Cred ca, din cand in cand, este util sa reamintesc, pentru prieteni dar si pentru ne-prieteni, principalele rezultate ale guvernului pe care l-am condus in perioada 2000-2004:

În anul 2000, am preluat țara cu o pierdere de 3,4 miliarde de dolari față de anul 1996 şi am adus-o, în cei patru ani, la un plus de 7,6 miliarde de dolari în ceea ce privește Produsul Intern Brut.

Numărul  şomerilor  s-a  redus, la sfarsitul mandatului,  aproape  la jumătate  față  de  anul 2000,  rata  şomajului coborând de la 10,5% la 6%. Rata sărăciei a scăzut de la 36% în 2000 la 23% în 2004 – iar a sărăciei severe de la 13,8% la 7,9%.

Salariul minim net lunar era în anul 2000 de 28 dolari SUA; în 2004 a fost de 69 dolari. Salariul mediu net lunar era în anul 2000 de 95 dolari SUA; în 2004, el a fost de 174 dolari. Pensia medie de asigurări sociale de stat era în anul 2000 de 42 dolari SUA; în 2004 a fost de 74,8 dolari. Pensia medie a agricultorilor era în anul 2000 de 8,7 dolari SUA; în 2004, a fost de 23,5 dolari. Fiscalitatea pe forța de muncă a scăzut de la 60% în anul 2000, la 49,5% în 2004. Producția agricolă în 2004 a fost cu 32% mai mare decât în 2000.

Departe de a fi „populiste”, politicile pe care le-am susținut în domeniul protecției sociale s-au bazat pe patru principii fundamentale:

• pe perioada  tranziției  şi,  probabil  şi  după  ieşirea  din  tranziție,  societatea  românească produce polarizare şi inegalități, inclusiv inegalitate de şanse, prin mecanisme sociale şi economice „naturale”, care sunt produse atât de piață, cât şi de reformele coordonate guvernamental;
• aceste inegalități trebuie compensate prin politici guvernamentale de protecție socială,

care nu sunt nici paternaliste, nici îndreptate împotriva competiției  pe piață, ci sunt rectificative. Rostul lor este să compenseze injustiția socială pe care o produce tranziția;

• protecția socială şi, prin urmare, abordarea din perspectivă social-democrată a guvernării

şi a reformelor reprezintă o necesitate la fel de absolută, pe cât o reprezintă politicile de privatizare, de stratificare socială şi de creare şi funcționare normală a piețelor pentru construirea unei economii de piață funcționale;

• pe termen lung, cea mai bună protecție socială o oferă creşterea economică durabilă.

Cine avea de pierdut în această noile conditii de dupa 1989? În primul rând, cei care au fost tot timpul marginalizații societății, adică țăranii. Să nu uităm că atât industrializarea capitalistă din perioada interbelică, cât şi cea socialistă care i-a urmat s-au făcut cu prioritate pe seama  resurselor  financiare  obținute,  prin  intermediul  foarfecelor prețurilor,  din  rural  şi  pe seama țărănimii, care a avut de plătit cele mai mari costuri sociale ale tuturor tranzițiilor de până acum.

În consecință, când am preluat conducerea guvernului, eram conştient că preiau, de fapt, o situație extrem de dificilă, ale cărei principale caracteristici erau:

• economie care, până atunci fusese în cădere liberă şi căreia guvernul Isărescu reuşise să îi asigure un minim de stabilitate doar întrucât părea că a atins „fundul gropii”;
• populație sărăcită şi în stare de semirevoltă, care nu mai avea încredere nici în guvernul central și, în niciun caz, în autoritățile locale;65
• comunitate de afaceri strâns legată de politică, asigurându-şi succesul economic parțial pe piață şi parțial prin accesul privilegiat la resursele publice;
• administrație centrală  deprofesionalizată  şi  o  administrație  locală  dispusă  să-şi  urmărească mai degrabă propriile interese şi să le slujească prioritar pe cele ale liderilor locali;
• conjunctură internațională defavorabilă, dublată de o lipsă cronică de încredere în capacitatea guvernelor româneşti de a gestiona reformele şi de a-şi respecta angajamentele;
• un sector bancar-financiar slab, aflat la apogeul unui lung şir de falimente frauduloase;
• privatizare blocată de lipsa de atracție a industriei româneşti pentru capitalul străin;
• mass-media ostilă şi o intelectualitate încremenită în ideologia şi lozincile primei perioade postrevoluționare. Să nu uităm că, spre sfârşitul guvernării CDR, personalități cu valoare simbolică ale intelectualității, după ce cochetaseră o vreme cu politica, se refugiaseră tocmai în instituțiile vechii tematici a luptei anticomuniste şi împotriva securității, precum CNSAS;
• lipsă acută de fonduri;
• corupție generalizată în administrație, dublată de lipsa cronică de personal competent atât în administrația centrală, cât şi, mai ales, în cea locală.

România  a  suferit  foarte  mult,  după  1989,  din  cauza  lipsei  de  performanță  economică. Deși evoluțiile politice au fost pozitive, deși reformele democratice au început să se impună, reforma economică nu a urmat același drum. Singura șansă, astfel, ca România să poată recupera decalajul care o separa de țările Uniunii Europene, a fost aceea a concentrării tuturor eforturilor către eficientizarea economiei.

În anii 2001-2004, economia românească a înregistrat o combinație excepțională de dezinflație, scădere a deficitului contului curent și creștere economică puternică. Fără îndoială, creșterea economică susținută din toată acea perioadă a condus la ameliorarea decalajelor față de țările dezvoltate, dar nu a fost nici pe departe suficientă.

Performanța economică, pe măsură ce s-a început adoptarea legislației europene, nu s-a putut realiza doar pe stoc sau prin mecanisme de centralizare. Apropierea de Uniunea Europeană a făcut ca succesul economic să fie unul real.

Trecute în revistă, aceste evoluții sunt, în principal, următoarele:

• Anii 2001-2004 au reprezentat perioada cea mai prosperă din punct de vedere economic, cu o creștere economică globală de peste 23% a PIB față de anul 2000. Creșterea a fost înregistrată în fiecare an, iar 2004 a adus și cea mai mare rată de creștere din Europa (8,4%).
• S-a început și rezolvarea uneia dintre cele mai grave probleme ale tranziției – inflația. Acei ani au însemnat perioada cu cea mai accelerată descreștere a ratei inflației: de la 41% în 2000, la 9,3% în 2004.
• Voința politică existentă atunci a impus o mai mare disciplină la votarea bugetului,oferind mediului de afaceri și întregii societăți o mai mare stabilitate. Astfel, s-a reușit aprobarea bugetului de stat, la termen, pentru prima dată după 1990, în fiecare dintre anii care au urmat: 2001-2004. Era vorba de bugete consecutive.
• Succesul economic intern s-a transmis și în relațiile externe. Astfel, s-a reușit finalizarea primului acord stand by cu FMI după 1990, în anul 2003 (ultimul fiind realizat în 1978). Relația cu FMI a fost pentru prima dată pusă pe baze normale, România reușind să demonstreze că poate să se țină de cuvânt.
• Mediul economic privat s-a dezvoltat foarte mult și, poate cel mai important, guvernul a reușit să îi ofere garanții de predictibilitate fiscală. Astfel, au fost elaborate și adoptate Codul fiscal și Codul de procedură fiscală în 2003. Codul fiscal anterior al României fusese adoptat în 1941.
• România a folosit, pentru prima dată, bugetul de stat ca instrument de dezinflație (în acest fel, s-a mai rezolvat o problemă: deficitul bugetar a scăzut de la 4% din PIB în anul 2000, la 1,2% din PIB în 2004).
• Problemele concurențiale au început să fie rezolvate, iar reforma structurală a intrat în ultimii săi pași.
• După desființarea a peste 300.000 de IMM-uri între 1997-2000, guvernul a adoptat politici specifice fiscale și bugetare prin care, după 2001, s-au reînființat peste 400.000 de IMM-uri, creându-se și un milion de locuri de muncă noi. Numărul celor săraci a scăzut de la 8 milioane, în 2000, la 4 milioane în 2004.
• Imaginea României la nivel internațional a fost una mai bună, iar performanța economică a avut și rezultate concrete: a fost îmbunătățit riscul de țară de către agențiile internaționale  de  rating  până  la  calificativul  „investment  grade”  –  ceea  ce  înseamnă țară fără risc investițional, obținut în anul 2004.
• De asemenea, tot ca element de prestigiu, a fost obținut pentru prima dată calificativul „High Case Scenario” de la Banca Mondială în Strategia de asistență a țării (Country Assistance Strategy). Efectul direct a fost obținerea unui miliard de dolari prin acest calificativ, pentru proiectele sociale și de infrastructură.

• Finalizarea anului 2004 cu un sold favorabil al contului trezoreriei statului, de un miliard de dolari, sumă ce a fost folosită de către guvernarea de după 2004 pentru acoperirea deficitelor sale bugetare! Dincolo de diverse comentarii posibile privind activitatea politică a guvernării PSD, performanța sa economică a fost, indiscutabil, una ridicată.

În perioada 2000-2004 Parlamentul a desfăşurat cea mai substanțială activitate legislativă din perioada postdecembristă. Au fost promulgate peste 2.600 de legi, cu mult peste ceea ce s-a promulgat în cele trei legislaturi anterioare, respectiv 1.799 de legi.

În acea perioadă au fost adoptate majoritatea legilor care au asigurat suportul masiv al integrării europene a României, domeniu în care s-au adoptat peste 300 de legi, cât şi suportul legislativ al aderării la NATO, domeniu în care au fost adoptate aproximativ 100 de legi.

A fost fixat, de asemenea, cadrul normativ pentru promovarea drepturilor copilului și regimul juridic al adopțiilor, piața de capital, creditul agricol, achizițiile publice, codul muncii și multe altele.

Ar trebui amintit faptul că, în primul an al guvernării, la 24 iunie 2001, la București, a fost semnat Acordul româno-suedez prin care se prevedea achitarea, până la sfârșitul anului 2002, a sumei de 120 milioane dolari, eșalonat, în 4 rate, în contul „datoriei suedeze”, ceea ce a permis deblocarea relatiei cu Suedia si evitarea amanarii aderarii noastre la UE. Am „negociat” scăderea pretențiilor suedeze de la 840 de milioane la 120 de milioane de dolari care urmau să fie plătiți de statul român în 4 tranșe până la sfârșitul anului 2002! Fără rezolvarea „datoriei suedeze”, nu am fi putut încheia un acord cu FMI (eram în constituență cu Suedia) și nici să rezolvăm chestiunea vizelor (Suedia avea președinția UE).

În numai patru ani, Guvernul PSD a reuşit să rezolve aproape toate problemele grave ale țării pe care le moştenise. A redus inflația sub 10%, a obținut o creştere economică durabilă, a mărit consumul şi veniturile populației, a redus sărăcia la jumătate. În numai patru ani, a condus România în NATO şi în pragul semnării Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, a reintrodus economia românească pe piața internațională şi a declanşat cele mai mari proiecte de investiții şi construcții din întreaga perioadă. Cu toate acestea, sprijinul său electoral s-a menținut cu greu la nivelul celui din 2000. Niciodată până atunci nu s-au construit în România mai multe case; niciodată nu s-au cumpărat mai multe autoturisme, computere, telefoane mobile, bunuri de larg consum; niciodată nu s-a dezvoltat creditul de consum mai repede şi pe scară mai largă; niciodată nu a avut România mai mulți studenți  şi  mai  mulți  absolvenți  de  învățământ  superior,  niciodată,  după  1989,  nu  a  ajuns moneda națională să se aprecieze în raport cu monedele internaționale.

În plus efectele pozitive ale guvernării nu s-au distribuit uniform în societate. Deşi eram  conştienți  de  faptul  că  progresele  nu  sunt  încă  evidente  în  viața  cotidiană  a  tuturor oamenilor  –  sau  cel  puțin  nu  a  tuturor  categoriilor  sociale  româneşti  –  am  sperat  totuşi  că, printr-un efect de contagiune, românii vor deveni conştienți de evoluție şi vor aştepta răbdători ca „unda de creştere” să ajungă şi la ei. Evident, a fost o premisă naivă şi nerealistă. Cercetarea sociologică ne spunea că tocmai acele categorii sociale şi ocupaționale care au beneficiat cel mai mult de rezultatele pozitive ale guvernării PSD erau cele care au votat nu doar în favoarea Alianței PNL-PD, cât mai ales împotriva PSD. Tocmai oamenii pentru care guvernarea PSD a însemnat o mai mare prosperitate şi a generat noi oportunități au fost cei care au respins, prin votul lor, continuarea guvernării PSD. Un exemplu clar a fost cel al cetățenilor care au beneficiat de eliminarea vizelor, din 2002, şi care au ajuns să câştige mai mulți bani muncind în străinătate. Aceşti oameni au văzut lumea în schimbare şi şi-au maximizat aspirațiile. Efectul a fost transpunerea dorinței de schimbare din plan personal în plan general. Succesul economic şi internațional al guvernării PSD, dezvoltarea sectorului  privat  în  economie,  creşterea  veniturilor  şi  a  consumului,  facilitățile  de  circulație internațională şi de comerț internațional, stabilitatea monetară şi a cursului de schimb, liberalizarea  piețelor  şi  descentralizarea  administrativă,  toate  acestea  au  fost  benefice  în  primul rând pentru noua clasă mijlocie a societății româneşti, pentru întreprinzătorii mici şi mijlocii,  pentru  angajații  marilor  companii,  pentru  liber-profesionişti,  pentru  bugetarii  şi funcționarii cu studii superioare, pentru toți cei care s-au adaptat mai repede şi mai bine la noua economie de piață românească şi la un mod de trai mai apropiat de standardele societăților  dezvoltate occidentale.  Milioane de oameni au beneficiat de toate aceste rezultate bune ale guvernării PSD. Marea lor majoritate locuiau, lucreau şi votau în marile oraşe ale țării şi tocmai aici sprijinul electoral al PSD a fost mai redus şi, implicit, votul negativ la adresa PSD a fost mai puternic.

Este evident că am schimbat, prin intermediul guvernării, condițiile de viață ale populației, aspirațiile  şi  cerințele  acesteia.  Nu  am  știut  însă  să  schimbam  şi  mesajul  şi  stilul  nostru politic, pentru a răspunde acestor evoluții şi să găsim strategii prin care să ne adresăm noilor categorii de electorat, care, prin oportunitățile generate de o bună guvernare, devin mai tentate de soluții liberale.

În concluzie, vreau să afirm că, în opinia mea, în perioada 2001-2004, guvernul pe care l-am condus a demonstrat că, în România, se poate:

• să existe creștere economică;
• să intrăm în structurile euroatlantice;
• sa eliminam vizele pentru cetatenii romani pentru calatorii in Spatiul Schengen;
• sa consolidam relatiile strategice cu principalele puteri ale lumii;
• sa ne imbunatatim relatiile cu vecinii;
• să punem la punct programe și politici economice și sociale eficiente;
• să ne respectăm angajamentele față de parteneri si sa ne spunem cuvantul in probleme externe.