stenogramelor. Cand vine vorba de mare coruptie, se invoca lista celor 28 de dosare vanturata de Daniel Morar prin presa.O cacealma!”

Traian Basescu si, prin el, Alianta au ajuns la Putere denuntand huruitor coruptia guvernarii Adrian Nastase. Liderii PSD, multi dintre ei nominalizati, erau tintuiti ca jefuitori ai avutiei nationale. Dobandisera averi uriase in urma unor contracte frauduloase, prin care statul roman fusese saracit in schimbul unor comisioane infricosatoare, luasera prin privatizari scandaloase o parte insemnata din tara. Discursurile lui Traian Basescu, Theodor Stolojan, Emil Boc, Mona Musca atingeau pragul de sus al tipatului. Atat de mare se dovedea revolta lor fata de tara adusa la sapa de lemn prin coruptia la nivel inalt!

Erau insa simple acuzatii. Probele, minimele probe pentru ca justitia sa-i insface pe vinovati, lipseau. Absenta probelor era pusa, in chip previzibil, pe seama faptului ca Traian Basescu si Alianta nu aveau inca parghiile Puterii. Toti cei care au votat pe Traian Basescu si Alianta pentru ipostaza de Arhangheli anticoruptie si-au spus ca, odata parveniti la Putere, Traian Basescu si liderii Aliantei vor avea la dispozitie toate structurile insarcinate cu descoperirea probelor si, prin asta, cu intocmirea unor dosare beton: serviciile secrete de informatii, Politia, Parchetul.

In decembrie 2004, Traian Basescu si Alianta ajungeau la guvernare. Romanii se pun pe asteptat. Au trecut lunile. Una dupa alta. Nu s-a inregistrat nici un dosar de mare coruptie, de autentica mare coruptie, deschis vreunuia din liderii PSD. Doar fumigene! Ca, de exemplu, dosarul Stenogramelor.
La sase luni de la preluarea puterii, Traian Basescu declara intr-un interviu din Adevarul, 13 iunie 2005: „Am deja date cu privire la sume de bani spalate afara – si au fost identificate bancile – am date cu privire la transferul de bani din Romania facut de nume extrem de interesante. Din cate stiu s-au declansat deja procedurile pentru comisii rogatorii. Se vor face in tacere, dar se vor face”.
Si din nou romanii se pun pe asteptat. Si din nou trec, iata, lunile. Una dupa alta. Suntem in decembrie 2005. N-am auzit pana acum de vreo comisie rogatorie. N-am auzit de vreun dosar penal care sa concretizeze aceste informatii. Cand vine vorba de mare coruptie, se invoca lista celor 28 de dosare vanturata de Daniel Morar prin presa. O cacealma! Pentru ca aceasta lista celebra contine dosare fie de gainarii, fie facute in urma unor manevre electorale sau politice, dosarul fraudei electorale, dosarul diguri pentru PSD, dosarul Bechtel. Dosare pe care le va spulbera pana si un judecator stagiar.

Intr-un interviu din campania electorala, Traian Basescu declara sigur pe sine:
„Este arhicunoscut faptul ca Adrian Nastase este beneficiarul la tot ce se scuteste, la tot ce se intampla, la toate privatizarile frauduloase. Nimic nu se intampla fara aprobarea lui. Adrian Nastase este tipul de om care isi primeste partea din tot ce se intampla fraudulos in economie, prin aprobari semnate de el”. „Si unde-i partea asta care o primeste cum spuneti, de peste tot?” – intreaba reporterul. Raspunde Traian Basescu: „In averea declarata sau trecuta pe numele bunicii, pe numele soacrei. Putem sa o cautam si pe coasta Marii Chine, putem sa o cautam si in tablouri, si in opere de arta, putem sa o cautam si pe langa Roma”. Candidatul Traian Basescu face aici un portret cutremurator. Portretul unui premier care si-a luat partea din afacerile ilegale ale altora si a dobandit astfel o avere de multimiliardar. Vine intrebarea fireasca: „Aveti probe?”. Raspunde viitorul presedinte: „Avem informatii, nu avem probe. Le vom cauta dupa alegeri”. A trecut un an de la aceste dezvaluiri. Adrian Nastase are deschis la PNA, in faza de urmarire prealabila, celebrul dosar Zambaccian. Un dosar despre care si Daniel Morar declara ca nu e de coruptie, deoarece la dobandirea terenului, in 1998, Adrian Nastase era in Opozitie si, in plus, influentarea justitiei in cazul Gabriel Bivolaru, de care l-a acuzat denuntul electoral al Monei Musca in august 2004, ar fi trebuit sa se faca prin procurorul care instrumenta cazul. Nimeni altul decat Daniel Morar, seful PNA de azi. In rest, nimic. Probabil ca Traian Basescu mai cauta probe!”

PS Probele nu au fost găsite dar au fost folosite „rationamente logico-juridice” pentru a justifica condamnarea!