Să începem cu un exercițiu de comparație. Când să fi fost scris acest text?
„Obosiți de război, descurajați de aliați, dezamăgiți de ajutor, consternați de crizele interne, mulți americani ascultă apelul noului izolaționism. Și nu sunt singuri; există o tendință în întreaga lume occidentală de a se întoarce spre interior, de a deveni parohială și izolaționistă – periculos de mult. Dar nu poate exista nici pace, nici securitate într-o generație, dacă nu recunoaștem acum masivitatea forțelor care lucrează în Asia, unde trăiește mai mult de jumătate din oamenii lumii…
Statele Unite sunt o putere din Pacific. Europa și-a retras rămășițele imperiului de acolo, dar SUA, cu coasta ei care se întinde într-un arc de la Mexic până la Strâmtoarea Bering, este o ancoră a unei vaste comunități din Pacific. Atât interesele, cât și idealurile noastre ne propulsează spre vest peste Pacific, nu ca cuceritori, ci ca parteneri…
Din perspectiva de lungă durată, pur și simplu nu ne putem permite să părăsim China pentru totdeauna în afara familiei națiunilor, pentru a-și hrăni acolo fanteziile și a-și amenința vecinii… Lumea nu poate fi în siguranță până când China nu se va schimba. Prin urmare, scopul nostru ar trebui să fie acela de a induce schimbarea, de a convinge China că trebuie să se schimbe: că nu își poate satisface ambițiile imperiale și că propriul său interes național necesită o întoarcere de la aventurile străine la întoarcere spre soluționarea propriilor probleme interne…
Lupta pentru influență în Lumea a Treia este o cursă în trei între Moscova, Beijing și Occident”.
Teoretic, ar putea aparține oricărui politician american din ultimul deceniu. Exprimă o neliniște vie, o incertitudine profundă, dar și un îndemn la acțiune. E, deocamdată, ferm în opțiuni, dar difuz și ambiguu la nivel tactic.
Problema este însă că fragmentul nu e extras din niciun discurs al vreunui politician al zilelor noastre, ci din textul în care fostul președinte american Richard Nixonsemnala pentru prima dată „pivotul Americii spre Asia”, respectiv importanța problemei chineze, într-un articol din publicația Foreign Affairs.
Suntem în anul 1967, înainte de începerea aventurii chineze a administrației Nixon și, ulterior, a întregii Americi.
Sfârșitul unui ciclu de politică externă și de abordare față de China
Problema majoră este că, astăzi, în 2023, ne-am întors în același loc. Suntem tot acolo unde se afla viitorul președinte american când a încercat să răspundă la această dilemă printr-o inițiativă care avea să modifice, din rădăcini, nu doar China, ci și lumea occidentală și nu numai. Soluția lui Nixon pentru a aborda chestiunea chineză a fost complet opusă față de cea a președintelui John F. Kennedy, despre care se spune că, în mai 1963, ar fi cochetat cu ideea de a folosi chiar arma nucleară împotriva Beijingului pentru a ajuta India în conflictul cu China; înțelegerea ulterioară între chinezi și indieni nu a mai făcut necesară nicio intervenție a SUA.
Nixon vine cu o soluție complet opusă pentru China. Răspunsul Americii trebuie să fie asumarea acesteia; nu doar decuplarea strategică de URSS, ci, ulterior, preluarea Chinei în siajul occidental, în speță, a celui american. Proiectul avea și un punct de plecare, dar și un capăt: la final, China urma să fie domesticită, prin seducție, prosperitate, comerț. Pe filosofia simplă că, dacă ești cu noi, vei ajunge să fii ca noi.
Vizita istorică a președintelui american în China, din 23 februarie 1972, a lansat viziunea – „aceasta a fost săptămâna care a schimbat lumea”, va spune Nixon! –, și tot ce a urmat a pus-o în practică. America a început să intre în China, să investească, să comunice politic, să implice China în instituțiile internaționale, să investească major, să ofere burse pentru studenți, să aducă China pe Wall Street etc.
Președintele Carter avea să formalizeze în 1978 relația SUA cu China, iar vizitele oficiale de înalt nivel s-au întețit. China primește tehnologie, dar și arme. Băncile și companiile americane intră și ele în China. După căderea URSS (nu a comunismului!), America a mers în aceeași direcție. Inclusiv întorcând ochii de la masacrul tinerilor din Tiananmen din 1989, când Deng, liderul chinez care purtase șapcă de cowboy în vizita din America, trecuse cu tancurile peste protestatarii care – mulți! – studiaseră tocmai acolo! China nu a fost, nici măcar pentru o clipă, „Imperiul Răului”, și lucrurile au continuat ca înainte.
Să recunoaștem că, ideologic, după căderea URSS, a fost și mai simplu. Globalizarea – cel mai des folosit concept în timpul administrației Clinton – devenise cuvântul de ordine. Iar manifestul academic era faimosul Sfârșit al Istoriei a lui Francis Fukuyama, teza paradigmatică a anilor 90, care stipula că Istoria s-a terminat, pentru că orice contradicție s-a abolit, un sistem, cel occidental, caracterizat de democrație liberală și economie de piață, a învins atât de vârtos, încăt nimeni nu îl mai poate contesta; darămite să-l depășească. Consecința? Toate statele vor urma această cale, mai devreme sau mai târziu, pentru că nu au alternativă – occidentalizarea devenise o fatalitate. Prin urmare, ce putem face este doar să accelerăm sau – dacă nu înțelegem că Istoria s-a sfârșit – să decelerăm procesul. Așa suna teza principală…
Pe cazul Chinei, America a continuat, evident, să îl accelereze (pe aceași filosofie s-a fundamentat și abordarea Germaniei față de Rusia, bazată pe principiul „Wandel durch Handel” (schimbare prin comerț), care avea să devină în anii 2000 „Annäherung durch Verflechtung” (apropiere prin integrare)).
Am văzut că Președintele Bush senior a continuat să mențină relațiile cu China indiferent de căderea URSS, în ciuda faptului că ideea inițială a unei Chine decuplate de URSS nu mai avea niciun sens din moment ce aceasta încetase să mai existe! Nu mai conta: rațiunea inițială a fost uitată, a rămas doar filosofia istorică a globalizării în vigoare.
Bill Clinton, președintele democrat care a urmat, a debutat, retoric, mai dur față de China, însă numai din rațiuni electorale. S-a repliat rapid, iar în 1997 îl primea la Casa Albă pe liderul chinez Jiang Zemin, iar un an mai târziu i-a întors vizita la Beijing. Intrarea Chinei în WTO (decembrie 2001), faimoasa declarație a sub-secretarului de stat american Robert Zoellick din 2005 – și nu a fost nici pe departe singurul! – după care China va deveni „a responsible stakeholder”, în urma amplificării relațiilor dintre cele două state, se bazau, toate, pe aceeași filosofie. Economistul laureat al premiului Nobel, Tom Friedman, autorul celebrei cărți The World is flat din 2005, avea să revină în 2007 cu o lucrare în care dezvolta „teoria pacificării prin restaurantele McDonald’s”, care spunea că țările care aveau rețeaua pe teritoriul lor nu mergeau la război una împotriva celeilalte, pentru că făceau parte dintr-o lume atât de legată prin comerț, că orice perturbare ar fi fost complet irațională. Dacă vrei să fii cu noi, trebuie să fi ca noi. Și vei deveni așa prin comerț și schimburi economice.
… Și acest proiect filosofic și strategic a eșuat sub ochii noștri.
„Sfârșitul Istoriei” este îngropat la Beijing (și la Kiev!)
Eșecul globalizării și eșecul tiparului occidental asupra Chinei sunt, de fapt, sincrone. „Lumea nu e plată”, respectiv nu se modifică fundamental după chipul și asemănarea Occidentului decât aparent. Globalizarea a fost cadrul propice al dezvoltării Chinei și Rusiei, fără însă să le transforme în „Occident”. Vestul le-a pus la dispoziție o platformă redutabilă de dezvoltare, le-a cumpărat mărfurile și le-a ajutat să prospere. Acestea au folosit-o! Au fost cu noi. Dar nu au ajuns ca noi. De aici și ideea că proiectul a fost greșit, cel puțin strategic.
Simbolic, pe 1 martie 2018, prestigioasa publicație liberală The Economist recunoștea eșecul pariului liberal al Occidentului cu China într-un articol emblematic: „How the West Got China Wrong”.
Dar nu e vorba doar de China, ci de proiectul globalizării în ansamblu. Lucrurile sunt legate – cum am spus, vorbim astăzi despre de-globalizare și de-cuplare de China ca de două fațete ale aceluiași proces. În realitatea, de-globalizarea a început cu Brexit-ul, a continuat cu administrația Trump, continuă prin ideea administrației Biden de „Alianță a democrațiilor” versus tabăra autocrată (autoritară sau totalitară), trece prin ceea ce președinta Comisiei Europene numea „scoaterea relațiilor comerciale cu China din zona riscurilor” („de-risking EU-China relation”).
Din perspectivă strategică, ideea că a fi cu noi nu înseamnă a fi ca noi, a fost ilustrată de administrația Obama, când secretarul de stat Hillary Clinton folosește într-un articol din Foreign Policy, din octombrie 2011, de trei ori ideea „pivotului”, anunțând „o mutare strategică a Americii spre regiunea Asia-Pacific”. O „pivotare” care nu avea să se petreacă, în realitate, în timpul administrației Obama, după cum avea să mărturisească președintele însuși în memoriile sale. Dar proiectul urma să se reia în timpul administrației Trump, însă nu s-a petrecut până la capăt nici în timpul administrației Trump, după cum nu pare să se întâmple nici în actualul mandat Biden.
Ne interesează aici China, și modul în care aceasta devine și textul și pretextul de-globalizării la care asistăm azi. Procesul a început în pandemie, unde lecțiile învățate au fost legate de dependența enormă, exagerată, a Vestului, de alte piețe și locații de producție, respectiv China, și a devenit și mai vizibil odată cu mesajele transmise recent de administrația Biden, cu aluzie tot la China, legate de nevoia de a „avea producția cât mai aproape”.
O ultimă precizare. China nu e singurul loc în care globalizarea este îngropată; al doilea loc, mult mai semnificativ, simbolic vorbind, este… Ucraina! Acolo, în țara vecină, idei considerate până mai ieri vetuste, indezirabile și oricum aruncate academic la coșul de gunoi al istoriei – ideea de națiune, identitate națională, națiunea ca fundament și element legitimant al oricărui proiect politic, strategic sau cultural etc. – reintră în actualitate intempestiv și năucitor. Atât de surprinzător, încât nici nu suntem pe deplin pregătiți să le percepem. Ideea de „sfârșit al națiunii și naționalismului” (odată cu sfârșitul Istoriei, în versiunea Fukuyama), a fost ideea de bază a Occidentului după 1989 încoace, atât la nivel politic cât și academic. Ucraina și eroismul exemplar al acelei populații care luptă în primul rând pentru identitatea ei națională, modifică complet ceea ce știam despre „resiliență” și desfid 30 de ani de „narațiune” oficială, politică și academică. În plus, ne obligă la reevaluări – pentru cine este în stare să le facă! (Vom reveni cu alt prilej asupra chestiunii.)
China – înapoi la „momentul Nixon”. Cum va arăta acesta?
Concret, față de China, suntem în momentul Nixon 1967. Ceva trebuie făcut, o simțim cu toții, dar nu (mai) știm ce. Și nu invocăm un președinte american întâmplător, ci pentru că, mai ales după războiul din Ucraina, devine limpede că orientarea strategică a Vestului, pe toate temele mari, nu o poate da decât America.
Problema astăzi e că nu există o viziune articulată a Americii față de China, de aici ineficiența oricărui demers diplomatic, pur și simplu. Indiferent cine îl face.
Decuplarea de care se vorbește la Washington este încă un proiect, dorit de unii, respins de alții. În fond, extrem de complicat și de greu de pus în practică. În plus, China se vrea și gestionara „Restului”, din confruntarea care se întrezărește: „Vestul și Restul”, și care devine tot mai evidentă în lumina războiului din Ucraina.
În realitate, discuția despre China din America are astăzi trei linii de discurs:
1. Linia liberală (continuitate): este poziția celor care cred că vechea abordare trebuie menținută, chiar dacă cu modificări. Reacția la o linie dură față de China a venit – cum altfel? – în timpul administrației Trump, prima care a formalizat și conretizat nevoia unei schimbări de paradigmă. Manifestul acestei poziționări, aflată astăzi în recul, a fost publicat în 3 iulie 2019, în Washington Post, sub titlul „China Is Not an Enemy”, semnat de o serie de foști diplomați, experți, comentatori pe chestiuni chineze. Poziția inițială de angajare a Chinei trebuie continuată, în ciuda dificultăților, mai ales că o decuplare ar aduce nu atât izolarea Chinei, cât izolarea Americii de restul lumii și mai ales a partenerilor. Găsim aici nume semnificative de susținători, de la fostul subsecretar de stat american Robert Zoellick până la istorici de faima unui Ezra Vogel (autorul celei mai importante biografii a lui Deng, care beneficiază de accesul la resurse chineze până atunci inaccesibile occidentalilor – prețul plătit a fost însă ignorarea din viața liderului chinez a episodului… Tianenmen!). Astăzi, ca urmare a presiunii politice de la Washingotn și a consensului care, treptat, se face pe chestiunea chineză, poziția liberală, de continuitate, este dificil de susținut în continuare.
2. Decuplarea de China: această idee a apărut sugerată în timpul administrației Trump, chiar dacă nu a fost exprimată politic ca atare. A fost însă vehiculată în dezbateri publice, chiar cărți scrise de demnitari din cadrul administrației. Adepții acestei poziții așteaptă apariția unui nou George Kennan care să spună explicit, precum odinioară, apropo de URSS, că „viziunile celor două tabere sunt pur și simplu incompatibile”. Totul este sumbru în acest tip de abordare, titlurile incendiare, războiul cu China pare iminent. Suntem, parțial, într-o altă fază a celebrului „declinism” american, de data asta vinovatul de seviciu fiind China, care devine rădăcina tuturor relelor din societatea americană (mai pe larg despre „declinismul” american aici). Să spunem însă că, în realitate, legăturile economice dintre SUA și China sunt atât de mari, banii în joc sunt atât de mulți, încât decuplarea poate fi, eventual, o aspirație. Greu de concretizat. Un singur exemplu: o companie gen Apple (și nu e singura), care realizează acum, practic, majoritatea producției în China, a primit la venirea în China terenul pentru fabrică gratis, scutiri de impozite pe cinci ani, plus o primă grasă de instalare… Nu există sindicate, nu există plată pentru serviciile de sănătate, salariile sunt mai mici decât în Vest etc. Cum poți să convingi o asemenea companie să revină astăzi undeva în Vest? Și e doar una dintre zecile de companii… În plus, există un întreg lanț de lobby foarte puternic în SUA – de la Kisinger încoace toți demnitarii americani cu expertiză și contacte în China și-au monetizat, după plecarea din funcția publică, experiența din administrația oficială prin deschiderea de companii de consultanță pe… China. Indirect, fără a mai fi în administrație, gestionează în continuare o bună parte a relației SUA cu Beijingul. S-au făcut și pași concreți, mai ales în ceea ce privește sectoarele strategice (5G și compania Huawei). Discuțiile au fost numeroase, dar proiectul este abia la început și centrat pe probleme tehnologice: semiconductoare, microcipuri, tehnologii înalte etc. „Suntem la începutul sfâșitului globalizării?”, se întreba, retoric, un fost premier australian și expert pe China. Problema nu este unde începe „decuplarea”, ci unde se va termina? Și la acest punct încă nu avem un răspuns.
3. Calea de mijloc: este, teoretic, calea administrației Biden. Teza „competiției fără catastrofă” („Competition without Catastrophe”) a fost formulată de Kurt Campbell și consilierul de securitate al președintelui Biden, Jake Sullivan, într-un număr din septembrie/octombrie 2019 al Foreign Affaires. Calea de mijloc mai este ilustrată și de variante precum „deterrence without dominance” etc. Ușor de spus, greu de făcut. Argumentul central este că, spre deosebire de Războiul Rece, confruntarea SUA-China nu este existențială. Așa o fi fost în 2019, dar astăzi? După războiul din Ucraina și parteneriatul „fără limite” China –Rusia, dimensiunea existențială revine în prim plan, amenințătoare și ineluctabilă. De aici și ideea că a căuta sau găsi o cale de mijloc este mai degrabă o aspirație. Realitatea de pe teren ne duce mai degrabă spre o realitate unde e greu de imagint o situație de win-win. Pe 18 aprilie 2023, publicația americană Politico anunță că administrația Biden a publicat un prim draft al noile reguli care limitează investițiile americane în China și că acesta a intrat în dezbatere cu grupurile industriale și Camera de Comerț, urmând a fi publicate la finele lunii (anunțul aici). Mesajul politic este că „nu se urmărește decuplarea de China”, dar nu e clar până unde se va merge și cum va reacționa China. Și, mai ales, dacă se va putea relua, totuși, dialogul politic între cele două superputeri globale.
Problema în acest moment e alta. În absenta unei viziuni americane actuale asupra Chinei, implicit a uneia occidentale, demersul diplomatic devine simplă tehnicalitate, care nu rezolvă problema – poate rezolva mize punctuale, economice sau de altă natură, poate da o serie de semnale, dar mai mult, nu. De aici și irelevanța strategică, deocamdată, a mișcărilor diplomatice germane și franceze spre China, care sunt, cum spuneam, semnale importante, dar nu mai mult. Până America nu își formulează o politică limpede – decuplare, decuplare limitată, îndiguire, „război rece”, cooperare economică fără cooperare politică etc. – totul este relativ, conjuntural și necredibil (inclusiv a cere europenilor să se de-cupleze de China, sau să impună oarecare restricții, când tu, Washington, în 2022, ai avut – pe un trend în urcare! – o sporire record a schimburilor comerciale cu China, de 690 miliarde USD, inclusiv cu creștere față de anul precedent a importurilor din China cu 31 miliarde USD, și o creștere a exporturilor spre China cu 2,4 miliarde USD).
De aici confuzia în care ne aflăm și pasta strategică ambiguă în care ne mișcăm. Este, precum spunea Fericitul Augustin despre atmosfera dinainte de Creație: „un soi de ceva lipsit de formă și nedefinit”.
De la „războiul rece” la globalizare și… înapoi?
Sunt câteva lucruri la care trebuie să reflectăm în această situație. Și pe care, ulterior, va trebui să ni le asumăm.
1. În primul rând, conștientizarea momentului în care suntem. Și asumarea dificultăților inerente. Problema majoră este că atunci când nu e definită clar vreo politică globală de către cei care pot să o definească – și numai America poate face asta! -, nu există repere. Când nu avem o politică, totul este politică. Sau poate fi așa ceva. Ce faci, sau ce nu faci. Ce spui, sau ce nu spui. De aceea e enorm de greu să gândești astăzi relația cu China. Orice devine – potențial vorbind – politic, deci, interpretabil, deci potențial „eronat” și, prin urmare, potențial „primejdios”.
2. În al doilea rând, trebuie să înțelegem, totuși, un enorm paradox. Și paradoxul acesta este: tocmai acum, când e greu să te orientezi, când nu avem o politică, deci nici repere ferme, e cel mai mult nevoie de construcție, proiecție, viziune sau privire îndreptată spre viitor. Și curaj! O politică externă mare nu se face nici cu „chelneri” nici cu oameni care se uită mereu în jos, la minge, driblând, eventual cu talent, dar fără să știe de ce o fac și care (mai) e miza pe teren. În aceste condiții de ne-așezare a lumii, în aceste momente de certă tensiune, un stat slab, nu neapărat mic, dar slab, ai căror lideri au o singură preocupare în viață, respectiv „să nu greșească” – în fața cui? -, va acționa ascunzând totul sub preș: nu se construiește nimic, nu se încurajează nimic, nu se proiectează nimic. Este o „politică” coerentă, în felul ei: dacă nu faci nimic într-o perioadă în care nu e clar ce e bine și ce e rău, ai cele mai multe șanse să nu greșești! Și când acesta e comandamentul suprem, atitudinea devine chiar… „rațională”. Dar e o politică lașă, egoistă și nepatriotică, după chipul și asemănarea promotorilor ei. E o politică mediocră, care te condamnă la minorat. Statele mature, inteligente și realiste, exact în aceste moment construiesc. Pentru că nu o fac pentru astăzi, o fac pentru mâine. Atunci când politica mare se va clarifica și se va definitiva, într-un fel sau altul, tu, ca stat, vei putea răspunde prezent, cu oameni, expertiză, instituții. Să poți avea un cuvânt de spus, dincolo de „cu ce vă putem servi?”, tocmai pentru a aduce, prin competența ta, valoare adăugată parteneriatelor strategice în care te afli sau conglomeratului euro-atlantic din care faci și vei face parte.
3. Asta este, de fapt, problema. Să înțelegem că dincolo de incertitudinile de moment, tocmai acum, când situația pare mișcătoare, e vremea construcției. Și acesta este motivul pentru care azi emerg pe scenă „puterile mijlocii”, statele active care se mișcă, își caută noi teritorii de manifestare, umblă, circulă, măsoară, negociează. Nu știm ce va fi cu China și care va fi relația Occidentului cu această țară. De aici și ideea sugerată că viitorul deceniu va avea ca temă fundamentală de politică externă China, țară cu potențial enorm – și ambiții, asemenea. Dar tocmai pentru că nu știm, trebuie să construim instituții care ne pot dumiri mai bine în ceea ce privește China și zona Asiei și, la vremea respectivă, când momentul va veni, să poată să spună prezent când cineva întreabă. China nu mai e demult o chestiune de gust – ne place sau nu mâncarea chinezească, ne place sau nu limba sau civilizația chineză. China este locul unde se va muta zona de interes a lumii. În bine sau în rău.
Și să încheiem cu ce am început. Articolul dilematic și deschizător de drumuri al viitorului președinte american Richard Nixon, din noiembrie 1967, a apărut după o vizită neoficială a acestuia peste Oceanul Atlantic, care a inclus și un surprinzător popas a persoanei private Richard Nixon la București (cu doi ani înaintea celei oficiale din 1969). Viitorul președinte american a fost primit mult mai bine decât la Moscova, de unde tocmai venise. Inclusiv la cel mai înalt nivel! Mai relevant este însă altceva: unul dintre subiectele care a figurat pe agenda discuțiilor private a fost… China.
Dan Dungaciu este directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI) și coordonator al Centrului de Cercetări Sino-Ruse (CCSR) din cadrul ISPRI.
Stiu ca cele ce voi posta nu are legatura cu analiza d-lui Dungaciu , care e un intelect de profunda consistenta si obiectiviate bazata pe informatie de calitate si din surse curate, stiu deci ca e off topic , dar ma incumet sa postez aici o prezentare a situatiei actuale a Ro facuta de un alt intelect de mare profunzime si seriozitate foarte scupuloasa cu speranta ca va fi citit de toti cei care urmaresc blogul d-lui Nastase si cu speranta ca insusi d-ul Nastase va citi aceasta analuza pentru ca a condus destinele acestei tari si interpretarea domniei sale va fi valoroasa
Deci iata MANIFESTUL
MANIFESTUL Revistei CERTITUDINEA Privind așa-zisa PRIVATIZARE a ultimelor așa-zise ÎNTREPRINDERI DE STAT: regii autonome și companii naționale Spre știința tuturor cetățenilor români! Spre maxima atenție a cetățenilor români foști și actuali: consilieri locali, primari, deputați și senatori, membri ai guvernului, magistrați, președinți ai României, cu o atenționare specială pentru avocatul poporului! Spre informarea președintelui și a membrilor Comisiei Europene și a membrilor Parlamentului European!
Spre informarea șefilor de stat sau de guvern, a membrilor guvernelor și (după caz) a membrilor parlamentelor țărilor cu care România întreține relații de colaborare!1. Câteva lămuriri preliminare despre principaleletrei minciuni folosite de cei care conduc pentru a ținebocancul pe jugulara celor conduși
A.
Despre așa-zisa „privatizare”
După data de 7 august 1990 – dată la care președintele Ion Iliescu a promulgat Legea 15/1990 – în România nu a mai avut loc nici o privatizare. Motivul fiind acela că, prin Decizia Curții Contituționale nr. 1/07.09.1993, a fost stabilit faptul că patrimoniul societăților comerciale și al regiilor autonome, înființate ca urmare a promulgării mai sus menționatei legi, este PROPRIETATE PRIVATĂ a statului. Proprietate privată a statului care, potrivit Constituției, se bucură de exact același tratament ca și orice altă proprietate privată, aparținând oricui altcuiva. Drept urmare, o proprietate deja privată (inclusiv a statului) nu poate fi privatizată. De unde rezultă că folosirea conceptului/termenului de privatizare pentru a desemna înstrăinarea de către stat a proprietăților sale private este o MINCIUNĂ. În cazul României, deci, pentru procesul în mod fals denumit „privatizare”, denumirea corectă este aceea de DEZETATIZARE
.B.
Despre așa-zisa „vânzare”
Actul de vânzare-cumpărare – ar trebui să o știe orice economist – este un schimb de valori economice echivalente. Sau pe românește: „De câți bani, atâta pește”. În acest sens, a vorbi despre vânzare sub valoare este, în cel mai bun caz, un nonsens. De fapt, tot o MINCIUNĂ. De aceea, pentru a vorbi de vânzare – inclusiv, sau mai ales în cazul unui proces de privatizare – este obligatoriu nevoie de o piață. Adică de mai mulți vânzători și, simultan, de mai mulți cumpărători. Condiție care, după cum bine știm, nu a fost și nu este îndeplinită în cazul așa zisei „privatizări” din România deoarece – admițând că uneori au fost mai mulți potențiali cumpărători – întotdeauna singurul vânzător a fost și este statul. Ceea ce a făcut și face ca întreprinderile românești să fi intrat în proprietatea unor particulari la prețuri absolut ridicole. Cum a fost cazul cu: IMGB, PETROMIDIA, COMBINATUL SIDERURGIC GALAȚI, ca și cu nenumărat de multe alte întreprinderi care, practic, au fost donate, nicidecum vândute. De aceea – în cazul inexistenței pieței care să reglementeze așa zisa „privatizare” din România -nu se poate vorbi despre acte de vânzare/cumpărare reală. Singurul concept/termen ce poate fi folosit pentru transferul de bunuri din autodeclarata proprietate privată a statului, în proprietatea unor terți este acela de ÎNSTRĂINARE.
C.
Despre așa-zisa „democrație”
Democrația înseamnă – știm cu toții – puterea poporului. Aceasta însemnând că majoritatea cetățenilor ar trebui (să poată) să ia hotărâri în ceea ce privește problemele comunității. Însă în acea parte a lumii, unde începând cu ultimele două sute de ani, se pretinde a exista democrație, nu cetățenii sunt cei care hotărăsc, ci reprezentanții lor. Mai mult sau mai puțin aleși. Or, din momentul în care cetățenii nu mai sunt cei care iau hotărâri, ci aleg un număr determinat de reprezentanți care să ia hotărâri în locul lor și pentru ei, puterea NU se mai află la popor, la majoritatea cetățenilor, ci la reprezentanți. Nu mai avem deci de a face cu o DEMOCRAȚIE, ci cu o MINCIUNĂ, a cărei denumire reală este: ARISTOCRAȚIE ELECTIVĂ. Sistem politic astfel gândit încă de la începuturi de către inventatorii lui: Părinții Fondatori ai Statelor Unite ale Americii. Sistem politic care a degenerat, în mod implacabil, într-o OLIGARHIE OCULTĂ care domină Occidentul spre care noi ne îndreptăm. Ca în Parabola orbilor .
2. Poporul român este proprietarul întreprinderilor pe care statul le înstrăinează
3 Având în vedere cele de mai sus, referitoare la înstrăinarea de active, pretinse a se afla în proprietatea privată a statului, precum și la cadrul politic în care are loc respectivul proces: a. aducem, încă o dată, la cunoștința tuturor cetățenilor români b. atragem, încă o dată, atenți cetățenilor români foști și actuali: consilieri locali, primari, deputați și senatori, membri ai guvernului, magistrați, președinți ai României, cu o atenționare specială pentru avocatul poporului și c. informăm pe președintele, pe membrii Comisiei Europene și pe membrii Parlamentului European, precum și pe șefii de stat sau de guvern, pe membrii guvernelor și (după caz) pe membrii parlamentelor țărilor cu care România întreține relații de colaborare, despre două aspecte fundamentale privind: A. Proprietatea socialistăÎn Republica Socialistă România, mijloacele de producție – inclusiv aceste ultime active dorite a fi acum „privatizate” sub denumirile schimbate de: Hidroelectrica, Portul Constanța, CEC-Bank, Transgaz etc. – s-au aflat în proprietatea socialistă, adică în proprietatea comună a întregului popor.Astfel, din textul articolelelor 5, 6, 7 și 13 din Constituția Republicii Socialiste România adoptată în 1965 și revizuită în 1986, mai jos citate : „Art. 5. – Economia națională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție …Art. 6. – Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate de stat – asupra bunurilor aparținînd întregului popor, fie proprietate cooperatistă – asupra bunurilor aparținînd fiecărei organizații cooperatiste. Art. 7. – Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile și uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicație, mijloacele detransport și telecomunicații de stat, fondul de stat de clădiri și locuințe, baza materială a instituțiilor social-culturale de stat, aparțin întregului popor, sînt proprietate de stat. Art. 13. – În Republica Socialistă România, întreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orînduirii și înflorirea națiunii socialiste, creșterea continuă a bunăstării materialeși culturale a poporului, asigurarea libertății și demnitțătii omului, afirmarea multilaterală a personalității umane. Pentru aceasta, statul socialist român:- Organizeaza, planifică și conduce economia națională; – Apără proprietatea socialistă”,
A-reiese cu claritate că întregul popor, toți cetățenii, erau proprietarii în comun ai bunurilor mijloace de producție. În vreme ce statul socialist – ca “organizație a puterii politice a clasei muncitoare aliată cu țărănimea colectivistă și intelectualitatea progresistă” – era doar administratorul bunurilor respective.În felul acesta, și numai în felul acesta, putea fi respectată PRICIPALA dogmă marxistă/comunistă potrivit căreia: „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea
4proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze […]. În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”. Faptul că statul socialist, în loc să-și respecte statutul de administrator – asumat/atribuit prin Constituția care a respectat dogma marxistă/comunistă – și l-a depășit în mod abuziv, comportându-se tiranic, nu este de natură să-i valideze o postură de pretins proprietar . Statut de proprietar pe care, de altfel, statul socialist nici nu și l-a asumat vreodată explicit juridic. Ci, dimpotrivă, justifică revolta populară împotriva nomenclaturii comuniste care nu și-a respectat angajamentele luate față de cetățenii proprietari.
B. – „Transferul” proprietății socialiste în proprietate publică și privată a statului
În sensul celor arătate mai sus, trebuie subliniat faptul că, urmare a evenimentelor din 22 Decembrie 1989, nu s-a adus nici o atingere proprietății socialiste, deoarece la punctul 4 din Programul Frontului Salvării Naționale se preciza doar că va avea loc: „Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice”Drept urmare, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, consființită prin articolele 5, 6, 7 și 13, mai sus citate din Constituția RSR din 1965, republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă efectele juridice, economice, sociale și politice și după această dată. Inclusiv după (8) decembrie 1991, atunci când, prin referendum, a fost adoptată noua Constituție.Cu toate acestea, încălcând prevederile privitoare la proprietatea socialistă stipulate în Constituția din 1965 și aflate în vigoare – ca urmare a inițiativei legislative a Guvernului Roman, votată de Parlamentul, ales la 20 Mai 1990 – a fost promulgată, de către președintele Ion Iliescu, la 7 august, Legea 15/1990. Astfel, FĂRĂ DREPT, proprietatea socialistă a întregului popor asupra bunurilor mijloace de producție a fost transferată, în temeiul articolelor 5, 20 și 21 din lege, în patrimoniul întreprinderilor socialiste. Care astfel au încetat să mai fie socialiste. Fiind rebotezate regii autonome și societăți comerciale, la care unic acționar/proprietar a fost declarat statul român.Transferul FĂRĂ DREPT al unui bun, din proprietatea cuiva în proprietatea altcuiva, nu șterge însă dreptul de proprietate al proprietarului asupra bunului în speță. Și nici nu înzestrează cu drept de proprietate pe cel care a comis (unilateral) transferul ilegal. Drept urmare, bunurile mijloace de producție, care au făcut obiectul Legii 15/1990, se află și în prezent în proprietatea comună/socialistă a întregului popor.
3. Ce-i de făcut?
A. Ce au de făcut „simpli” cetățeni români?
51. În primul rând, au OBLIGAȚIA față de viitorul lor și al copiilor lor de a lua cunoștință și de a-și însuși textul acestui MANIFEST pentru ca să se dezbare de frica atavică cauzată de opresiunea la care sunt supuși. Opresiune venită, atât din partea străinilor, dar cauzată mai ales de propria clasă politică trădătoare, aservită intereselor alogene.2. În al doilea rând, au OBLIGAȚIA ca, odată edificați asupra dreptului de proprietate INALIENABIL și IMPRESCRIPTIBIL asupra averii lor comune, să coaguleze și să susțină o forță politică care să își asume sarcina recuperării, respectivei averi în proprietatea lor efectivă.3. În al treilea rând, au OBLIGAȚIA ca, după recuperarea averii lor comune, să găsească modalitatea prin care bunurile ce o alcătuiesc să lucreze exclusiv în favoarea marii lor majorități. Astfel încât actuala economie și societate oligarhică să devină o economie și o societate autentic democratice.B. Ce au de făcut cetățenii, foști și actuali: consilieri locali, primari, deputați și senatori, membri ai guvernului, magistrați, președinți ai României, mai ales avocatul poporului 1. În primul rând au obligația să renunțe definitiv la înstrăinarea (indiferent sub ce formă) de active pe care statul, ca urmare a promulgării și punerii în aplicare, ilegitime și ilegale a legii 15/1990 și a legislației subsecvente, le gestionează în prezent FĂRĂ DREPT.2. În al doilea rând, au obligația să recunoașcă că statul român deține FĂRĂ DREPT bunurile mijloace de producție/activele pe care și le-a însușit cu încălcarea prevederilor constituționale aflate în vigoare. Și, pe cale de consecință să recunoască că statul român a înstrăinat FĂRĂ DREPT o foarte mare parte din respectivele bunuri 3. În al treilea rând, au obligația să se retragă din viața politică sau, după caz, publică și să ceară iertare poporului român pentru gravele prejudicii pe care i le-au adus.
C. Ce au de făcut președintele, membrii Comisiei Europene și membrii Parlamentului European, precum și șefii de stat sau de guvern, membrii guvernelor și (după caz) membrii parlamentelor țărilor cu care România întreține relații de colaborare?
Au obligația să înțeleagă că, dacă acum România este sat fără câini, va veni o vreme când îi va dobândi. Și atunci românii își vor lua înapoi, cu dobândă tot ceea ce li s-a furat, fără ca cei vinovați de jaf să poată pretinde că n-au știut ce fac !!!
P.S. Atunci când fostul premier Florin Cîțu a anunțat că intenționează să „privatizeze” ultimeleregii autonome și companii naționale, „Certitudinea” a adresat o petiție Guvernului prin care îl soma să renunțe, având în vedere faptul că respectivele active NU se află în proprietatea statului. Ci, au rămas și sunt în continuare în proprietatea comună a tuturor cetățenilor români.Din păcate însă, cetățenii proprietari nu au reacționat la semnalul de alarmă tras de „Certitudinea” și nu s-au solidarizat într-o acțiune care să-i determine pe guvernanți să renunțe la planurile lor aflate în totală contradicție cu interesele poporului român.
Nădăjduim că acum, când văd că se apropie funia de par și simt că le ajunge cuțitul la os, respectivii cetățeni proprietari o vor face.
Așa cum ne-a obișnuit, domnul Dan Dungaciu e lung și erudit. Lung ca text și erudit în texte și doctrine de președinți și secretari de stat americani, ale căror scheme puerile de mare politică externă au eșuat, ca de obicei, lamentabil și pe care, tot ca de obicei, toată lumea i-a uitat de cum și-au încheiat mandatele (sau o va face de cum și le vor încheia). Știu că sună semianalfabet și nesimțit, dar chiar nu mi se pare necesar să soliciți atenția, răbdarea și timpul cititorilor cu astfel de texte, când totul se poate rezuma în câteva cuvine: de câteva decenii, China contează tot mai mult, pe plan economic și militar, iar azi tinde să ia locul Statelor Unite, pe ambele planuri.
P.S.: Mi-a plăcut locul comun cu vizionarul Richard Nixon, care a deschis dialogul cu China. Sigur, d-l Dungaciu menționează o vizită în China a cetățeanului particular Nixon, dinainte de a deveni președinte, și, aici, aduce o boare de nou, dar ideea e aceeași: marele om de stat Richard Nixon, care a operat deschiderea cu Mao și cu Brejnev, dar din care n-a rezultat NIMIC concret. Același Nixon a sabotat Chile-ul lui Allende pe toate planurile, până n-a mai avut răbdare și a dat odioasa lovitură de stat din 1973 (bombardarea palatului prezidențial La Moneda continuă și azi să uluiască) și a lansat covoare de bombe incendiare cu napalm, interzise de ONU, asupra Vietnamului de nord și a Cambodgiei, după ce a dat, în aceeași Cambodgie, o altă lovitură de stat, prin care l-a înlocuit pe regele Norodom Sihanouk, ezitant în susținerea SUA contra Vietnamului, cu mareșalul Lon Nol, ceea ce, într-un final, a dus la cucerirea puterii de către kmerii roșii și Pol Pot. Și iar și-au dat americanii cu stângu-n dreptul așa cum ne-au obișnuit. De-aia spun: Nixon, Obama, Trump, Biden, Hillary Clinton… Cine-i mai știe, cui îi pasă? Nobody gives a shit!
Cum ne-a obisnuit dl. Dungaciu, un material stimulant (pentru creier) si provocator („esti in stare sa vezi o (alta) solutie?”).
Foarte pe scurt si voi reveni (sper): China e de acord public cu a „treia cale” pe care o imbratiseaza Biden. Xi i-a spus public de curind lui Biden ca „e loc pentru toti” (adica pentru China si SUA sa isi vada de afaceri si sa isi imparta lumea). Cu conditia lui Xi, ca SUA sa renunte la Taiwan. Argumentul SUA aici este ca nu poate pierde Taiwanul pentru ca toto Occidentul e benficiar de cip-uri produse acolo, si ca strategic, nu pot pierde accesul la canalul navigabil international din zona. Multe intrebari insa: de ce nu face Occidentul o mie de fabrici pe teritoriul lui sau in alte tari nehotarite, sa le atraga? NU e doar o scuza pentru a isi mentine acolo influenta? Ramine valida treaba cu canalul intrernational de navigatie.
Am vorbit de ceea ce se numeste „Global South”, o serie de tari care urasc Occidentul din multe motive, dar mai ales din cauza acestei „ordini internationale” a Occidentului, care, spun ele, le mentin sarace. Mai departe de retorica revansarda, anti-FMI (cu doze de realism, si Romania a trecut prin austeritate impusa de FMI), exista o serie de intrebari ce tin de moralitate: este SUA & Occidentul responsabil pentru toate relele lumii, pentru toate razboaiele si conflictele interne in aceste tari care de cele mai multe ori se opun valorilor occidentale prin religie etc? Eu cred ca si da si nu, adica, acolo unde „sistemul” a produs suferinta din cauza Occidentului, Occidentul ar trebui sa plateasca, dar, in rest, fiecare isi croieste viata cum vrea, ca oricare din noi. Si de aceea a aparut BRICS si alte organizatii la care Occidentul nu s-a opus. SUA si Occidentul nu s-au opus aparitiei acestei lumi multilaterale. Statele sarace sunt libere in continuare sa decida cu cine isi fac aliantele. De ce e vinovat Occidentul de saracia din Sudan, Mali, Corea de Nord, Iran si alte asemena tari? Iar daca ajuti, apoi te condamna ca esti „colonialist”, ca esti „anti-islamic” si mai stoiu eu ce. Sau nu e niciodata suficient, pentru ca, de fapt, cultura politica in aceste tari e incompatibila cu gandirea occidentala. Aceste tari privesc acum spre China, cu aceiasi ignoranta, sperind ca China (sau Rusia) le vor baga covrigi in sac.
Se pune acum insa problema Chinei, pe care unii deja o vad ca lider al lumii, sau, cel putin al „lumii autocrate”. Cred ca valorile occidentale sunt atit de diferite de cele chineze, incit Occidentul nu va putea sa „absoarba” pasnic pe cele chineze, si atunci, fie se vor izola aceste lumi intr-o oarecare masura, fie se va ajunge la conflict major cu aceasta tara. Mi-e greu sa imi imaginez Occidentul ca pe o „colonie” a Chinei.
@trexsr: „Multe intrebari insa: de ce nu face Occidentul o mie de fabrici pe teritoriul lui sau in alte tari nehotarite, sa le atraga?”
==========
Politica investițiilor industriale în țările subdezvoltate, prioritar China India și „tigrii” din Asia de Sud-Est, a avut ca scop dezvoltarea acestei mari piețe de consum (miliarde de oameni) care nu era capabilă să absoarbă bunurile.
În consecință erau și surse de instabilitate socială pronunțată.
Deci, trebuia ca populația să aibă putere de cumpărare.
Și asta nu se putea face decât dacă existau locuri de muncă.
Avantaje pentru țările investitoare, prețul scăzut al forței de muncă și industria energofagă, inclusiv poluarea „transferată” în aceste țări în curs de dezvoltare.
Dacă până la momentul investițiilor exista un sentiment de frustrare internă față de bunăstarea occidentală, odată cu dezvoltarea economică și creșterea nivelului de viață a crescut frustrarea față de puterea țărilor dezvoltate și s-a dezvoltat dorința de competiție, practic de „ardere” a unor etape de dezvoltare și ieșirea de sub hegemonia occidentului.
Rezultatul ar putea fi izolarea și dezvoltarea accelerată a țărilor puternice economic și militar și creșterea din nou a decalajului față de țările aflate în proces de dezvoltare asistată, dar necesară.
Mircea, multumesc.
„Rezultatul ar putea fi izolarea și dezvoltarea accelerată a țărilor puternice economic și militar și creșterea din nou a decalajului față de țările aflate în proces de dezvoltare asistată, dar necesară.”
Personal, nu am o problema cu un asemenea proces daca mentine pacea. Lumea multipolara e un fel de vis comunist, ca si cel cu „coeziunea sociala” in UE. Dupa cum vedem, competitia intre elefanti devine rapid militara, deci cred ca e nevoie de un super-elefant. Sper sa fie SUA acest super – elefant, si nu China, dar nu e clar.
Pericolul ramine nu doar intre cei mari, da si intre aliatii fiecarui elefant. Vezi conflictul militar care sta sa inceapa intre Grecia-Turcia, si in curind posibil intre Romania (posibil Slovacia, Polonia si Ucraina, daca cistiga)-Ungaria (cu Rusia, Serbia, si restul de aplaudaci iranieni si chinezi). Acest ultim conflict exista deja ca „hibrid”, si se poate transforma repede intr-unul militar, pe acelasi model imoplementat de Rusia in Ucraina, creind conflictul etnic. Ori Ungaria asta face de multi ani, insultind Romania si pe romani permanent (ca neparticiparea la Ziua noastra nationala 1 decembrie, sau ignorarea sarbatorilor romanilor in Transilvania), si avind actiuni revizioniste clare de la capii acestui stat (Orban, Szijjarto, si presedinta unguroaica cu acelasi nesimtire ca si ceilalti).
„Considerați că este indicat să-mi schimb cetățenia americană, cu una rusească?
Sau să nu mai calc în România unde nu sunt binevenit?
Mulțumesc pentru răspuns
Ing. Mircea Popescu”
Dati-mi voie sa va raspund intii la ultima intrebare. N-a zis nimeni ca nu sinteti binevenit in Romania. Americanii, intr-adevar, nu sint bineveniti. Si nici rusii. Romanii da, indiferent de unde-ar fi. Mai ales daca e vorba de oameni de calitatea dv. (trebuie neaparat sa facem diferenta, pentru ca noile generatii se remarca prin prostie, incultura, vulgaritate si spalare pe creier intensiva).
In ce priveste prima intrebare: nu cred ca e cazul sa va schimbati cetatenia americana cu una rusa. N-are sens. Greu nu e pentru cei care traiesc in America, ci pentru cei din tarile capusate de americani. Dv. stati linistit acolo si incercati, in continuare, sa pareti spiritual si sa faceti zid in fata americanilor, de cite ori indrazneste cineva sa-i critice.
Si dati-mi voie sa va mai spun ceva, in incheiere: trebuie renuntat la aceasta mentalitate de sluga (persoanele de fata se exclud). Ieri, aveam de ales intre turci si polonezi. Azi, intre rusi si americani. Pentru ca, vezi Doamne, sintem prea mici, ca sa fim independenti. Intrebare si raspuns a la „Radio Erevan”: „E posibil sa fim independenti? E posibil.”. (A propos, pentru Romania, UE e la fel de toxica precum NATO/SUA. Si nu numai pentru Romania, pentru toate tarile, fara exceptie. Uitati-va la Grecia, in ce hal au adus-o. Si nu ma refer numai la manevrele economice, ci si la aberatiile cu „ecologia”, „rasismul” si „drepturile homosexualilor”. Toate astea au fost inventate in SUA, preluate de UE si, acum, se incearca impunerea lor peste tot in lume.)
In orice caz, usa mea va va fi intotdeauna deschisa.
Da, este bine să avem buletinele meteo din lume mereu actualizaate, să avem chiar și umbrela pregătită, numai că cel mai important lucru e să ne îngrijin de ce mai avem sub umbrelă. Sigur ne interesează să știm pe unde se mai comandă ploaie sau vreme bună, dar ar fi și mai bine să pretindem și noi un pic de drept de gândire strategică și cu alte argumente decât cele vânturate de cei mari, sigur cu mare grijă să nu supărăm prea tare formatori/redactorii din oficiu ai acesttor buletine meteo.
Hiba marea a ideilor din marele puț al gândirii celor citați de dl Dungaciu referitor la China și Rusia este că le lipsesc acele referențiale de mare stabilitate care ar trebui să guverneze în lume. Nu știu, de pildă, de ce ar trebui să continue să existe, că asta e realitatea, apetitul ăsta al unora pentru politica de bloc/ blocuri care, după cum istoria a demonstat-o de atâtea ori și atât de tragic, menține stările conflictuale (că de aia sunt blocuri adverse, nu ca să se admire reciproc) și cel mai adesea au dus și vor duce tot la război. Parcă toată lumea a aplaudat Actul Final de la Helsinki cu decalogul cunoscut pentru că se respingea, practic, politica de bloc, se da prioritate Dreptului Internațional și nu capriciilor de mare sau mai mică putere ale unora. Ca să nu mai spunem și alt adevăr: bilanțul apartenenței noastre la NATO și UE, ca să fiu rău, este admirabil dar….După ce s-a neglijat, puțin spus, relația cu un vecin atât de însemnat ca Rusia, mai trebuia să întoarcem spatele și Chinei? Oare securitatea unei țări se rezumă doar la dimensiunea militară? Și aici, când vorbim de relația cu Federația Rusă, oare n-am putea să ne întrebăm dacă noi, ca vecini, am făcut NU totul, dar anumite gesturi, dacă nu chiar pentru o reconciliere 100%, măcar pentru înțelegerea (NU aprobarea! ) celuilalt, așa cum chiar un președinte american în vizită la noi ne sfătuia să facem, în perspectiva euroatlantică ce ne-o doream noi, un fel de trecere lină, nonconflictuală spre marele vecin ? Putem avea armura cea mai strălucitoare, dar dacă mațele ne chiorăie (scuzați, ale celor mai mulți) de foame și demnitatea, onoarea, suveranitatea, independența ( mai ziceți și dvs. în continuare) sunt doar sclipiciuri la zilele aniversare și ălea cam cu iz muzeistic și de comemorare, tot n-am făcut nimica. Sincer, din partea dlui Dungaciu așteptam mai multă orientare, nu doar comentare . Îmi propun să revin mai detaliat, cam mare îndrăzneala , dar asta e…evident dacă se acceptă.
Judecând după titlu, credeam că voi citi un articol despre China și despre ce are de făcut România, în relațiile sale cu această țară. Eroare: am citit un articol despre SUA, despre președinți și secretari de stat americani, despre viziunea lor asupra Chinei, despre Richard Nixon cel deschizător de drumuri… Despre necesitatea (sunt necesare aici ghilimelele între ghilimele, căci citez din Dan Dungaciu, care, la rândul său, citează din vizionarul Nixon) „’de a convinge China că trebuie să se schimbe: că nu își poate satisface ambițiile imperiale’”, pentru a nu intra în conflict – adaug eu – cu ambițiile imperiale ale Statelor Unite. Că, vorba d-lui Dungaciu: „orientarea strategică a Vestului [a se citi: ‘a planetei’], pe toate temele mari, nu o poate da decât America”.
Deci, nici măcar nu e vorba despre ce avem NOI de făcut (noi românii, noi comunitatea internațională); până la urmă, nu trebuie decât să continuăm ce-am făcut și până acum: mergem pe mâna marelui frate și scăpăm de orice grijă.
Tonul articolului îmi amintește de alt președinte deschizător de drumuri și de marea sa viziune de politică externă: Traian Băsescu. …
Excelent.
Mult mai bună postarea dvs decât comentariul asumat de domnul Dungaciu.
Cred că românii, în perspectiva alegerilor din 2024, ar trebui să nu se lase antrenați în vrăjelile de campanie (rudimentară _ nota mea) promovate de partide, esențialmente cu nimic diferite între ele, ci să le impună acestora adevărată temă de dezbatere:
Vor permite, sau nu, politicienii români de orice culoare transformarea României într-o pepinieră de carne de tun pentru războiul de expansiune purtat de SUA și acoliții ei în Ucraina, implicit într-o țintă nucleară ?
Credeam ca un academician ca Razvan Teodorescu va ramane singurul care sa spuna lucruri trasnite( “Se pare ca romanilor le-a priit dictatura, deoarece in timpul in timpul lui Carol I Romania a avut cele mai multe realizari”).Acum citesc ampla analiza a unui alt mare expert in relatii internationale si realizez ca gradina este mult mai mare.
Gandirea filozofica a domnului Dungaciu, se bazeaza pe o axioma dogmatica ca problemele globale nu pot fi rezolvate decat DOAR de marele licurici, adica un jucator TREBUIE sa fie si arbitru la centru. Citesc si fac cruce: “Problema majoră este că atunci când nu e definită clar vreo politică globală de către cei care pot să o definească – și numai America poate face asta! – nu există repere.
Serios? Atunci cum ramane cu democratia, cu carta ONU, cu principiile relatiilor internationale, suveranitate, egalitate, etc. Doar lozinci ? Nu cumva tocmai “și numai America poate face asta!” a generat multe razboaie pe glob, a condus la aparitia si oponenta BRICS, la schimbarile geopolitice recente din Arabia Saudita, Iran, alte tari din Golf ? cu siguranta procesul nu s-a incheiat…Totul in numele democratiei !
Domnul Dungaciu echivaleaza, pentru a ajunge la concluzia dorita, declinul cu hegemonia. Evident ca SUA vor ramane foarte puternice, economic si mai ales militar, multe decenii, dar de ce este asa sigur ca vor ramane hegemonul planetei Pamant ?
De ce nu se intreaba cum si ce ar fi daca: dolarul nu mai ramane #1global, Ukraina nu castiga ? Trump castiga alegerile anul viitor? China ataca Taiwanul si SUA intra in razboi ? Daca situatia economica ajunge critica incat populatia din Occident devine satula de razboi ? Daca BRICS finalizeaza intentia de a realiza un sistem de plati diferit de SWIFT? Daca China realizeaza propriile magistralele de Internet intercontinentale? Etc…
Descrie “decuplarea” Chinei ca foarte paguboasa doar pentru China nu si pentru democratiile occidentale, mai ales SUA. In realitate, desi “decuplarea” este practic nerealizabila, in teorie China are un viitor mult mai bun decat SUA, deoarece: China a inregistrat continuu crestere economica minimum 5 %(in unii ani 12 %!), este unul din marii creditori globali, are piete de desfacere mai multe decat SUA, are asigurate materiile prime de la diversi, are energia ieftina de la rusi, produce deja cei mai mulți oameni de știință IA de top, țara găzduind primele nouă dintre primele 10 instituții din lume, publicând lucrări legate de IA, potrivit celui mai recent raport AI Index al Universității Stanford.Salariile chinezilor au crescut de 4 ori, in timp ce in SUA doar 0.5 %, in 40 ani au scos din saracie 800 milioane(!) de oameni( conform afirmatiei recente a blondei de Comisia Europeana.
Mai mult, companii precum Tencent Holdings, Alibaba Group Holdings și Huawei Technologies se numără printre primele 10 firme care efectuează cercetări AI.
Experții chinezi sunt, de asemenea, prolifici, publicând 27,5% din toate articolele din jurnalele IA din întreaga lume, în timp ce cercetătorii americani reprezintă 12%, conform Institutului Stanford pentru IA centrată pe om. Are, direct sau indirect, peste 65% din rezervele mondiale de metale rare si altele indispensabile pentru masini electrice si semiconductori.
China mai are si altceva deosebit pe care presa nu mentioneaza: filozofia chinezilor pentru viata. Toate familiile pe care le cunosc isi concentreaza viata pentru munca si pentru invatamant si educatie competitiva a copiilor.
Asa ar putea afla d-l Dungaciu ce va fi peste 10 ani in lume, daca si numai daca hegemonul actual nu provoaca un razboi global ca sa nu-si piarda pozitia in clasament !
N.B. Observ cu mare satisfactie ca cei care au postat nu se lasa manipulati de propagandisti, ci percep situatia reala. Incep sa am sperante pentru Romania.
Dupa ce am citit analiza de politica externa (fluviu), extrem de incitanta, interesanta, a d-lui profesor Dan Dungaciu, n-am inteles Romania, noi romanii pe ce cale trebuie s-o apucam ? Oare vom apuca sa vedem luminita de la capatul tunelului diplomatiei romanesti ?
Sunt analisti care observa – cu o doza de nemultumire – ca Occidentul nu a fost capabil sa ofere lumii un model de dezvoltare echitabila. Trebuie subliniat acest cuvint „echitabil” care e foafrte greu de definit. Intr-o lume foarte inegala, extrem de divizata pe multe paliere, Occidentul e blamat ca nu este coagulant pentru toti actorii lumii.
Articolul „The World Beyond Ukraine” a lui David Milliband din Foreign Affairs detaoiaza viziunea autorului despre incapacitatea Occidentului in acest sens.
Eu insa cred ca e doar o iteratie. Occidentul a incercat, si nu a reusit. Acum, va incera China, si partenerii sai care urasca democratia si drepturile omului si celelalte valori ale noastre, a lumii liberale. Sa vedem cum comunismul la mina cu autoritarismul si capitalismul de stat din aceste tari (practic relatii de piata dirijate si impuse de sus de o oligarhie) vor resusi sa eclipsese sistemul Occidental. Eu ma declar foarte sceptic.
Cred ca ne intrebam cu totii insa, care ar fi efectul pentru Romania intr-un asemenea scenariu, pe care inca nici macar nu putem sa il definim foarte bine? E doar un exercitiu de imaginatie, dar ar putea Romania si statele din regiune sa se dezvolte mai mult si mai echitabil intr-o lume condusa de China si aliatii sai? Ce inseamna de fapt „o lume condusa de China”? O intrebare care si-o pun mai ales chinezii, ei neavind nici o experienta de asemenea grandoare si complexitate. Sa auzim pe cei care ii acuza SUA non stop.
Evident, ca SUA au interesele lor, globale, si se observa ca au probleme mari sa isi defineasca o strategie fata de China si lumea pro-chineza, care nu e chiar atit de mare sau interesata sa schimbe lumea in sensul de a trece de la un statut de „colonie americana” la una de „colonie chineza”. Valorile Occidentului sunt mai usor de inteles de lumea anti-americana, decit cele chineze, chiar daca aceasta lume nu si le doreste. E vorba de a intelege in primul rind.
SUA si Occidentul au reusit sa construiasca cea mai dezvoltata lume, cu toate inechitatile si absurditatile ei. A fost cea mai dinamica lume, poate chiar din istorie. VA putea China sa construiasca ceva mai bun, la nivel global? Cit ajuta China azi tarile sarace, care se pling de Occident? Care este „modelul chinezesc”? Eu nu il stiu, poate ma ajuta altii sa inteleg cit de bine imi va fi ca roman in Romania sub o conducere globala chineza.
Inca ceva: da, Occidentul are multe , multe pacate, dar a aratat ca e deschis sa mearga la biserica, sa se spovedeasca, si sa o ia de la capat. Imperfectiunea e a omului. Sistemul e doar o reflectie a umanitatii noastre. Dar, de la greci am invatat sa ne exprimam liber, sa ne spunem nemultumirile intr-o piata fara a fi executati de sisteme despotice (am avut si din alea). In final, au invins valorile noastre europene: avem lumea pe care ne-am dorit-o, si care nu e perfecta, dar e perfectibila. Daca as fi uigur, as alege sa traiesc in China sau in Europa? De ce vin toti acesti refugiati in Europa din tari pro-ruse si pro-chineze si anti-occidentale? E clar ca modelul Occidentului e inca cel mai luminos si promitator, pentru ca are capacitate de auto-corectie pe multiple canale, nu doar la voia unui Sef al Partidului Comunist Chinez.
Gandirea americana, simpla, la obiect, eficienta, de business este un alt reper al Occidentului, care nu o vedem in lumea elitelor chineze, foarte preocupate cu „afaceri de stat”, cu obsesia de a deveni cea mai mare putere in detrimentul altora, prin practici de furt si spionaj care o definesc bine in exterior. O tara care nu e respectata la nivelul conducerii sale, care nu are magnetism si mai ales increderea altor tari mai mici nu poate fi o mare putere decit prin dictatul fortei. Demostene va fi „reeducat” in centrele chinezesghti, asa cum fac cu milioane de uiguri. De aceea tari din regiune precum Filipine si Vietnam, in ciuda unor relatii discutabile cu americanii, au ales sa revina si sa vada in SUA un aliat pentru securitatea lor.
Dar, mai departe, unde mergem, in afara de razboi si permanente reasesazri de putere, implicind granite modificate, populatii suferinde? Unde esti tu Darwin, cu teoria frumoasa pe care o omoara practica? De ce nu evoluam politic sa fim capabili sa ne organizam pasnic pe glob? UN raspuns: pentru ca unii au prea mult, si altii prea putin. Altul: pentru ca setea de putere este fara margini. Atunci, la putere sa ne uitam, cum sa limitam puterea, asa cum se face in sistemele democratice, nu sa dai toate puterea unui Xi sau unui Putin, pentru ca asta duce inevitabil la razboi.
La nivel personal imi pare rau pentru Daea, acest batrinel simpatic, care se simte singur inconjurat de lupi. Dar, cam asta e realitatea internationala: esti oaie, te maninca lupu’. Esti lup’ ai nevoie de haita.
De asta am afirmat ca Romania are nevoie de alt tip de leaderi, cu capacitati politice internationale, oameni de calibru, care cunosc mai multe limbi straine, care au network, care stiu sa isi faca aliati, nu doar sa ii ceara atunci cind are nevoie. Daca esti Ministru al Domeniului X, trebuie sa fii ca un Presedinte al domeniului, capabil sa il gestionezi in asa fel incit sa nu ai parte de o criza de securitate profesionala, ca cea pe care o afiseaza domnul Daea azi.
Statul la stat pe bani frumosi are nevoie de reforma in Romania mafiei locale, care se cred stapini peste tot ce misca la ei in comuna sau judet. Sunt oripilat de figurile unor sefi locali pe care i-am vazut la TV prin Dolj. Oltenia are o problema nu doar cu prazul. Cum oltenii sunt cei mai latini din tara, sufera de aceleasi boli ca si italienii: mafia organizata politic.
Suparatii pe SUA (tema ruseasca a „Occidentului colectiv”) au gasit un alt subiect sa ne dezbine: vizita lui Iohannis in Brazilia, Chile si Argentina. „Ce avion scump! A mers singur, fara delegatie de business! Nu si-a afisat programul doua zile!”
Pai, Zamarazi, nu vreti voi un Tzar, un Despot la conducerea tarilor „democrate”? Nu l-ati vrea pe Putin sa conduca aceste tari? De ce sunteti ipocriti? Aveti chiar in Romania un sef de stat cu apucaturi de dictator, citeodata. Daca ati avea un putinist ar fi si mai rau, si singura solutie „buna” ar fi sa fugi la Bahmut, cit mai esti liber, pentru ca, odata ajuns sa lupti pentru Wagner, esti liber sa ti se schimbe sexul „chirurgical”, dupa ce esti „anesteziat cu socuri elecrtrice la organe, si apoi, daca nu a reusit „operatia”, poti fi impushcat, sau decapitat daca ai vreo alta idee „liberala” sa te intorci in „putredul” Occident.
Sigur ca ce modul de a ma exprima ii va supara pe multi „anti-americani” de profesie, sau, dintr-o realitate sumbra a saraciei in Romania. Saracia e un subiect prea personal ca sa am eu tupeul sa ma exprim, asa ca tac. Dar nu SUA e vinovata principala a saraciei, ba din contra, SUA au ajutat la dezvoltarea Romaniei. Cum credeti ca are Romania un PIB mai mare ca al unor tari dezvoltate din UE? Dar nu trebuie sa ne laudam doar cu ritmul de crestere al PIB-ului intr-un an. Ar trebui sa ne uitam la toti anii de cind am intrat in UE, si pe urma o sa plingem. De ce privim invidiosi la Polonia, un stat slav, dar ai caror lideri stiu de interesul national al tarii, au pricepere si forta in actul politic? Noi, latini, ne place sa traim fara sa muncim, daca se poate pe nishte contractzele frumoase cu statul, sa vina banii usor, la dolce vita. SI daca nu vin, bagam noi labutzele in buzunarele altora. De citi hoti polonezi sau traficanti ati citit voi in ultimul timp in presa internationala? Sa ne uitam individual si ca popor in oglinda, sa vedem daca ne place ce vedem. Daca se poate in fiecare zi. Sunt educat suficient? Am idei si energie ca sa produc ceva valoros?
Da, sunt de acord ca statul roman nu e just cu pensionarii din anumite domenii, ca cel din invatamint. Eu insa o sa va dau exemplul din Canada: cei care contribuie la Canada Pension Plan ca mine 30 ani primesc in jur de $1000. Statul iti mai da OAS $600 daca esti sarac, sub un plafon. Iti ajung $1600 sa traiesti in Canada pe luna cind chiriile sunt in jur de $2000 in Toronto pe o camera? Ca sa cumperi un apartament sau o casa iti trebuie cam $1 milion acum, desi au mai descrescut un pic preturile. Nu mult. Asa ca, daca iti pasa de tine si familia ta, trebuie sa te gandeshti la viitorul tau: ce profesie sa imi aleg, unde vreau sa lucrez, ce posibilitati am sa avansez, in ce oras sau provincie vreau sa traiesc, si , cel mai important: ce vreau sa fac la pensie si cum ma pregatesc pentru ea? Cum e inca libertate, ai de ales intre ati maximiza riscurile deschizind o firma si ucrind pentru tine la particular. Poti lucra contractor: privat la privat. Sau, sa iti minimizezi riscurile la pensie si sa alegi sa ai o cariera intr-o profesie buna, stabila si oneroasa, undeva unde exsita si un olan privat de pensii, asa cum sunt acei „piloni” in Romania.
Pensiile in Romania vad ca tind sa creasca spre o medie de $1000 EUR, ceea ce este chivalentul canadian, deci, practic, romanii vor trai la fel ca in Canada ca pensie medie. Plus partea de pensie privata echivalenta.
E adevarat ca multi oameni insa sunt „left behind” si solidaritatea e inca un simplu cuvint, mai ales cind e vorba de persoane vulnerabile, cu disabilitati de exemplu. Nu pot sa cred insa, fara sa inteleg, cum ar fi mai benefic pentru un roman sau canadian sa traiasca intro- „noua ordine mondiala” condusa de China (cu Rusia pe post de sperietoare nucleara si statia de benzina a lumii despotice).
Imi cer scuze ca l-am numit pe Iohannis „dictator, citeodata”, sau in limba mea adoptiva „part time Dictator” 🙂
El are mai mult o aura imperiala, din aia luminata. Iata, in decursul vizitei in Chile a deschis prima catedra de limba romana din America Latina. Mi se pare un pas inainte. Un pas facut greu, tarziu, dar, in final, iata ca se poate.
Felicitari!
Cred totusi ca daca esti un Suveran pe banii poporului trebuie sa explici zilele lipsa de munca efectuate asiduu in strainatate.
Daca ne gandim in ce situatie de securitate ar putea fi Europa maine, probabil ca am reflecta si la posibilitatea ca UE sa se gandeasca la sporirea capabilitatii de aparare a Uniunii, in situatia in care SUA ar fi obligata sa apere Taiwanul.
Sigur ca eu habar nu am ce capabilitati ar avea SUA sa se lupte pe doua fronturi cu doua puteri militare in acelasi timp: Rusia si China, pe mai multe fronturi.
Dar NATO, cel putin partea lui europeana trebuie sa se gandeasca la acest scenariu plausibil. E nevoie ca Franta, Anglia, Germania, Olanda, Polonia, Spania si Tarile Scandinave sa lucreze impreuna militar, pentru ca in Marile din Nord rusii isi tot agita flotele militare si civile (care fac operatiuni de spionaj si diversiune). In Mediterana deocamdata americanii domina strategic, dar sunt si aici state riverane ca Egiptul, care sunt frati cu rusii de mult timp, pe baza urii lor anti-Israel. Nordul Africii tinde sa devina incet incet pro-rus, dupa cum se infiltreaza si creaza aici baze mici militare, dupa care se extind pe baza de Wagner. Grupurile astea mici militare ruseshti au invata de la americani cum se face munca de ocupare a uhnei alte tari, si schimbare a conducerii pro-americane (cum se intimpla in Sudan azi, unde se bat prin proxi americanii cu rusii).
MIe mi-e clar ca Putin a dat mina cu Xi militar, chiar daca inca nu apar arme chineze sa ajute Rusia in Ucraina. Nu inca. Acum, nu e exclus ca rusii sa produca arme pentru China, daca e nevoie. Cred ca ambele dictaturi se vor ajuta reciproc pentru interesele lor comune, anti-SUA si anti Occicdent. Deocamdata, China afiseaza cind cutitul cind matasea, dar drumul matasii se va face cu cutitul in viitor.
off topic, dar interesant:
Romania are 90,000 de cetateni care sunt milionari ($1 milion) si 1828 de super-bogati (peste $ 30 milioane), mai multi decit Polonia si mult mai multi ca Ungaria. Bogati, bogati, dar tara saraca?
Romania deci, per ansamblu, cu atita bogati si cu acest PIB nu este deloc o tara saraca. Problema este „modelul” politico-economic-fiscal si social din Romania.
Sigur ca nu poti sa ai banu suficienti la buget sa plateshti pensii mai mari unor categorii de pensionari. Cred ca „pensiile speciale” nu sunt chiar gaura neagra. Acolo se poate lucra la impozitarea lor mai mare deci a celor cu pensia mica. Daca se vrea.
Problema gravissima pentru Romania cred ca ramine sistemul de impozitare, care ramine rigid, si care favorizeaza evaziunea financiara masiva, si corporativ si individual. Daca nu se doreshte impozit progresiv, atunci macar statul sa fie in stare sa colecteze taxele corespunzator, ca sa poata finanta ce are nevoie tara: sistemul medical public, sistemul de educatie public, investitii in infrastructura mai mari.
Deci nu doresc sa vin sa spun ca in Canada sistemul de taxare e mai bun. Spun doar ca e mai eficient la colectat si mai transparent.
https://www.mediafax.ro/economic/iata-cati-milionari-are-romania-tara-noastra-are-cei-mai-multi-superbogati-din-regiune-peste-nivelul-din-polonia-o-tara-cu-o-populatie-dubla-21820192
Ungaria dezvolta nu doar relatii styrategice cu Rusia, dar una speciala cu Serbia, inclusiv militara.
Orban a participan la un exercitiu militar alaturi de Vucic.
Cit de calda e relatia Romaniei cu Serbia? Pina acum, multa indiferenta de ambele parti, dar, se vede o constructie ungaro-ruso-sirbeasca la vest de granita Romaniei.
E pregatita armata romana ca si a SUA sa lupte pe doua fronturi? Daca nu, bine ar fi sa continue sa ramina „colonie SUA” in ce proveste securitatea, si sa construiasca cu Polonia si mai ales cu Ucraina o relatie speciala. Romania are nevoie de Ucraina, de una independenta si victorioasa!
https://apnews.com/article/serbia-hungary-military-orban-vucic-russia-a6d1a8e2ced4aa27e7044a1aa9b9f42a
„E pregatita armata romana ca si a SUA sa lupte pe doua fronturi? Daca nu, bine ar fi sa continue sa ramina „colonie SUA” in ce proveste securitatea, si sa construiasca cu Polonia si mai ales cu Ucraina o relatie speciala. Romania are nevoie de Ucraina, de una independenta si victorioasa!”
Imi pare rau, dar nu. Eu m-am saturat de minciuna asta cu „America care ne apara de Rusia” (si, mai nou, de Ungaria si de Serbia?!). E o aberatie. Nu avem nevoie sa ne apere nimeni de pericole imaginare. Asta-i ca aia cu „taxa de protectie” impusa de mafioti. Are unul un magazin sau mai stiu eu ce afacere si vine smecherul cartierului sa-i ceara „taxa de protectie”, desi nu-l ameninta nimeni. Poate doar smecherul, daca nu-si vede exigentele satisfacute. Exact asa e si cu „protectia” americanilor. N-avem nevoie de ea, n-avem nici un beneficiu, dar ne costa. Din toate punctele de vedere. Si inca scump. Foarte scump (achizitii mamut de arme vechi si inutile, sacrificarea democratiei si a statului de drept, economie pe butuci, sub incompetentele regimuri „de dreapta” impuse si sustinute de americani).
Cit despre Ucraina, tot americanii s-au bagat si-acolo, ca sa „faca afaceri” (ca sa fure) si, in acelasi timp, ca sa fie in coasta rusilor, sa-i sfideze, sa-i provoace chiar in fieful lor (e ca si cum ar interveni rusii in tarile din America Latina, fieful SUA de decenii). Si-acum, platim cu totii consecintele.
Cred ca a venit timpul sa renuntam la scenarii apocaliptice, panicarde si paranoice, sa iesim din aceasta stare de isterie autoindusa. In mod sigur nu se va intimpla nimic cu Romania. Si chiar daca, prin absurd (atentie, scriu „PRIN ABSURD”, deci discutam pur teoretic) Rusia ar cuceri toata Ucraina, dupa care ar urma Romania si alte tari din Europa centrala si de est (ne aflam, deja, in plin delir), asta tot nu-i un motiv sa pupam mina americanior, sa ne caciulim in fata lor, sa intram, de bunavoie, la stapin, de teama altui stapin (zice-se mai al dracu’, desi nu cred ca e posibil). Am mai spus-o si o voi spune de cite ori va fi nevoie: trebuie renuntat la aceasta mentalitate de sluga. Cit timp vom avea aceasta mentalitate, vom ramine un popor neinsemnat si o tara mica. Noi trebuie sa ne pastram demnitatea si independenta, cu orice pret. Slugarnicia nu renteaza. Am incercat si am vazut ca nu e bine. E timpul sa progresam, in loc sa raminem incremeniti in proiect, din cauza spaimelor puerile si nerealiste. Si chiar daca ar fi cit de cit realiste (DESI NU SINT), nu conteaza. Ne asumam riscul. Fiat iustitia et pereat mundus!
Dv. si Mircea Popescu vedeti lucrurile distorsionat. Intr-un fel se vad din Canada sau din SUA, altfel se vad din Romania. Nu aveti obiectivitatea necesara ca sa formulati niste pareri pertinente.
Nici o problema cu parerea de rau ca nu suntem de acord. De aceea avem democratie sa putem avea pareri contrare, divergente, iar dialogul despre asta este: care este forta argumentelor si cine reuseshte sa convinga. Cum resushesthe sau nu e o alta dimensioune a diualogului. Forma, e importanta uneori mai mult ca fondul.
Tori oamenii de stat, fie ei rusi, americani, romani, unguri se gandesc la „pericole imaginare”. Rusia este un pericol clar si nu imaginar. A dovedit pornind acest razboi impotriva unui stat suveran. Razboiul in general este un pericol pentru dvs., familia dvs, prieteni dvs, sau nu?
Despre cum se „baga americanii”.: toti „”se baga” pe unde si cind pot pentru profit, nu doar americanii. Chinezii „se baga” in Africa, Rusia „se baga” in Africa si Orientul Mijlociu etc. De ce ne-ar fi noua romanilor mai bine sa se „bage” Rusia in Romania si estul Europei si nu americanii & europenii? Romania a avut parte de mult bine sub rusi?
De acord cu idea ca romanii trebuie sa fie din ce in ce mai mult stapini acolo unde sunt suverani. Aici avem mult de lucru, dar nu stiu cit de important e asta penrtu clasa politica.
Daca aceste scenarii cu Ungaria (tara NATO!) si Serbia, care vor sa ia bucati din Romania, ar fi, prin absurd, adevarate, inseamna ca iar am dat dovada de lipsa de viziune, in politica externa. Pentru ca, daca am fi fost si noi cu rusii, in conflictul din Ucraina, in loc sa fim cu americanii/NATO, nu numai ca nu-i mai lasau pe unguri si pe sirbi sa ne ia teritorii, mai mult, poate ne recompensau cu Bucovina si Republica Moldova. Chiar si daca era doar Bucovina, era suficient. Deci, inca o data, se dovedeste ca avem numai de pierdut fiind slugile „partenerului strategic” si executindu-i ordinele, ca sa cistige el.
Sper ca, de data asta, domnul Nastase sa-mi posteze ambele comentarii. Ultima oara, cind i-am raspuns lui Mircea Popescu, nu mi l-a postat decit pe primul. Nu e foarte clar de ce, din moment ce si al doilea era perfect civilizat, ba chiar afectuos. Se pare ca unora li se posteaza 9 comentarii, sub acelasi articol, dar altora nu li se posteaza nici macar doua.
Ma amuz ca dl. Iohannis din 6 zile ar fi muncit doar trei in vizita in cele trei tari din America de Sud conform Antena 3. Pai e frumos, cald si bine. Se mai intoarce? 🙂
Pentru ca se discuta aici despre China si capacitatea ei de super-putere pe plan international, cu mari pretentii ca ar putea sa „conduca lumea”, iata un alt exemplu socant.
Ambasadorul Chinei la Paris a afirmat ca:
„”These ex-USSR countries don’t have actual status in international law because there is no international agreement to materialize their sovereign status,”
Deci, nu exista Ucraina, Moldova, Estonia, Letonia, Lituania, pentru ca nu ar exista nici un act international care sa materializeze statutul lor de suveranitate.
Suntem aici pe blogul unui mare diplomat roman si expert in drept international, asa ca il intreb: @Adrian Nastase, este corecta aceasta afirmatie? Ce acorduri internationale ar trebui sa materializeze statutul de suveranitate al unei tari, conform ambasadorului Chinei la Paris? Statele foste URSS care si-au declarat independenta dupa moartea URSS, au devenit membre ONU, si au fist recunoscute incusiv de China pina la aceasta declaratie. Eu nu stiu de vreun alt proces de recunoastere a independentei unui stat, ca de exemplu inceperea de relatii diplomatice si stabilirea de oficii diplomatice si consulare cu statele care si-au declarat independenta. China are relatii diplomativce cu toate aceste tari. Si atunci, de unde aceasta declaratie? Diplomatii de obicei nu vorbesc singuri, ci cu mandat, de aceea cred ca acest ambasador a exprimat pozitia oficiala a Chinei. Si-a inchis China relatiile diplomatice cu aceste tari si noi nu stim? Cred ca nu.
Ce inseamna aceasta declaratie, in afara de un alt semnal ca aceasta tara contribuie la adincirea crizei mondiale declansate de razboiul Rusiei impotriva Ucrainei?
De cite semnale si acte e nevoie din partea Chinei ca occidentalii sa inteleaga ca aceasta tara nu e in stare sa fie o super-putere in planul afacerilor internationale? Ca si Rusia, o tara care da cu bita-n in balta, dar diferit de Rusia, pina acum doar retoric. Sa vedem cit ii tine pe chinezi pina pornesc si ei un razboi.
https://www.reuters.com/world/europe/france-baltic-states-dismayed-after-china-envoy-questions-ukraine-sovereignty-2023-04-23/
Nimic nu e intimplator in lumea diplomatica, asa ca nu e aleatoriu ca Ambasadorul Chinei la Paris, in Franta a facit aceasta declaratie care „explodeaza” sistemul de securitate mondial. Daca acest ambasador nu e retras maine, pentru ca ar fi spus ceva in nume personal (foarfte putin probabil), atunci este pozitia Chinei iesita prin gura acestui diplomat chinez.
Nu e intimplator nici ca Borell a apelat „fortele navale europene” sa patruleze in strimtoarea Taiwanului. Dar e un pic cu problema aceasta declaratie, pentru ca Borell si UE nu au nici un mandat asupra vreunei flote, fie ea si europeana, pentru ca ea nu exista. Nu exista o „flota navala europeana”. Exista state membre care isi conduc singure flotele. Foarte bizara aceasta cerere „apel”.
https://www.mediafax.ro/externe/borrell-cere-fortelor-navale-europene-sa-patruleze-prin-stramtoarea-taiwan-este-o-zona-absolut-cruciala-pentru-europa-21821009
Stimate trexsr…
nu doresc si nici nu pot sa te transform intr-un sinofil, ci, daca se poate sa ramai un adevarat patriot(daca esti roman), obiectiv si antidogmatic.
Poate fiecare dintre noi am fost convinsi de cineva/ceva de ceva departe de realitate.
Incep cu mine. Prin 2018, il credeam pe Moise Guran la Europa FM, ca expansiunea exporturilor Chinei se bazeaza pe numarul muncitorilor care primesc „bolul de orez” necesar supravietuirii.
In Februarie 2019 am vizitat China in scop de afaceri, pe o perioada de 30 zile, calatorind cu trenul,avionul, autobuzul, metroul,tricicleta,etc. Am vizionat 14 fabrici de diferite profile, am luat mesele la McDonald, restaurante Hot pot sau exclusiviste, am intrebat partenerii de cele mai diverse probleme economice si sociale.
Ce sa vezi ? Ce spunea Moise Gruan asculatorilor s-a dovedit o propaganda desantata:
Nici urma de „bolul de orez”, munca manuala obositoare, saracia in care traiesc chinezii, abuzurile ma cetateanul de rand, „comunismul fabricilor”(in fapt toate cele 14 fabrici sunt private, nu au treaba cu politica, nu COTIZEAZA sa obtina contracte, un singur patron era membru al PC).
In majoritatea oraselor in afara benzilor de circulatie auto(3-4-6 ) erau amenajate pe fiecare sens, alei separate pentru biciclisti si scutere electrice, interzise celor cu motor, curatenie desavarsita(am vazut un singut elev dintr-un grup care a aruncat un pahar de hartie).Am participat la un dineu oferit de una din partenere, mama a doi copii. Am ramas uimit cate cunostinte si ce variate aveau la 5-7 ani!! Invatau engleza incepand cu gradinita,
Nici nu banuiti cat investeste famila si societatea pentru educatie competitiva.
Am fost in multe tari din Europa, Orientul Mijlocium, nordul Africii, SUA, Caraibe, dar am ramas socat de nivelul de dezvoltare in China, reguli de comportament social, oportunitati de afaceri. Acum 40 ani era si cred subdezvoltata, cu nivel de trai extrem de scazut.
Cand am revenit in Romania, am fost intrebat cum a fost In China?
Am primit 3 raspunsturi uimitor de infantile: „Daca e asa de bine in China, de ce nu ai ramas acolo ? Cei cu recomandarea nu au fost ciobani, ci functionara ghiseu Posta, inginer IT si doctor foarte bun profesionist !!! Am sperat ca sunt intamplatoare, dar articolul profesorului Marga m-a lasat perplex, deoarece constat o idee (falsa) generalizata.
Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa lasam la o parte dogmatismul, altfel nu avem nici o sansa ca in Romania sa fie prosperitate.
In comentariul extins exista mai multe greseli de logica, chiar elementare. Generalizarea de la o minoritate redusa la intreaga populatie. Citatul este sugestiv: „Romania are 90,000 de cetateni care sunt milionari ($1 milion) si 1828 de super-bogati (peste $ 30 milioane), mai multi decit Polonia si mult mai multi ca Ungaria. Bogati, bogati, dar tara saraca?”… Aritmetica ta nu exceleaza ca argument, calculeaza ce insemana 0.0052%!!!
Si in comunism exista o minoritate chiar mai numeroasadecat 0.0052 % – Activul de Partid si de Stat al PCR).
Asadar, d-le trexsr….citeste si reflecteaza, iar daca nu ramai convins, recomand, alaturi de lectura, doua calatorii. In Romania si in China pentru a pune teroria in acord cu practica.
Nu uita infantilismul: ” daca e asa de bine acolo, de ce nu ai ramas in China ? ”
1. https://www.g4media.ro/china-devanseaza-sua-in-cursa-tehnologica-in-toate-domeniile-cu-cateva-rare-exceptii-avans-uneori-uimitor-in-cercetarea-de-mare-impact-thinktank.html
2. https://www.stiripesurse.ro/andrei-marga-atentie-la-china-politruci-noi-si-profesorasi-de-conjunctura-de-la-noi-bagatelizeaza-ceea-ce-sua-si-occidentul-iau-foarte-in-serios_2868635.html
@Petru Rares, absolut, experienta noastra de viata ne formeaza convingerile, inclusiv cele politice.
Mai sunt de acord si cu renuntarea la „dogmatism”. Desi am convingeri si eu din ce in ce mai ferme (natural, cu trecerea anilor), totusi incerc sa imi tin ochelarii de cal deoparte, si sa invat de la altii lucruri interesante.
E adevarat, eu am luat cifrele alea despre bogati din presa, nu era un articol despre saracie. Stiu ca in Romania exista inca saracie lucie, dar si in Canada exista. Peste tot in lumea exista bogati (si super bogati) si saraci (si minim saraci). Dar, am spus in comentariu si despre rolul statului in a asigura ca PIBul e distribuit echitabil. NU mai revin, vorbeam de taxare.
Eu ma bucur ca ati avut o experienta pozitiva in China. Nu stiu daca ati explorat si cartierele inchise de PC Chinez din cauza COVID, unde oamenii tipau ca nu mai au ce sa manince. Nu stiu daca ati conversat cu chinezi despre sistemul lor de „credit social”, unde sunt urmariti practic non stop si au un scor in functie de cit de „valorosi” sunt din punct de vedere al ideologiei comuniste si al comportamentului pe care ei trebuie sa il aibe in societatea comunista.
Dar, ma informeze si eu. Am urmarit videouri despre dezvoltarea Chinei, si este impresionant dar explicabil: au investit mult in domeniile strategice, si au avut forta de munca adecvata. In Romania de ce comapniile chineze intirzie cu lucrarile? )vezi la Zalau).
E o realitate general umana ca ne e teama de ce nu cunoastem. Cred ca in primul rind e datoria Chinei sa se faca cuoscuta lumii, si acceptata, asa cum doreste China. Doreste China sa fie „lider mondial”? Daca da, poate? Asa cum Occidentul a esuat in multe privinte, nu vad cum China va avea succes, daca definim acel succes in termeni diferiti de ce inseamna pentru SUA, sau UE.
Eu ma bucur ca ati avut o experienta pozitiva in China. Nu stiu daca ati explorat si cartierele inchise de PC Chinez din cauza COVID, unde oamenii tipau ca nu mai au ce sa manince. Nu stiu daca ati conversat cu chinezi despre sistemul lor de „credit social”, unde sunt urmariti practic non stop si au un scor in functie de cit de „valorosi” sunt din punct de vedere al ideologiei comuniste si al comportamentului pe care ei trebuie sa il aibe in societatea comunista.
Dar, ma informeze si eu. Am urmarit videouri despre dezvoltarea Chinei, si este impresionant dar explicabil: au investit mult in domeniile strategice, si au avut forta de munca adecvata. In Romania de ce comapniile chineze intirzie cu lucrarile? )vezi la Zalau).
E o realitate general umana ca ne e teama de ce nu cunoastem. Cred ca in primul rind e datoria Chinei sa se faca cuoscuta lumii, si acceptata, asa cum doreste China. Doreste China sa fie „lider mondial”? Daca da, poate? Asa cum Occidentul a esuat in multe privinte, nu vad cum China va avea succes, daca definim acel succes in termeni diferiti de ce inseamna pentru SUA, sau UE.
Dar, revin despre conceptul de control din China numit „credit social”. Exista si aici un sistem care se numeste „credit score”, si este cu scop pur financiar, adica ce credibilitate ai tu ca individ pentru a primi credit de la banci. Sigur ca si asta e un concept de a controla valoric indivizii din societate, care sunt numere aici.
Usor usor marea putere americana se scufunda, facand loc Chinei. O sa vedem un reset total din punct de vedere financiar si politic.
Pentru bunul mers al Terrei cred ca multipolarismul este cea mai buna solutie pentru sanatatea acesteia.
In ceea ce priveste „fenomenul chinez” il urmaresc de foarte multi ani, iar cei care au trecut pe acolo mi-au confirmat succesul acestei strategii politice, „o tara doua sisteme”, a parintelui acesteia vizionarul Deng Xiaoping.