Moment istoric în Parlamentul României. 4 iunie devine ziua Tratatului de la Trianon în România. Inițiativa legislativă semnată de Titus Corlățean vine în apropierea sărbătoririi centenarului. Senatorul PSD a explicat pentru Q Magazine însemnătatea acestei legi, iar profesorul universitar Constantin Hlihor ne-a explicat contextul istoric.

„Votul Parlamentului, în Camera Deputaţilor, care a adoptat cu o largă majoritate proiectul de lege pe care l-am iniţiat pentru declararea zilei de 4 iunie drept ziua Tratatului de la Trianon în România este un vot istoric.

Această lege marchează o simbolistică naţională esenţială pentru devenirea şi evoluţia statului modern român. 4 iunie 1920, ziua semnării Tratatului de pace de la Trianon între Puterile Aliate şi învingătoare în Primul Război Mondial, între care şi România, cu Ungaria, ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, înfrânt în Primul Război Mondial a reprezentat recunoaşterea internaţională politică şi juridică a actului istoric de la 1 decembrie 1918 al unirii Transilvaniei cu România. A consacrat recunoaşterea internaţională a voinţei românilor majoritari din Transilvania de revenire la patria mamă.

O astfel de simbolistică naţională era necesară, era obligatoriu a fi marcată de către statul român printr-o lege pe care Parlamentul să o adopte şi acest lucru s-a realizat cu doar trei săptămâni înainte de marcarea centenarului de la acea dată istorică.

Votul Parlamentului a venit la momentul oportun şi solicit public preşedintelui României să promulge cât mai rapid posibil această lege pentru ca ea să intre în vigoare şi să putem marca la 4 iunie 2020 aşa cum se cuvine, începând cu arborarea drapelului naţional într-o zi de referinţă pentru istoria românilor.

Această lege se adresează în egală măsură generaţiilor mature şi celei tinere. Cei care vin acum trebuie să fie conştienţi şi să onoreze cu respect erosimul şi jerfele Armatei Române, care a fost principalul contributor prin ceea ce a făcut în Primul Război Mondial şi ulterior în iulie, august 1919 în incursiunea militară în Ungaria şi la Budapesta, atunci când a eliminat provocările generate de regimul bolşevic. Provocările au fost atât pentru Ungaria, cât şi pentru statele centrale şi est euorpene, inclusiv România. Armata a generat cadrul şi posibilitatea Tratatului de la Trianon, favorabil pentru România.

Am constatat că cei tineri, în contextul societăţii de astăzi, sunt mult mai puţin sensibili la temele mari ale istoriei naţionale şi marcarea oficială la 4 iunie ar putea permite sensibiizarea lor, pentru a duce mai departe şi memoria naţională, istoria şi simbolurile neamului românesc.

Există şi o altă raţiune pentru promovarea acestei legi şi ţine de relaţiile externe ale statului român. Nu am promovat această lege împotriva altcuiva, nici împotriva unei minorităţi naţionale din România, nici împotriva altui stat.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că, în ultimii ani, în mod constant, am asistat dinspre Budapesta la acţiuni, nu o dată, provocatoarea sau chiar ofensatoare din partea unor forţe politice ungare. Mă refer la Jobbik, la Fidezs, care au promovat demersuri politice interne şi externe de rescriere a istoriei, de reinterpretare şi denaturare, de manipulare a simbolisticii reale, istorice a Tratatului de pace de la Trianon.

Forţele politice din Ungaria au adoptat două legi, una prin care se propunea comemorarea dramei naţiunii maghiare din cauza Tratatului de la Trianon şi-şi propunea ca obiectiv reunificarea naţiunii maghiare în bazinul carpatic. O a doua lege a promovat acordarea cetăţeniei maghiare etnicilor maghiari din alte state pe criterii etnice, ceea ce nu reprezintă un standard european acceptat.

În clipa în care România tace, când vocea statului nu se aude în relaţiile externe, atunci când vorbim despre o temă extrem de importantă, se aude numai vocea celuilalt, cel care prezintă denaturat şi cu caracater revizionist, o interpretare falsă a istoriei.

Era obligaţia statului român, prin Parlament, să marcheze în mod public, inclusiv în relaţiile internaţionale, pentru ca vocea statului român să fie clar auzită şi pentru a nu genera riscul ca prin tăcere varianta celorlalţi să fie cea care prevalează.”, susține Titus Corlățean pentru Q Magazine.

CINE A FOST PENTRU, CINE ÎMPOTRIVĂ

Proiectul de lege ințiat de Titus Corlățean a fost votat de 234 de deputați, iar 21 s-au opus. PNL, deși în comisiile de specialitate din Parlament a spus nu, în plen și-au schimbat decizia radical. Singura care a mers contra partidului în comisii a fost Adriana Săftoiu.

„Acest proiect de lege este rezultatul unei munci pe care am depus-o de 7 ani. În acest timp am promovat această lege, până la capăt. A mai fost o încercare în 2013-2014, care nu a dat rezultate, într-un context intern nefavorabil. Îi salut pe toţi cei care au avut demnitatea românească şi au votat. Nu îi condamn pe deputaţii UDMR care au votat împotrivă. Au tratat şi emoţional acest subiect.

Subliniez că această lege nu este îndreptată împotriva unei minorităţi naţionale. Patria este pământul comun şi generos pentru toţi, şi pentru majoritari şi pentru minoritarii etnici. Dar, simbolistica naţională nu este subiect de negociere politică. Ea trebuie marcată, fără să ofenseze pe ceilalţi.

Condamn politic atitudinea deputaţilor USR care au demonstrat încă o dată că această formaţiune cu tente stângiste, neo-marxiste, are şi atitudini anti-naţionale. Faptul că toţi deputaţii USR, cu două excepţii, s-au abţinut sau au votat împotrivă, este un lucru care trebuie semnalat public şi tratat corespunzător de cetăţenii României.

În comisiile de specialitate din Parlament, deputaţii PNL au votat împotriva proiectului de lege, la comanda politică a premierului Orban, cu excepţia doamnei Adriana Săftoiu. În plen, însă, deputaţii PNL s-au răzgândit şi au votat proiectul de lege. Era foarte greu să explice public de ce ei, cei care îşi asumă ideologic succesiunea Brătienilor, ar vota împotriva unei astfel de legi.

Unul dintre contributorii principali la definitivarea elementelor din Tratatul de la Trianon care au vizat frontiera dintre România şi Ungaria a fost chiar Ion C. Brătianu, care la 1 februarie 1919 a avut o pledoarie istorică excepţională, în cadrul Conferinţei de Pace. Liberalii s-au sucit în ultimul moment şi au evitat o ruşine naţională.”, susține senatorul Titus Corlățean.

ADRIANA SĂFTOIU DESPRE „PROSTUL OBICEI” DIN PNL

Adriana Săftoiu, deputat PNL a explicat pentru Q Magazineschimbarea de strategie din partea PNL.

„Mi s-a părut un proiect de lege care era bine argumentat şi nu am găsit niciun motiv pentru care să fiu împotrivă. Probabil că, după prostul obicei, în general, fiecare parlamentar mai ales atunci când are partidul la guvern, se uită la avizul de la executiv. Şi, iniţial, avizul de la Guvern a venit negativ şi asta probabil i-a influenţat la nivelul comisiilor. Ulterior, în partid s-a considerat că nu e o lege pe care să nu o votăm şi uite aşa s-a dat votul.

În Parlament văd atât de multe iniţiative de declarare a nu ştiu căror zile, nu ştiu ce mai rămâne să declarăm ca zi de sărbătoare, încât proiectul lui Titus Corlăţean nu mi s-a părut că ar avea ceva nociv în el. Pentru mine nu este o lege care să reprezinte vreun pericol sau care să aibă vreun fundal cu efecte negative.

Nu influenţează foarte mult relaţiile cu Ungaria. Discursul domnului Hunor din Parlament mi s-a părut foarte echilibrat. Facem mai mult caz decât trebuie şi sensibilitatea faţă de acest proiect de lege e mai mare doar din cauza modului în care a trecut tacit proiectul privind autonomia Ţinutului Secuiesc. Pentru că pe fundalul acestui subiect s-au cam inflamat spiritele, de aceea se acordă o atenţie mai mare. ”, a declarat Adriana Săftoiu pentru Q Magazine.

Proiectul senatorului Titus Corlățean a primit și votul deputaților din grupul minorităților naționale. Varujan Pambuccian face o pledoarie pentru a ne cunoaște istoria și a-i cinsti pe cei care au format România de astăzi.

„Este o zi foarte importantă pentru naţiunea română şi pentru toate popoarele care sunt în interiorul acestei naţiuni, cele care au fondat România modernă. Trebuie cunoscută şi sărbătorită, pentru că este una dintre pietrele de hotar ale istoriei României. Este cea care a permis realizarea României Mari şi cea care a încununat efortul pe care l-a făcut naţiunea română din 1866 până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Este un vot care consfinţeşte preţuirea pe care România de astăzi o dă acelui moment care a generat România de atunci.

Generaţia de astăzi ar trebui să ştie istoria ţării în care trăiesc şi a naţiunii din care fac parte. În toată perioada comunistă istoria a fost rescrisă şi de asta există o pauză în cunoaşterea şi înţelegerea felului în care am ajuns astăzi să avem o ţară şi să fim o naţiune.

România a avut o istorie glorioasă, care ne-a făcut să fim o naţiune la un moment dat chiar foarte puternică în lume. Ar trebui să menţinem acest ideal în minţile şi în inimile generaţiile de acum şi cele ce vin.”, este de părere Varujan Pambuccian.

ROMÂNIA-UNGARIA, O RELAȚIE COMPLICATĂ

Cum arată relațiile dintre România și Ungaria la 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon? Cum am evoluat, în condițiile în care acuze grave pleacă chiar de la tribuna Palatului Cotroceni, de unde președintele Klaus Iohannis acuza PSD de pactizare cu premierul Ungaria, Viktor Orban, fără să aducă și dovezi?

„Relaţiile dintre România şi Ungaria sunt cu suişuri şi coborâşuri. Fac parte dintr-o echipă a statului român privind politica externă care a lucrat într-un sens pozitiv pentru o relaţie bilaterală cât mai bună.

Noi avem încheiat un tratat politic bilateral foarte important, care stabileşte foarte clar regulile de bună vecinătate, de respect pentru frontierele naţionale. Avem un parteneriat strategic, cu conţinut european, încheiat cu Ungaria.

Din păcate puseele naţionaliste din Ungaria, nu o dată transferate pe teritoriul României, inclusiv în perioadă de campanii electorale, au generat disconfort statului român şi au alterat relaţiile bilaterale, care trebuie să rămână pe un model european de cooperare, cu interese foarte multe comune, în materie de economie, comerţ.

Nu există reciprocitate, însă, în tratamentul minorităţilor naţionale. Tot ce a făcut statul român în trei decenii a fost un lucru necesar, binevenit şi la cote pe care nu foarte mulţi le au în Europa pentru protecţia minorităţilor naţionale şi maghiare, în primul rând. Nu acelaşi lucru e valabil cu protecţia minorităţii naţionale române din Ungaria.

După Trianon au rămas dincolo de linia de frontieră, estimau istoricii, cam 200.000 de români. Ei au fost asimilaţi printr-o politică consecventă pe care noi am condamnat-o. Astăzi sunt statistici care spun că cel mult 30.000 de oameni îşi mai asumă identitatea românească şi mai puţini dintre ei vorbesc limba română. Ei nu au o reprezentare reală în Parlamentul de la Budapesta şi sprijinul pentru prezervarea identităţii naţionale din partea statului maghiar a fost mai mult disimulat sau mimat. Cu excepţia unor perioade când la Budapesta, la guvernare era Partidul Socialist cu o gândire pro-europeană, am putut să cooperăm mult mai bine.

Am calificat în dezbaterile din Parlamentul României, pe marginea faimosului proiect de lege privind autonomia aşa-zisului Ţinut Secuiesc, drept unul dintre cele ruşionoase şi nedemne discursuri pe care un preşedinte al României a fost capabil să-l rostească în aceşti 30 de ani de democraţie imperfectă.

Conţinea o mare minciună şi interese meschine, politice, menite să genereze fumigene şi să acopere nişte carenţe majore ale guvernării liberale în perioada asta de pandemie, tunuri economice foarte grave, încălcări de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor din România şi căderea dramatică în sondaje a partidului de guvernământ, partidul său, cum obişnuieşte să spună Klaus Iohannis.

Acest tip de discurs de patriot reşapat nu are nimic european. Preşedintele s-a contrazis pe sine însuş. În 2014 condamna în termeni vehemenţi acest tip de discurs pe care l-a practicat acum. A generat tensiuni la nivelul minorităţii maghiare din România, la nivelul liderilor politici din UDMR şi la Budapesta. A turnat gaz pe foc şi în relaţiile cu Ungaria. A fost un gest profund neinspirat, nedem pentru un preşedinte al României. A trebuit să muncim pentru a elimina efectele acelei minciuni şi ale manipulării care a avut destinatar populaţia României.”, susține Titus Corlățeanpentru Q Magazine.

ISTORIA UNUI PACT COLOSAL

„Tratatul de Pace contrasemnat la 4 iunie 1920 de delegaţia maghiară în palatul Trianon de la Versailles a consfinţit ceea ce raporturile de forţă decretaseră pe câmpul de luptă cu un an şi jumătate înainte: destrămarea „Marii Ungarii“ şi sfârşitul visului imperial.

Faţă de populaţia regatului antebelic, cea a noului stat se reducea de la 19 la 7 milioane, iar teritoriul se micşora cu peste două treimi. Ungaria a cedat Transilvania şi Banatul în favoarea României; actuala Slovacie şi Rutenia în favoarea Cehoslovaciei; Croaţia şi actuala regiune Voivodina în favoarea nou constituitului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; extremitatea vestică a ţării, regiunea Burgenland, în favoarea Austriei. A pierdut accesul la Marea Adriatică, iar peste trei milioane de maghiari au devenit minorităţi etnice în alte state, mai cu seamă în România (1,6 milioane) şi Cehoslovacia (aproape un milion)”.

Acest tratat nu a dus doar la reconfigurarea frontierelor din această parte a Europei, ci a avut şi un efect imens asupra relaţiilor dintre statele apărute pe ruina fostelor imperii austro-ungar şi ţarist. A avut deasemenea puternice reverberaţii în mentalul colectiv al societăţilor în general şi în cel al elitelor, în special.

Frontierele revolutelor imperii austro-ungar, ţarist şi otoman au dispărut ca realităţi geopolitice odată cu hotărârile luate în Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), dar nu şi din imaginarul geopolitic al liderilor politici şi a elitor culturale care n-au acceptat deciziile luate în conclavul parizian.

În societăţile care şi-au văzut indeplinindu-se idealul de a avea un propriu stat naţional sau de a-şi reîntregi unitatea naţională cum a fost cazul românilor s-a perceput Trianon-ul total diferit decât societatea maghiară care l-a văzut ca pe o dramă.

Liderii noului stat ungar au orientat politica externă către intenţia nedeclarată de a revizui tratatele de la Versailles. Revizionismul şi reconfigurarea graniţelor geopolitice din acest spaţiu promovate şi de liderii maghiari au condus la cea de-a doua conflagraţie mondială cu tragedii individuale şi colective la fel de mari ca în prima conflagraţie mondială.

De ce nu au putut fi evitate asemenea tragedii,deşi oamenii politici au declarat mereu că îşi doresc pacea şi cooperarea? De ce astăzi, deşi, majoritatea popoarelor din această parte a lumii sunt în UE, în discursul public mai apar apar graniţele fantomă ale fostului imperiu austro-ungar sub diferite concepte ale unui imaginar geopolitic revizionist?

Pentru a avea răspuns la aceste întrebări este necesar să înţelegem cum imaginarul geopolitic, manipularea trecutului istoric, cartografia graniţelor fantomă-Phantom borders ca suport al propagandei revizioniste au contribuit la apariţia, în mentalul colectiv a unei părţi din elita politică şi culturală a unor reprezentări deformate ale istoriei.

Adevărul istoric nu de puţine ori a fost manipulat din interese politice şi ideologice în societăţile care s-au considerat nedreptăţite de deciziile luate la Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1919-1920.

În opinia mea, explicarea acestei probleme este cu greu posibilă fără a prezenta, pe de o parte, teoria pe care se fundamentează geopolitica imaginarului. Ea ne explică cum s-au putut împleti reprezentarea spaţiilor politice cu graniţe fantomă în mintea unor oameni care deţineau la un moment dat puterea politică, cu decizia de a acţiona pentru impunerea unor astfel de graniţe, atât la nivel internațional, cât și la nivel național.

Pe de altă parte fără a defini ceea ce înseamnă graniţele fantomă şi cum în sprijinul „construcţiei” unor asemenea frontiere este manipulat trecutul istoric, iarăşi nu avem o bună înţelegere a ceea ce s-a petrecut în Europa în anii 1938-1940.

IMAGINARUL GEOPOLITIC, VECTOR AL POLITICILOR REVIZIONISTE

Analiştii din câmpul geopoliticii non-clasice consideră că politica externă a unui stat, indiferent de mărimea lui, este rezultatul unor reprezentări şi imagini pe care liderii le au despre politica internaţională în ansamblul ei şi/sau constelaţia relaţiilor de putere şi interes dintre statele dintr-o anumită regiune a globului.

Alegerea partenerilor în alianţele politico-militare şi cooperarea economică, pe de o parte, şi desemnarea „inamicilor” ca ameninţare la adresa securităţii sunt rezultatul locului pe care fiecare dintre aceste state îl ocupă în această hartă imaginară care se află la un moment dat în „atlasul mental” al oamenilor politici. Este un sistem de „vizualizare” sau o „grilă de lectură” a lumii ca realitate social construită.

Schimbările depind de modul cum se modifică percepţile oamenilor politici cu privire la interese și amenințările posibile venite din partea altora şi a politicilor din sfera internaţională în general. Pentru a determina cum se va comporta un alt stat pe scena internaţională, omul politic trebuie să încerce să prevadă cum vor acționa ceilalți și cum acțiunile lor vor afecta valorile şi interesele statului sau. Prin urmare, el trebuie să aibă o imagine a celorlalți și a intențiilor viitoare. Această imagine se poate dovedi a fi una exactă sau inexactă, iar acest fapt are consecinţe în deciziile pe care le ia în politica externă.

Unul dintre obiectivele de cercetare specific geopoliticii critice este de a înțelege modul în care „frontierele” sunt „spațializate” și felul în care dihotomia „noi și ei” este reprezentată geopolitic, astfel încât adevărata „hartă geopolitică a unei regiuni sau a lumii”, precum și percepția acestei hărți poate fi formată corect sau cu erori de percepţie.

Percepţiile oamenilor politici se transformă în cadre de lectură/interpretare şi cunoscute în sfera publică prin discurs politic şi alte documente strategice sau juridice pe care un stat/guvern le adoptă. Acestea sunt prelucrate de mass-media și pătrund în „cultura populară”. Aşa au apărut metafore precum „Cortina de fier”, „rogue states/state necinstite” sau „evil axis/axa răului” care prin simplificarea metaforică a percepţiilor pe care liderii le-au avut asupra raporturilor dintre actorii unei unei regiuni/spaţiu geopolitic au ajutat oamenii să facă distincțiile „noi și ei” între „prieten și dușman” într-o manieră mai simplă şi acceptabilă.

Abstracțiile sunt frecvent utilizate de politicieni pentru a apăra sau respinge o anumită politică. Aşa se inițiază uşor dezbateri publice natură geopolitică în opinia publică de care orice lider trebuie să ţină seama.

Codurile geopolitice sunt extrem de importante pentru înțelegerea modului cum se fundamentează politicile externe ale statelor şi rolul pe care îl joacă mitologiile construite în jurul unor fapte istorice reale, dar interpretate diferit din interese politice. Tratatul de la Trianon este din acest punct de vedere un exemplu edificator.

Codurile geopolitice nu numai că pot contura distincția între ei și noi, ci conduc la apariţia unui atașament emoțional față de un loc(cazul Transilvaniei pentru unguri şi români, al Alsaciei pentru francezi şi germani, al Crimeeii pentru ruşi şi ucraineni etc.) sau a unui mit istoric ceea ce implică şi o dimensiune socială. Prin urmare, viziunea geopolitică se dovedește a fi traducerea de concepte de identitate națională în termeni și simboluri geografice, în care hărţile joacă un rol determinant.

Deoarece ideile despre identitatea națională se ciocnesc cu structurile de putere din lume și cu alte constrângeri geopolitice, viziunile geopolitice sunt dezvoltate pentru a face față acestor amenințări. Scopul final este justificarea unei acţiuni politice prin afirmaţii ca „menținerea mândriei naţionale” sau legitimarea agresiunii prin concepte precum „apărarea demnităţii naţionale”.

Din acest punct de vedere identitatea națională este rescrisă continuu pe baza evenimentelor petrecute în mediul extern și a pericolelor care pot să nu existe dar să fie social construite prin discurs public. Acestea influentează poziția în politica externă a unei țări. În acest fel, legătura dintre miturile naționale și pozițiile politicii externe devine una destul de importantă chiar dacă ea nu este explicit afirmată.

Unul dintre multele alte exemple este cel al relaţiei directe dintre politica revizionismului maghiar din perioada interbelica şi mitul „pedepsirii” Ungariei la Trianon. Rezultatul a fost apariţia în mentalul colectiv al unei părţi a elitei maghiare prin manipularea trecutului istoric a popoarelor din cetrul şi sud-estul continentului european a graniţelor fantomă ale Ungariei milenare.

MANIPULAREA TRECUTULUI ISTORIC ŞI NAŞTEREA FRONTIERELOR FANTOMĂ

Rolul istoriei a fost privit cu interes şi sursă de învăţăminte pentru toate popoarele lumii. Unii istorici ne avertizează că „cei care uită lecțiile istoriei sunt sortiți să le repete”. Acest lucru este adevărat cu o condiţie esenţială! Aceea a păstrării adevărului istoric şi a evitarii manipulării trecutului din interes politic.

Din aceste raţiuni istoricii sunt uneori reticenți în a căuta lecții pentru contemporanii săi și au motiv întemeiat, deoarece istoria a fost abuzată atât de des pentru a sprijini politici scandaloase, pentru a promova revendicări extravagante de teritoriu sau pentru a explica deciziile rele. Cu toate acestea, istoria ne poate oferi analogii instructive.

Tratatul de la Trianon are o anume interpretare în analizele istoricilor şi analiştilor, în discursul oamenilor politici şi chiar în memoria unei bune părţi din opinia publică de ieri şi astăzi din Ungaria şi o cu totul alta în societatea cehă şi slovacă, în cea iugoslavă sau română.

În societatea modernă şi contemporană naraţiunile despre trecutul istoric au jucat un rol important în influențarea comportamentul oamenilor angajaţi în bătăliile politice care s-au dus pentru cucerirea puterii politice sau pentru legitimarea unei anume politici externe în relaţile dintre state.

Instrumentalizarea istoriei în scopuri politice înseamnă minciuna istorică, parțialitatea punctului de vedere, omiterea și selectarea faptelor pentru a se impune nuanţe şi semnificaţii care să fie în acord cu valorile, morale, etice, sociale, politice şi ideologice ale unui anume regim politic din prezent. În asemena imprejurări nu mai avem de-a face cu scrierea istoriei ci cu un produs de propagandă pe suport istoric influenţat de prejudecăţi, stereotipuri şi partizanat politic şi ideologic.

Politicienii folosesc frecvent înţelegerile mitologice ale trecutului pentru a mobiliza societatea sau părţi din aceasta prin spaţializarea memoriei ca instrument al politicii în prezent. „Spațializarea amintirilor” este efectul produs prin percepţia unor produse cartografice şi/sau audierea unor discursuri politice care conduc la asocierea memoriei diferitelor momente istorice cu o anume porțiune a unui teritoriu care în mentalul colectiv are puternice semnificaţii mitologice, culturale sau istorice care să conducă la un comportament partizan și la anumite viziuni asupra viitorului.

În politică memoria colectivă își exercită influența atât de jos în sus deoarece interpretările trecutului afectează identitățile și înțelegerile elitelor politice, cât și de sus în jos, întrucât afirmațiile unor persoane publice plasează anumite evenimente în conștiința națională.

Istoricul Christian-Marc Bosséno a cercetat modul în care preşedintele Francois Mitterand a făcut apel la trecutul istoric pentru a justifica lansarea unor politici publice în societatea franceză pe timpul mandatului său. În discursul de inaugurare a mandatului său din 21 mai 1981 preşedintele francez a aduce în discuţie tema, populară la vremea respectivă, a „istoriei uitate” făcînd o legătură a alegerilor din 1981 cu procesul istoric început în ajunul Revoluției Franceze de „poporul umbrelor” din 1789: „ În această zi, când voi ocupa cea mai înaltă funcţie în stat, mă gândesc la milioanele de femei și bărbați, care formează poporul nostru, care, timp de două secole, pe timp de pace sau de război, au muncit dar şi-au vărsat şi sângele cînd a fost necesar au alcătuit istoria Franței dar fără a avea acces la aceasta decât prin fracturile scurte și glorioase ale societății noastre”.

În Ungaria, în perioada interbelică, elitele politice au reuşit să înstrumentalizeze istoria şi să transforme Tratatul de la Trianon într-una dintre cele mai mari manipulări ale populaţiei maghiare, subiect care pare a fi folosit şi de către unii lideri actuali în scopul cîştigării unui capital electoral care să le asigure hegemonia politică.

Michael Toomey într-o cercetare publicată în anul 2018 constata că „Declarațiile oficiale referitoare la o posibilă re-revizuire a deciziilor de la Trianon au reprezentat o temă comună a carierei lui Viktor Orbán, încă de la prima accedere la funcția de prim-ministru în 1998”, iar în discursurile sale teza potrivit căreia „Transilvania este parte a vetrei de locuire maghiarimii în spaţiul carpatic” este foarte frecventă.

La rîndul său istoricul francez Catherine Horel, foarte bună cunocătoare a istoriei Ungariei interbelice, ajunge la concluzia că înstrumentalizarea istoriei care are in centrul ei Tratatul de la Trianon poate determina comportamente desirabile pentru un lider politic dar păguboase pentru societate.

Într-un interviu acordat revistei Historia Catherine Horel arăta că „Pornind de la un eveniment istoric traumatizant pentru multe persoane, vor construi teoria victimizării care otrăvește atât societatea ungară, maghiară în interiorul Ungariei, cât și relațiile cu vecinii. Se constată că în mod regulat se reinoculează, se reinjectează această otravă în societatea maghiară și că nu se mai iese din această situație, asta este o problemă. Și e clar. Cred că anul viitor, la centenarul semnării Tratatului de la Trianon, va apărea un adevărat delir din nou legat de aceste teorii ale victimizării”.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că discursul revizionist prin manipularea trecutului istoric nu este unul împătăşit de întreaga elită sau de intreaga societate maghiară. Potrivit lui Michael Toomey „Éva Kovacs contestă ideea conform căreia maghiarii nu sunt neapărat traumatizați de moștenirea Trianon-ului, argumentând că problema nu mai este cu adevărat relevantă pentru viața maghiarilor și că ea există pur și simplu doar în memoria culturală a țării”.

În procesul de instrumentalizare a istoriei Ungariei interbelice hărţile construite în acord cu metodele şi tehnicile pe care astăzi le găsim în teoria imaginarului geopolitic au jucat un rol important. Multe dintre aceste produse cartografice au fost utilizate de delegaţia ungară şi la Conferinţa de Pace de la Paris(1919-1920) cu un scop politic explicit, acela de a convinge Marile Puteri care decideau arhitectura graniţelor că viitorul stat ungar trebuie să aibă limitele interne pe care le-a avea în cadrul imperiului dualist care tocmai se prăbuşise prin implozie şi nu cele ale unui stat naţiune în conformitate cu principiile noi ordinii internaţionale.

Isaiah Bowman, expertul pe probleme de geografie al delegației SUA la Conferința de Pace, nota în memoriile sale: „Fiecare naționalitate din Europa Centrală a avut propriile sale trucuri statistice și cartografice. Când statisticile nu au reușit, s-au folosit hărți în culori. Ar fi nevoie de o monografie uriașă care să conțină o analiză a tuturor tipurilor de falsuri de hartă pe care războiul și conferința de pace le-a invocat. Un nou instrument a fost descoperit – limbajul hărții. O hartă a fost la fel de bună ca un poster strălucitor și faptul că era o hartă a făcut-o respectabilă, autentică. O hartă pervertită a fost ca o centură de siguranță şi un argument fondator pentru mulți.”

Lideri maghiari prezenţă la Conferinţa Pace de la Paris au semnat tratatele, însă, nu s-au împăcat cu realitatea arhitecturii frontierelor rezultate în centrul şi sud-estul continentului european deoarece harta din imaginarul lor geopolitic nu corespundea cu geopolitica noii Europe.

Cel mai adesea frontierele fantomă sunt invocate în perioada campaniilor electorale. Din această perspectivă, conceptul nu este specific unei anume discipline academice, ci are un caracter transdisciplinar, fiind direct conectat cu teoria grilelor de interpretare din geopolitică, dar şi cu teorii ale comportamentului electoral.

Profesorul Gábor Szalkai constata că la aproape un secol de la lucrările Conferinţei de la Trianon „amintirea provinciilor pierdute, ușor de folosit în discursurile politice în ultimele decenii, rămâne foarte vie în opinia publică maghiară și generează dureri fantome în imaginaraul național a unui teritoriu văzut de mulți maghiari ca fiind „amputat”: contururile fostului regat al Ungariei apar pe culorile drapelului național din spatele mașinilor, numele provinciilor cedate sunt omniprezente în spațiul public și de ani buni, începînd cu 1990 au fost ridicate în nenumărate municipalități maghiare monumente <Trianon> pe harta Regatului partajat.

Atât de puternică a fost propaganda care a avut ca vector de transport a mesajelor iredentiste graniţele fantomă al „Ungariei Mari” încât, în ciuda promovării intense a ideilor desfiinţării granițelor interne ale Uniunii Europene în mijloacele de informare din România, pentru o mare parte a populației maghiarofone din Transilvania și, în special, din aşa zisa „Ţară a secuilor” nostalgia pentru vechile granițe ale regatului Ungariei este foarte puternică. În baza acestor nostalgii ei reclamă autonomie politică. Aşa se explică de ce „Fosta frontieră imperială de la Ghimeș-Făget a devenit un loc emblematic pentru cristalizarea și exprimarea aspirațiilor naționale maghiare, în Ungaria și în țara siculeană”.

Sunt doar cîteva dintre aspectele care au otrăvit relaţiile dintre o parte a liderilor politici şi a elitei intelectuale din spaţiul central şi sud-est european în cei o sută de ani care s-au scurs de la hotărârile luate la Trianon. Imaginarul geopolitic al frontierelor fantomă au generat prejudecăţi, stereotipii negative şi excluderi simbolice la nivel regional care la rândul lor au generat acţiuni de politică externă care au condus la tragedii de neimaginat pentru o societate modernă cum au fost cele din Transilvania anului 1940.”, a analizat profesorul Constantin Hlihor pentru Q Magazine.

Asociatia ActiveWatch îi solicită președintelui Klaus Iohannis să nu promulge legea prin care 4 iunie devine Ziua Tratatului Trianon în România. Organizația care militează pentru comunicare publică responsabilă este de părere că legea este un produs toxic pentru societate, al cărui singur efect va fi alimentarea tensiunilor naționaliste între cetățenii României.”