M-am gandit sa adaug si un articol recent (18 august 2021), publicat in „Foreign Affaires” de fostul ambasador american la Kabul in perioada 2014-2016:

„Pe măsură ce Afganistanul cade în mâinile talibanilor, avalanșa de acuzații și de învinuiri directe la adresa deciziei administrației Biden de a retrage trupele americane din această țară este de neoprit. Fostul consilier pe probleme de securitate națională, gen. H.R. McMaster, a exprimat sentimentele multora atunci când a declarat că Afganistanul este ”o problemă a umanității privind granița, așa cum este ea privită în zilele noastre, dintre barbarism și civilizație” și că Statelor Unite le lipsește dorința de ”a continua efortul în interesul întregii umanități”.

Ceea ce se întâmplă este o tragedie îngrozitoare, însă responsabilitatea nu aparține doar unora. Calendarul scurt al retragerii trupelor stabilit de administrația Biden, corelat cu cea de-a 20-a aniversare a atacurilor de la 11 septembrie și pe fundalul asaltului talibanilor, a fost o greșeală. Însă situația din teren este rezultatul a două decenii de calcule greșite și politici eșuate desfășurate de trei administrații americane anterioare, la care se adaugă eșecul liderilor afgani de a guverna în interesul propriului popor. Mulți dintre criticii vocali pe care îi vedem astăzi au fost chiar arhitecții acestor politici.

Întrebările insistente în legătură cu motivul pentru care Afganistanul se află astăzi în această situație de criză subminează încercările de a justifica ”războiul împotriva terorii”, așa cum a fost el condus timp de două decenii. În timpul șederii mele la Kabul (2013 – 2016, inclusiv ca ambasador al Statelor Unite), mi-a devenit evident cât de dificile erau provocările pe care le avea de înfruntat strategia SUA. Deși avusesem succes în eliminarea membrilor Al-Qaeda din această țară și în reducerea riscurilor referitoare la eventuale atacuri teroriste în Statele Unite, am eșuat în privința abordării chestiunii contra-insurgenților, a politicilor afgane și a ”construirii unei națiuni”. Am subestimat reziliența talibanilor. Și am evaluat greșit realitățile geopolitice ale regiunii. 

A sosit momentul să recunoaștem faptele: o decizie de a întârzia retragerea trupelor cu un an sau doi n-ar fi avut niciun impact asupra consecințelor (atât de insuportabil de triste) din teren, în Afganistan. Statele Unite ar fi trebuit să se angajeze că vor rămâne staționate aici pe termen nelimitat, cu un cost de zeci de miliarde pe an, cu certitudinea că și mai multe vieți de americani se vor pierde în condițiile în care talibanii vizau din nou forțele militare și diplomații SUA, cu mici speranțe de a construi ceva profitabil într-o țară cu o guvernare slabă, în care condițiile de luptă deveneau din ce in ce mai dificile. 

De vreme de jocul de plasare a vinovăției și exercițiile lecțiilor învățate a început, este momentul, pentru aceia care critică retragerea trupelor, să dezbată în mod deschis erorile și deficiențele intervenției în Afganistan care ne-au condus la acest deznodământ. Și să recunoască faptul că responsabilitatea pentru ceea ce a mers prost trebuie partajată. 

PRĂBUȘIREA ARMATEI

În contextul în care talibanii au preluat rapid, în ultimele zile, controlul orașelor, probabil că eroarea cea mai flagrantă a oficialilor americani este continua supraestimare a capabilităților Forțelor Naționale Afgane de Apărare și Securitate (FNAAS). Chiar și fără o susținere tactică a trupelor americane, FNAAS ar fi trebuit să poată apăra principalele orașe și instalațiile militare strategice. Așa cum numeroși observatori au arătat, FNAAS erau, pe hârtie, semnificativ mai numeroase și mai bine echipate și organizate decât talibanii. Forțele Speciale Afgane erau considerate cele mai bune din regiune. În mai 2021, informările oficialilor serviciilor de intelligence americane către administrația Biden estimau că talibanii ar putea prelua controlul țării în doi-trei ani, nu în câteva săptămâni. 

Această supraestimare a capabilităților FNAAS a fost o constantă după ce suplimentarea efectivelor militare americane dintre 2009-2011 a luat sfârșit. Prezentările bianuale ale Departamentului american al Apărării către Congres au subliniat constant creșterea profesionalismului și a capabilităților de luptă ale armatei afgane. ”Raportul privind progresele în vederea obținerii securității și stabilității în Afganistan”, din decembrie 2012, a fost tipic, menționând că forțele afgane desfășurau 80% din operațiuni și recrutaseră suficienți combatanți afgani în vederea atingerii pragului de 352.000 de militari și polițiști. Același raport, în decembrie 2013, a mers chiar mai departe: ”Forțele de securitate afgane desfășoară cu succes misiuni în vederea asigurării securității pentru propriul popor, ducând propriile bătălii” și ”ar putea menține victoriile” obținute de coaliția internațională a celor 50 de state, compusă de cei mai instruiți și cele mai bine echipate forțe militare din lume. În 2014, se menționează că ”forțele afgane ar fi condus 99% din operațiunile speciale” și că ”s-ar fi situat puțin sub pragul optim de 352.000 de persoane”. Chiar dacă situația din teren se deteriora, raportul din 2017 descrie FNAAS ca fiind ”în general capabile să protejeze centrele urbane majore… și să răspundă atacurilor talibanilor.”

Doar în ultimii ani rapoartele au început să reflecte o realitate din ce în ce mai îngrijorătoare. În 2017 și 2019, au existat semnale că zeci de mii de soldați ”fantomă” dispăreau din evidențele oficiale, ceea ce sugera că nu existaseră niciodată 330.000 de militari pentru a lupta cu talibanii, ca să nu mai vorbim de 352.000. Raportul Departamentului Apărării către Congres, din decembrie 2020, nota că ”aproximativ 298.000 de trupe ale FNAAS figurau pe ștatele de plată, sugerând chestiunea problemei a soldaților ”fantomă” și a dezertărilor. 

Inspectorul general special pentru reconstrucția Afganistanului (SIGAR) a sesizat și el periodic problemele legate de localizarea echipamentelor și de salarii. Pierderile, fraudele și managementul defectuos al resurselor destinate transformării armatei afgane au subminat și mai mult capacitatea de luptă a FNAAS. Dimensiunea pierderilor și a fraudelor atinge miliarde de dolari, ea datorându-se deseori corupției oficialilor de rang superior ai guvernului afgan. SIGAR a reușit să expună această stare de lucruri însă ar fi trebuit făcut mai mult pentru a o opri.

DETERIORAREA STĂRII DE PAT

Începând cu 2013, talibanii păreau să câștige, cu fiecare an, teren în ceea ce devenise, în limbajul de la Washington, erodarea stării de pat, chiar și după moartea fondatorului mișcării talibane, molahul Omar, asasinarea succesorului său, din 2016, și bombardamentele puternice din perioada 2018-2019. 

Germenii acestei erodării fuseseră deja sădiți. Eșecul de a investi în efectivele armate și de poliție din Afganistan, în primii ani din 2001, a însemnat pierderea unui timp prețios în construirea unei forțe capabile atunci când talibanii erau în defensivă. Mai mult de un deceniu, crearea unei forțe aeriene nu a reprezentat o prioritate; antrenarea unei noi generații de piloți a început abia în 2009 și s-a desfășurat mai lent decât ar fi fost posibil datorită deciziei de a schimba flota aeriană afgană de la avioanele rusești la elicopterele americane Black Hawks. Și, în timp ce forțele aeriene afgane au ajuns să fie considerate recent ca fiind relativ eficiente, orice progres a fost subminat de decizia din acest an de a retrage mii de contractori care asigurau mentenanță și suport pentru operațiuni, pe măsură ce consilierii americani au început să plece, în 2019. 

Într-adevăr, eșecul de a transfera serviciile prestate de cei 18.000 de contractori care lucraseră cu armata afgană sau de a pune la dispoziție resursele financiare care acopereau aceste costuri, s-a dovedit dăunător pentru guvernul din Kabul, deși acum este neclar dacă FNAAS ar fi luptat chiar și dacă ar fi beneficiat de acest suport. Aceste servicii ar fi putut susține fluxul logistic către FNAAS pe teren și mentenanța forțelor aeriene în ciuda retragerii trupelor americane. În schimb, părăsirea, într-o noapte, de către americani, în iulie acest an, a bazei aeriene de la Bagram – un punct de sprijin cheie – va deveni simbolul eșecului nostru militar în Afganistan. (Eșecul de a menține capabilități logistice a avut și o altă consecință: dificultatea de a evacua personalul ambasadei și a zecilor de mii de afgani, nu doar interpreți, care lucraseră cu armate americană, misiunile diplomatice și programele de asistență).

Între timp, strategia adoptată de Statele Unite în privința contra-insurgenței nu și-a demonstrat niciodată capacitatea de a produce progrese substanțiale. Așa cum afirma într-un interviu de săptămâna aceasta fostul președinte al Joint Chiefs of Staff, Mike Mullen, el s-a opus extinderii suplimentării numărului de trupe după 2011 căci, ”dacă nu înregistrasem un progres semnificativ în ultimele 18 luni, atunci strategia nu era corectă și aveam neapărat nevoie să o recalibrăm.” Însă, până la decizia de retragere, această recalibrare nu a mai avut loc.

Statele Unite au evaluat greșit realitatea politică fragmentată a Afganistanului

An după an, soldaților afgani nu li s-au plătit salariile luni întregi și nu aveau echipamentele necesare pentru a se apăra. Așa cum s-a văzut recent, capitalele provinciilor nu au părut a fi fost întărite adecvat deși era clar de mai bine de 18 luni că Statele Unite doreau să-și retragă trupele în timp de un an de la acordul de la Doha, pe care administrația Trump l-a încheiat cu talibanii, în februarie 2020. Pe măsură ce talibanii își intensificau înaintarea în ultimele săptămâni, soldații afgani erau părăsiți de comandanții și de liderii lor politici care, timp de 20 de ani, au eșuat în mod lamentabil în a le câștiga loialitatea națională. Este șocant să vezi cât de incapabil a fost guvernul Afganistanului să facă orice tip de apel la unitate națională pe măsură ce se prăbușea. Acest context ne ajută să înțelegem de ce FNAAS nu au luptat în aceste zile. 

O altă eroare se referă la slăbiciunea lorzilor regionali ai războiului. Din 2001, a existat premisa că acești lorzi ai războiului comandau mii de fideli înarmați care ar putea fi mobilizați rapid împotriva talibanilor. Atât Statele Unite cât și guvernul afgan credeau că așa stăteau lucrurile și, din acest motiv, cooperau deseori cu lideri locali brutali. Căderea orașelor Sheberghan, susținător al fostului vice-președinte (care încălca drepturile omului) Abdul Rashid Dostum; Herat, anterior sub influența fostului liderului mujahedin Ismail Khan; Mazar-e Sharif, anterior condus de Atta Nur, arată cât de greșită a fost această premisă. Președintele afgan Ashraf Ghani a cerut sprijin acestor lorzi ai războiului însă și-a dat seama că ei nu au susținători – o concluzie amară în legătură cu modul în care guvernul central, armata și Statele Unite au evaluat gradul de fragmentare al realității politice afgane.  

Statele Unite au supraestimat și capacitatea lor de a aborda un alt factor care a torpilat fundamental efortul războiului: sanctuarele talibane din Pakistan. Ani întregi, liderii americani au căutat susținerea Islamabadului în favoarea unei rezolvări pașnice a războiului din Afganistan. Au eșuat; Islamabadul era mai interesat să-și păstreze opțiunile deschise în privința Afganistanului. Chiar și după ce ascunzătoarea liderului Al Quaeda Osama bin Laden, creierul atacurilor de la 11 septembrie, a fost găsită în Abbottabad, Statele Unite au continuat să aibă relații strânse cu Pakistanul, dată fiind importanța sa regională. 

Este extraordinar de dificil de învins o insurgență care are un sanctuar transfrontalier. Conducerea talibanilor din Quetta și Peshawar a strâns fonduri, a planificat atacuri și a recrutat simpatizanți fără niciun obstacol. Guvernul afgan a cerut în repetate rânduri sprijinul Pakistanului în eliminarea bazelor talibanilor. Și totuși, ministrul pakistanez de interne a recunoscut, în iulie 2021, că familii talibane trăiesc în suburbiile Islamabadului. 

EVALUAREA GREȘITĂ A REALITĂȚILOR AFGANE

De ce nu a fost posibilă crearea unui guvern afgan eficient în 20 de ani? Cu siguranță, Statele Unite au încercat. Eforturile noastre de a impune un model democratic occidental în Afganistan, mai întâi la conferința de la Bonn, din 2001 apoi prin redactarea unei constituții naționale, au continuat timp de două decenii.

Fostul președinte afgan Hamid Karzai se plângea adesea de aroganta influență politică americană. O asemenea ”interferență” a părut deseori că menținea politica afgană pe drumul cel bun – dar cu consecințe neașteptate. Când Richard Holbrooke, pe atunci reprezentant special al SUA pentru Afganistan și Pakistan, a încercat să influențeze alegerile din 2009, nu doar că nu a putut opri victoria lui Karzai, dar și l-a transformat pe președintele afgan în inamic. În 2014, când secretarul de Stat John Kerry a mediat un guvern de uniune națională – pe fundalul unui conflict civil care se contura – rezultatul a fost un compromis politic incomod între președintele Ghani și adversarul său Abdullah Abdullah, compromis care nu a fost rezolvat niciodată. La următoarele alegeri prezidențiale, din 2019, au votat mai puțin de două milioane de afgani, față de  opt milioane cu cinci ani înainte. Contestarea rezultatului a arătat că democrația din Afganistan era departe de a se consolida, într-o vreme în care amenințarea talibană era în creștere. 

Până la momentul la care liderii guvernului de uniune au vizitat Washingtonul pentru a se întâlni cu președintele Joe Biden, în iunie 2021, unitatea era nu mai exista decât pe hârtie iar palatul prezidențial al lui Ghani era din ce în ce mai izolat. Totuși, mulți oficiali de la Washington continuau să creadă în acest simulacru al unui scop comun privind amenințarea talibană. 

Conducerea politica națională afgană nu a ajuns niciodată la un consens în legătură cu modalitățile cele mai eficiente de a lupta împotriva talibanilor. Au existat tensiuni între brokerii de putere regionali și Kabul, între paștuni și minoritățile tadjice, uzbeci și hazere. Atât Karzai cât și Ghani au gestionat reprezentarea etnică mai degrabă printr-un sistem de sinecuri decât prin promovarea unei viziuni naționale comune. Iar eforturile SUA de a identifica sau chiar selecta conducători în ministere nu a făcut decât să submineze independența și legitimitatea guvernului afgan.

Prin contrast, talibanii s-au dovedit rezilienți nu doar ca organizație militară și teroristă, ci și ca mișcare politică. După 2001, ei au continuat să se bucure de susținere populară în unele zone din Afganistan și și-au păstrat capacitatea de a câștiga zeci de mii de noi aderenți din rândul tinerilor. Chiar și în perioada în care numărul trupelor americane desfășurate era suplimentat, talibanii au continuat să evolueze. Eforturile, din 2010 încoace, ale guvernului afgan de a ajunge la o reconciliere cu talibanii au reprezentat o acceptare tacită a prezenței lor politice și militare semnificative în interiorul Afganistanului. Decizia Statelor Unite de a deschide formal negocieri cu talibanii, în 2018, și a altor guverne de a primi emisari talibani după acordul de la Doha, din februarie 2020, reflectă această realitate.

Responsabilitatea, pentru această îngrozitoare tragedie, nu poate aparține doar unora

I-am evaluat greșit pe talibani atunci când am luptat împotriva lor; le-am evaluat greșit și angajamentul de a negocia pacea în timp ce ei simulau dialogul cu guvernul Ghani după ce ajunseseră la un acord cu Statele Unite în privința calendarului retragerii trupelor. Nu au avut niciodată intenția de a ajunge la o înțelegere. (Ideea că talibanii s-au schimbat pare și mai naivă acum, când vedem imaginile îngrozitoare din zilele acestea). Și totuși, acea intenție a fost proiectată de Statele Unite: obiectivul suprem al negociatorilor americani a fost să creeze condițiile pentru o retragere ordonată a trupelor sale. Talibanii știau deja acest lucru. 

Acum, amenințarea cu nerecunoașterea internațională, în contextul în care talibanii au capturat prin forță Kabulul, nu mai valorează nimic. Pe liderii lor nu-i interesează dacă Statele Unite le recunosc guvernul ca fiind legitim; alți actori internaționali probabil îl vor recunoaște, indiferent de ce va face Washingtonul. 

O altă serie de evaluări greșite și erori se referă la ambițiile SUA în privința ”construirii unei națiuni”. Pentru oficialii americani, multe dintre lucrurile făcute par să funcționeze. Statele Unite au susținut un guvern reprezentativ, au întărit legislația și au asigurat nu doar un grad de securitate, dar și servicii sociale. Eforturile lor au transformat educația afgană, existând o creștere exponențială a numărului de fete în școli și de femei în universități și societățile comerciale. Au fost codificate drepturile civile și au fost create o presă și un sistem judiciar libere. Milioane de refugiați s-au întors în Afganistan după 2001.  

Totuși, în ciuda acestor succese, am exagerat în aprecierile noastre. Și am făcut mai puțin decât am fi putut face în privința corupției, colaborând cu bună știință cu oficiali guvernamentali și militari de rang înalt pe care afganii de rând îi considerau șpăgari și responsabili de încălcări ale drepturilor omului. Programul nostru de combatere a traficului de droguri a fost un eșec mizerabil: producția de mac a continuat să crească, Oficiul ONU pentru droguri și crime estimând o creștere de 37% a suprafeței cultivate, în acri, în 2020. Speranța că o creștere economică a Afganistanului va permite, în cele din urmă, guvernului să-și acopere cheltuielile a fost promovată în fiecare an la conferințele donatorilor, deși este limpede că acest lucru nu va fi posibil în viitorul apropiat. Proiecte grandioase au stagnat: au fost necesari 15 ani pentru a se instala o nouă turbină la barajul Kajaki, un simbol al generozității americane față de Afganistan, în anii ‘50. 

CINE A PIERDUT AFGANISTANUL?

În februarie 2021, Grupul de Studiu privind Afganistanul a publicat recomandările sale pentru direcția care trebuie urmată. A subliniat importanța continuării susținerii statului afgan și a cetățenilor săi; a diplomației în favoarea procesului de pace; a cooperării cu aliații regionali; a extinderii prezenței trupelor americane pentru a permite ca negocierile de pace de la Doha să se finalizeze. Cu excepția uneia, toate aceste politici erau funcționale înainte și după publicarea raportului, însă ele nu au putut preveni prăbușirea la care asistăm acum. Supraviețuirea statului afgan nu a trebui să depindă doar de continuarea prezenței trupelor americane. 

Există un argument seducător pe care criticii retragerii îl vântură: acela că un Afganistan condus de talibani va deveni din nou raiul grupărilor teroriste care amenință securitatea Statelor Unite. Acest argument este o recunoaștere implicită a faptului că nu am reușit să reducem amenințarea venită din Afganistan – rațiunea principală a intervenției SUA – decât la cote minime. Sacrificiul a fost, însă, semnificativ: mai mult de 1 trilion de dolari, moartea a 2.400 soldați americani (și mii de contractori), mai mult de 20.000 de americani răniți.

Poate că ideea amenințării teroriste se va dezvolta mai rapid în contextul unui viitor guvern taliban decât în alt scenariu. Însă, a concluziona că acest rezultat necesită o prezență militară pe termen nelimitat ar însemna ca trupele americane să fie desfășurate pe termen nelimitat și în alte multe zone ale lumii unde Statul Islamic și Al-Qaeda sunt mai active decât în Afganistan și reprezintă o amenințare mai mare la adresa Statelor Unite. Mai mult, capabilitățile americane de a monitoriza și lovi grupările teroriste a crescut exponențial după 2001. 

În sfârșit, decizia Washingtonului de a retrage trupele nu este singura sau cea mai importantă explicație pentru ceea ce vedem că se întâmplă acum în Afganistan. Explicația rezidă în 20 de ani de politici eșuate și de greșeli ale leadership-ului politic afgan. Putem încă spera că noi, în Statele Unite, nu vom sfârși într-o dezbatere otrăvită despre ”cine a pierdut Afganistanul”. Însă dacă vom ajunge acolo, trebuie să recunoaștem că noi toți l-am pierdut.”

(Foreign Affaires, 18 august, 2021)