Am definitivat textul discursului meu din Aula Academiei (am adăugat notele bibliografice) si m-am gândit să-l adaug pe blog:

(Adrian Năstase, „Nicolae Titulescu – opera de drept internațional„)

„Titulescu a trăit în vremuri pe care și noi începem să le trăim.

Mi se pare dramatic faptul că organizăm această sesiune aniversară în condiții extrem de asemănătoare perioadei anilor ‘30 din secolul trecut, atunci când Titulescu încerca să opună forța dreptului care începuse să-și piardă din vigoare în fața dreptului forței, sperând să blocheze politicile revizioniste și pregătirile de război.

Mi-am propus astăzi să prezint pe scurt concepția lui Nicolae Titulescu în legătură cu dreptul internațional. Am pornit de la discursul rostit, la 13 martie 1975, în ședința solemnă a Academiei, de către academicianul Traian Ionașcu, directorul Institutului de cercetări juridice, institut unde am lucrat până în 1989. Păstrez cu respect exemplarul discursului său de recepție, cu o dedicație pe care o recitesc cu emoție: „Tânărului meu amic Adrian Năstase remarcabil și cercetător cu cele mai vii sentimente.”  

În discursul său, Traian Ionașcu a trecut în revistă concepțiile juridice dominante în perioada interbelică, de la școala normativistă din Viena, a lui Kelsen, Verdross și Kuntz, ce subliniau, ca fundament al dreptului, o normă juridică originară (grundnorm) comună pentru dreptul intern și dreptul internațional. La teoriile solidariste care negau ideea de suveranitate a statului și la teoria dreptului natural care sugera existența unui „bine comun internațional” deasupra statelor. Spre deosebire de aceste curente filosofice și juridice, Nicolae Titulescu a promovat o abordare pozitivistă, căutând fundamentul dreptului internațional în suveranitatea statelor și cu acordul lor de voință.(1)

În discursul său de la Bratislava, din 1937, ținut cu ocazia decernării titlului de „Doctor honoris causa”, Titulescu mulțumea pentru recunoașterea activității sale științifice și politice. „De altminteri, pentru mine – spunea el – ele se confundă, căci felul cum mi-am dus activitatea politică a făcut ca să nu rup niciodată legăturile ei cu activitatea mea ştiinţifică. Intr-adevăr, în domeniul politic am transpus întotdeauna comandamentele ştiinţei, iar în domeniul ştiinţific am transpus întotdeauna, la fiecare pas din cariera mea politică, comandamentele experienței aşa cum mi le înfăţişa viaţa.” (2)

De altfel, mai devreme, în 1930, la Universitatea din Cambridge, el se întreba în ce calitate să vorbească studenților. Răspunsul lui este elocvent: „în care din activitățile mele am rămas mai mult eu însumi dacă nu în aceea de profesor universitar? Ei bine, voi vorbi la Cambridge așa cum aș vorbi studenților mei la București! Cer iertare eminenților profesori aici prezenți daca le spun că ei îmi inspiră mai puțină teamă decât studenții! Profesorii au experiența vieții: ei sunt indulgenți! Studenții, dimpotrivă, în aspirația lor către absolut sunt în toate țările cei mai teribili judecători!”(3)

„Şi acum – a continuat el – lăsaţi-mă să-mi reiau calitatea de om politic şi să mă întreb cu toată autoritatea necesară: ce am făcut, noi oamenii politici, cu dreptul internaţional pe care războiul cel mare ni l-a lăsat moştenire? Căci, în fond, dacă războiul nu ar fi ajuns la un cod internaţional care să lege toate statele printr-o forţă obligatorie, el s-ar reduce la o serie de grozăvii fără nici o justificare.

Care este acest drept? Pentru ce a fost el creat?

Înainte de război, lumea era împărţită în zone supuse regimului suveranităţii naţionale inflexibile. Aceste suveranităţi reglementau ele însele, în virtutea propriei lor raţiuni de a fi, greutăţile care se iveau. Iar dacă, în timpul acestei reglementări, două suveranităţi se ciocneau, dreptul la război era măsura supremă pentru a rezolva conflictul. Cum dreptul nu avea întotdeauna forţa ca sprijin, in ultimă analiză conflictele între naţiuni erau lichidate prin forţa materială.

Milioane de oameni au murit pentru ca acest sistem să facă loc domniei legii.” (4)

În concepția sa, legile care guvernează statele „intră în două sfere distincte, dar conjuncte: dreptul intern, produs al dreptului de guvernare a statului asupra supușilor săi, dreptul internațional, produs al contractului încheiat între voințe libere și egale. Cele două sfere au un conținut variabil, iar dreptul internațional prezintă o tendință din ce în ce mai accentuată să absoarbă materiile care figurau la început în sfera dreptului intern.” (5)

Pe de altă parte, constata el, „Se spune că voim să trăim sub domnia legii internaţionale şi totuşi lumea asistă nepăsătoare la violarea ei repetată şi la zeificarea celor care o realizează, fericită dacă aceştia consimt să accepte o convorbire, chiar dacă faptele împlinite nu sînt niciodată puse în cauză.” (6)

Nu trebuie uitat pentru cei ce ar fi înclinați să vadă o încredere prea mare a sa în legiferarea internațională, că aceasta este și scutul apărării țărilor mai mici. „Respectarea dreptului internațional este pavăza statelor mici.”

„Ce i se impută legii internaţionale? – întreba el – Posibilitatea ca ea să fie violată? Dar care este legea ce nu poate fi violată? Şi de cînd violarea legii atrage acesteia din urmă pierderea caracterului de lege?” (7)

Aș vrea să subliniez că Titulescu nu a fost doar un inspirat orator. El a lăsat în urma sa și o importantă operă scrisă: două mii de pagini de carte, cinci sute de pagini de conferințe, o mie de pagini de telegrame și discursuri.

Voi trece, în revistă, pe scurt, patru teme prezente în discursurile și conferințele lui Titulescu:

1.   Suveranitatea – ca fundament al dreptului internațional

2.   Principiul egalității în drepturi a statelor

3.   Principiul pacta sunt servanda și problema revizuirii tratatelor

4.   Războiul de opresiune

1. Suveranitatea – ca fundament al dreptului internațional

O sinteză, referitoare la acest subiect, găsim într-un articol al său, publicat în „Dictionnaire diplomatique” sub redacția lui Frengulir:

„Suveranitatea, concepută odinioară ca o forţă atît de absolută încît unii s-au crezut îndreptățiți să nege existenţa unui adevărat drept internaţional, este astăzi concepută îndeobşte drept voinţă care se limitează pe sine însăşi în virtutea puterii sale independente […] Nu există loc în organizarea actuală a comunităţii internaţionale pentru un suprastat. Acesta este înlocuit printr-o asociaţie voluntară de state libere, care şi-au asumat obligaţia de a se supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor suveranităţi. In consecinţă, în prezent, legea internaţională apare în ochii tuturor nu drept o lege de „subordonare”, ci drept o lege de „coordonare”, şi situaţia fiecărui stat în raport cu celelalte nu drept o situaţie de „dependenţă”, ci drept o situaţie de „independenţă”. (8)

Se întreba el în celebrul discurs „Dinamica păcii”, ținut în 1929, în Reichstag: „Să fie oare suveranitatea statelor o piedică în calea păcii? Se poate, războiul fiind, fie că recunoaștem sau nu acest lucru, produsul unei anumite structuri sociale și politice. Dar a preconiza drept soluție pentru instituirea păcii permanente, in starea de fapt actuală, abolirea suveranității înseamnă nu numai a preconiza o soluție imposibilă, ci și, dacă am porni pe această cale, a arunca lumea în haos și anarhie, pentru că nu se poate încă desluși limpede nici felul cum ar fi realizată, nici felul cum ar fi concepută organizarea nouă care ar urma să intre în vigoare.” (9)

„Ce au devenit – adăuga Titulescu – noţiunile clasice de suveranitate şi de independenţă a statelor în ultima vreme, mai ales sub influenţa recentelor legi asupra organizării păcii? Pentru cine nu vrea decît să audă, aceste noţiuni există, măreţe, ca şi odinioară. Pentru cel ce ştie să vadă, ele şi-au plecat capetele. Intr-adevăr, nimic nu poate fi mai grăitor în acest sens decît eforturile întreprinse pentru a găsi o tehnică acceptabilă a dreptului internaţional, din clipa în care vechile concepţii s-au izbit de realităţile care constituie noile legi asupra organizării păcii.” (10)

Rețin însă, în mod deosebit, formularea extraordinară a celui pe care îl sărbătorim astăzi: „Suveranitatea națiunilor continuă să existe, dar privată de o servitute internațională în favoarea păcii” (11)

2. Principiile egalității în drepturi a statelor

Dintre principiile dreptului internațional, Titulescu s-a oprit în special asupra egalității în drepturi a statelor. „Ar însemna să nu-i cunoști pe români – declara el corespondentului ziarului „Le Temps” la 29 iulie 1936 – nedîndu-ți seama că, dacă ei sînt întotdeauna gata să-și aducă contribuția la comunitatea internațională, oricîte sacrificii ar comporta acest lucru, ei consideră astăzi egalitatea în drepturi și demnitate o dogmă”. (12)

Un principiu ce trebuie să prezideze comunitatea internațională și care să nu comporte nici cea mai mică excepție este acela al egalității în drepturi a statelor, adică „dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră și de a nu primi niciodată o hotărâre care să ne privească și la care noi să nu fi consimțit”. „Democrația a pătruns – spunea Titulescu – în viața internațională prin Societatea Națiunilor, și datorită ei toate statele sînt egale în fața legii”. Statele egale în drepturi trebuie să-și respecte independența. Legea internațională este un rezultat al contractului încheiat între voințe libere și egale, ea nu este o lege de subordonare, ci de coordonare; situația fiecărui stat față de celelalte nu este o stare de dependență ci una de independență.

3. Principiul pacta sunt servanda și problema revizuirii tratatelor

În perioada interbelică, nemulțumirile față de tratatele de pace se exprimau prin diverse politici revizioniste.

„Nu voi examina chestiunea ca român – afirma el in 1930, in cunoscutul său discurs, „Progresul ideii de pace” –  pentru a vă demonstra că tratatele de pace sînt drepte, cum de altfel sînt. Nu voi examina chestiunea nici chiar ca jurist pentru a vă arăta că revizuirea implică consimțământul statului interesat şi atâtea alte condiții prealabile.

Voiesc să mă ridic deasupra considerațiunilor nationale, deasupra argumentelor de drept şi să mă întreb aci, în fața dumneavoastră ca om de stat: este revizuirea tratatelor în interesul păcii?

Numai pusă pe acest târâm chestiunea interesează toate popoarele fără deosebire.

Desigur, sentimentul justiţiei violate nu creează spiritul pacific. Dar justiţia nu este un sentiment unilateral. Justiţia este ceva obiectiv.

Şi atunci întreb: Ce este justiţia în materie de tratate? Cine poate pretinde în conştiinţa lui că poate face un tratat absolut just? După ce criterii se va administra justiţia în asemenea materie ?

Să vorbim ca oameni practici.

Pentru revizuirea tratatelor, lua-vom drept criteriu principiul naționalităților? Dar ce este în mod precis principiul naționalităților? Controversă! Nu pentru mine, dar pentru mulți alții. Şi atunci vom tulbura oare Europa în numele unui principiu, deja aplicat odată, când nu este unanimitate de păreri asupra doctrinei însăși ?

Pentru revizuire ne vom călăuzi oare de libera determinare a popoarelor? Acest criteriu pare mai apropiat. Dar din nou trebuie să ne întrebăm: Oare libera determinare poate ea fi acceptată fără nici o restricție de nici un fel trasă din necesitățile vieții economice?

Un exemplu. Credeți că ar fi bine pentru dezvoltarea viitoare a păcii ca o țară să fie liberă a se fracționa în mai multe state prin propria ei voință şi ca astfel zece noi bariere vamale să vie să sporească pe cele existente, deja atât de numeroase?

Ce chestiuni complicate ! Dar să mergem mai departe.

Oare libera determinare va fi aplicată teritoriilor detașate prin tratat ca un tot sau fi-va ea aplicată numai unor părți din aceste teritorii?

Dacă este aplicată teritoriilor ca un tot, apoi libera determinare a fost deja clar exprimată, căci, luate ca unități, teritoriile transferate prin tratate sunt locuite de majorități impunătoare aparținând țărilor la care au fost alipite. De aceea nu auziți vorbindu-se de restituirea pur şi simplu a întregilor teritorii detașate, ci de revizuire, adică de restituiri parțiale.

Dar dacă libera determinare urmează a fi aplicată numai unor părţi de teritoriu, oare nu observaţi că, în momentul cînd conturul acestor părţi este trasat pe hartă, revizuirea, practic vorbind, a operat deja şi că plebiscitul ce urmează va fi un referendum de confirmare sau de repudiere a unei sentinţe date cu anticipaţiune?

Şi atunci sînt la largul meu ca să întreb: Dar care este temeiul acestei sentinţe date cu anticipaţiune, cînd fundamentul ei, libera determinare, intervine numai posterior şi cînd limitele geografice înăuntrul cărora libera determinare trebuie să funcţioneze sînt trasate cu anticipaţie, în cel mai bun caz, pe bază de simple pre-supuneri?” (13)

Și – adăuga el -, în concluzie: „fruntaria, aşa cum a fost concepută în trecut, e o grea povară oriunde ai aşeza-o, căci ea separă oamenii. Aşadar, nu mutînd frontiera cu cîţiva kilometri mai la est sau la vest se serveşte mai bine pacea. Ceea ce trebuie făcut pentru a asigura pacea este ca popoarele, în plină sinceritate şi fără gînduri ascunse, să lucreze pentru a spiritualiza frontiera prin acorduri de tot felul, în special prin acorduri economice în interesul comun. Nu de revizuirea tratatelor are nevoie omenirea, ci de revizuirea propriilor ei judecăţi.” (352)

4 Războiul de agresiune

„Îmi exprim convingerea mea profundă, afirma Titulescu în 1929 în Reichstagul german, care se sprijină pe constatarea că războiul nu este niciodată, dar într-adevăr niciodată, soluția unui conflict. Războiul, în cazul cel mai bun, adică războiul victorios, nu poate decât schimba termenii problemei; nemulțumitul de mâine va lua locul nemulțumitului de astăzi. Unui război dus în numele dreptății îi va urma un alt război dus în numele justiției. Și așa la nesfârșit. Și cu ce preț? Cu un preț imens plătit de întreaga comunitate internațională pentru motivele subiective ale unuia sau mai multora din membrii săi.” (14)

Iar în discursul din 1937, rostit la Dejunul Societății Medicale a litoralului mediteraneean, el sublinia: „Este de neconceput să vrei să provoci o tulburare planetară pentru a da satisfacţie unora în detrimentul altora.

De altfel, pe ce se bazează aceste pretenţii la teritoriul altora? Pe aşa-zisul drept istoric. O naţiune a fost aservită şi a trăit timp de secole sub jugul străin, o alta a fost împărţită fără jenă în profitul terţilor. Tratatele de pace dau libertate primei şi asigură renaşterea celei de-a doua. Cei ce s-au văzut privaţi de teritoriu în aceste condiţii se văicăresc în mod zgomotos. Intreb: factorul timp, în măsura în care a jucat în domeniul nedreptăţii, prin ce poate el să creeze dreptul istoric şi, în măsura în care a jucat în domeniul dreptăţii, nu poate el să creeze nici un drept de nici un fel?” (15)

De aici nevoia de a defini cu precizie agresiunea ca fapt pur şi simplu independent de orice consideraţie teoretică, a preciza cu grijă noţiunea teritoriului asupra căruia agresiunea nu s-ar putea exercita, a se angaja cu fermitate de a nu face operă de agresor, oricare ar fi raţiunile de ordin internaţional sau intern care ar putea-o justifica însemnează a substitui vagilor aspiraţiuni de ideal care au stăpînit pînă astăzi eforturile naţiunilor şi ale conducătorilor lor o bază practică şi solidă, care constituie punctul de plecare al unei întregi vieţi noi. (16)

Era aceasta o precizare, din anul 1934, la o întâlnire cu ministrul de externe al Turciei, care făcea trimitere la agresiunea Italiei asupra Etiopiei și la incoerența sancțiunilor dictate de Societatea Națiunilor.

La împlinirea a 100 de ani de la nașterea marelui diplomat, in 1982,  am scris un studiu despre un concept central în acțiunea diplomatică dar și în acțiunea diplomatică a lui Titulescu – conceptul de pace, subliniind implicația în zona dreptului internațional a despărțirii de filosofia lui Hugo Grotius care punea împreună în dreptul ginților, dreptul păcii și dreptul războiului. „Se mai poate oare concepe – scria el după adoptarea pactului Societății Națiunilor și a pactului Briand-Kellogg – acea diviziune fundamentală a dreptului internațional în cele doua mari ramuri dreptul păcii si dreptul războiului?  Nu trebuie oare revizuite metodele acestei discipline juridice înlăturând terminologia absurdă a dreptului războiului, adică a dreptului de exercitare a crimei prin admiterea unui singur drept: acela al păcii?” Interesantă această observație a lui Titulescu pe care o regăsim într-o prefață extrem de elaborată la cartea lui Fundățeanu – „Libertatea mărilor și prizelor maritime” din 1935.

În final, trei schițe de portret:

Paul Valery: „figura cea mai extraordinară întâlnită vreodată”. (57)

Vladimir d’Ormesson: „omul acesta, al cărui prestigiu depășea cu mult hotarele țării lui, putea fi considerat drept una din personalitățile politice cele mai însemnate ale epocii”. (17)

René Cassin: „Ceea ce am admirat eu cel mai mult la Titulescu era îndârjirea lui de a caută organizarea unui sistem de relații internaționale bazat pe echitate, egalitate și respect reciproc.”

Și o concluzie preluată dintr-un discurs al lui Titulescu din 1937:

„Trăim într-o epocă tulbure cum nu a fost niciodată în istorie. Se spune că voim să evităm războiul şi totuşi el este foarte aproape, dar ochii noştri refuză să-l vadă.” (18)

Orice asemănare cu ceea ce se intâmplă in zilele noastre poate părea intâmăplătoare. Dar nu este.

Totuși, așa cum afirma el la Cambridge, „soarta este scuza celor slabi și opera celor tari.” (19)

Note

1.   Traian Ionascu, „Opera de drept civil si de drept international a lui Nicolae Titulescu”, discurs rostit in sedinta solemnă a Academiei, la 13 martie 1975

2.   Nicolae Titulescu, „Ordinea in gândire”,  Bratislava, 1937, in vol. Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, ed. II, Editura Fundatia Europeană Titulescu, Bucuresti, 2021, p.821

3.   Nicolae Titulescu, „Progresul ideii de pace”, Cambridge, 1930, in vol. cit. p.338

4.   Nicolae Titulescu, „Ordinea in gândire”, op.cit, p.823

5.   Nicolae Titulescu, „Dinamica păcii, Berlin, 1929, in vol. cit., p.298

6.   Nicolae Titulescu, „Ordinea in gandire”, op.cit., p.822

7.   Nicolae Titulescu, „Suveranitatea statelor. Organizarea păcii”, in „Dictionnaire diplomatique”, in vol.cit. p.848

8.   Idem, p. 846-847

9.   Nicolae Titulescu, „Dinamica păcii”, op.cit., p. 297

10.        Nicolae Titulescu, „Suveranitatea statelor…”, op.cit., p. 846

11.        Nicolae Titulescu, „Ordinea in gândire”, op.cit, p. 823

12.        George Macovescu, „Opera diplomatică a lui Nicolae Titulescu”, in       vol.cit. p. 14

13.        Nicolae Titulescu, „Progresul ideii de pace”, op.cit., p.350-351

14.        Nicolae Titulescu, „Dinamica păcii”. op.cit., p. 296

15.        Nicolae Titulescu, Discursul rostit la dejunul Societătii medicale a litoralului mediteranean, 1937, in vol.cit.p. 816

16.        Nicolae Titulescu, Discursul tinut la dejunul in onoarea ministrului de externe al Turciei, 1934, in vol.cit., p. 554

17.        I. Igirosianu,” Fărâme de la un festin”, Editura Eminescu, Bucuresti, 1991, p.57

18.        Nicolae Titulescu, „Ordinea in gândire”, in vol.cit., p. 822

19.        Nicolae Titulescu, „Progresul ideii de pace”, in vol. cit. p. 355