Mai sunt doi ani pana la alegerile prezidentiale. Chiar daca acum se discuta prioritar despre unele chestiuni ce tin de viata de zi de zi, chestiunea alegerii unui viitor presedinte al tarii ar trebui sa preocupe nu doar sub forma unor liste superficiale de candidati. Multi vor spune din nou, dupa alegeri, „alegatorii au intotdeauna dreptate”. Am vazut insa ca si in cazul lui Basescu dar si al lui Iohannis, alegatorii, la finalul mandatelor, „s-au razgandit”. Cel putin asa spun sondajele. Inclin sa cred ca daca alegatorii ar fi fost mai bine informati, optiunile lor ar fi fost diferite. Imi aduc aminte ca inainte de alegerile din 2014 am scris un editorial in care subliniam ca, in opinia mea, Iohannis – pe care multi il preferau pentru ca este neamt – este, in realitate, mai balcanic decat noi toti. Si aminteam faptul ca dupa ce PSD a avut o intelegere politica cu FDG-ul lui Iohannis, dupa ce l-am sprijinit pe primarul Iohannis sa obtina desemnarea pentru Sibiu drept capitala culturala, dupa ce a participat la sedinte de guvern pentru a obtine finantarea unor importante proiecte de infrastructura pentru Sibiu, pe ultima suta de metri, a anuntat – probabil sub comanda externa – ca-l va sustine in alegerile prezidentiale din 2004 pe Basescu.Nu vreau sa amintesc felul in care acesta s-a purtat ulterior cu Basescu, sau cu Crin Antonescu, sau cu Orban.

Pentru ca alegatorii sa nu mai regrete alegerile lor, este important si ce candidati ofera partidele pentru prezidentiale. Uneori, ele propun doar iepurasi pentru a permite alegerea/realegerea unui alt candidat. Alteori, cred ca cel ce va fi ales va fi doar o marioneta pentru anumite grupuri de interese sau considera ca un pact de „coabitare” va oferi mai multe avantaje. Analiza alegerii presedintilor Romaniei de dupa 1991 (data adoptarii Constitutiei) ne poate oferi, desigur, multe concluzii.

Unii au luat in serios ceea ce a afirmat Livia Stanciu in motivarea din Dosarul Trofeul calitatii si anume ca presedintele partidului, in baza unei cutume, este, automat, candidatul partidului. Ea dorea sa spuna ca desi Trofeul calitatii incepuse inainte de desemnarea mea drept candidat la prezidentiale, in baza acestei cutume, eu trebuia, in final, sa fiu cel ales (pentru candidatura). In realitate, in PSD, atunci, s-a facut un sondaj, au fost masurati mai multi lideri (imi aduc aminte ca figura pe acea lista, spre exemplu, Ioan Mircea Pascu) si ca eu am avut, in acea perioada, cea mai mare favorabilitate. Acesta a fost criteriul, nu ca eram presedintele partidului. La fel s-a intamplat cu Geoana sau cu Ponta. Nu este intamplator faptul ca daca partidele isi aleg cu responsabilitate liderul, acesta este „locomativa” cea mai buna in alegeri.

L-am ascultat pa Marcel Ciolacu explicand ca in PSD s-a terminat cu perioada in care presedintele partidului este desemnat, automat, candidat. Ma intreb insa daca el va fi in sondaje pe prima pozitie ca optiune de candidat, cum ar putea explica desemnarea unei alte persoane…

Ca o observatie generala, lipsa de interes din ultimii ani pentru departamentele partidului si pentru Institutul „Ovidiu Sincai” si, in general, pentru politica de cadre, face ca „oferta” de lideri – candidati pentru prezidentiale sa fie limitata. La fel si la celelalte partide. Asa incat atunci cand ajungem sa discutam despre intrarea in Spatiul Shengen, descoperim ca, pentru motive exterioare intereselor romanesti, presedintele Romaniei nu a fost capabil sa foloseasca dreptul de veto al tarii noastre in Consiliul European pentru a rezolva aceasta chestiune umilitoare.

Zilele trecute, am citit discursul lui Mircea Geoana la o conferinta organizata de ASE despre viitorul Europei. Un discurs amplu, bine organizat, cu viziune. Unii spun ca este un discurs de candidat la prezidentiale. Poate… dar, din pacate, de ani de zile nu am mai citit un astfel de mesaj articulat – criticabil poate sub anumite unghiuri – in zona PSD. Eu cred ca oamenii au nevoie nu doar de solutii punctuale ci si de lideri care sa le arate directia.

Pentru cei care doresc sa-l consulte, anexez discursul lui Geoana:

”Vă adresez de la Bruxelles salutul meu cordial!

E o onoare să mă aflu azi, alături de dumneavoastră, invitat și contribuitor la o dezbatere atât de importantă.
Sunt mândru că în capitala României, s-au adunat atâtea minți care se gândesc la viitorul Europei. Vă vorbesc de la distanță, dar mă simt ca și cum aș fi în mijlocul vostru.

Viitorul Europei ne preocupă pe toți. Ne uimește și ne îngrijorează. Căci acest viitor pare că face o călătorie spectaculoasă înapoi în timp și mută în prezent realități pe care le credeam închise în cartea de istorie.

Războiul din Ucraina pune la îndoială lumea pe care Europa a clădit-o în ultimii treizeci de ani. Invazia brutală, nedreaptă, neprovocată și ilegală a unei țări europene ne-a schimbat așteptările și modul de viață.

Dar viitorul Europei înseamnă mai mult decât oprirea ambițiilor militare ale Rusiei. Chiar dacă problema creată de regimul lui Vladimir Putin dispare, rămân multe de făcut.

Lumea se reconfigurează, sferele de influență se reașază, statele care promovează autoritarismul se aliază, iar China pare că amenință tot mai mult liniștea rațională a planetei.

Conflictul din Ucraina ne-a ajutat să tragem multe concluzii. Am văzut cu toții că liniștea lumea lumii se poate spulbera într-o după-amiază. Am văzut că resursele nu au poliță de asigurare. Că materiile prime fac politică. Am văzut că migrația economică și globalizarea au câte două tăișuri.

Să ne amintim cum arată o hartă a Europei pe care sunt trasate autostrăzile. În partea de vest, vedem o rețea densă de linii și bucle care acoperă aproape tot teritoriul, în timp ce, în partea de est, abia zărim câte un capăt timid de sfoară. E diferența de infrastructură care împarte lumea europeană în două lumi: una asfaltată și luminată, cealaltă desfundată și întunecată.

Ei bine, viitorul Europei depinde în mare măsură de reconfigurarea rapidă a hărții. De integrarea uriașelor resurse din est cu tehnologia și capitalul din vest.

E un salt de gândire și de acțiune, o îmbrățișare istorică a destinului colectiv, o accelerare a clasicei integrări europene cerută de standardele de la Bruxelles. De aceea, împreună cu Occidentul transatlantic, cu statele occidentalizate din emisfera sudică și din Extremul Orient, Europa trebuie să construiască viitorul și să reconstruiască sustenabilitatea economică a democrațiilor post-război.

Unde e locul României în acest viitor? În Centrul acestuia. Trebuie să fim kilometrul zero al schimbărilor, borna de la care se măsoară fiecare pas.
Sunt sigur că noi, românii am acumulat foarte multă forță și sunt conștient că am tăcut destul. Dar e momentul ca noi să ne regăsim vocea și să se alăturăm, pe deplin meritat, viitorului european.

Războiul din Ucraina nu este singurul factor transformator al ordinii europene și mondiale. Un întreg sistem global se află în plină transformare. Linia de demarcație dintre strategic și economic devine din ce în ce mai greu vizibilă. Modelul economic – și politica economică din spatele ei – sunt în plin proces de reinventare.

Așa cum subliniază și noua Strategie de Securitate Națională a SUA, între politica externă și cea internă exista o legătură biunivocă: Pentru a reuși în exterior, trebuie investit în “inovare și forță industrială și în clădirea rezilienței acasă”. Iar, în atingerea acestor obiective, este necesară “folosirea tuturor elementelor de putere națională – diplomație, politică industrială și economică, cooperare internațională, servicii de informații și apărare națională”. Iar o politica industrială și de inovare modernă reprezintă o parte integrantă a unei strategii de securitate naționale.

Succesiunea accelerata si suprapunerea de crize multiple, dar si mega-tendințele la nivel global reprezintă provocări, dar si catalizatori ai schimbării. Pentru viitorul ciclu istoric, vom opera într-un un peisaj geopolitic si geo-economic dominat de revenirea competiției între Marile Puteri și de accelerarea Revoluției tehnologice. De-globalizarea, fragmentarea și relocalizarea economiei mondiale se întețesc, lanțurile de valoare și producție sunt în plină reconfigurare. Pe scurt, un nou model economic si de dezvoltare este în curs de adoptare.

La nivel european, aceasta schimbare de paradigma este încă și mai intensă. Războiul, inflația, renunțarea la dependența de energie rusească, prudența strategică crescândă față de China, se adaugă unor mai vechi vulnerabilități în domeniile tehnologiei, competitivității si a perpetuării decalajelor Est-Vest si Nord-Sud.

Germania, cea mai importantă economie a Europei și principalul partener economic, industrial și comercial al României și al regiunii, nu parcurge doar o “Zeitenwende” – trecerea la o nouă eră. În fapt, este o trezire strategică, economică și digitală, anticipând o schimbare din mers a modelului său economic. Vastul ecosistem industrial german, european și internațional va continua să fie prezent în Europa Centrală și de Est, dar într-o formulă profund modificată, generând transformări masive pe orizontala actualului model industrial central și est-european.

Aceleași crize repetate, multisectoriale și suprapuse au zdruncinat și multe din tabuurile și ortodoxia economică care au dominat ultimii 30 de ani, inclusiv modul în care statele post-comuniste și-au reconstruit economia, instituțiile și societatea. Statul minimal este astăzi o amintire – mai ales dacă avem onestitatea să recunoaștem de câtă nevoie de intervenție guvernamentală, asumare de riscuri și atenuare de șocuri avem în prezent și, probabil, și în viitor. Profitul cu orice preț, the race to the bottom, sunt astăzi negate de însăși lumea corporatistă și financiară.

Companiile vor pune mai mare preț pe reziliența, făcând hiper-globalizarea de până acum să se fragmenteze în funcție de industrie, regiune și gradul de risc pentru securitatea națională.

Pe fond, Pendulul Ideologic, cel care influențează gândirea dominantă a unei perioade istorice, se mișcă din nou. Si se mișcă dincolo de clivajul clasic Stânga-Dreapta și de gândirea economică tradițională.

O adevărată revoluție în politica economică și socială se produce sub ochii noștri. Piețele vor continua să conteze și să-și exercite influența, așa cum a demonstrat-o recenta criză politică din Marea Britanie. Însă alocarea resurselor în economie va fi rezultatul unui set mai complex de factori, de la deciziile guvernelor pentru investiții și limitări strategice, la presiunea schimbărilor climatice și la creșterea accentului pe reziliență în defavoarea profitului imediat.

Cum ne afectează pe noi acest sfârșit de eră și începutul unui nou ciclu istoric?

Pentru a încerca un răspuns, va trebui să privim cu atenție modelul economic pe care l-am dezvoltat în țara noastră în ultimele decenii și să înțelegem ceea ce aș numi Paradoxul românesc.

Din punct de vedere al ciclului economic, Romania parcurge cea mai bună perioadă din întreaga noastră istorie. Avem azi un PIB mai mare de patru ori decât în 1989. Și, totuși, asistăm la un cataclism demografic, cu o populație la nivelul anilor ’60. Pe o suprafață cat a Marii Britanii, vom ajunge să fim țara cu cea mai mică densitate a populației din Europa.

Agregat, economia crește, însă inegalitățile de dezvoltare între regiuni și categoriile sociale sunt mai mari decât înaintea aderării. România are a doua cea mai rapidă creștere economică din Europa, dar aceasta nu s-a tradus în reducerea sărăciei. „Aproximativ 45% din populația țării se află în zonele rurale, unde sărăcia este cu 20 de puncte procentuale mai mare decât în zonele urbane. Această dualitate puternică este manifestată prin oportunității inegale și un acces inegal la piețe, fapt ce nu se mai întâmplă în niciuna dintre țările Uniunii Europene”, arată un studiu al Băncii Mondiale.

Ce folos ca recuperăm teren față de media europeană, dacă indicatorii de dezvoltare umană rămân printre ultimii din Europa? Nu este de mirare ca tinerii continuă să emigreze. Nu este de mirare că elita intelectuală alege să se împlinească profesional în altă țară. Ne bucurăm că imigranții din Orientul Mijlociu sau Africa nu aleg sa rămână in Romania, însă cauzele acestei alegeri trebuie sa ne dea de gândit față de orice viitoare politică legată de demografie și atragere sau păstrare de forță de muncă. Dacă este să spunem ceva important, pe scurt, vedem cum economia crește, avem toate garanțiile de securitate, dar țara devine mai șubredă și vulnerabilă din interior. Din acest motiv putem numi aceasta situație Paradoxul Românesc.

Mai exista o alta fațetă a Paradoxului românesc. Prin NATO și UE, suntem mai protejați de riscuri de securitate din exterior decât oricând altcândva în istoria zbuciumată a națiunii. Și totuși, suntem mai vulnerabili intern decât oricând altcândva în istorie. Transferul de reziliență societală și sinergie economică dintre politica externă și cea internă despre care vorbește Strategia de Securitate a SUA pare să nu opereze în cazul României.

Pe scurt, dacă trebuie să ne îngrijoreze ceva este faptul că economia crește, avem toate garanțiile de securitate, dar țara devine mai șubredă și vulnerabilă din interior.

Nu ar fi corect să oprim aici definirea paradoxului românesc. Pentru că el este reflectat în imensa frustrare a noastră, a românilor, față de permanenta tensiune între potențialul real al națiunii și transpunerea acestuia în realitate. Exista cauze istorice mai profunde. Și a fost, probabil, o iluzie să sperăm că decalajele istorice de dezvoltare pot fi șterse cu buretele în două scurte decenii de integrare europeană. Însă istoria se comprimă și se accelerează, gradul de complexitate face dificilă ajustarea la schimbare pentru guvernele și economiile cele mai performante, darămite pentru cei cu guvernanță și economie precare. Ca de fiecare dată în istorie, și această nouă ordine politică și economică europeană și mondială în plină transformare va avea învingători și învinși.

Iar până nu vom găsi un răspuns onest, integrat și credibil cauzelor mai profunde ale acestui paradox romanesc, vom continua să creștem, fără însă să ne dezvoltam. Vom continua să clamăm faptul că suntem a 7-a țară în UE, însă vom evita, jenați și jenant, să recunoaștem că înotăm la coada ierarhiilor europene și internaționale. Vom continua să ne irosim potențialul și să ratăm cel mai bun moment al istoriei naționale. Nu ne vom face datoria față de generația copiilor noștri căreia i-am promis că devenim o parte a Occidentului dezvoltat și vom privi cum eșuăm ca periferie a acestuia. Aceasta ar fi nu doar o ironie amară, ci un adevărat dezastru național.

Care sunt cauzele Paradoxului Romanesc?

In primul rând, iluzia ca prin integrarea euroatlantica am atins “sfârșitul istoriei” pentru România și că, prin efectul de tracțiune și difuzie de idei, instituții, norme, capital și tehnologie, vom fi propulsați către nucleul dur al Europei. Fără sa înțelegem ca a fi tractat înseamnă a rămâne în urmă și că cel care imită nu va fi niciodată mai bun decât originalul. Și eu am făcut parte dintre cei care au crezut că avatarurile istoriei s-au terminat pentru țara mea, atunci când ridicam steagul României la NATO sau semnam încheierea negocierilor de aderare in 2004 (fără MCV si cu Aderarea automată și necondiționată la Spațiul Schengen și la zona Euro la 5 ani după aderare). Atunci am crezut că, odată cu integrarea euro-atlantică a României, misiunea generației noastre s-a încheiat. M-am înșelat. Adevărata noastră Misiune de-abia acum începe. De aceea spun toate aceste lucruri, astăzi, aici!

In al doilea rând, am ignorat specificul cultural si nevoile particulare de dezvoltare ale României. “One size fits all” nu a funcționat și nu va funcționa niciodată. Defunctul “Consens de la Washington” a guvernat tranziția post-comunista, iar regula uniformizantă de la Bruxelles a ținut loc de un adevărat proiect național. Nepriceperea, timiditatea sau neputința intelectuală și politică de a veni cu o contra-propunere coerentă au anulat capacitatea de negociere și influențare a deciziilor care ne priveau. Iar de aici rezultatul: “grefa” occidentală a reușit în prea puține locuri ale realităților românești, conducând astăzi la un sentiment larg răspândit de a fi “cetățeni de mâna a doua” în Europa, ușor exploatabilă politic de curentele anti-europene în creștere. Absența curajului politic și intelectual de a adopta, negocia sau impune soluții în co-design cu parteneri noștri occidentali au condus la perpetuarea asimetriei de putere politică și economică de astăzi.

În al treilea rând, nu am reușit niciodată să rezolvăm cu adevărat marea problemă a României moderne: decalajul cronic de dezvoltare între urbanul mare și restul țării. Astăzi, primele 12 mari orașe contribuie cu aproape 80% la formarea PIB, iar restul țării… restul. Acest abis de dezvoltare este nesustenabil și periculos pentru viitorul națiunii. Atacarea inegalităților sociale a fost transformată într-o luptă ideologică falsă, creându-se în mod artificial și periculos o bătălie pentru resurse între investiții și protecție socială.

Diagnosticul este clar. Ce e de făcut? Unde găsim astăzi energiile, curajul și încrederea pentru un nou început?

În momente de acest gen de-a lungul istoriei, națiunea noastră a știut să găsească resurse nebănuite de reinventare și curaj politic. Iar dacă precedentul istoric nu va mai funcționa, poate spaima de un viitor tot mai incert poate constitui catalizatorul de noi energii politice, economice și intelectuale in Romania, în regiune și în Europa.

Tot așa cum, fără lideri si idei convingătoare, aceeași spaima și nemulțumirea crescândă și justificată a populației față de deteriorarea nivelului de trai și efectul cumulativ al crizelor economice și sociale succesive vor genera tracțiune sporită pentru soluțiile politice radicale.
Aceeași frustrare și teama de necunoscut pot constitui însă și baza de susținere pentru un radicalism pozitiv și sănătos.

Susținerea cu tărie și prospețime a Ideii Naționale este obligația fiecărei generații și a fiecăruia dintre noi. Esența Ideii Naționale este neschimbată de la punerea temeliilor statului român modern: evadarea de la periferia Europei și construcția unei Românii care își pune potențialul în valoare, se auto-depășește și recuperează decalajul istoric, care ne separa de familia națiunilor dezvoltate, prospere, puternice și influente ale Europei.

Un Nou Proiect National ambițios, credibil și sustenabil în timp trebuie să-și propună câteva obiective strategice, asumate politic și în societate și urmărite apoi dincolo de ciclurile politice. Aș numi asta Busola Strategică, capul compas al direcției generale a țării pentru următorul deceniu. Fiecare partid sau coaliție de partide vor avea întreaga libertate să vină cu soluții proprii, inspirate din ideologia și viziunea lor politica. Însă Obiectivele Naționale trebuie asumate explicit și urmărite de-a lungul guvernărilor succesive.

Care ar putea fi astfel de Obiective?

Obiectivul Strategic #1: Să ne punem pe deplin în valoare relevanța și locația strategică.
Istoria ne oferă o noua șansă. Este deja recunoscut faptul că elitele romanești au știut să profite de marile momente de inflexiune. Istoria modernă a României este ilustrativă în acest sens.

Trăim din nou un astfel de moment. Raporturile de putere politică și economică în Europa se modifică. După războiul din Ucraina și prin auto-decuplarea Rusiei de Occident, centrul de greutate strategic al Europei se mută către Est, iar această nouă oportunitate nu trebuie ratată. Este o invitație pentru a contribui activ la construirea unei noi arhitecturi politice, economice, tehnologice și strategice europene. De aceasta dată nu “la figuri impuse”, ci prin co-design de soluții și renegociere a raporturilor de putere în interiorul Europei, împreună și nu împotriva partenerilor și aliaților noștri occidentali. Care de fapt ne invită la astfel de soluții prin avansarea conceptelor de friendly sau allied reshoring.
Deci, să ne punem geografia la treabă.

Întărirea Flancului estic al NATO, din Norvegia până în Turcia, nu reprezintă doar un element vital pentru securitatea noastră, dar poate fi transformat într-o coloană vertebrală economică a Europei. Venirea Finlandei și Suediei în NATO și perspectiva europeană a Ucrainei și Republicii Moldova constituie un game-changer politic și strategic, dar si economic și comercial. Zona de est și cea de nord a României, flancul estic românesc, capătă valențe noi, putând deveni la fel de atractive pentru investiții și dinamice economic ca regiunile din Vestul țării. Privind retrospectiv, abandonarea Coridorului IX transeuropean, legând sudul Europei de Scandinavia si Europa, cu ramificații către Odesa, Chișinău și Kiev a reprezentat o greșeală strategică de proporții. România ar fi beneficiat de cel mai lung parcurs (550 km), iar relansarea acestuia trebuie asumată politic în UE și cu aliații transatlantici. Similar, coridorul VII – Dunărea, lăsat în nelucrare de la începuturile sale. În contextul ucrainian, legătura Marea Neagră – Dunăre redevine o prioritate strategică, cu implicații directe și pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră.

În aceasta nouă hartă politică și strategică a Europei, pentru prima oară în istorie, Romania nu va mai reprezenta frontiera de răsărit a Occidentului, devenind parte a “miezului” și nu a periferiei Europei. Zona Marii Negre va rămâne relevantă strategic, însă România poate juca un rol regional diversificat, asumându-și explicit rolul de placă turnantă între zona Mării Negre, Balcani și Caucaz, precum și între Orientul Mijlociu și Centrul, Vestul și Nordul Europei.

Obiectivul strategic #2: Regândirea si transformarea rolului și capacitații Statului de a-și exercita funcțiunile esențiale.
Transformarea rolului și capacitații Statului și a sistemului politic de a administra eficient o economie și o societate modernă reprezintă cea mai mare provocare pentru România.

Nu va fi simplă transformarea unui stat supradimensionat, hiper-politizat și fără o cultură a eficacității într-unul modern și agil. Dar dacă vom rămâne la performanța de astăzi, ne condamnăm, folosind o analogie militară, să continuăm să luptăm cu echipamente sovietice, în timp ce competitorii noștri folosesc echipamente de ultimă generație de tip NATO.

Nu există nici un motiv ca România să nu-și propună să digitalizeze 100% administrația și serviciile publice sau să folosească datele și Inteligența artificială și Datele pentru informarea deciziilor de politici publice. Beneficiile de eficacitate și transparența decizională ar crește exponențial.

Un Stat modernizat și digitalizat ar putea apoi să-și regândească rostul și funcțiile, devenind capabil să-și asume un rol strategic și de asumare a riscurilor de intrare pe piețe și zonele mai puțin dezvoltate sau neexplorate, unde sectorul privat nu are încă apetitul, randamentele sau resursele necesare. Parte a rolului regândit al statului va trebui să fie și acela să creeze piețe noi, în principal prin investiții publice strategice în cercetare fundamentală și aplicată, digitalizare, broad-band și fibră optică pe scară extinsă, creând condiții pentru folosirea tele-medicinei și e-learning, pentru calificarea, recalificarea și învățarea de-a lungul vieții pentru forța de muncă. Această nouă abordare ar permite și intrarea în era unui parteneriat strategic între sectorul public, privat și societatea civilă. Și trecerea de la capitalismul de dependență, de astăzi, la un capitalism de interdependență. Cu restul Occidentului dezvoltat.

Obiectivul strategic #3: Un nou model economic și un contract social împrospătat, având inovarea ca principal motor al dezvoltării.
La nivel istoric, prea puține națiuni au reușit să facă saltul de la economie în dezvoltare la cel de economie dezvoltata. Este un truism deja că succesul – sau falimentul – unei națiuni depinde de calitatea instituțiilor sale politice și economice, de domnia legii, dar și de existența unei arhitecturi a oportunităților în societate.

În 2024, vom fi ajuns la două decenii de la momentul integrării euro-atlantice a României. Trebuie să avem curajul să recunoaștem că actualul model instituțional, economic și de dezvoltare și-a atins limitele. A nu recunoaște aceasta realitate ar fi o dovadă de miopie politică si lașitate intelectuală. A continua să asistăm indiferenți la situația în care unul din doi copii înscriși la scoală iau bacul reprezintă un faliment moral și o crimă economică.

Nu există nici un exemplu de națiune care a ajuns în lumea dezvoltată care să nu-și fi modificat din mers modelul economic atunci când se ajunge la limitele modelului existent. Daca vrem să ajungem în clubul națiunilor dezvoltate, va trebui să ieșim din pasivitate și imitație, să anticipăm masivele transformări la nivelul economiei europene și mondiale, să ne corectam vulnerabilitățile și să amplificam punctele noastre tari. Și să ne asumăm un rol activ în acest proces de regândire a modelului nostru economic și social ca subcomponentă distinctă și perfect integrată în sistemul occidental. Reinventând rolul statului, diversificând economia, susținând firmele care inovează, produc si exportă, atacând frontal inegalitățile și blocajele din societate, investind masiv în oameni, modernizând în modul în care livrăm servicii publice, modul în care atragem investițiile străine și tratăm cercetarea-dezvoltarea-inovarea, în care ne educăm copii și în care ne tratăm bolnavii. O economie competitivă, inclusivă și sustenabilă este potențată și nicidecum frânată de recreerea unei arhitecturi a oportunităților și de repornirea ascensorului social – blocat între etaje sau forțat sa funcționeze pe orizontală, prin emigrare.

Și, pentru ca suntem la ASE, există și o teorie economică care să susțină aceasta nouă abordare – a dynamic capability theory of economic growth – care susține argumentat că inovația, în toate manifestările sale, reprezintă motorul central al dezvoltării societății umane si cheia succesului națiunilor dezvoltate. Iar în oricare plan se va stabiliza Pendulul Ideologic și indiferent în care punct ne vom regăsi echilibrul în plan politic, strategic, economic și democratic, un lucru este clar și certificat istoric.

Națiunile care pun ambiție și dorința de auto-depășire în tot ceea ce întreprind – în politică, în economie, în societate, în politica externă – sunt cele care izbândesc. Prin transformarea modelului său economic și social, Romania poate inversa actualele tendințe și deveni o economie de succes a secolului XXI.

Obiectivul Strategic #4: Repopularea României.

Bătălia centrală a secolului 21 este competiția pentru talent. Și aici suntem cei mai vulnerabili. Ca ciclu economic lung, Romania parcurge cea mai buna perioadă din întreaga noastră istorie. Si, totuși, asistăm la un cataclism demografic, cu o populație la nivelul anilor ’60. Nu suntem singurii care ne confruntam cu aceasta problema. Însă nici o alta tara nu se confrunta cu un risc existențial ca Romania.

Depopularea afectează întreaga economie, de la cantitatea si calitatea forței de munca, la deciziile de a investi sau nu într-o tara sau regiune. Soluții există. Irlanda își propune să atragă un milion de noi locuitori până în 2040 printr-o nouă politică de dezvoltare teritorială în afara marilor orașe.

În cazul nostru, revenirea în țară a unui milion de oameni ar conduce la o creștere a economiei cu un ritm de cel puțin 6% pe an, antrenând, prin taxe si consum, o creștere a PIB de cel puțin 15 miliarde de euro pe an. Repopularea României și revenirea la 20 de milioane de locuitori poate fi realizată prin încetinirea declinului demografic, prin crearea condițiilor pentru repatriere a unei părți cât mai mari a diasporei romanești și moldovenești cu dubla cetățenie și prin import selectiv de forță de muncă.

Obiectivul Strategic #5: Reclădirea reputației României în ochii propriilor cetățeni și ai lumii.

Nimic nu mă doare mai tare decât modul în care ne percepem și cum suntem tratați ca români. Deși pare un factor intangibil, proasta reputație și lipsa de încredere în propria țară au un impact direct în tot ceea ce facem: ce salarii avem acasă și în străinătate, cum suntem tratați în țări străine, câți bani reușim să atragem pentru afacerea noastră sau pentru un start-up romanesc, câți romani și românce aleg să părăsească țara, cați turiști ne vizitează. Daca ar exista o statistică, m-aș încumeta să spun că proasta reputație costă Romania mai mult decât toată risipa și ineficiența la un loc.

Pentru a fi credibil in exterior, brandul de tara trebuie sa fie mai întâi credibil pentru proprii cetățeni. Si avem de unde construi. Cu toții știm că avem ingineri și softiști buni; că Romania este una dintre cel mai frumoase și nealterate habitate naturale din Europa; și că suntem creativi și talentați în arte, cultură, muzică, teatru, film și entertainment.

Un brand atractiv contribuie și în mod direct la creșterea si diversificarea economică, cum o pondere tot mai mare in exporturile internaționale este deținută de așa-zisele intangibile, cum ar fi cercetare și dezvoltare, drepturi de proprietate intelectuală, branding, entertainment, design și software.

Construcția si promovarea unui brand de țară articulat și credibil nu se poate realiza cu instituțiile și resursele de astăzi. El trebuie construit în aceeași logică de parteneriat strategic între zona publică, privată și civică. Modele există, nu lipsesc decât viziunea, resursele adecvate și metoda.

Dragi prieteni,

Transformarea istorică a României într-o națiune modernă, prosperă și puternică nu va fi un proces ușor. Principalul adversar este propria noastră mentalitate și defetismul mioritic.

Există un punct de pornire obligatoriu în acest efort: sa recunoaștem că, perseverând cu actuala abordare, nu avem nici o șansă să izbândim. Va trebui să ne luptam și cu condiții adverse. Cu o competiție intensă pentru un loc în clubul statelor dezvoltate, dar trebuie, în primul rând, noi între noi să ne hotărâm pe ce cale mergem.

“Proiectele de Țară” au rămas doar la nivel declarativ, făcând dificilă remobilizarea încrederii în liderii politici a principalilor actori din societate. Daca ne vom propune acest salt cu adevărat istoric, promotorii acestuia vor trebui să-și creeze coaliții largi în societate, dincolo de majoritățile parlamentare. Va trebui să ne înarmam cu o determinare și încăpățânare de fier. Pentru că mereu va exista rezistență – internă și externă – din partea apărătorilor status quo-ului, care își vor vedea amenințate interesele și privilegiile.

Mulți vor spune că nu are rost să mai încercam, ca nu mai avem cu cine și cu ce și că mai bine ne vedem de viață. Si când mă domină resemnarea îmi amintesc de veșnic actualul istoric Neagu Djuvara și de viziunea lui asupra civilizațiilor. Spunea undeva că “popoarele lipsite o vreme de vitalitate istorică, au puterea de a renaște cu o forță uimitoare”. Poate ca a venit clipa sa renaștem. Și cum ar spune strămoșii noștri latini: “Non Ducor, Duco” – Nu mă las condus, Conduc!

Vă mulțumesc!”