Dezbaterea ”95 de la semnarea Pactului Briand-Kellogg”

Invitați speciali: 

prof.univ. Dr Constantin BUCHET, președintele Colegiului CNSAS

Col (r) prof.univ. Dr Petre OTU, președintele Comisiei Române de Istorie Militară

prof.univ. Dr Dumitru PREDA, directorul științific al FET

Moderator:

prof.univ.dr. Adrian NĂSTASE, președintele FET

Casa Titulescu, 15 februarie 2023, ora 16.30

Pactul Kellogg-Briand, de la idealism politic la realitate^[1]

Pe 24 iulie 1929 intră în vigoare Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și drept Pactul de la Paris, prin care statele semnatare se angajau să renunțe la război ca instrument al politicii naționale. Despre acest pact se spune că ar fi scos războiul în afara legii; nu este adevărat. Pactul Kellogg-Briand, o inițiativă comună franco-americană, propunea condamnarea folosirii războiului ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state și rezolvarea acestor dispute prin metode pacifiste. Deși a fost aplaudat drept o inițiativă diplomatică remarcabilă, Pactul a fost, în fond, un eșec: el nu a impus sancțiuni în cazul încălcării principiilor sale fundamentale, astfel că statelor semnatare le-a fost ușor, la momentul convenabil, să încalce Pactul.

Pactul Kellogg-Briand a fost semnat la Paris, pe 27 august 1928, de reprezentanții a 15 state (Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Marea Britanie, Statele Unite și Statul Liber Irlandez), dar a intrat în vigoare un an mai târziu. Ulterior, vor adera la acest Pact alte 47 de state, printre care și România.

În 1927, cu ocazia împlinirii a 10 de ani de la intrarea Americii în război, Aristide Briand, ministrul de externe francez, prezintă la Washington un proiect de tratat prin care guvernele francez și american se angajau să denunțe ideea războiului și să promoveze rezolvarea pe cale pașnică a disputelor. Proiectul este prezentat Secretarului de Stat Frank B. Kellogg, care „efectiv nu a știut ce reacție să adopte în fața unui document prin care se renunța la ceva de care nu se temea nimeni și se oferea ceva subînțeles de toată lumea” (H. Kissinger^[2]). Kellogg acceptă, însă, ideea aderării Statelor Unite la un asemenea tratat, realizând că acesta nu putea avea, de fapt, nicio consecință practică.[…]

Briand a recunoscut încă din start că poziția de relativă superioritate a Franței vizavi de Germania începuse să se erodeze și a ajuns la concluzia că împăcarea cu Germania era cea mai bună soluție pentru securitatea Franței pe termen lung.[…] Briand a înțeles că, dacă Franța nu urmărea reconcilierea, aceasta tot avea să fie realizată până la urmă prin presiunile anglo-saxone și prin forța crescândă a Germaniei.

Kellogg duce ideea lui Aristide Briand mai departe, propunând ca tratatul să nu fie unul bilateral, între Statele Unite și Franța, ci unul internațional, la care să poată adera orice stat. Americanii se temeau de ideea unui tratat bilateral; acesta putea fi interpretat ca o alianță ce ar fi obligat Statele Unite să intervină în ajutorul Franței. De aceea, Kellogg propune un tratat deschis. Ulterior, atât americanii, cât și francezii au făcut modificări planului inițial, impunând câteva condiții care, de fapt, îngrădeau și mai mult aplicabilitatea Pactului. Spre exemplu, a fost impusă condiția ca pactul să excludă războiul defensiv, pentru autoapărare, și să nu afecteze obligațiile anterioare ale unui stat rezultate din statutul de membru al Ligii Națiunilor sau din acordurile de la Locarno.

Ideea tratatului a fost foarte primită la nivel internațional. După ororile Primului Război Mondial, toată lumea a fost atrasă de ideea condamnării războiului ca fiind ilegal. În plus, pentru că tratatul specifica în mod clar că se referea doar la războaiele de agresiune (deci nu și la cele defensive), multe state au acceptat aderarea fără nicio problemă.

Președintele Coolidge declara, în 1928, că „Respectarea acestui legământ promite mai mult pentru pacea lumii decât oricare alt acord negociat vreodată între națiuni. ”Și totuși, americanii au refuzat ferm să accepte orice formă de punere propriu-zis în aplicare a pactului sau orice formă de sancțiune care ar fi putut să le îngrădească libertatea de acțiune.

Pactul Kellogg-Briand se înscrie în seria inițiativelor pacifiste ce au caracterizat perioada interbelică, cu precădere anii ’20, prin care statele europene sperau că vor reuși să prevină izbucnirea unui nou război. La fel ca și tratatul Ligii Națiunilor, pactul Kellogg-Briand – simbol al diplomației idealiste din epocă –  propunea principii și idei pacifiste grandioase, dar fără aplicabilitate practică.

La doar câțiva ani după semnarea tratatului, în anii ’30, s-a dovedit că el nu a avut niciun efect în stăvilirea militarismului din state precum Germania, Italia sau Japonia. Inutilitatea Pactului a devenit clară în 1931, în momentul în care Japonia, stat semnatar al pactului, invadează Manciuria, iar celelalte state au realizat că nu au cum să impună termenii tratatului sau să-i sancționeze pe cei care îl încalcă.

Cu toate acestea, Pactul a jucat un rol important după război, servind drept bază pentru crearea noțiunii de „crime împotriva păcii”, precum și pentru Carta Națiunilor Unite, care preia ideea condamnării războiului.

*   *   *

Disputa sovieto-română asupra Basarabiei: Efectele Pactului Briand-Kellogg^[3]

Anii 1928-1929 au adus o reangajare a contactelor politico-diplomatice între România şi U.R.S.S., după o perioadă în care principalele dispute sovieto-române s-au dat în jurul problemei ratificării tratatului basarabean. Primele tentative de dezamorsare a relaţiilor sovieto-române s-au făcut prin intermediul Micii Înţelegeri. La 3 şi 24 august 1928, E. Beneş a purtat cu Antonov-Ovseenco, ambasadorul sovietic în Cehoslovacia, tratative în numele Micii Înţelegeri pentru stabilirea unor relaţii normale cu U.R.S.S.

E. Beneş a arătat că nesoluţionarea problemei Basarabiei este obstacolul ce stătea în calea stabilirii relaţiilor normale între Iugoslavia, Cehoslovacia şi U.R.S.S., cerând, în acest sens, părerea guvernului sovietic faţă de această problemă. Din însărcinarea Moscovei, Antonov-Ovseenco i-a declarat ministrului cehoslovac că inaugurarea relaţiilor normale între U.R.S.S., Cehoslovacia şi Jugoslavia ar aduce, fără îndoială, un sentiment de uşurare pentru estul şi sud-estul Europei, chiar şi înaintea soluţionării problemei Basarabiei. Pe de altă parte, a precizat diplomatul sovietic, prin recunoaşterea reciprocă şi prin restabilirea relaţiilor diplomatice, problema Basarabiei nu ar putea fi considerată ca o problemă lichidată, dar dacă România, ca una din ţările Micii Înţelegeri, doreşte să poarte tratative cu U.R.S.S. pentru soluţionarea conflictelor existente, guvernul sovietic este gata să meargă la tratative cu reprezentanţii guvernului român.

Poziţia Uniunii Sovietice faţă de România impunea guvernului de la Bucureşti necesitatea găsirii unor soluţii pentru asigurarea securităţii sale teritoriale. Adeptă fidelă a sistemului de securitate colectivă, România a încercat soluţionarea problemei Basarabiei în contextul unui tratat general de neagresiune. Acest prilej s-a ivit când, începând cu anul 1928, tot mai mult a câştigat teren ideea unui tratat care urma să pună războiul în afara legii. La 27 august 1928, 15 state, printre care România şi U.R.S.S., semnau la Paris tratatul de renunţare la război sau pactul Briand-Kellogg. Importanţa sa rezulta din faptul că părţile contractante se angajau să renunţe la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi ca instrument de politică naţională în relaţiile reciproce.

România a salutat ideea pactului încă din perioada când acesta nu era decât obiect de negociere între guvernele Franţei şi S.U.A., iar prin aderarea la tratat Bucureştii obţineau un plus de securitate în apărarea status-quo-ului său teritorial.

Important era faptul că alături de celelalte state semnatare a tratatului, garant al prohibirii războiului era şi U.R.S.S. Aderarea Uniunii Sovietice la pactul Briand-Kellogg, s-a făcut însă din altă perspectivă. Anul 1928 a fost anul de graţie în istoria statului sovietic. Congresul al VI-lea al Kominternului, la care s-a dat bătălia decisivă între troţkişti şi adepţii lui Stalin, a trasat, în cele din urmă, noul curs sovietic de politică externă. În plan extern înţelegerile de la Locarno, iar în plan intern stabilizarea generală a vieţii economice în lumea capitalistă, trebuiau să ducă, în viziunea Kremlinului, la reînvierea psihologiei imperialiste şi tendinţei de nimicire a statului sovietic. Ruperea relaţiilor sovieto-engleze şi pregătirea Franţei pentru un gest analog au creat imaginea unei ameninţări militare. În aceste condiţii, lupta violentă dintre Stalin şi Troţki nu era decât o confruntare privind perspectiva politicii externe sovietice. L. Troţki a susţinut efortul de a preîntâmpina pericolul prin perturbarea acestei stabilităţi din lumea capitalistă. Această politică ascundea însă riscul că implicarea în treburile interne a unor state să nu genereze din partea acestora măsuri de intervenţie. Stalin, mai ales după ruptura anglo-sovietică, era convins că propaganda creează posibilitatea unui astfel de confruntări. Victoria staliniştilor la congresul al VI-lea al Kominternului a însemnat reorientarea politicii externe sovietice. Ea a constat în tendinţa de a evita o eventuală confruntare cu lumea capitalistă şi nimic nu putea să apară în acest sens mai pacifist decât neagresiunea şi dezarmarea.

Garanţia absenţei unei confruntări cu Vestul s-a materializat pentru U.R.S.S. în puternica tendinţă a statelor europene în favoarea declarării războiului în afara legii. Prin aderarea la Pactul Briand-Kellogg, Uniunea Sovietică devenea un garant al securităţii colective, angajându-se să nu utilizeze războiul ca mijloc de soluţionare a disputelor teritoriale. Însă pentru partea sovietică acest pact nu era favorabil. Din perspectiva Moscovei, tratatul lăsa deschisă problema posibilităţii intervenţiei. Deoarece ratificarea pactului de la Paris devenea o problemă de timp, M. Litvinov a înaintat guvernului polonez, la 29 decembrie 1928, propunerea de a semna un protocol prin care tratatul general privind renunţarea la război să intre în vigoare între U.R.S.S. şi Polonia fără a aştepta aplicarea lui generală. În virtutea tratatului de alianţă româno-polon, guvernul polonez a comunicat iniţial la Bucureşti conţinutul demersului sovietic şi a propus ulterior semnarea simultană a protocolului, de către toate statele europene limitrofe U.R.S.S. În răspunsul său de la 12 ianuarie 1929, M. Litvinov a arătat că propunerea sa inclusese posibilitatea aderării oricărui stat şi că atunci când aderase la Pactul de la Paris, Uniunea Sovietică era conştientă că renunţase şi în cazul României la a folosi războiul ca mijloc de soluţionare a conflictelor, ceea ce nu însemna însă că s-au rezolvat disputele existente. De aceea, comisarul sovietic de externe s-a declarat de acord cu formula poloneză a protocolului.

Moscova a acceptat aderarea României la protocolul propus Poloniei din două motive. Primul şi cel mai important, era faptul că Polonia a declarat categoric că nu va semna fără România. Aceasta s-a desprins tranşant şi din discuţia avută de ministrul sovietic la Paris, Dovgalevski, cu A. Briand şi Ph. Berthelot. Ultimul a declarat că Polonia nu va semna protocolul de la Moscova fără România. Acest fapt era cunoscut lui M. Litvinov, care însă a insistat asupra semnării bilaterale a protocolului între Polonia şi Uniunea Sovietică, cu aderarea ulterioară a României. Dovgalevski a întrebat de ce Polonia a putut semna Pactul Briand-Kellogg fără România şi nu o poate face acum la propunerea sovietică? A. Briand a replicat că la Paris a fost vorba de generalizarea pactului, în timp ce acum era vorba de aplicarea lui pe un sector concret, unde Polonia are legături şi obligaţii aparte.

Al doilea raţionament era cauzat de neliniştea Moscovei faţă de frontiera sa occidentală. Moscova continua să vadă în România un avanpost al lumii capitaliste împotriva sa. La Kremlin, persista ideea că intrigile şi provocările antisovietice posibile ar putea fi condiţionate de relaţiile nesoluţionate dintre U.R.S.S. şi România, din cauza Basarabiei. De aceea, diplomaţia sovietică a propus şi guvernului român semnarea protocolului privind punerea cu anticipare în acţiune a pactului Briand-Kellogg.

Propunerea sovietică a stârnit interes la Bucureşti. În şedinţa din 26 ianuarie 1929 a Adunării Deputaţilor, ministrul de externe român G. G. Mironescu declara că era numai o chestiune de timp sau de oportunitate a se aprecia dacă era de preferabilă grăbirea ratificării pactului Briand-Kellogg, sau anticiparea sa prin adoptarea protocolului sovietic pentru pace în răsăritul Europei. În perspectiva semnării protocolului, partea română a ţinut să vadă ce înţeles atribuia diplomaţia sovietică rezervelor faţă de pactul Briand-Kellogg, prin interpretarea mult mai largă a noţiunii de război, considerându-l echivalent cu orice acţiune militară, precum şi cu ,,ocupaţia armată de teritorii străine’’ sau ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state. Polonia a fost de acord cu cererile României şi a insistat la Moscova în vederea înscrierii în preambulul protocolului a expresiei ,,menţinerea păcii existente între statele semnatare’’. Astfel, după o perioadă îndelungată, diplomaţia sovietică recunoştea starea de pace între cele două ţări şi se angaja să contribuie la menţinerea ei. La 9 februarie 1929, s-a semnat Protocolul de la Moscova între U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia şi România, la care au aderat mai târziu Lituania, Turcia şi Iranul.

Era pentru prima oară când diplomaţia română şi sovietică se aflau în contact direct într-o problemă de asemenea importanţă, iar Uniunea Sovietică nefiind membră a Societăţii Naţiunilor subscria la principiile fundamentale primite de forul internaţional.

În România, semnarea protocolului de la Moscova a întâlnit o accepţiune aproape unanimă. În expunerea motivelor, ministrul de externe G.G. Mironescu dezvolta motivele speciale care au îndrumat România să semneze acest document: consolidarea alianţei româno-poloneze, solidarizarea statelor cuprinse între Marea Baltică şi Marea Neagră pentru garantarea păcii, clarificarea raporturilor româno-sovietice. ,,Pactul Kellogg, care are un caracter general aplicat cu precădere în această regiune limitată, capătă un înţeles şi o eficacitate specială. Protocolul echivalează cu un pact reciproc de neagresiune’’ a declarat ministrul român de externe. Ceea ce neliniştea însă guvernul de la Bucureşti era faptul că delegaţii sovietici au refuzat categoric să accepte în textul documentului înscrierea termenilor de suveranitate, integritate şi inviolabilitate care le-ar fi blocat în viitor o abordare diferită a problemelor teritoriale cu România. Mai mult chiar, cu ocazia semnării protocolului, Litvinov a ţinut să accentueze: ,,Faptul că printre noi există în calitate de delegat pentru semnarea protocolului reprezentantul unui stat cu care U.R.S.S. nu are relaţii diplomatice normale şi cu care avem vechi probleme nesoluţionate şi care nu sunt rezolvate prin acest protocol, vorbeşte de dorinţa de pace a Uniunii Sovietice’’. Într-o discuţie particulară cu Cita Davila, care a semnat protocolul de la Moscova din partea României, M. Litvinov a dezvoltat acest subiect. El şi-a exprimat speranţele privind îmbunătăţirea relaţiilor sovieto-române, mai ales după venirea Partidului Naţional Ţărănesc la putere. În viziunea sa, această ameliorare ar interveni dacă România ar accepta plebiscitul în Basarabia, după care o conferinţă bilaterală ar pune capăt incertitudinilor în relaţiile dintre cele două state.

Cu toate rezervele sovietice la semnarea celor două tratate, atât pactul Briand-Kellogg cât şi Protocolul de la Moscova au pus perspectiva tratativelor sovieto-române pe alt fundament. Uniunea Sovietică, recunoscând că este în stare de pace cu România, renunţa astfel la a pretinde că România comitea un act de război prin faptul că deţine Basarabia. Dar mai important era că Moscova renunţa la ideea de război în cazul Basarabiei, iar prin noile angajamente de neagresiune făcea posibilă calea diplomatică în soluţionarea relaţiilor dintre cele două state.

Activitatea Fundaţiei Europene Titulescu poate fi urmărită pe site-ul nostru (www.titulescu.eu), pe Facebook (www.facebook.com/FundatiaEuropeanaTitulescu), pe Twitter (twitter.com/FTitulescu), pe LinkedIn (Fundatia Europeana Titulescu), pe YouTube (Fundatia Titulescu) şi pe Instagram (@ftitulescu).

---

^[1] sursa: https://historia.ro/sectiune/general/pactul-kellogg-briand-de-la-idealism-politic-la-580812.html

^[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2008

^[3] sursa: https://moldova.europalibera.org/a/disputa-sovieto-rom%C3%A2n%C4%83-asupra-basarabiei-(viii)-efectele-pactului-briand-kellogg/30291057.html