Am regasit, de curand, un interviu pe care l-am acordat in 1992 jurnalului „Adevarul literar si artistic” (regret, dar nu am retinut numele celui care mi-a luat acel interviu). Mi s-a parut interesant.

(„Adevărul literar si artistic”, 30 august 1992)

Î.: Excelenţă, vă mulţumesc că m-aţi primit, ştiu că sunteţi extrem de ocupat, mai mult decât se vede chiar la televizor ori se citeşte prin presă. Să ne întoarcem puţin în urmă. Îmi amintesc de o şedinţă văzută la televizor, în toamna lui ’90. Dl Petre Roman, pe atunci prim-ministru, dădea cu pumnul în masă la o şedinţă de guvern şi vă acuza pe dv. şi Ministerul de Externe de prostul renume al României în străinătate. Era acuzată lipsa de calitate, incompetenţa lucrătorilor din diplomaţie şi se propunea, la cererea lui Andrei Pleşu, ca diplomaţii să fie numiţi de Ministerul Culturii. Se presupunea, în subtext dar şi explicit, o opoziţie între „diplomatul de carieră“ şi „omul de cultură“. Dv. aţi reacţionat atunci cu demnitate şi mai ales cu mult calm, apărându-vă lucrătorii. Eu, la rândul meu, am reacţionat publicând un interviu luat la Liège ambasadorului de atunci al României la Bruxelles (nu ştiu dacă mai este şi acum), dr. Ovidiu Popescu, în care, printre altele, se discutau dificultăţile şi specificul muncii unui diplomat de carieră. Există, în principiu, o asemenea opoziţie între diplomaţie ca meserie şi calitatea de om de cultură? Dar, invers, poate fi un om de cultură, orice om de cultură, fie el şi o mare personalitate, un bun diplomat, fără acea pregătire specială care să-l transforme, de fapt, într-un diplomat „de carieră“? Şi ce s-a întâmplat mai apoi, după acea celebră şedinţă parţial televizată, care ne-a ţinut pe toţi cu sufletul la gură? 

R.: Lucrurile trebuie înţelese în primul rând în contextul în care s-au desfăşurat. Era un moment de nemulţumire, să spunem, pentru faptul că în Occident, în special, existau foarte multe rezerve în ceea ce priveşte procesul politic şi economic din România. 

Î.: Fuseseră alegerile, fusese „mineriada“…

R.: Exact. Şi, în acea perioadă, sigur, cum fiecare dintre noi caută să nu trăiască cu o frustrare nerezolvată, întotdeauna caută să detaşeze explicaţia spre anumite zone. Eu am încercat să explic atunci mai multe lucruri. În primul rând, că niciodată imaginea nu este un element independent. Imaginea este întotdeauna o reflectare a unei realităţi. Ministerul de Externe niciodată nu va putea să modifice realitatea politică internă, sau în orice caz nu într-un mod direct, ci, poate, într-un mod indirect, prin receptarea unor mesaje din exterior şi transmiterea lor pentru decizia politică internă. Pe de altă parte, Ministerul de Externe se găsea într-un moment de schimbare, ca toate instituţiile statului. Eu am preferat să pornesc de la mai multe idei, şi anume în primul rând o prezumţie de bună-credinţă pentru oamenii din minister, apoi de la ideea că fiecare trebuie judecat în parte, în al treilea rând de la faptul că, chiar şi-n acea perioadă, Ministerul de Externe reprezentase totuşi Instituţia care a menţinut oarecum funcţionalitatea statului şi a guvernului, mai ales într-o perioadă în care toate instituţiile….

Î.: Asta pentru străinătate?

R.: Nu numai, pentru că Ministerul de Externe în acel moment funcţiona în clădirea guvernului şi el practic a asigurat secretariatul guvernului, în perioada de imediat după revoluţie; în momentul în care guvernul abia se forma, de-abia atunci îşi revedea şi îşi crea un aparat. Deci, în acea perioadă Ministerul de Externe a oferit de la dactilografă până la, ştiu eu, şefii de cabinet ai primului-ministru – pentru că purtătorii de cuvânt ai guvernului veneau de la Ministerul de Externe – vă aduceţi aminte de Baltazar, de… Deci, practic, Ministerul de Externe era instituţia din care guvernul şi-a…

Î.: Recrutat forţele…

R.: Da. Apoi, eu nu cred în soluţiile brutale, nu cred că exista atunci, cum nu există nici acum, o a doua garnitură de diplomaţi care aşteaptă undeva pentru a-i înlocui pe cei care existau ori care există în Ministerul de Externe. Deci, procesul trebuia să fie gradual şi eu am discutat la momentul respectiv teoria mea, care era aceea a – aşa am numit eu atunci teoria – „sandvişului“, deci am încercat să schimb şi am schimbat toţi factorii de conducere din minister, secretarii de Stat, subsecretarii de Stat, deci, să aduc oameni noi în aceste funcţii şi, de asemenea, la polul celălalt, să aduc foarte mulţi oameni tineri; şi în Ministerul de Externe sunt în clipa de faţă, au fost angajaţi în această perioadă, nu ştiu dacă există un alt minister care a mai realizat aşa ceva, peste 250 de oameni tineri.

Î.: Ce înţelegeţi prin „tineri“?

R.: Oameni sub 35 de ani. Deci foarte mulţi oameni tineri, iar cam 80 au fost trimişi la burse în străinătate, în afară de aceşti 250 – oameni până pe la 40 de ani. Deci ideea mea este că în acest mod avem o generaţie de mijloc, aceia care au pe de o parte experienţă anterioară, dar în acelaşi timp, poate, o anumită rutină, care nu este întotdeauna benefică, dar care nu trebuie neapărat judecată numai ca un element dat, neschimbabil. Această rutină sau această mentalitate uneori poate fi modificată, şi sunt oameni – exemplul pe care îl am la îndemână imediat este dl Traian Chebeleu, care a lucrat în Ministerul de Externe o lungă perioadă de timp (e adevărat că a fost dat afară, dar la un moment dat a revenit), care este un om cu o mentalitate extraordinar de deschisă şi care nu ştiu dacă şi-a schimbat părerile, probabil că a trăit cu ele şi înainte, dar a funcţionat în acelaşi timp în mecanismul Ministerului de Externe. Deci, eu am încercat ca acest grup de la mijloc fie să se modifice, fie, încet-încet, oamenii să iasă la pensie, să-şi ceară transferul din minister, astfel încât echipa să se omogenizeze, dar pe o perioadă care să asigure schimbarea firească a generaţiilor de diplomaţi. Eu nu cred că noi ne putem permite să distrugem una dintre instituţiile cele mai importante pentru interesul naţional. 

Î.: A vrut cineva asta?

R.: Mă întreb. Este un lucru pe care eu am dorit din tot sufletul să-l evit şi cred că-n momentul de faţă ministerul este o instituţie bine aşezată, cu posibilităţi ca în următorii ani, prin oamenii tineri care au venit, prin oamenii din generaţia de 40–50 de ani care s-au implicat foarte puternic în activitatea ministerului… deci cred că ministerul este pregătit să facă faţă challenge-ului, acestei reorientări masive a schimbărilor din Europa şi mai ales din jurul frontierelor noastre, care vor însemna foarte mult pentru viitor. Revenind însă la…

Î.: Opoziţia diplomat de carieră/om de cultură; eu aş fi vrut să precizez puţin întrebarea, pentru că pe mine mă interesa într-un fel „filosofia“, privită uşor idealist, recunosc, a diplomaţiei, adică mă gândeam că la limită această opoziţie pe care unii, care gândesc dual, în alb-negru, o văd, deci diplomat de carieră/om de cultură, la limită opoziţia ar atinge două extreme: ar fi pe de-o parte omul de cultură în sens umanist, tinzând spre acel om universal în sensul Renaşterii, sau „filosof“ în sensul anticilor (de „specialist al ignoranţei“), iar pe de altă parte diplomatul de carieră atât de strict specializat încât devine un ROBOT, un servitor al „puterii impersonale“ de care se vorbeşte atât de mult în ultimii ani. În fond ar fi vorba de o opţiune între două tipuri de civilizaţie, după Abraham Moles „umanistă“ şi „mozaicată“, pe care o găsim aici aplicată în discuţia diplomat de carieră/om de cultură, şi mergând mai departe transpare opoziţia (ori cel puţin diferenţa) dintre două moduri de a concepe politica: unul vizând jocul politic subordonat „puterii impersonale“, iar celălalt „umanist“, conceput de oameni şi aflat în slujba omului. Dv. mi se pare că aţi optat decisiv pentru o politică umanistă şi, prin această soluţie „sandviş“ – cum aţi numit-o dv. – aţi anulat practic opoziţia, pe care n-o vedeţi nici măcar întemeiată în realitate.

R.: N-o văd deloc întemeiată. Sigur că lucrurile nu pot fi prezentate, ştiu eu, în culorile tari, culori de alb şi negru, ci mai curând în nuanţe, şi aceasta ţine în mare măsură de personalitatea fiecăruia dintre diplomaţi. Există, fără îndoială, o mare nevoie de profesionalism, dar profesionalismul şi disciplina muncii diplomatice nu cred că în vreun fel contrazic, să spunem, vocaţia pentru cultură…

Î.: Dimpotrivă, o presupun.

R.: Tocmai.

Î.: Şi o obligă, chiar.

R.: Aici nu, nu sunt foarte sigur; deci nu întotdeauna.

Î.: Ce înseamnă „cultură“? Până la urmă revenim la asta.

R.: Noi – cum să spun – noi nu trăim cu o lume sau cu o diplomaţie aşa cum ar trebui să fie, ci cu o diplomaţie aşa cum este, sau mai bine-zis cu diplomaţi aşa cum sunt.

Î.: Deci, cu oameni, pe care-i oferă…

R.: Exact, societatea noastră în acest moment. Mă refer la echipa de diplomaţi pe care-o avem.

Î.: Diplomaţi şi nediplomaţi, pentru că am să vă întreb pe urmă despre ataşaţii noştri culturali.

R.: Fără îndoială. Deci, eu încerc să privesc oamenii aşa cum sunt ei acum şi încerc să văd echipele de diplomaţi aşa cum ar trebui să fie într-un ansamblu mai larg…

Î.: Şi-ntr-un plan mai de durată.

R.: Exact. Şi, în acelaşi timp, într-o ambianţă mai largă. Deci nu fiecare diplomat în parte, ci grupul de diplomaţi de la o anumită ambasadă. Dar, cum să vă spun, diplomatul clasic, mai bine zis diplomatul postbelic, în România, în mare măsură a fost un fel de curier, un fel de poştaş, un om care ducea o telegramă de la Ministerul de Externe român la…

Î.: Şi Titulescu? În calitate de diplomat „clasic“?…

R.: Nu, vorbesc de perioada postbelică. Un om care lua deci, să spunem, o scrisoare de la Ministerul de Externe român şi o ducea la Ministerul de Externe străin. Nu era un om care să intre în contact cu societatea străină. Aici a fost unul din momentele de artificialitate în politica noastră externă, fiindcă exista numai o dimensiune guvernamentală a relaţiei, nu o relaţie profundă în societăţile respective. Şi de aceea acum ne găsim într-o situaţie destul de grea, fiindcă nu avem aceste relaţii antamate în societăţile respective, aceste puncte de sprijin în relaţia noastră externă. Dar asta într-o paranteză. Şi atunci, aceşti oameni, mulţi dintre ei, au fost condiţionaţi să fie, n-aş spune „aculturali“, dar să nu se preocupe neapărat de probleme de cultură. Deşi şi-aici sunt foarte multe lucruri care mă fac să mă gândesc dacă într-adevăr asta a fost regula. Au existat oameni, ştiu eu, de mare cultură care au funcţionat în ambasadele noastre după război. Vorbesc de Ralea, vorbesc de… Sunt oameni care au fost implicaţi. Dar şi-aici, într-o paranteză, v-aş spune că poate guvernul de-atunci, guvernul comunist de-atunci îşi putea permite acest lux, pentru că nu exista o miză politică a relaţiei interguvernamentale. România făcea parte din lagărul comunist şi atunci nu exista o miză politică a negocierii.

Î.: Ca să înţeleg şi eu: deci nu se punea problema creativităţii şi a implicării personale, a răspunderii personale.

R.: Nu, nu atât în sensul acesta, nu exista o negociere, deci interesul României nu apărea foarte clar, în anii ’50, să spunem, pentru că el făcea parte, era o felie a interesului perceput pentru lagărul comunist. Şi-atunci România, diplomaţia României în anii ’50 nu lupta, politic în special, nu avea o miză foarte mare în apărarea unor chestiuni legate de integritatea teritorială, de ştiu eu… Şi-atunci diplomaţia era în mai mare măsură un act gratuit…

Î.: Esteticeşte, vorbind.

R.: Absolut. Apoi, mie mi-e greu să generalizez vorbind despre diplomaţii din perioada anterioară, când în perioada anterioară, spre exemplu, diplomat în România a fost şi Valentin Lipatti. Deci, în permanenţă au existat diplomaţi, unii au fost utili prin faptul că erau extrem de riguroşi, alţii erau, să spunem, mult mai interesaţi, sau interesaţi de cultură… Pentru noi, în clipa de faţă, cultura este importantă şi ca un virus în ambasade. Este un virus care trebuie să modifice, să schimbe, să zdruncine un anumit tip de rutină.

Î.: Să creeze mutaţii, până la urmă.

R.: Absolut, fără îndoială. Uneori operaţiunea reuşeşte, alteori nu. Suntem într-o perioadă în care eu cer în permanenţă să mi se recunoască dreptul la a greşi. Adică să încerc, şi chiar să greşesc uneori. Adică nu cred că putem de prima dată să găsim cea mai bună formulă sau să găsim cei mai buni oameni. Am adus oameni tineri în minister, pe unii i-am pus directori la, ştiu eu, 27–30 de ani. Unii nu au rezistat, nu au dovedit că pot, neapărat, fiind aruncaţi în apă, să înoate foarte bine.

Î.: Poate nu aveau nici vocaţia.

R.: Poate n-o aveau. Dar eu nu cred că asta înseamnă că noi trebuie să ne oprim din această încercare. Apoi, am adus oameni tineri care sunt mai rutinaţi decât oameni de 50 de ani; şi mult mai puţin interesaţi în schimbare şi mai puţin entuziaşti. Şi în plus este şi frustrarea asta, cei care intră în diplomaţie vin cu un anumit miraj, cred că neapărat dimineaţa vor lua masa cu regina Angliei, iar la prânz se vor întâlni cu prim-ministrul sau cu preşedintele Statelor Unite. Lucrurile acestea, la un moment dat, creează o anumită frustrare. A învăţa bucătăria unei meserii este un exerciţiu destul de obositor şi uneori apăsător. Deci, din acest motiv, trebuie o foarte bună motivare personală, iar acest motiv trebuie să se realizeze printr-o anumită ţinută şi printr-o anumită formulă…

(„Da, ceva grav?“ – a intrat dl ambasador Traian Chebeleu; o discuţie de câteva minute, după care convorbirea noastră se reia.)

Să încerc să reiau…

Î.: Pot să vă mai ajut cu o întrebare? Printre ataşaţii culturali (şi de presă, poate, nu ştiu precis) numiţi în ultima vreme figurează scriitori cunoscuţi: Grete Tartler, Ioana Ieronim, Valeriu Veliman – nu ştiu dacă ştiaţi că este scriitor…

R.: Ştiu foarte bine.

Î.: …e un foarte bun poet, eu l-am debutat, l-am publicat, pe când eram editor la „Albatros“.

R.: Da? Mă bucur tare mult. Este cel care-a avut – am să divulg un secret – este cel care a avut ideea „Sabia lui Ştefan cel Mare“ şi el este cel care a cunoscut multe dintre lucrurile acestea…

Î.: Este în primul rând un specialist, el practica diplomaţia fără să fie diplomat, pentru că se pare că este cel mai bun turcolog român, şi s-a ocupat şi-a publicat colecţia aceea de documente turco-române, care este absolut de referinţă. Şi mai sunt şi alţii. Unul dintre ei, Eugen Uricaru, numit ataşat cultural la Ambasada României din Atena, a demisionat. Eu am aflat de curând de asta şi vreau să vă întreb dacă sunteţi la curent cu situaţia şi dacă cunoaşteţi cumva motivele.

R.: Da. Ştiţi, întotdeauna lucrurile sunt mult mai complicate. În primul rând aş spune că… dl Uricaru…

Î.: În aceeaşi dialectică a adaptării, a neadaptării…

R.: Da, sigur, când am vorbit despre viruşi care… unii…

Î.: Se „implementează“, iar alţii sunt respinşi…

R.: …da, m-am gândit, am avut în minte acest episod. Deci nu toate experimentele reuşesc. Acolo implantul nu s-a putut face. Pentru un motiv pe care nu doresc să-l analizez foarte în profunzime; sunt şi chestiuni de personalitate, şi chestiuni de generaţie…

Î.: Poate şi de opţiune politică?

R.: Nu ştiu, pe mine nu mă interesează foarte tare opţiunea politică, sau mai bine zis opţiunea politică internă. Mi s-a spus că unii sau alţii dintre oamenii pe care i-am trimis sunt monarhişti sau… Nu mă interesează, este o chestiune, cum să spun, nesemnificativă, atâta vreme cât în acţiunea reală acest lucru nu apare, este o chestiune numai de vot personal la, ştiu eu, la alegeri, este o chestiune care nu deranjează. Dar altfel un diplomat trebuie să îşi urmeze statutul convenit şi acceptat în momentul în care a plecat şi care spune foarte clar că el nu are dreptul să facă politică internă, să facă parte dintr-un partid politic şi aşa mai departe.

Î.: Să favorizeze ori să defavorizeze o anumită… acţiune…

R.: Exact. Începe să fie neutru, el reprezintă statul, reprezintă societatea în ansamblu, el nu trebuie să aibă parti-pris-uri. Lucrul acesta mi se pare foarte bun şi foarte corect. Deci nu am de ce să judec pe un om sau altul care crede mai mult într-o formulă decât în alta. El însă este plecat cu un anumit mandat din partea acestui guvern şi sigur că el trebuie să fie judecat în funcţie de lealitatea în respectarea acestui mandat. În măsura în care la un moment dat el simte o anumită incompatibilitate între mandatul pe care-l exercită şi propria lui conştiinţă, sigur că se poate retrage. Dar problema dlui Uricaru nu a fost una de demisie, pentru că dânsul nu şi-a dat demisia, ci practic a revenit de la Atena, el fiind însă în continuare în Ministerul de Externe. El este un angajat al Ministerului de Externe şi a fost să-şi desfăşoare activitatea la Atena pentru o perioadă, lucrurile acolo nu au reuşit, s-a întors la Bucureşti şi urmează în curând, sper, să plece într-o altă capitală europeană unde eu, care îl preţuiesc foarte mult, sper că va reuşi să realizeze mai mult, şi într-o echipă poate mai fericită, ceea ce n-a putut să facă complet la Atena. Deci eu cred în dl Eugen Uricaru, mi se pare un om demn, un om deosebit.”