Ei au interzis ceea ce nici otomanii și nici comuniștii nu au îndrăznit să interzică

„Eu, cezarule prea-puternic, mă numesc Petru și nu mă rușinez cu numele meu. Eu, cezarule nedrept, sunt român și nu mă rușinez cu asta. Și da, cezarule prea-sătul, eu sunt ortodox și nu mă rușinez cu asta!

Dacă este să vorbim de o primă și mare minune săvârșită de moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, aceea este adoptarea, la sinodul de la Iași, a mărturisirii de credință, Expositio Fidei, întocmită în limba latină de către Petru Movilă. Această lucrare a reprezentat definirea teologiei ortodoxe pentru mult timp de atunci încolo. Mărturisirea de credință scrisă de Petru Movilă a stat la baza păstrării credinței ortodoxe pentru toate popoarele din estul Europei și a întors la biserică credincioșii păcăliți de o mână de episcopi. De la căderea Constantinopolelui, în 1453, în lumea ortodoxă nu se mai petrecuse un act de o asemenea importanță. Peste 30 de ani, în 1672,  la sinodul de la Ierusalim, se adopta o nouă  „Confessio” , datorată patriarhului Dositei, bazată pe mărturisirea lui Petru Movilă, care oprește definitiv încercarea pornită prin Chiril Lucaris de a calviniza ortodoxia.

SĂ NU NE FIE RUȘINE CĂ SUNTEM ROMÂNI ȘI ORTODOCȘI

Toți cei care ne dau lecții de „europenitate” și care se rușinează cu numele românești de Ion, Maria, Gheorghe sau Ioana să nu uite că istoria este rotundă, popoarele cad și se ridică, ceea ce astăzi le pare lor o victorie definitivă, mâine va fi renașterea națiunii noastre ortodoxe.

Astăză trăim și noi, precum contemporanii lui Vasile Lupu și ai lui Petru Movilă, un asalt împotriva credinței ortodoxe. Și la fel ca și acum 400 de ani, străinii care vor să ne schimbe credința sunt ajutați de unii care se rușinează de numele și de naționalitatea lor. Să ne aducem aminte că istoria noastră cuprinde, pe lângă multe alte momente de glorie, și luna octombrie 1642, când s-a salvat ortodoxia.

---

---

Să nu ne fie rușine că suntem români și că ne cheamă Petre sau Florica. Și noi suntem la fel de buni precum cei cu nume străine și noi avem același drept să ne rugăm în țara noastră, în limba noastră și în bisericile noastre.

Biserica Ortodoxă Română aplică învățătura Mântuitorului: „Să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și cezarului ce este al cezarului”. Dar noi, credincioșii cu nume românești, avem datoria să-i spunem cezarului că vom rămâne ortodocși indiferent de ce va face el și nu ne vom calviniza sau luteraniza niciodată.

Trăim astăzi sub asaltul celor care, stăpânind țara, stăpânesc televiziunile și internetul. Și îl stăpânesc cu minciună și ură împotriva noastră. Un imens val de minciuni aruncate în eter ne fac evenimentele din comunitățile noastre ortodoxe vinovate de răspândirea unui virus înspăimântător. Să avem curajul și să spunem: este o minciună și o ticăloșie!

Nu există niciun loc în țara asta unde să se respecte mai strict regulile sanitare anti-pandemie decât la oficierea Sfintei Liturghii. Merg duminică de duminică la slujbă și nu am văzut niciun credincios care să stea mai aproape de doi metri de altul, nu am văzut pe nimeni lăsat să intre în biserică fără masca corect pusă. Și totuși, cei care chefuiesc de zor în clădirile aflate sub stăpânirea cezarului lor, băutorii de whisky și fumătorii de trabuc fără mască, ei ne acuză pe noi de răspândirea bolii. Ei au declanșat un munte de ură împotriva noastră. Ei au interzis ceea ce nici otomanii și nici comuniștii nu au îndrăznit să interzică.

Să-i spunem, dar, cezarului aflat trecător și nemeritat pe locul unde au stat Vasile Lupu sau Matei Basarab: românii vor să vină să se roage la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva pentru că nu mai au altă speranță.

Nu sătuii din jurul cezarului vor veni să se închine la moaște, ci cei speriați de infecțiile din spitalele pe care oamenii cezarului le conduc numai pentru îmbogățirea partidului lor prin comisioane. Pentru amărâții cărora cezarul le-a furat singurul medicament disponibil, Euthyrox, singura speranță a rămas închinarea la moaștele sfinte. Pentru românii cărora statul cezarului le-a furat locurile de muncă și le-a închis fabricile și care nu vor să culeagă sparanghel pentru verii cezarului, singura speranță a rămas închinarea la moaștele sfinte. Pentru românii care nu mai au bani de pâine pentru că unchii cezarului de la OMV le-au furat gazele și petrolul, iar mătușile cezarului le cer să plătească toată pensia pentru gazele consumate, singura speranță a rămas închinarea la moaștele sfinte.

Pentru românii care își pierd pădurile spre îngrășarea fraților austrieci ai cezarului, singura speranță a rămas închinarea la moaștele sfinte.

LA IAȘI S-A SALVAT ORTODOXIA ACUM 400 DE ANI

În prima jumătate a secolului XVII, Europa de Vest suferea cumplitul război de 30 de ani (1618-1648), care opunea imperiile catolice austriac și spaniol statelor germane protestante, aliate cu statele nordice și cu Franța. În est, popoarele ortodoxe sufereau prigoana unor stăpâniri ostile și se vedeau supuse unor presiuni, pe care astăzi cu greu ni le putem imagina. Biserica ortodoxă, centrată pe patriarhia ecumenică de la Constantinopole, se afla în fața unei mari încercări. Pe de o parte, ortodocșii aflați sub stăpânirea unor state catolice sufereau presiunea statelor respective în vederea trecerii sub autoritatea Vaticanului. Pe de altă parte, excesiva și brutala imixtiune a Porții otomane în viața ortocșilor aflați sub jurisdicția sultanului i-a trimis pe mulți prelați în brațele unor puteri protestante, aflate pe atunci în plină ascensiune în Europa.

Singurele națiuni libere printre ortodocși erau rușii și o parte dintre români.

În sud, grecii, sârbii și bulgarii se găseau în Imperiul otoman, sub puterea sultanului. În nord, rutenii (ucrainenii) și bielorușii trăiau sub stăpânirea Uniunii polono-lituaniene. Bielorușii erau sub suzeranitatea lituanienilor, care tocmai ce lăsaseră ortodoxia pentru catolicismul de sorginte poloneză, iar rutenii erau parte a unei Polonii care descoperea iezuitismul.

Pentru a clarifica contextul să spunem că, în iunie 1595, la Brest, un grup de ierarhi ortodocși, sub conducerea mitropolitului  Kievului, Mihail și a episcopului (de Vladimir) Ignatius Potsi, au predat biserica ortodoxă ucraineană Vaticanului, acceptând doctrina romano-catolică, dar păstrându-și ritualul. Era, practic, prima biserică unită cu Roma sau, cum se numește astăzi, prima biserică grco-catolică. Pe atunci, sub jurisdicție poloneză se aflau foarte mulți ortodocși, în special rutenii și rușii din Ucraina actuală și actul uniației de la Brest era o lovitură primită în plin de ortodoxie. 104 ani mai târziu și o parte din ierarhii români care trăiau sub stăpânire austriacă și-au predat bisericile ortodoxe (cu tot cu credincioși) papei de la Roma.

Viitorul patriarh ecumenic de la Constantinopole, exarhul Chiril Lucaris, nepotul patriarhului Alexandriei,  Meletios Pegas, a trăit pe viu experiența uniației în Ucraina, el chiar participând la consiliul greco-catolic din 1596, primul după actul uniației, petrecut solemn chiar de Crăciunul anului 1595. Astfel încât, atunci când a devenit patriarh la Constantinopole, în 1620, Chiril vedea în ofensiva catolică principalul pericol pentru ortodoxie. Motiv pentru care, încă de la alegerea sa, și-a petrecut viața în apropiere de protectorii săi protestanți, ambasadorul olandez la Constantinopole Cornelius van Haga (în reședința acestuia s-a petrecut chiar și desemnarea sa pe tronul ecumenic) și ambasadorii britanici Eduard Barton și Sir Paul Pindar. Treptat, Chiril a căpătat încredințarea că bisericile anglicane, luterane și calviniste ar fi fost singurele aliate ale ortodocșilor în fața ofensivei romano-catolicilor.

Mai apoi a venit și puternica pătrundere a ideilor calviniste și luterane în viața spirituală a patriarhului ecumenic. Johannes Uytenbogaert și David Le Leu de Wilhem au fost teologii calviniști care l-au influențat pe Chiril atât de puternic, încât acesta a ajuns să se apropie atât de mult de protestantism, încât să militeze pentru apelul exclusiv la Sfânta Scriptură, în dauna tainelor trăite în biserică. De fapt, Chiril ajunsese să reducă numărul tainelor acceptate la două: botezul și euharistia. Totul a culminat cu publicarea în limba latină, la Geneva, în martie 1629 a unei mărturisiri de credință, Confessio, o lucrare care încearcă să calvinizeze ortodoxia. Lucrarea era, evident, dedicată protectorului său olandez, Cornelius van Haga. Această mărturisire a afectat puternic ortodoxia și a provocat un cutremur major în Europa răsăriteană. Fuga de unirea cu Roma putea să desființeze total a doua biserică apostolică și s-o predea în mâinile protestanților aflați atunci în ascensiune pe continent. Uciderea patriarhului Chiril de către ienicerii otomani, în 1938, nu a rezolvat problema orientării sale pro-reformiste.

Rușii trăiau o perioadă neagră. După marea foamete din 1601-1603, a urmat perioada de războaie civile, cauzate de cei doi falși Dmitri, pretendenți la tronul țarului Vasili al IV-lea. Prilej pentru suedezi și pentru polonezi să intervină și să se războiască pe teritoriul rus. Polonezii au administrat o severă înfrângere trupelor ruso-suedeze lângă Smolensk, cucerind orașul în 1611. Rusia se afla în pericol de a dispărea, cu regele polonez Sigismund dorindu-și să fie înscăunat țar și cu trupele sale controlând Moscova. A fost nevoie de două armate de voluntari pentru eliberarea capitalei și pentru aducerea pe tron a lui Mihail Romanov, fiul patriarhului Filaret (întemnițat la Varșovia) și întemeietorul dinastiei cu același nume. Abia după ce au respins, în 1618, o ultimă încercare a polonezilor de a cuceri Moscova, rușii au obținut o pace mai lungă cu Varșovia.

În vremea aceasta, principatele române trăiau o perioadă de înflorire, Moldova sub domnia Movileștilor și mai apoi a bogatului și ambițiosului Vasile Lupu, iar Muntenia sub cea a lui Matei Basarab. Vasile Lupu și Matei Basarab, deși inamici, au făcut enorm de mult pentru dezvoltarea principatelor.

Basarab a ctitorit 46 de biserici, devenind cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, a dat țării primul sistem de legi(„Pravila mică”, tipărită la mănăstirea Govora și „Îndreptarea legii”, tipărită la Târgoviște) și a înlocuit slavona cu limba română în viața publică.

Vasile Lupu a fost cel mai influent conducător ortodox din acea vreme, finanțând atât patriarhia ecumenică de la Constantinopole, cât și mănăstirile de pe muntele Athos și biserica Sfântului Mormânt. Vasile Lupu a întemeiat Academia Vasiliană și a tipărit cele mai importanta cărți în limba română de până atunci, inclusiv „Cartea românească de învățătura duminicelor de peste an” (Iași 1643),  „Răspunsuri la Catehismul Calvinesc” a mitropolitului Varlaam(Suceava 1645),  și o carte cu legi, „Pravilele împărătești”. Dar mai presus de toate, Vasile Lupu a construit una dintre cele mai minunate biserici creștine de pe pământ, cea numită „Trei ierarhi” și aflată în centrul Iașiului.

În jur de 1640, ortodoxia se afla în cel mai periculos moment al istoriei sale milenare; singuri românii din Moldova și Țara Românească se bucurau de libertate și de prosperitate. Singurii care aveau o națiune în plină ascensiune, o națiune care atunci își punea bazele existenței moderne. Iar biserica „Trei ierarhi” reprezintă o culme a acelei perioade și o afirmare a puterii și bogăției celui care retrăia, la Iași, visul bizantin. Unicitatea artistică a bisericii este dată de îmbinarea elementelor constructive din goticul transilvănean cu ornamentații de inspirație persană sau armeană și cu centura în formă de sfoară decorată renascentist. Aducerea în biserica aceasta superbă, în 1641, la doar doi ani de la sfințirea sa, a moaștelor Sfintei Cuvioase Parscheva a reprezentat un moment esențial pentru viața religioasă a Moldovei, Cuvioasa devenind ocrotitoarea principatului și izvor al multor minuni mărturisite de credincioși.

PRIMA MINUNE A SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA

Deși părea că ortodoxia va trebui să aleagă între unirea cu Roma și refugierea spre calvinism, ea a supraviețuit, totuși, în chip minunat, grație lui Vasile Lupu și altui român de geniu, mitropolitul ortodox al Kievului, Petru Movilă. Acesta din urmă a avut inspirația și tenacitatea de a-i convinge atât pe grecii din jurul noului patriarh ecumenic, Partenie „ cel bătrân”, cât și pe ierarhii slavi să se întrunească într-un „sinod de lucru” pentru a consolida credința ortodoxă. Și unde altundeva se putea ține acest sinod decât în centrul lumii ortodoxe de atunci, la Iași, în minunea arhitecturală a Moldovei, biserica „Trei ierarhi”? Ei bine, sinodul pan-ortodox de la Iași din 1642 s-a ținut acolo, din simplul motiv că Vasile Lupu a fost cel care l-a impus patriarh pe Partenie. Și pentru că toate națiunile ortodoxe recunoșteau Iașiul drept capitală liberă și prosperă a credinței lor.

Cu perspectiva pe care o avem astăzi, la aproape 400 de ani de la Sinodul de la Iași, putem spune, fără teama de a greși, că mărturisirea de credință scrisă de mitropolitul Movilă și adoptată cu sprijinul puternicului Vasile Lupu este punctul de inflexiune în istoria ortodoxiei. După 200 de ani de la căderea Constantinopolului se termină visul refacerii Bizanțului și începe, astfel, construcția națiunilor moderne ortodoxe. Toți ortodocșii de astăzi datorează păstrarea credinței lor  celor doi români atinși de inspirație divină. Și ocrotirii Sfintei Cuvioase Parascheva.

Să nu ne rușinăm că suntem români și ortodocși.

Înainte de a interzice românilor închinatul la sfintele moaște, de ce nu construiești, tu cezarule prea-puternic, o lume în care românii să aibă spitale și școli, în care românii să aibă acces la apă, să aibă slujbe mai bune decât culesul sparanghelului luteran? De ce?

Eu, cezarule, mă numesc Petru și nu mă rușinez cu numele meu. Eu, cezarule nedrept, sunt român și nu mă rușinez cu asta. Și da, cezarule prea-sătul, eu sunt ortodox și nu mă rușinez cu asta!„