M-am gândit ca, in Vinerea Mare, să scriu câteva rânduri despre Adrian Păunescu si despre cartea sa, „Liber să sufăr”, apărută in urmă cu 20 de ani, intr-o conjunctură specială.
Recitind versurile sale din acest volum de suferintă si iubire, mi l-am adus aminte, cu nostalgie, vulcanic si sensibil, vulnerabil in sentimente si obsesii. Uneori iubind suferinta. Intotdeauna păstrând, ca ancoră, imaginea Anei-Maria.
Cu cât trec anii, cu tot mai mult imi lipsesc dialogurile nostre, uneori construite in sedinte plictisitoare, pe bucătele de hârtie.
Poate veti avea vreme să cititi versurile din „Incomunicabil”:
Absolut minunata poezie. Mi s-a facut pielea gaina citind. Cit de contemporan ne ramine Adrian Paunescu!
Mi se pare curios ca omenirea ca omenirea viseaza la fel: dominatie, razboi, consum. Cit se investeshte pentru suflet, pentru alinarea lui?
În ciuda ideilor de valoare exprimate de autor, chestia nu prea e poezie. Alăturați în ordine toate acele „versuri” și va rezulta ceva proză, departe de POEZIA pe care, în alte cazuri, poetul o practică genial…
Interesant. O poezie? Mai degrabă un eseu . Se pare că în 20 de ani nimic nu
s-a schimbat. Cel puțin nu în bine. Aveți, oare, uneori impresia că vorbim limbi diferite, că nu sunteți înțeles, că nimeni nu are timp și răbdare să asculte și să înțeleagă? Și, mai important, să facă lucruri împreună? Oare așa e peste tot, ori doar in Romania?
Ma bucur ca am apucat sa fiu contemporan cu marele poet Adrian Paunescu si totodata sa savurez serile cenaclului Flacara in salile Teatrului National (sala Piata Amzei), sala Palatului si Polivalenta.
Astazi marele poet sta la un taifas cu Mihai Eminescu.