Casa Titulescu, 26 februarie 2020, orele 16:00
Criza actuală a Occidentului nu se limitează doar la lumea lui. Este, fără îndoială, una dintre forțele principale care afectează lumea politică de astăzi. Pe măsură ce limitele puterii Vestului de a influența evenimentele din afara spațiului său deveneau tot mai evidente, susținerea occidentală pentru ”crearea unei ordini liberale” a avut de suferit.
Este suficient să privim conflictele de astăzi. În loc să se implice direct, țările occidentale s-au bazat din ce în ce mai mult pe misiuni de antrenament (ajutându-i pe alții să se ocupe de propria securitate) sau susținând actori interni prin punerea la dispoziția acestora a armelor defensive, ambele variante presupunând limitarea numărului de victime în rândul forțelor armate proprii. În perioada imediat următoare încetării Războiului Rece, izbucnirea unor conflicte etnice brutale și a unor genociduri a provocat dezbateri privind ”intervenția umanitară” și, mai târziu, a condus la stabilirea ”responsabilității de a proteja” a comunității internaționale. Astăzi de exemplu, atrocitățile care se petrec în războiul din Siria sunt privite cu indiferență iar dreptul internațional este din nou folosit ca scut de protecție pentru dictatori.
”Liberalismul impunerii” erei post 11 septembrie a produs rezultate îndoielnice. Timp de aproape două decenii, comunitatea internațională a plătit un scump tribut în sânge și bani în Afganistan iar pacea nu a fost instaurată încă. Poate și mai important, decizia de a interveni în Irak continuă să bântuie Statele Unite. Evenimentele recente nu doar că au arătat instabilitatea continuă a acestei țări și a regiunii extinse, ci și faptul că mult trâmbițata ”democratizare” a regiunii s-a transformat într-o iluzie. Iar în Libia, puterile occidentale, deși au reușit prevenirea unor masacre, se dovedesc incapabile să pună bazele unui acord post-conflict. La aproape nouă ani de la intervenție, țara este sfâșiată de violențe și instabilitate.
În acest context, este greu să nu fii de acord cu cei care sunt îngrijorați de ”războaiele nesfârșite” din zone depărtate. Majoritatea veteranilor americani și populația, în general, spun că războaiele din Afganistan și Irak nu meritau a fi duse. Faptul că a sosit vremea ca ele să înceteze pare a fi unul dintre mesajele asupra căruia politicienii, atât de dreapta cât și de stânga, sunt de acord. Cu acest mesaj rezonează și votanții și elitele din Europa, în mod tradițional mai reticenți în a se angaja în operațiuni de instaurare a păcii și de management al conflictelor. Dar se pare că lucrurile au mers prea departe. La urma urmei, reticența din ce în ce mai mare a Occidentului în a se angaja în conflicte violente îndepărtate nu înseamnă că acestea dispar. Dimpotrivă, ele pot devenit și mai sângeroase și cu mai multe consecințe pentru Occidentul însuși. Așa cum au avertizat anumiți observatori, este important ”să evităm să ne specializăm în presupusele lecții ale intervențiilor din trecut” și ”să găsim o alternativă subtilă” la ”anti-intervenționismul brutal”.
“Westlessness” este evident în conflictele de astăzi. Așa cum observa Robert Malley, președintele ICG[3], ”conflictele locale servesc drept oglindă pentru tendințele globale”. În opinia lui, războaiele de azi ”spun povestea unui sistem global prins în hula schimbării radicale, a liderilor regionali pe cât de încurajați, pe atât de înspăimântați de oportunitățile pe care o astfel de tranziție le presupune”. Evenimentele din ultimele luni au arătat că țările occidentale par a fi cedat semnificativ inițiativa de a gestiona cele mai importante conflicte către alții. Și, în timp ce politicienii occidentali tot repetă mantra că nu există soluții militare la conflictele politice, alți actori le implementează, fără a se preocupa de chestiunile juridice sau etice. (…)
Recent, China, Iranul și Rusia au desfășurat primul exercițiu naval comun în Oceanul Indian și în Golful Oman, acțiune interpretată ca un mesaj către Statele Unite și lume. Deși europenii au discutat în treacăt despre o misiune în Strâmtoarea Ormuz, în final nu s-a întâmplat nimic. În Libia, Turcia și Rusia acționează decisiv, asta deși este evident că Europa este afectată mult mai direct de instabilitatea de pe celălalt mal al Mediteranei. În timp ce actorii occidentali par că joacă într-o ligă sub valoarea lor, Rusia s-a afirmat – cu mijloace considerabil inferioare – ca un actor care nu poate fi ignorat. Așa cum arăta președintele Macron, ”Rusia și-a maximizat toate interesele: s-a reîntors în Siria, s-a reîntors în Libia, s-a reîntors în Africa și este prezentă în fiecare criză din cauza slăbiciunilor și a greșelilor noastre”. În opinia lui, ”eșecul de a interveni ca răspuns la folosirea armelor chimice în Siria (…) a fost deja prima etapă în prăbușirea blocului occidental. Deoarece, la acel moment, marile puteri și-au spus: Occidentul e slab”.
Deseori criticii dau vina pe Statele Unite pentru lipsa de încredere a Occidentului, pe măsură ce se consideră că Washingtonul și-a abandonat rolul tradițional de gardian al dreptului internațional. Pentru unii, evenimentele recente arată ”un declin rapid al abilității și dorinței Statelor Unite de a influența situația din Orientul Mijlociu, lăsând un spațiu gol pe care îl umplu alte puteri precum Rusia, Iran și Turcia. Într-o declarație neobișnuit de directă, Angela Merkel a întrebat: ”Este bine pentru americani să vrea să se retragă imediat și rapid din Siria sau nu e ăsta un mod de a întări oportunitățile pentru Iran și Rusia de a câștiga influență în regiune?”. Alții se plâng că ”astăzi, nici prietenii, nici dușmanii nu prea știu unde se mai poziționează America”. Decizia președintelui Trump de a retrage trupele din nordul Siriei, deși anunțată, a venit ca un șoc pentru mulți și a provocat o nouă dezbatere în legătură cu încrederea în administrația condusă de el. Lipsa de consultare și a unui proces de de-escaladare a conflictului între aliați a fost unul dintre motivele pentru care președintele Macron a declarat că asistăm la ”moartea cerebrală a NATO”.
Deși europenii s-au grăbit să critice Statele Unite, propria lor abordare este – așa cum observă criticii – ”și mai impotentă și centrată pe interior decât cea a Statelor Unite”. Puținele propuneri care au fost lansate recent referitor la instituirea unei zone sigure în nordul Siriei și la desfășurarea unui exercițiu naval în Strâmtoarea Ormuz au avut consecințe mai mult asupra dezbaterilor de la Berlin și din alte capitale europene decât asupra situației din regiune. Ele nu au beneficiat de susținere din cauza lipsei de consens în plan intern și de suport în plan internațional. De fapt, ele au subliniat incapacitatea europenilor de a influența vecinătatea Europei și lipsa unor opțiuni realiste în acest stadiu al războiului din Siria. În contrast cu Statele Unite totuși, țările europene sunt direct afectate de ceea ce are loc în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord. La urma urmei, consecințele umanitare ale războiului din Siria care au determinat fluxuri migratorii de milioane de oameni au contribuit masiv la criza Occidentului prin mobilizarea forțelor iliberale în a exploata temerile xenofobe. Având în vedere situația gravă din vecinătatea sudică a Europei, în special lipsa de speranță în rândul tinerei generații, poate fi doar o chestiune de timp până când un scenariu similar se va petrece din nou. Astfel, chiar dacă suferința oamenilor nu a fost suficientă ca să provoace o acțiune decisivă a Europei, o mai bună înțelegere a interesului propriu ar putea să determine continentul european să aibă o poziție pro-activă.
Există un motiv pentru care Occidentul va fi și mai reticent în a se angaja în conflicte în viitor. În era post-Război Rece, coalițiile conduse de țările occidentale erau libere să intervină aproape oriunde. În majoritatea situațiilor, beneficiau de susținerea Consiliului de Securitate al ONU și, oriunde era lansată o intervenție militară, Occidentul se bucura de libertate de mișcare militară incontestabilă. Lucrurile s-au schimbat dramatic. Mai întâi, Consiliul de Securitate al ONU a devenit victima creșterii tensiunilor între marile puteri, eșuând în a veni cu rezoluții semnificative și în a aborda cele mai importante aspecte ale păcii și securității internaționale. Apoi, superioritatea militară occidentală în conflictele internaționale nu mai este un dat. Rose Gottemoeller, până recent Secretar general adjunct al NATO, a avertizat că ”superioritatea globală aproape fără rival în materie de tehnologie militară ” de care NATO s-a bucurat timp de decenii este în pericol, alte țări făcând progrese importante în a egala sau chiar a depăși Occidentul în ceea ce privește tehnologiile importante precum capabilitățile spațiale, inteligența artificială sau armele supersonice. (…) Date fiind amprentele militare în creștere ale Chinei și Rusiei în diferite părți ale lumii, se estimează că intervențiile vor fi și mai riscante în viitor.
“Westlessness” nu se reflectă doar în problema conflictelor, ci și în funcționarea instituțiilor internaționale. Pentru o vreme, China a investit în instituții ”paralele” care parțial completau dar parțial și provocau instituțiile tradiționale dominate de Occident. Însă Beijingul poate avea și mai mult succes în a-și asigura poziții-cheie în instituțiile internaționale, influențând astfel agenda acestora în funcție de valorile și prioritățile sale. (…) Mult mai des decât în trecut, instituțiile internaționale sunt instrumentalizate de statele autocratice. (…)
În același timp, susținerea tot mai slabă a țărilor occidentale înseamnă că aceste instituții care odată erau considerate pilonii de bază ai ordinii liberale internaționale, astăzi se zbat. Asta include atât ONU(…), cât și NATO și Uniunea Europeană. Pentru acestea din urmă, creșterea iliberalismului presupune provocări imense (…) Amândouă se luptă să răspundă acestei amenințări. În timp ce UE dispune de niște mecanisme pentru a gestiona erodarea valorilor fundamentale (chiar dacă eficiența lor este incertă), NATO nu poate exclude un stat membru. Poate că cele două structuri au fost lente în a înțelege magnitudinea provocărilor cărora trebuie să le facă față. Dezbaterile actuale referitoare la finanțarea NATO și a UE sugerează că cele două încă nu au înțeles pe deplin miza: dacă NATO și UE se destramă, dezbateri precum alocarea a 2% din PIB pentru apărare sau ușoara creștere a bugetului UE vor părea, retrospectiv privind, mărunte și înguste.
Totuși, atât UE cât și NATO au demonstrat că vor să-i contrazică pe cei care anunță apocalipsa. Deși Brexit-ul va slăbi cu siguranță influența UE în privința politicii externe, procesul de negociere a arătat că membrii Uniunii pot vorbi pe o singură voce și pot apăra reușitele fundamentale care prea mult timp au fost considerate de la sine înțelese. Deși doar un număr redus de state membre NATO au alocat cei 2%, aliații și-au crescut cheltuielile în domeniul apărării și și-au întărit eforturile colective după 2014. Recent, au fost de acord să abordeze și dimensiunea politică a NATO care, așa cum au arătat clar declarațiile lui Macron referitoare la lipsa de consultare strategică, necesitau o atenție imediată.
Mai puțin ”Westlessness”? Către o strategie occidentală comună într-o eră a competiției Marilor Puteri?
Într-o perioadă caracterizată de un relativ declin al Vestului și de o relativă ascensiune a lumii non-occidentale, ar părea și mai important să existe o strategie occidentală comună. Din păcate, ultimii ani au arătat poziții divergente și izolări pe multe politici cruciale – de la controlul armelor și comerțul mondial la schimbările climatice sau rolul instituțiilor internaționale. În mod deloc surprinzător, alții profită de aceste divergențe pentru a-și atinge scopurile. Cu ocazia Conferinței de Securitate de la Munchen de anul trecut, reprezentanții Chinei, Iranului și ai Rusiei s-au grăbit să sublinieze diferențele transatlantice și au dorit să se arate mai buni parteneri ai Europei.
Deci care sunt șansele pentru o strategie occidentală comună într-o eră a ”competiției Marilor Puteri”, termenul-cheie folosit de comunitatea strategică de la Washington pentru a descrie mediul strategic contemporan? În mod interesant, europenii au adoptat recent același limbaj care pune accentul pe un mediu mai competitiv. Emmanuel Macron a avertizat că Europa, ”dacă nu se poate gândi la ea ca la o putere globală, va dispărea, deoarece va încasa o grea lovitură”. În același spirit, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat că ai ei Comisie va fi o ”Comisie geopolitică”. Succesorul ei la Ministerul apărării german, Annegret Kramp-Karrenbauer, arăta și ea, într-unul dintre primele ei discursuri, că ”asistăm la întoarcerea competiției Marilor Puteri pentru sfere de influență și supremație, precum și la provocări autoritariste de a deschide societățile noastre”.
În vreme ce analizele de pe cele două maluri ale Atlanticului par să fie convergente, este neclar dacă acest lucru este suficient pentru construcția unei mari strategii comune. Și Statele Unite trebuie că se gândesc la implicațiile unei ”competiții a Marilor Puteri”. La urma urmei, competiția este ”mai mult o condiție decât o strategie”. Întrebarea este ”cum vor concura Statele Unite: cu ce instrumente, pe ce chestiuni și cu ce costuri”. Pentru Uniunea Europeană, sarcina este și mai complexă într-un mod disproporționat, în mare parte deoarece scopul pentru care a fost creată a fost acela de a controla competiția Marilor Puteri. Astfel, tendința ei ”naturală” în relațiile externe a fost să exporte acele idei și mecanisme instituționale pe care le-a transformat în relații intra-europene. Cu alte cuvinte, UE e novice în jocul Marilor Puteri. Liderii europeni par să accepte că trebuie să se familiarizeze cu regulile acestui joc – și să facă din UE un actor în politica mondială – sau ”să fie capabilă să acționeze credibil la nivel internațional”, cum spunea fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Și totuși, prima provocare va fi să se pună de acord asupra unei abordări comune transatlantice sau occidentale extinse, lucru demonstrat de dificultățile actuale în gestionarea situațiilor din Rusia, China sau Iran.
Rusia pare a fi fost cea mai imediată și directă provocare pentru Occident. În ciuda dezbaterilor privind burden sharing și cheltuielile de apărare, membrii NATO au investit semnificativ în apărare după anexarea Crimeii de către Rusia, în 2014. Și, chiar dacă puțini europeni sunt de acord cu decizia lui Donald Trump de a se retrage din Tratatul INF, membrii NATO au reușit să mențină un consens de bază. În general, Moscova le-a făcut decizia mai ușoară prin provocările repetate, încercările de a se amesteca în alegerile europene, diseminarea de distorsiuni istorice ridicole, atacul cu otravă din Salisbury sau asasinarea unui fost luptător cecen într-un parc din Berlin. De asemenea, nu a făcut mai nimic în detensionarea conflictului din estul Ucrainei, nelăsându-i Uniunii Europene altceva de făcut decât să prelungească, în mod repetat, sancțiunile.
Totuși, mulți europeni sunt sceptici dacă o confruntare intensificată cu Rusia este în interesul Europei. Din nou, politicienii speculează în legătură cu o relaxare progresivă a sancțiunilor. Pare că Moscova este cea care demonstrează ”răbdarea strategică” pe care politicienii europeni o reclamă ca fiind a lor. Așa cum observa The Economist, ”readmiterea nemeritată a Rusiei în Consiliul Europei a creat precedentul periculos ale reabilitării fără reforme”. În ultimele luni, președintele Macron a ținut titlurile presei prin sugestia de a ”construi o nouă arhitectură de securitate în Europa, deoarece continentul european nu va fi niciodată stabil, nu va fi niciodată sigur dacă nu ameliorăm și nu clarificăm relația noastră cu Rusia”. În opinia președintelui francez, Europa trebuie să se pregătească pentru o lume în care Statelor Unite ar putea să nu le mai pese de interesele acestei regiuni atât de mult ca până acum”. Inițiativa lui Macron a stârnit critici de toate părțile alianței. Pentru majoritatea statelor membre, motivul pentru care ”arhitectura bazată pe încredere” nu e o realitate se află la Moscova, nu în Occident.
Între timp, alte state europene au susținut că, deși Rusia nu poate fi un partener politic de încredere pentru moment, un parteneriat economic stabil cu această țară este nu doar posibil, dar și de dorit. În această logică, chiar și în momentele de vârf ale Războiului Rece, Uniunea Sovietică a fost o sursă importantă de energie, iar un dezangajament economic și mai pronunțat al Europei ar îndepărta Rusia și mai mult. Pentru majoritatea bi-partizană din Statele Unite (și alte state NATO), un proiect economic în particular – Nord Stream 2 – este în defavoarea securității europene. Cei care îl critică spun că gazoductul demonstrează că Germania urmează o politică externă ”europeană” doar atunci când îi servește interesele.
Senatorul Tom Cotton consideră că gazoductul ”ar crește capacitatea Rusiei de a șantaja țări precum Polonia sau statele baltice, punând în pericol rezervele lor energetice și adâncind dependența statelor NATO față de Rusia”. În noiembrie, Congresul american a aprobat sancțiuni îndreptate împotriva companiilor participante la Nord Stream 2. Deși există numeroși politicieni și experți europeni care și ei se opun proiectului, mulți sunt dispuși să îl susțină doar pentru că nu sunt de acord cu ceea ce ei consideră a fi o interferență nelegitimă a Statelor Unite. Mai mult, UE construiește infrastructură și își diversifică sursele de energie pentru a se proteja de dependența prea mare de Rusia în timp ce Berlinul a contribuit la tranzitarea gazului din Rusia, via Ucraina. Cum spunea cancelarul Merkel: ”O moleculă de gaz rusesc este o moleculă de gaz rusesc, indiferent că vine prin Ucraina sau prin statele baltice. Asta înseamnă că problema cât de dependenți suntem de gazul rusesc nu poate fi rezolvată prin alegerea conductei prin care vine”. Mulți germani nu reușesc să înțeleagă de ce Senatul american dominat de o majoritate republicană poate aplica sancțiuni în cazul Nord Stream 2 doar pentru că este de părere că acesta acordă Rusiei o influență prea mare asupra Europei, în timp ce același Senat pare destul de reticent în a lua măsurile necesare pentru a preveni interferența repetată a Rusiei în alegerile americane”. Pentru mulți dintre critici, Statele Unite folosesc pretextul preocupărilor pentru securitate drept ”perdea de fum pentru interesele lor economice”, considerând gazul rusesc ieftin drept competitor la exporturile de gaz de șist americane în Europa. În concluzie, ambele părți se văd acționând în spiritul parteneriatului transatlantic. (…)
O dinamică similară se manifestă când e vorba de abordarea Occidentului față de China. La prima vedere, a existat cel puțin la nivel retoric o convergență între Europa și Statele Unite. Politicile mult mai asertive și creșterea încrederii în ele în lumea occidentală au determinat critici și mai mari, pe măsură ce din ce în ce mai multă lume începe să își imagineze cum ar arăta o ordine internațională dominată de China – în contrast cu retorica chineză a ”coexistenței pașnice” care pretinde că niciodată China nu va dori hegemonia, extinderea sferei sale de influență indiferent de evoluția peisajului internațional și de nivelul ei de dezvoltare. (…) În mod deloc surprinzător, opinia publică din America de Nord și Europa a devenit mai critică față de China. (…), deși statele Europei centrale și de est par mai favorabile acesteia.
Guvernele occidentale au început să-și schimbe discursul. În decembrie, NATO a făcut referire pentru prima dată, în Declarația de la Londra, la necesitatea unei abordări comune a ”influenței tot mai mari a Chinei în politicile internaționale”. Așa cum se menționează și în comunicatul comun al Comisiei Europene și al Înaltului Reprezentant, din martie 2019, ”există o percepție din ce în ce mai pronunțată în Europa că echilibrul dintre provocările și oportunitățile pe care China le reprezintă s-a debalansat”. În același document, europenii arată că ”în diverse domenii, China este simultan un partener cu care UE are obiective comune, un partener de negociere cu care UE dorește să găsească un echilibru de interese, un competitor economic în căutarea leadership-ului tehnologic și un rival sistemic care promovează modele alternative de guvernanță”. Însă, deși percepțiile sunt apropiate, țările occidentale nu au o idee clară cum acestea ar putea fi translatate în politici specifice.
Pentru Europa, dezbaterea pe marginea 5G prefigurează implicațiile posibile ale unei lumi ”G2”, în care ea ar deveni un simplu obiect al rivalității americano-chineze. Ceea ce unii considerau inițial a fi doar o problemă tehnică s-a transformat într-o chestiune a unei mari strategii. În esență, Europa ar putea să fie nevoită să opteze, de vreme ce nu va mai fi posibil să fie un aliat deplin al Statelor Unite și, în același timp, să se angajeze într-un parteneriat economic mai avansat cu China. Unii analiști chiar au argumentat că ”reticența Europei de a se poziționa alături de Statele Unite pune democrația liberală în pericol” și că este natură a crea exact diviziunea urmărită de China. Deși mulți factori arată că europenii se vor ralia poziției Statelor Unite dacă vor fi nevoiți să aleagă, aliații europeni ai Americii ”se simt ca și cum ar avea statut de observatori”. În loc să fie consultați, ei au primit doar instrucțiuni, ceea ce minează și mai mult relația transatlantică: ”Europenii au obosit să primească ordine de la America domnului Trump, ceea ce îi determină să ignore din ce în ce mai mult directivele în diverse chestiuni precum Huawei”. Așa acum notează analiștii, ”să ceri Europei să fie mai dură cu China, chiar și atunci când SUA este mai dură cu Europa” nu poate fi o strategie prea promițătoare. Mai mult, Europa se va afla sub o imensă presiune și va trebui să facă față unor costuri economice reale dacă, așa cum au afirmat oficialii chinezi, Huawei va fi exclusă de pe piețele europene. Și dacă tensiunile dintre SUA și China vor înceta? Potrivit unui raport al European Council on Foreign Relations, opinia majoritară în Europa este aceea de a se păstra neutră în cazul unui conflict între cele două mari puteri menționate mai sus. La urma urmei, asta poate fi și ceea ce China poate realiza, la modul realist vorbind: ”China nu poate câștiga Europa de partea ei, dar o poate neutraliza divizând-o și cooptând anumite părți din ea”.
În sfârșit, Statele Unite și aliații europeni sunt in dezacord, de la preluarea mandatului de către Donald Trump, în ceea ce privește abordarea dosarului iranian și împiedicarea acestui stat să dezvolte arme nucleare. Deși Europa dorește păstrarea JCPOA, administrația americană a decis să se retragă deoarece are senzația că aceste este mai profitabil pentru Teheran, contribuind la comportamentul său mai agresiv în Orientul Mijlociu (termenul de ridicare a restricțiilor fiind de 15 ani). Totuși, deși Trump a declarat că dorește ”să lucreze cu aliații în scopul găsirii unei soluții reale, comprehensive și de durată la amenințarea nucleară iraniană”, potențialul drum al Iranului către producerea de arme nucleare este mai scurt acum decât era la începutul campaniei de ”maximă presiune” din partea americanilor. Potrivit unor experți în domeniul nuclear, ”intervalul de timp a fost redus de la 8 – 12 luni la 6 – 10 luni și va descrește pe măsură ce stocurile sale de uraniu îmbogățit devin tot mai mari și instalează mai multe centrifuge”. Mai mult, după atacul american care a provocat asasinarea generalului iranian Quassim Suleimani, Iranul a anunțat că va înceta restricțiile (după doar cinci ani), ”aducând astfel Israelul și Statele Unite mai aproape de un potențial conflict deschis cu Teheranul, tocmai ceea ce acordul urmărea să evite”. În această situație, când cele mai pesimiste predicții devin realitate, europenii să văd lipsiți de opțiuni chiar dacă ”nu-și pot permite să fie spectatori la evoluțiile în curs care ar putea conduce la un alt dezastru militar la porțile lor”. Nu doar că nu există o strategie occidentală comună față de Iran, dar o escaladare a unui conflict militar în regiune ar provoca pierderea multor vieți omenești și ar slăbi și mai mult Vestul, împiedicând Statele Unite și aliații săi să se concentreze pe eforturile legate de competiția Marilor Puteri.
Mai mult, escaladarea dinamicii dintre Statele Unite și Iran ar trebui să fie un reminder că războaiele majore dintre state nu aparțin, în mod necesar, trecutului. Dimpotrivă, un mediu de rivalitate și reîntoarcerea la o competiție și mai accentuată între Marile Puteri ar putea determina noi războaie. Așa cum arătau oamenii de știință Tanisha Fazal și Paul Poast, ”am putea crede că îngerii buni ai naturii umane câștigă când umanitatea este înarmată până în dinți. Cheltuielile militare globale sunt mai mari astăzi decât în timpul Războiului Rece. (…) Politica de descurajare ar putea da rezultate, dar există și o posibilitate reală ca ea să eșueze”. Acest lucru sugerează că sunt extrem de necesare noi eforturi pentru controlul armelor și măsuri de transparență, în special în ceea ce privește provocările relativ noi din spațiul cosmic, sau în domeniul inteligenței artificiale și al tehnologiei. Totuși, după finalul Tratatului INF, este puțin probabil ca New START, noul tratat care limitează forțele nucleare americane și rusești, să fie extins, deși este în curs de examinare tratatul Open Skies. Dincolo de regiunea euro-atlantică, tensiunile regionale se traduc în curse ale înarmării suplimentare: conflictele care implică India, Pakistanul și Coreea de Nord, precum și Iranul, toate au un potențial de escaladare nucleară. În tabloul general al competiției dintre Marile Puteri, aceste tendințe pot marca ”zorii unei noi ere nucleare periculoase”.
Gestionarea implicațiilor acestei noi ere va necesita cooperare cu non-democrațiile. Una dintre provocările cele mai importante ale lumii nu poate fi rezolvată doar de Occident. Dar țările occidentale ar putea să considere relațiile dintre democrațiile liberale ca fiind ceva ce merită păstrat. Coeziunea Vestului are nevoie de un narativ convingător care să diferențieze democrațiile liberale de autocrațiile iliberale și s-ar putea reflecta și în organizarea instituțională. Aceasta ar putea lua forma unei ”ordini internaționale non-monolitice: o rețea fină de cooperare globală în anumite chestiuni-cheie, un ”club-model” mai consistent de integrare economică a democrațiilor liberale și un set de politici naționale care să susțină deschiderea internațională”. Dacă toate aceste lucruri vor fi făcute inteligent, va putea fi evitată contra-alianța non-democrațiilor. Astfel Occidentul are nevoie de o ”strategie pe două planuri” pentru era competiției dintre Marile Puteri, cooperând cu statele autocratice când este în interesul lui să o facă dar, în același timp, întărindu-și coeziunea pentru un mediu și mai competitiv.
Prohod sau Renaștere? Viitorul Occidentului
Este greu, în zilele noastre, să scapi de impresia că Occidentul este în retragere, în declin și sub un constant atac – atât din exterior cât și din interior. Totuși, există multe motive pentru un optimism liberal. În ciuda unei efervescențe înspăimântătoare a iliberalismului, guvernele autocratice nu pot avea neapărat câștig de cauză pe termen nedeterminat. La urma urmei, la o privire mai atentă putem observa că acele țări pe care strategii occidentali le-au identificat ca fiind principalii challengeri se confruntă, ele însele, cu crize interne care pot foarte ușor eclipsa provocările cărora țările occidentale trebuie să le facă față. Rusia rămâne o economie bazată pe un singur produs, cu instituții corupte și probleme demografice și de sănătate extrem de serioase. Iar politicile din ce în ce mai autoritare ale Chinei și ”stilul imperios” al președintelui Xi determină un nou val de critici în plan intern, atât în rândul intelectualilor cât și al cadrelor de partid. Pentru cele două țări, ar putea deveni și mai dificil să gestioneze o stare de nemulțumire internă generală. Dimpotrivă, țările occidentale, cel puțin în teorie, dispun de necesarul ideologic, material și resursele instituționale pentru o revitalizare care le-ar putea permite avantaje pe termen lung într-un mediu competitiv.
Poate cel mai important, ideile liberale sunt încă puternice, prezicerile autocraților care vestesc moartea liberalismului nefiind viabile. În timp ce triumfalismul liberal al perioadei de început a Războiului Rece a exagerat ușurința cu care acest tip de valori s-ar putea răspândi pe întreg globul, un prohod al Occidentului ca set de idei este prematur. (…) Oamenii pot fi nemulțumiți de modul în care ideile liberale au fost translatate în practica politică, dar ele vor rămâne mereu atractive.
În ciuda relativului declin al puterii economice a Occidentului, puterile democrațiilor liberale ale lumii, luate împreună, vor rămâne de neegalat pentru o lungă perioadă de timp. Membrii D10 (un grup informal format din 9 state democratice și UE) au produs, ei singuri, 57% din PIB-ul mondiale din 2018. Dacă vor fi capabili să-și pună împreună puterea politică, economică și militară, vor putea menține o ordine liberală și o vor putea chiar îmbunătăți.
Așa cum ultimii ani ne-au arătat foarte clar, democrațiile liberale sunt departe de a fi perfecte. Sistemul de checks and balancies a fost slăbit, valorile și tradițiile au fost subminate. O revitalizare a Occidentului în lume începe acasă la el. Dar, în contrast cu regimurile autocratice, democrațiile liberale dispun deja de mecanisme care le permit corecții de parcurs și reînnoire democratică. Pot exista multe defecțiuni în sistem, dar nu sistemul este cel defect.
Apărătorii occidentului ar face bine să urmeze îndemnul lui Thomas Kleine-Brockhoff pentru un ”liberalism robust” – un liberalism modern care, cunoscându-și limitele, se ferește de o deschidere excesivă dar este hotărât să-și apere valorile fundamentale. Occidentul ar trebui să poată apăra ordinea liberală internațională, acceptând, în același timp, că diviziunea puterilor globale va genera modele de competiție cu care ordinea liberală va trebui să coexiste. Partenerii transatlantici vor trebui să se adreseze de o manieră și mai pro-activă statelor din lumea întreagă care împărtășesc același set de valori și să identifice noi modalități de a crește cooperarea între democrațiilor liberale, revitalizând Occidentul pentru secolul 21. Vestul își poate continua atunci ”declinul”, permițând noii generații de Spenglerieni să-i reexamineze viitorul în secolul 22.
Activitatea Fundaţiei Europene Titulescu poate fi urmărită pe site-ul nostru (www.titulescu.eu), pe Facebook (www.facebook.com/FundatiaEuropeanaTitulescu), pe Twitter (twitter.com/FTitulescu) și pe LinkedIn (Fundatia Europeana Titulescu).
Fundaţia Europeană Titulescu
Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1, Bucureşti, România; website: www.titulescu.eu; tel: 021 222 19 83; fax: 021 222 19 92; e-
[1] Mai puțin Occident (nota traducătorului)
[2] Fragment din raportul Conferinței de Securitate de la Munchen: https://securityconference.org/en/publications/munich-security-report-2020/
CCR s-a pronuntat!
Cica chiar daca ii zici pe nemteste Führerprinzip romanescului Muschii mei minte nu are! .. hachita personala nu face parte din parlamentarismul european!!!
„AMBASADOR LA OI AM FOST/ OILE MĂ CAM CUNOSC…” (PARAFRAZĂ DUPĂ UN CÂNTEC POPULAR DE SUCCES- EPISODUL I)
Hotărât lucru, n-avem noroc la ambasadori și pace… păi, nici bine nu află poporul că lucrările lui Brâncuși „nu reprezintă neapărat cum se numesc” de la Irina Rîmeș, ambasadoarea „domnului sculptor” Brâncuși, că hop! s-a trezit ambasadorul MARELUI LICURICI să ne explice fenomenul complex al contabilității duble în finanțele românești.
Poate însă că au fost vremuri când am avut mai multă șansă cu ambasadorii și cu Departamentul de Stat… Bunăoară, domnul Adrian Severin ne face cunoscut un episod relatat de fostul ambasador al SUA la București, Alfred Moses, aflat în misiune la București între 1994 și 1996, în „Jurnal de București”, carte de memorii care a fost lansată, în limba română, pe 20 februarie 2020 la Palatul Șuțu. Episodul este acesta:
„O istorisire se referă la o întâlnire a ambasadorului Moses cu Președintele Iliescu, în care i-a împărtășit punctul său de vedere referitor la ritmul lent al privatizării. Reacționând la observațiile «Marelui licurici», Președintele român îi zice: «Nici Brejnev nu ne-a vorbit în felul ăsta! » Replică de natură a-l împinge pe ambasador în defensivă: «Brejnev nu iubea România atât de mult ca mine. »…”
Și Adrian Severin comentează, cu umor amar: „Pe vremea aceea «licuricii» nu aveau coarne, iar românii încă mai erau vertebrați.”(Adrian Severin, pe pagina sa de FACEBOOK, 21 februarie 2020)
Un ambasador pe care România l-ar considera, astăzi, pur și simplu incredibil a fost James C. Rosapepe, care a venit după Alfred Moses și a rămas în România până în primăvara lui 2001. Într-un interviu acordat JURNALULUI NAȚIONAL pe 30 aprilie 2010, adică la 9 ani de la „experiența românească”, acesta spunea următoarele:
„Cel mai bun lucru pe care îl pot face românii în momentul de față este să își vorbească țara de bine. Românii suferă de pesimism din păcate și văd numai lucrurile rele. Ceea ce este foarte curios, după părerea mea, în discursul românului de rând, din țară sau din diaspora este veșnica referire la corupție. Corupția există PESTE TOT dar oamenii nu vorbesc atât de mult despre acest subiect așa cum se întâmplă în România… Eu nu cred în această retorică a moștenirii comuniste ca sursă a corupției din România. Corupția, la orice nivel, a existat dinainte de comunism.”
Ooooo!!!! Incredibilă poziție venind din partea unui fost ambasador american, nu-i așa, Caramitru Junior?
Apoi, la întrebarea redactorului de la JURNALUL NAȚIONAL:
„Cum vedeți misiunea unui ambasador american în Europa de Est? Ce calități trebuie să aibă un diplomat?”, James Rosapepe a răspuns: „Este foarte important ca reprezentantul unui stat mare să nu vină la post cu mentalitatea de «țara mea are arme nucleare și a voastră, nu»…”
Cu alte cuvinte, nu de pe o poziție de forță… ci mai cu binișorul… Și cam acolo cred că s-a și terminat povestea cu diplomația, căci restul ambasadorilor au avut grijă să dea milităria jos din pod.
Michael Guest care a stat „la post” până în 2004 a luat corupția-n măsele de când a venit și până a plecat. A considerat -nu se știe de ce- că el este adevăratul „șef al opoziției” în România și așa s-a și comportat. Antipatia reciprocă dintre Michael Guest și Adrian Năstase, premierul de atunci al Românei, nu este o taină. Căci Guest încălca vioi uzanțele diplomatice. De aceea, iritat de felul inoportun în care ambasadorul SUA se comporta în România, Adrian Năstase i-a dat un răspuns cu mantă:
„Știți cum e: când vrei să frăgezești vânatul, îl pui să stea în oțet 3 zile. Fezandarea face parte din bucătărie. Da, sunt nemulțumiri de toate felurile. Altfel tratezi cu cineva dacă stă în genunchi. Spui: tu ai probleme, tu ai freza făcută invers decât în Europa… și sunt multe lucruri de genul acesta pe care le înțelegem. După 12 ani știm destul de multe. Chestiunea este ca noi să stabilim exact dacă trebuie să ne spună cineva unde să punem palmierii” (referire la palmierii plantați la Mamaia, din inițiativa lui Agathon, menționată în articolul „Lumea, Americanii și noi”, episodul VI – „Ambasadorii americani în România”, 18 octombrie 2012)
Și următorul ambasador, Jack Dyer Crouch II, a preluat tema corupției, dar, cum șederea sa în România a fost de scurtă durată, nu a avut timp să aprofundeze și să bată din picior, ci a rostit doar un șovăielnic: „Corupția e o problemă importantă, trebuie combătută direct, iar eu nu voi da înapoi. Mă aștept să putem face progrese, dar, de asemenea, aceasta este o temă pe care TREBUIE SĂ O ABORDEZE ROMÂNII.” Și cam atât.
Nicholas Taubman a fost ambasador până în 2008. El a fost de părere că „lupta împotriva corupției a încetinit”… Băsescu cred că l-a ascultat cu atenție și i-a dat dreptate, deoarece în cel de-al doilea mandat al său, lupta împotriva corupției aș zice că a înflorit! Am uitat să vă spun că din 2004 America a fost ridicată de către președintele României la rangul de MARE LICURICI. Cu această ocazie am aflat, tot de la președinte, care trebuie să fie atitudinea noastră vis-a-vis de MARELE LICURICI și ce anume trebuie să-i „gâdilăm”, ca să nu zic „sugem”, așa cum a zis Băsescu.
Așadar, dacă Băsescu a angajat România în această prestație erotică specială, următorul ambasador, Mark Gitenstein, sosit în 2009, a dorit să se convingă că suntem oameni serioși și chiar ne îndeplinim angajamentul cu simț de răspundere. Așa că și-a luat-o ca „mentor” pe madam Macovei, care a așezat România în poziția corespunzătoare prestației, adică în genunchi. Apoi domnul Gitenstein l-a cunoscut și pe Daniel Morar, pe atunci mare șef la DNA, despre care a spus în 2011:
„Daniel Morar este un om extraordinar de curajos şi foarte competent.(…) Orice îndoială pe care ai putea-o avea cu privire la capacităţile lui Morar se risipeşte când începe să vorbească. Privirea lui pătrunzătoare, serioasă te ţintuieşte în timp ce el îţi adresează întrebări dificile, transmiţând fermitate şi hotărâre.”
…pentru ca tot Gitenstein să afirme, într-un interviu acordat pentru TVR INFO pe 17 mai 2012, când se punea problema numirii Procurorului Șef al României, după mandatul „de succes” al Codruței:
„Daniel Morar a făcut o treabă excelentă ( la DNA, n.n.). Încă nu am discutat cu ministrul Justiției, dar ÎI VOI RECOMANDA să-l numească pe Morar. E greu de găsit cineva mai bun ca el. Integritatea sa profesională nu poate fi pusă la îndoială. Oricine altcineva ar fi pus ca procuror general va fi comparat imediat cu Kovesi și Morar”.
Eu n-am știut în ce calitate făcea recomandări ambasadorul MARELUI LICURICI pentru funcții de procurori ai României… în schimb, a știut Monica Macovei și m-a lămurit:
„Da, are tot dreptul ambasadorul american sau alți ambasadori să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât DIICOT, cât și DNA, adică parchetele specializate pe crimă organizată și corupție. Sigur că-i interesează ce se întâmplă cu investiția lor, în sens de eficiență.” ( GÂNDUL.ro, 20 mai 2012)
I-auzi, dragă… e INVESTIȚIE, iar nu PREOCUPARE SINCERĂ pentru puritatea morală a societății românești!
Apoi a venit Duane C. Butcher, însărcinat cu afaceri (din decembrie 2012) și evident, luptător cu corupția:
„România a fost un exemplu în ceea ce privește combaterea corupției. În plus, instituțiile înființate în România în ultimii ani au înregistrat rezultate extrem de bune. Nimeni n-a eradicat corupția complet până acum, problema este cum reușim să gestionăm aceasta corupție și să ne asigurăm că o minimizăm. Cred că România este deja pe drumul cel bun. E important ca lupta să continue. Știți, nu am terminat încă. E important ca acest avânt să fie continuat”( MEDIAFAX.ro, 5 iunie 2014)
Și, fără îndoială, „avântul” a fost continuat…
(va urma)
Stimata doamna, aveti toata aprecierea mea. N-am sa indraznesc sa comentez ceva, nu de alta dar sunt unii care imi inteleg total gresit postarile. Daca ambasadele prin reprezentati se comporta inadmisibil, fara sa respecte cele mai elementare cutume diplomatice, este numai si numai datorita atitudunii politicului aservit total acestora.
Sunt curios dacă cineva din fostul guvern PSD a avut vreo discuție lămuritoare cu ambasadorul american. Chiar și în limba română.
Sau, dată fiind degringolada din PSD, nu se mai știe cine poate lua o decizie în acest sens și cine să vorbească?
Că dacă nu a fost nicio discuție cu opoziția, atunci și ambasadorul ăsta a luat de bune cele ce apar în versiunea oficială.
Uf Domane!
Ambasadele mai au si niste insi reputai de a se ocupa de „informatii”.
Atasatul militra primu. De fpat e atat de vizibil incat rolul sau este redus.
Apoi atastul cultural …
Plus altii..
Deci ambasadorul ar trebui sa iaba acces la multe informatii
„AMBASADOR LA OI AM FOST/ OILE MĂ CAM CUNOSC…” (PARAFRAZĂ DUPĂ UN CÂNTEC POPULAR DE SUCCES- EPISODUL II)
Să recapitulăm… din 1994 până în 2015, LICURICIUL CEL MARE i-a trimis în misiune, la București, pe următorii: Alfred Moses, James C. Rosapepe, Michael Guest, Jack Dyer Crouch II, Nicholas Taubman, Mark Gitenstein, Duane C. Butcher…
Dar, vorba Ralucăi Turcan… „te culci sănătos și te trezești, doamne ferește! mort”… așa s-a culcat România, având o sănătate mulțumitoare, pe seară, cu însărcinatul cu afaceri Duane C. Butcher și s-a trezit, doamne ferește! dimineața cu Hans Klemm în pat. Alt luptător cu corupția, dar și mai hotărât. În plus față de ceilalți, acesta și-a găsit și-un prieten român, un luptător la fel de feroce cu orice formă de corupție sau fapte asociate acesteia -domnul Valeriu Zgonea pre numele lui, Președintele Camerei Deputaților, de la PSD. Cum DNA-ul era foarte activ pe atunci și săvârșea niște abuzuri feroce care se vedeau cu ochiul liber și de pe planeta Neptun, cea mai îndepărtată planetă de Pământ, lui Klemm i-a plăcut, mai ales că și lui Zgonea îi plăcea cum îi rărește Codruța rivalii din PSD.
Cât timp a fost în misiune, Hans Klemm ne-a „încurajat” în permanență să luptăm cu corupția deoarece: „…această corupție înseamnă furt din resursele publice care sunt disponibile României.” (declarație pe 29 octombrie 2015)
După tragedia din COLECTIV, iar ne-a încurajat: „…am văzut sloganul «Corupția ucide» și am fost impresionat de acei cetățeni de pe străzile Bucureștiului. Mulți dintre voi ați participat la aceste demonstrații și ați văzut un viitor luminos pentru România, unde legea domnește și lupta împotriva corupției este foarte mare” (declarație pe 25 februarie 2016).
Cum se apropiau alegerile locale, pe 1 iunie 2016, speriat că am putea vota, din prostie, cu diferiți corupți de la CIUMA ROȘIE, s-a gândit să ne mai tragă o încurajare: „…încurajez românii să nu voteze candidați care au fost acuzați de corupție…”
Dar când, pe 1 iunie 2016, în ciuda îndemnurilor sale, CIUMA (fără luptătorul Zgonea, care alesese alt drum, indignat că Dragnea, un bănuit de corupție, nu-și dă demisia ca să-i lase lui locul) era deja pe cai mari, ne-a încurajat din nou, dar de data aceasta trăgându-ne de urechi: „…încurajez legislatorii români să caute modalităţi de a consolida şi mai mult legislaţia anticorupţie a României în loc să submineze legislaţia deja existentă…”
Câtă strădanie neobosită! Cât devotament pentru castitatea anticorupțională a națiunii române… sau, poate, nu? Incomodat de faptul că Adrian Severin îi adresase, la preluarea postului de ambasador, o scrisoare deschisă în care acronimele FBI și DNA se zăreau prinse într-o îmbrățișare lascivă, Hans Klemm a răspuns cam așa:
„Prin intermediul diverselor agenţii, inclusiv al FBI, al Serviciului Secret al Statelor Unite şi al Departamentului de Stat, Guvernul Statelor Unite oferă variate programe de pregătire instituţiilor implicate în eforturile de luptă împotriva corupţiei, inclusiv POLIȚIȘTILOR, PROCURORILOR, JUDECĂTORILOR şi INSTITUȚIILOR(…). Această pregătire IA FORME VARIATE, de la oportunităţi pe termen mai lung în Statele Unite, până la scurte seminare sau conferinţe în România ori în Europa.” (Hans Klemm, interviu pentru NEWS.ro, 19 ianuarie 2017)
Păi, n-a zis bine doamna Macovei, că e o INVESTIȚIE și nu e doar așa… o prietenie trainică și un „I LOVE ROMÂNIA de nu mai pot”?
Ca să nu mai spun că, din bunătate, ambasadorul Klemm n-a precupețit nici un efort pentru a apăra dezinteresat, cu orice prilej, de răutățile spuse de Sebi Ghiță pe un post de televiziune aproape penal, o cetățeancă română oarecare, fostă baschetbalistă, cu breton și arătând exact ca „însăsi slujirea”…
Pentru toate acestea, o parte din România (partea bună, aș zice) a așteptat cu sufletul la gură să scape de Hans Klemm.
Între timp, domnul Adrian Severin i-a bătut obrazul pentru gafa (sau nu?) de a se fi fotografiat cu steagul așa-zisului Ținut Secuiesc, mărturisind perplexitate în fața realității că „…reprezentantul cel mai înalt al Americii pe lângă una dintre națiunile cele mai pro-americane din lume, nu știe nimic și dacă știe, nu înțelege nimic despre cine este, ce apără și pentru ce luptă această națiune(…). Ambasadorul SUA în România lucrează cu hărnicie împotriva intereselor țării sale aici.” (pagina lui Adrian Severin, 11 martie 2016)
Pe 5 iulie 2016 și domnul Adrian Năstase îi scrie președintelui Klaus o scrisoare deschisă care avea acest final:
„Domnule Președinte, prin încălcarea unor norme diplomatice care sunt specifice statelor democratice, ce-și respectă mutual suveranitatea, ambasadorul Klemm umilește nu doar autoritățile statului român, ci și pe fiecare dintre noi.”
Deputatul Liviu Pleșoianu a scris și el o scrisoare, pe 21 decembrie 2017, destinată lui Donald Trump, în care apar următoarele:
„Românii vor un Parteneriat Strategic cu SUA, nu cu SOROS. Mă simt dator să vă comunic toate aceste lucruri, deoarece sunt convins că distinsul Hans Klemm, actualul ambasador SUA în România, vă transmite doar Fake News”.
Ah! și a venit și ziua aceea! 14 decembrie 2019! A plecat Klemm, și, în sfârșit, s-a prezentat Adrian Zuckerman, care -nu se știe din ce motive, deoarece se arată a fi un demn continuator al „diplomației” desăvârșite a lui Klemm -a fost împiedicat totuși, o vreme, să-și preia postul la AMBASADA LICURICIULUI din București. Unul dintre motive a fost o presupusă hărțuire sexuală, datând cam din era glaciară, dar excelentă pentru „Pac! la RĂSBOIUL!”, la o adică.
Pus pe fapte și vorbe mari, noul ambasador ne-a explicat cu ce avem de-a face chiar mai rapid decât au făcut-o ceilalți. Căci pe 7 februarie 2020, aflat în vizită la fabrica Ford din Craiova, dânsul ne-a informat că: „…va fi nevoie de LIDERI VIZIONARI (!!!, n.n.), precum preşedintele Iohannis şi prim-ministrul interimar (de fapt, proaspăt demis prin Moțiune de cenzură, n.n.) Orban pentru a depăşi provocările care urmează şi a conduce această ţară spre o renaştere modernă a României, o renaştere nu doar a economiei, ci a tuturor faţetelor vieţii româneşti”.
Și, ca să nu credem că n-am auzit bine, la Forumul CEO AM-CHAM, pe 23 februarie 2020, dânsul a întărit ideea: „…M-am întâlnit cu mulți miniștri ai guvernului. Cu toții au muncit extrem de mult pentru a inversa haosul pe care l-au moștenit în noiembrie 2019 (!!!, n.n.). Doar un exemplu, ministrul finanțelor a constatat că guvernul anterior păstra două contabilităţi paralele (!!!, n.n.) și nu plătise cele mai multe facturi pentru servicii prestate de aproape un an. Alți miniștri au găsit condiții similare, proiecte nefinalizate și ministerele golite de oamenii cinstiți (!!!, n.n.) care lucrează din greu şi care sunt esențiali pentru a conduce guvernul în mod corespunzător. Președintele Iohannis, premierul Orban și miniștrii săi s-au angajat să reconstruiască un bun guvern (!!!, n.n.), să refacă modificările legislative care au slăbit statul de drept, să pună în aplicare o legislație nouă pentru a reduce corupția (!!!, n.n.) astfel încât să protejeze toți românii (…). Comunismul creează şi susţine un sistem endemic al corupţiei. Acum, revoluţia care a început în urmă cu 30 de ani trebuie încheiată cu succes. ”.
După cum puteți observa, Adrian Zuckerman zice taman invers decât fostul ambasador James C. Rosapepe, care ne mărturisea: „Eu nu cred în această retorică a moștenirii comuniste ca sursă a corupției din România.” Iar această punere în oglindă a celor două viziuni e un fel de a spune: DE LA CE-AM PLECAT ȘI LA CE-AM AJUNS.
Și am ajuns aici pentru că România n-a explodat când a auzit de la Băse-Petrov că politica lui externă se va baza pe „giugiulirea bărzoiului”, ca să-l citez pe Florin Piersic… n-a explodat nici când gloriosul său succesor, Klaus, s-a întors de la MARELE LICURICI cu o șepcuță nostimă dar prețioasă! căci ne costă niște miliarde de parai, parte din ei dați de România în avans… n-a explodat nici când trimișii „Înaltei Porți Occidentale” s-au amestecat grosolan în politica ei internă, ci, dimpotrivă, cetățenii români le-au scris mesaje de dragoste pe pagina de FACEBOOK a Ambasadei.
EPILOG: „…Păi, ce puteam să fac? Din câte știam, capul plecat sabia nu-l taie!” și-a zis capul găinii cu creasta pleoștită, clipind mărunt, și urmărind cu privirea deja încețoșată cum corpul, zvâcnind caraghios din picioare, se chinuia să se ridice, la vreo doi metri mai încolo…
…………………………………………………………………………
P.S. Cum „avântul” luptei -vorba lui Duane C. Butcher- a tot continuat, așa cum era previzibil, unul dintre următorii clienți ai luptei neostoite împotriva corupției a fost chiar prietenul lui Hans Klemm, Valeriu Zgonea, chemat la DNA Ploiești (căci nicăieri nu s-a lucrat cu mai mult „avânt” ca la DNA Ploiești!!!) în februarie 2017 și condamnat la 3 ani de închisoare cu executare, pentru trafic de influență, pe 3 februarie 2020, în primă instanță.
Cred că s-a rupt lanțul de iubire…
Când cineva se întreba de ce-şi bagă Gitenstein nasul în numirea procurorului general şi nu în altă parte primea un răspuns prompt de la la Monica Macovei :
– Da, are tot dreptul ambasadorul american să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât DIICOT, cât și DNA, adică parchetele specializate pe crimă organizată și corupție. Sigur că-i interesează ce se întâmplă cu investiția lor, în sens de eficiență.” ( GÂNDUL.ro, 20 mai 2012)
„Prin intermediul diverselor agenţii, inclusiv al FBI, al Serviciului Secret al Statelor Unite şi al Departamentului de Stat, Guvernul Statelor Unite oferă variate programe de pregătire instituţiilor implicate în eforturile de luptă împotriva corupţiei, inclusiv POLIȚIȘTILOR, PROCURORILOR, JUDECĂTORILOR şi INSTITUȚIILOR(…). Această pregătire IA FORME VARIATE, de la oportunităţi pe termen mai lung în Statele Unite, până la scurte seminare sau conferinţe în România ori în Europa.” (Hans Klemm, interviu pentru NEWS.ro, 19 ianuarie 2017)
Păi, dacă o luăm doar din 2012 încoace de la declaraţia Macoveicei, deşi cred că toate astea au început de prin 2004, observăm că timp de 16 ani americanii, marii specialişti în stârpirea corupţiei ( de la alţii, că la ei …) n-au reuşit să stârpească hidra corupţiei, ba mai mult de vreo trei ani , sub conducerea PSD-ALDE, ( cum altfel ?) lighioana asta şi-a făcut de cap în România, ba mai mult a reuşit să-şi bată joc de atâtea minţi luminate de pe aici, dar mai ales de peste Baltă, americanii pierzând pariul cu corupţii români . Cazul Microsoft, Bechtel şi celelate demonstrând că hoţii noştri sunt mai hoţi decât ai lor !
Mare ruşine şi crasă impotenţă dovedite de „diversele agenţii, inclusiv al FBI, al Serviciului Secret al Statelor Unite şi al Departamentului de Stat, Guvernul Statelor Unite care a oferit variate programe de pregătire instituţiilor implicate în eforturile de luptă împotriva corupţiei, inclusiv POLIȚIȘTILOR, PROCURORILOR, JUDECĂTORILOR şi INSTITUȚIILOR” !
Aşa să fie oare ? Sau toţi cei amintiţi au lucrat mână-n mână , dosar cu dosar pentru a secătui România de mai de toate bogăţiile ei, fără ca nimeni să fie tras la răspundere şi să se recupereze ceva din uriaşele fraude, inclusiv privatizări !?
Un model de caracterizare a generatiei de lideri
https://casestudyinanintermulticulturalworld.school.blog/2020/02/11/post-3-the-importance-of-democracy-to-growth/
Explicați sensul unui „Ghepard” și al unui „Om mare” numit și generația de ghepard și generația de hipopotam? (Cap. 7 și 3 din citirea săptămânii trecute) Explicați cum acești termeni se referă la un mod diferit de a privi democrația și societatea civilă?
Termenii „ghepard” și „om mare / hipopotam” se referă la generații specifice de africani. Generația ghepardului este africanul emergent care vrea să vadă schimbarea și face mișcările necesare pentru ca schimbarea să se întâmple. Sunt lideri care fac eforturi pentru oportunități mai bune pentru generația lor și pentru generațiile care urmează. Acestea sunt axate pe „transparență, responsabilitate, guvernare bună, respectarea drepturilor omului de bază și oportunități economice ale sectorului privat.” (EMERGING AFRICA) Generația omului mare, denumită și „hipopotamica”, este o generație blocată în trecut. Aceștia se plâng constant de guvernanță și colonialism, împreună cu puterea țărilor lor. Diferențele generaționale fac parte din stilurile care permit creșterea economiilor și a societăților civile din anumite țări. Ghepardul care a venit pentru a înlocui hipopotamul a permis schimbarea ideilor. Cifrele guvernamentale ale democrației permit țării să avanseze de la ceea ce făcuse istoric pentru a îndeplini noi obiective și a crește prin noile experiențe pe care le aduc la masă. Acești doi termeni (ghepard și om mare) arată diferențele generaționale care au ajutat și au afectat Africa în ceea ce privește democrația și societatea civilă.
U*nn tablou excelent De exemplu, fondurile regionale pentru statele mai sărace permit construirea unei autostrăzi de către o companie franceză, autostradă pe care vor merge camioane germane care vor transporta mașini de spălat suedeze… Însa se pare că acest aspect nu contează în politica națională a celor bogați (Germania, Austria, Danemarca, Suedia, Olanda), care au cerut și au obținut o reducere a contribuției lor. (Călin Marchievici)
Fondurile regionale nu sunt , cu Noua Comisie Europeana a d-nei von der Leyden , bune pentru Romania .
Singurele cereri de finantare ale Romaniei in infrastructura mare , varianta ocolitoare Bacau si loturile 1 , 4 si 5 ale autostrazii Sibiu Pitesti , adresate Noii Comisii , fac obiectul unor atitudini negative , critice , hartuitoare din partea Comisiei Europene care le-a suspendat pe amandoua .
Au asteptat i…cilii prea mult , pana au plecat Corina Cretu , Juncker si Tusk , pentru a le trimite in timp util .
Exceptional! Foarte corect! Politician demn de urmat!
„PSD nu trebuie să facă ceva după decizia CCR. Noi nu avem nevoie de CCR ca să știm ce spune Constituția, ca să știm că prerogativele constituționale nu se îndeplinesc în scopul provocării de crize sau în scopuri electorale. Prerogativele constituționale se îndeplinesc cu loialitate și responsabilitate”… Șerban Nicolae
Candidat desemnat din partea PSD pentru șefia Senatului, Șerban Nicolae, îl contrazice pe liderul PSD, Marcel Ciolacu, și arată că PSD ar trebui să meargă la Cotroceni cu o propunere de premier. Mai mult, Șerban Nicolae susține că PSD și partidele aliate ar trebui să-și asume guvernarea în locul PNL.
„Candidat desemnat din partea PSD pentru șefia Senatului, Șerban Nicolae, îl contrazice pe liderul PSD, Marcel Ciolacu, și arată că PSD ar trebui să meargă la Cotroceni cu o propunere de premier. Mai mult, Șerban Nicolae susține că PSD și partidele aliate ar trebui să-și asume guvernarea în locul PNL.”
========
Șerban Nicolae le cam zice cu bun simț. Dar nu luați de bune vorbele mele.
Că eu ca cetățean … hâc … turmentat, ajung să mă întreb: „Dar eu pe cine … hâc.. votez?”
Zic și eu, om din popor, necolorat politic, oare dece PSD mai face umbră politică dacă nici premier nu vrea să dea, nici la guvernare nu vrea să intre?
Adică, ori poate, ori este umplutură parlamentară? Pardon, galerie.
Hai că președintele s-ar fi exprimat că nu-i vrea pe pesediști, dar să pleci steagul tremurandu-ti nădragii fără să tragi un glonț?
Nu mai are PSD nicio personalitate care să poată face cinste partidului și care să-i facă pe mulți să ridice sprâncenele?
Păi, arunci pentru ce mai existați? Cum îi mai puteți reprezenta pe ăia de v-au ales?
Poate situația din România este grea, inclusiv cu virusul ăla „made in China”, dar să dați bir cu fugiții, nedorind nici să vă implicați în găsirea unor soluții benefice țării în perioadă de criză, chiar vă descalifică ca viitori competitori electorali.
Mă întreb dacă măcar vă veți susține primarul Bucureștiului, pe șeful Senatului sau veți avea pe la Bruxelles politici de apărare ale interesului național.
Că de o strategie națională privind societatea românească globală, România virtuală, în anul Trianonului, nu are rost să pun întrebări, că, se pare, nici nu știți ce-i aia.
Poate Congresul să împrăștie norii în care vă stau capetele și să vă aducă, târziu, cu picioarele pe pământ.
Criza transatlantica: Cateva metafore descriptive
Cred ca marea politica si marea diplomatie si-au inspirat logosurile metaforice din Biblie. Ca si aceasta din urma, cele doua folosesc cu efecte excelente metaforele descriptive. Sunt multe probleme ale crizei din relatiile euroatlantice care isi pot afla explicatia si solutia in aceste proceduri de simbolizare. Voi folosi doar cateva, pe un fragment din Raportul Conferintei pentru Securitate de la Munchen.
Metafora doamnei rasate si alegerii darwiniste a partenerului. Fragmentul din Raport este o mostra elocventa a diplomatiei rasate. Aceasta din urma, pe care nucleul dur occidental nu o mai are, in urma confiscarii ei de catre serviciile de informatii, cand subordonarea ar fi trebuit sa fie inversa, este ca o doamna eleganta si asiduu curtata, care insa nu se expune alegerii niciunuia dintre pretendenti, atata vreme cat inca nu este clar cine va avea viitorul de partea sa. Este o superbie a diplomatiei darwiniste. Ea lasa masa asaltatorilor sa-i obtina gratiile sa se divida singura, pana cand selectia va avea ultimul cuvant.
Metafora bolii autoimune a Vestului. Nu m-as mai hazarda sa mai vorbesc de un Occident care geopolitic este doar un concept extins abuziv, inapoia celui autentic fiind ceva mult mai putin si mai nereprezentativ pentru tarile pe care le inglobeaza coercitiv. Aceasta nereprezentativitate multipla, daca nu totala, a Vestului Indepartat pentru restul Vestului – a se vedea, cu titlu exemplificativ, absurditatea inglobarii fortate a spatiului geopolitic de la soare rasare, cat si a altora adiacente, in marele superobez al Occidentului, devenit si marele lui bolnav – a provocat o boala autoimuna. Intregul occidental nu mai recunoaste o parte a sa si o respinge. Nu este nimic de facut, bolile autoimune sunt incurabile.
Metafora precedentelor rele care-i mananca pe autori. Nimeni nu poate controla legile cosmice ale rezonantei si actiunii si reactiunii. Ceea ce emiti, aceea primesti, iar daca emisia este maligna, mai devreme sau mai tarziu cercul se va inchide si se va intoarce ca un bumerang. Este o explicatie privind disparitia tuturor imperiilor. In folclorurile popoarelor educate, teama de intoarcere a emisiei maligne are legatura cu abtinerea de la a blestema. Daca alzheimerul celulelor creierului sunt responsabile de pierdera capacitatii de memorie si recunoastere, nu acelasi lucru se intampla cu memoria celulelor celor inglobati in organismal globalist. Ea este vie si plina de reprosuri. Nu s-a uitat de unde au pornit toate teoriile ordinii si suprematiei prin crize, incepand de la cea privind “conflictul civilizatiilor”, care, iata, se intoarce asupra initiatorilor, mancandu-i precum revolutiile copiii, pana la stimularea geopolitica a crizei imigratiei ilegale, care de asemenea se intoarce contra autorilor. Practic, nu exista precedent rau care sa nu se intoarca (sau sa nu poata fi intors) asupra declansatorilor.
Metafora “Indiile europene”, tinta sublimarii globaliste in fapt. Daca metaforele anterioare nu au convins, mai adaug una, de final, dar si mai pernicioasa pentru libertatea europenilor si, implicit, a rusilor, doua vecinatati indisolubile, expuse unor riscuri comune. Victimele Globalismului, pornit din Vestul cel mai de Vest, nu vor putea sa mai ramana mult timp pasive. Cu atat mai mult cu cat Globalismul a declarat Estul drept terenul sau de vanatoare de Natiuni. Globalismul este cea mai vorace creatura din istoria Lumii. Ceea ce pentru Imperiul Britanic a fost India, un miraculos taram al bogatiei, cunoscut drept “Indiile”, cautate de emisarii lui navigatori si transformate in colonii, Globalismul american a supralicitat, fortand sublimarea in fapt a metaforei de acoperire “Indiile europene”. In fapt, este vorba de “Indiile europene” ale SUA, care au incercat sa asocieze Europa, evident sub dominatia sa, pentru a-i abate atentia de la propria stare. “Indiile europene” ale Americii, ori pur si simplu Indiile americane, au ca obiect Ucraina, in prima faza, declansata in 2014, preconizandu-se, prin planurile de incercuire cu baze militare amplasate in Noua Europa (sintagma pe care Rumsfeld a preluat-o de la Hitler!) ca acesteia sa-i fie adaugata Rusia, intr-o faza ulterioara. Nimeni nu trebuie sa se insele ca rusii kieveni si cei moscoviti nu sunt frati si nu sunt tinte in aceleasi planuri globaliste. Nici in privinta securitatii comune a europenilor si rusilor, care impart acelasi continent. Pentru cei care au uitat sau nu au stiut niciodata istoria, Europa insasi a devenit o “Indie” a Statelor Unite, care o tintesc exact cu aceleasi metode cu cu care Imperiul Britanic a talharit cele 13 Colonii Americane (acest istoric merita o reamintire separata).
O alta remarca concluziva, in opinia mea, pe tema in discutie, este ca nu vom da niciodata de urma agentilor descompunerii daca vom continua sa credem ca microbii putrefactiei se produc exclusiv intern, fara sa intervina niciun agent extern.
https://www.thegwpf.com/cost-of-net-zero-will-be-astronomical-new-reports-warn/
„Deși Comisia pentru Schimbările Climatice susține că zero net poate fi obținut la costuri modeste, acum au recunoscut în liniște că nu au pregătit efectiv niciun cost detaliat. Din păcate, Parlamentul pare să-i fi luat de cuvânt, iar acum suntem angajați într-un proiect care riscă să falimenteze țara. ”
Prețul va atinge 100.000 lire sterline pe gospodărie
După Davos, liderii mondiali din această lună și-au îndreptat atenția spre Munchen, Germania. Spre deosebire de conferința din Alpii Elvețieni, discuțiile la evenimentul din Munchen au o importanță directă pentru afacerile internaționale.
Conferința de securitate 2020 de la München se învârte în jurul unei teme mai concentrate: crizele și provocările de securitate viitoare în întreaga lume.
Înainte de a fi oarecum diferit și de zeci de ani, dezbaterea a fost dominată în mare parte de națiuni occidentale unificate care susțineau o viziune mondială axată pe piețele deschise și instituții puternice de securitate precum NATO. Dar s-a schimbat.
„Întreaga ordine mondială liberală pare să se destrame”, a scris Wolfgang Ischinger, președintele Conferinței de Securitate din Munchen, într-o notă introductivă. „Ne confruntăm cu o schimbare epocală; o epocă se încheie, iar contururile dure ale unei noi epoci politice abia încep să apară. ”
O schimbare semnificativă a politicii externe americane sub președintele Trump a schimbat în continuare dinamica. Crăpăturile adânci ale relației trans-atlantice au devenit mai evidente ca niciodată, dar au fost de acord asupra unui lucru: că China este noul inamic.
Totuși, Europa a fost trezită din visul unor strânse legături trans-atlantice, chiar dacă secretarul de stat american, Mike Pompeo, s-a apărat împotriva criticilor că SUA s-au retras de pe scena mondială.
Președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, a stabilit tonul principal al întâlnirii, cu observațiile sale de deschidere, spunând că SUA a respins „chiar ideea de comunitate internațională” și a acționat „în detrimentul vecinilor și al partenerilor”.
„Sunt fericit să raportez că moartea alianței trans-atlantice este brusc exagerată. Vestul câștigă și câștigăm împreună ”, a spus Pompeo într-un discurs care a convins puțin.
Emmanuel Macron, președintele francez, a insistat asupra unei viziuni pentru o Europă cu o nouă putere militară la Conferința de securitate de la Munchen. Fiind singura energie nucleară din UE, el a prevăzut, de asemenea, o suveranitate europeană mai mare. El s-a referit în mod special la activele nucleare ale Europei, subliniind o diferență cheie la epoca Războiului Rece, când scutul nuclear al Europei a fost în primul rând coordonat de SUA.
Tema forței europene a fost preluată de ministrul german al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, care „a fost de acord complet” cu Macron. Dacă Donald Trump va câștiga un al doilea mandat la Casa Albă în noiembrie, viziunea franceză va primi un impuls masiv.
https://corporatedispatch.com/diplomatique-expert-insights-battling-worldviews-in-bavaria/
Observațiile la Conferința de Securitate de la Munchen de către secretarul de stat american Mike Pompeo și secretarul de apărare al SUA, Mark Esper, sunt pline de ironie inconștientă.
Cei doi principali lideri americani ai politicii externe și strategice pot fi cu adevărat atât de naivi cu privire la impactul actual al politicilor Americii asupra ordinii mondiale, multilateralismului, alianțelor și securității internaționale?
Tema cheie în ambele prezentări a fost aceea că SUA cunosc cel mai bine. Tonul fiecăruia era patronant și didactic, iar protestele prea forțate. Fiecare a fost o încercare de a crea o realitate în care SUA aveau un monopol asupra unei înțelegeri clare a lumii și în care restul pur și simplu nu au înțeles încă corectitudinea viziunii americane.
Pompeo a încercat să facă două lucruri; să invoce mentalitatea Războiului Rece și să o echivaleze cu concurența actuală dintre SUA și adversarii ei declarați China și Rusia. A încercat să picteze Administrația Trump drept campion al cooperării internaționale și ca lider al „Occidentului” în această luptă.
Mesajul său anacronic a fost „Vestul câștigă!” Cu toate acestea, Pompeo a presupus că alți „lideri occidentali” nu au capacitatea agenției sau intelectuală de a înțelege acest lucru; sau să vadă lumea din jurul lor și să o conecteze la propriile lor interese naționale. El a început împărtășind câteva citate directe ale liderilor europeni care demonstrează că nu mai recunosc conducerea SUA și care a condamnat lipsa de angajament a Americii față de multilateralism și comunitatea internațională. El a fost surprins de acest lucru, declarând că declarațiile liderilor naționali fără nume „pur și simplu nu afectează în niciun fel semnificativ și nu reflectă realitatea”. În mod clar, numai percepția americană este valabilă.
Încercarea lui Pompeo de a construi un colectiv comun numit „Occident” și de a elimina perturbarea și dezbinarea pe care Administrația Trump a injectat-o în relația transatlantică este eroică. În mintea sa, Occidentul este „orice națiune care adoptă un model de respect pentru libertatea individuală, pentru întreprinderea liberă, pentru suveranitatea națională”. În special, Pompeo a dorit să sublinieze „modul în care suveranitatea stă la baza măreției noastre în mod colectiv”. Aceasta este logica America First. După cum a spus președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeie, la deschiderea Conferinței, „Gândirea și acționarea în acest fel ne doare pe toți”.
Provenind de la statul care a inventat schimbarea regimului, Pompeo a atacat Iranul și China din cauza lipsei de „respect pentru structurile politice ale altor țări”. Întinzând credulitatea, Pompeo vorbește despre succesul politicii americane în ceea ce privește Coreea de Nord, susține că ISIS este învins și că SUA „conduce pe mediu”. Disparând părerile altora, în special europeni, în ceea ce privește realitatea lumii, Pompeo îi avertizează să nu fie „păcăliți” de cei care contrazic versiunea americană.
Așa cum se așteaptă din partea portofoliului său, Esper se concentrează în primul rând pe perspectiva geostrategică a SUA și, în special, rezumarea acesteia în Strategia Națională de Apărare. Esper se referă la NDS ca și cum ar avea autoritate scripturistică. Este relatarea necontestată a realității. Pentru el, adevărul incontestabil este că, deoarece „NDS afirmă că suntem acum într-o eră a Concurenței Marii Puteri, principalii noștri provocători fiind China, apoi Rusia”, aceasta este actualitatea.
Cu o lipsă de conștiință similară cu cea a lui Pompeo, Esper observă: „Și, în general, întrebăm pur și simplu ce cerem de la Beijing, cerem de la fiecare națiune: să se joace după reguli, să respecte normele internaționale și să respecte drepturile și suveranitatea altora’. În timp ce susține că „RPC urmărește să submineze și să subvertească acest sistem”, Esper ignoră politicile de perturbare ale lui Trump, inclusiv subminarea flagrantă a legilor și normelor internaționale, răsturnarea angajamentelor internaționale anterioare și Convenția de la Geneva, așa cum o demonstrează încurajarea Israelului de anexare, a Ierusalimului, Golan Heights și Cisiordania.
Paradoxal, Esper a făcut presiuni asupra europenilor asupra Huawei și 5G și să facă „investiții mai mari în apărarea noastră comună”, în același timp criticând China pentru „exercitarea presiunii financiare și politice, public și privat”, asupra multor națiuni europene. Cu toată seriozitatea, Esper acuză China de activități care „ar putea consolida alte regimuri autoritare” fără a menționa sprijinul SUA pentru Arabia Saudită, Egipt și Emiratele Arabe Unite și relația de acomodare a lui Trump cu Putin.
Cel mai curios aspect al observațiilor lui Pompeo și Esper nu este condamnarea empatică a Chinei și Rusiei, sau amintirea lor simplistă a istoriei Războiului Rece sau presupunerea insultătoare că europenii pot fi ușor păcăliți sau încurcați. Este orbirea lor reciprocă față de exactitatea cu care europenii percep natura și obiectivele politicii externe și de securitate a SUA în cadrul administrației Trump.
https://johnmenadue.com/mike-scrafton-is-the-us-a-normal-country/
Foarte incitantă tema propusă!
Ca născut mai demult/devreme, citind postarea amfitrionului, mi-am amintit de formula folosită de URSS, în numele unor state din Tratatul de la Varșovia, pentru a justifica intervenția din Cehoslovacia, în 1968: „Ce faci când vezi că arde casa vecinului?”. Adică total diferit de formulările „intervenție umanitară” sau „responsabilitatea de a proteja” !
Și mi-am mai amintit ceva!
În a doua jumătate a anilor ‘60 Jean Jacques Servan Schreiber a publicat două cărți importante: Sfidarea Mondială și Sfidarea Americană. Vreau să reamintesc (din memorie, nu mai am cărțile respective) disperarea din exprimarea: „Americani, încetiniți-vă ritmul de dezvoltare – altfel nu veți mai avea ce discuta cu noi, așa cum astăzi noi nu avem ce discuta cu Papua-Noua Guinee”!
Cam în aceeași perioadă (1969) au fost produse prototipuri ale primului supersonic de pasageri Concorde, în cooperare franco-britanică ( 001 la Toulouse și 002 la Bristol).
Concorde a intrat în serviciul comercial în 1976 și a zburat până în 2003 (27 ani), dar americani au pus la cale, inițial, tot felul de șicane.
Cine are simțul humorului este imposibil să nu citească în această cheie toată isteria privind tehnologia 5G și firma Huawei!
Mi se pare delicioasă afirmația ambasadorului zuckerman: „Spre deosebire de companiile occidentale, firmele de tehnologie din China trebuie să împărtăşească informaţiile şi tehnologia cu autorităţile militare sau de spionaj chineze. Pentru a menţine reţelele noastre sigure şi pentru a ne păstra valorile democratice nu putem avea încredere în aceste firme”
Cea mai de bunsimț observație la zi : ”să ceri Europei să fie mai dură cu China, chiar și atunci când SUA este mai dură cu Europa ………”
Directoarea Laboratorului de cercetări și analize din cadrul Spitalului Universitar Luigi Sacco din Milano, Maria Rita Gismondo, a specificat într-o postare pe profilul personal de Facebook că noul coronavirus nu este altceva decât o formă de gripă puțin mai gravă și că nu ar prezenta un pericol deosebit de important, așa cum este considerat în prezent: „Confundăm o gripă cu o pandemie globală”, a fost concluzia medicului italian.
”Până acum câteva zile spune un cunoscut medic, Vasile Astărăstoaie, nu am acordat nicio atenție știrilor legate de epidemia cu coronavirus. Am fost ocupat, nu am urmărit știrile. Dar, nici în cele mai sumbre scenarii, nu puteam să-mi imaginez isteria colectivă și globală, care s-a declanșat. După mai multe zile, când am deschis televizorul, am crezut că fie a început al III-lea război mondial, fie a venit sfârșitul lumii. Spun isterie globală pentru că ea nu este numai în România. Ea se manifestă și în China, Italia, Austria etc. Nu mi-am imaginat că nu se vor analiza parametrii epidemiei. Dacă suntem cât de cât raționali, putem să observăm că mortalitatea (raportata la numărul de îmbolnăviri declarate, și nu la populația generală) este de aproximativ 2,4%, apropiată de cea prin gripă în 2018 și că coronavirusul are o patogenie scăzută. Cei care au decedat în Italia aveau comorbidități majore (neoplasm, BPOC, insuficență cardiacă stadiul III). Chiar dacă măsurile autorităților din Italia au trezit admirația unor oficiali români, în realitate, multe sunt absurde, între care carantina și arestarea celor care nu o respectă.
Un alt cunoscut doctor aruncă-n aer isteria creată de coronavirus. Răzvan Constantinescu, medic primar medicină internă și gastroenterologie la Institutul de Gastroenterologie și Hepatologie Iași, a răbufnit pe pagina de socializare.
Constantinescu susține că astfel de virusuri nu reprezintă un pericol vital decât pentru „categoriile cu risc maxim: cirotici, neoplazici, vârste extreme, pacienți cu insuficiență cardiacă severă, BPOC, imunodeprimați (aș adăuga eu, și cei care s-au vaccinat aiurea pentru orice prostie)”, potrivit bugetul.ro.
Ca să-i lămuresc pe imbecilii care umblă cu chiloțeii pe nas prin aeroporturi, mă ofer voluntar să mă infectez cu virusul vieții. Să vadă și ei un medic nevaccinat ”antigripal” (o tâmpenie, având în vedere polimorfismul virusurilor gripale) care nu moare, frate, deși ”a susținut ciuma roșie” (!)
„Până acum câteva zile spune un cunoscut medic, Vasile Astărăstoaie, nu am acordat nicio atenție știrilor legate de epidemia cu coronavirus. Am fost ocupat, nu am urmărit știrile. Dar, nici în cele mai sumbre scenarii, nu puteam să-mi imaginez isteria colectivă și globală, care s-a declanșat. După mai multe zile, când am deschis televizorul…”
=======
Grozav. Marele specialist care nici nu auzise de virus până să deschidă televizorul, instantaneu a și decretat lipsa de periculozitate a acestuia.
Românește, a citit, a aflat și și-a format o opinie fermă.
Ce contează centrele de cercetare din lumea întreagă și specialiștii implicați și îngrijorați?
Lasă că știm noi că este o conspirație mondială.
Scolarul Scarlat , directorul general al CNAIR care s-a remarcat prin tergiversari , fugi de raspundere si suspendari peste suspendari ale noilor proiecte , participant la reuniuni PNL Dambovita , a fost schimbat din functie astazi .
Cu vreo doi ani în urmă deputatul PSD Liviu Pleșoianu, care anunța că dorește să candideze la alegerile prezidențiale din 2019, i-a adresat pe Facebook trei întrebări președintelui Klaus Iohannis, menționând că ar vrea o dezbatere televizată cu șeful statului.
„1. Întrebare pentru omul-Iohannis
Un an de zile a trecut de când am descoperit, pur întâmplător, cazul unei fetițe minunate – Ana-Maria. Provenind dintr-o familie foarte săracă, cu un tată foarte bolnav, fetița își dorea să fie din nou alături de mama sa. …Mamă care furase alimente pentru a-și putea hrăni copilul.
Am vorbit despre acest caz, am redactat și o petiție pentru grațierea mamei. Antena 3 a preluat cazul iar Mihai Gâdea, la Sinteza Zilei, a realizat un moment de o încărcătură emoțională, UMANĂ, greu de exprimat în cuvinte. Ana-Maria a scris în direct, din toată INIMA ei, textul pentru cererea de GRAȚIERE. Eram acolo, în platou… Și nu am cum să uit vreodată lacrimile acestei fetițe. Nu am cum să uit vreodată Lecția de Umanitate pe care ne-a oferit-o tuturor acel pui de om sărac, înfometat, DAR VIU!
…Evident, NIMIC nu s-a mișcat îndărătul coastelor prezidențiale. N-a grațiat-o pe mama copilei…
Iohannis Klaus Werner – ce e în spatele coastelor tale, acolo unde-ți duci tu mâna artistic atunci când se intonează imnul?!?
2. Întrebare pentru Președintele-Iohannis
Sute de ore de reportaje și de emisiuni la ore de maximă audiență s-au adunat, mai mult de O DECADĂ s-a scurs de când se tot vorbește, cu toate DOVEZILE posibile, despre abuzurile sistemului sinistru care sufocă România. …L-a împiedicat cazul Rarinca pe Președintele Iohannis să o numească judecător la Curtea Cnstituțională pe Livia Stanciu? – NU, nu l-a împiedicat! …L-au împiedicat toate ABUZURILE DNA sub conducerea Laurei Codruța Kovesi să o numească la rândul său procuror-șef al acestei instituții de forță? – NU, nu l-au împiedicat! …După condamnările României la CEDO din cauza Liviei Stanciu, Președintele… României i-a cerut acesteia să demisioneze din funcția de judecător CCR? – NU, nu i-a cerut! …După toate scandalurile în care este implicată Laura Codruța Kovesi, a declarat Iohannis că se impune REVOCAREA acesteia din funcție? – NU, n-a declarat! Ba chiar dimpotrivă, se declară în mod repetat „foarte mulțumit”, atât de Kovesi, cât și de Lazăr…
Iohannis Klaus Werner – cum te simți seara, înainte să-ți așezi făptura prezidențială-n patul prezidențial ȘTIIND foarte bine că tu nu ești garantul Constituției, ci GARANTUL NOII SECURITĂȚI?!?
3. Întrebare pentru românul-Iohannis
Anul trecut, în timp ce-ți făceai băița de mulțime cu ocazia Zilei Unirii, un ROMÂN ți-a spus așa: „Iohannis, ai ajuns sluga americanilor!”. …Ce-ai găsit tu să răspunzi, „ROMÂNULE” Iohannis? Ai spus astfel: „Decât a rușilor, tot e mai bine așa!”.
Iohannis Klaus Werner – asta e mentalitatea ta, asta e atitudinea ta? Îți alegi și, implicit, NE ALEGI nouă un STĂPÂN? Atât ești tu capabil să pricepi sau să-ți asumi din destinul acestei țări?
…Sunt doar primele TREI întrebări. Dacă vei avea vreodată CURAJUL de a participa cu mine la o dezbatere televizată, în 2019, ți le voi adresa negreșit.
…În săptămâna care vine, mai urmează și „alte întrebări”!”, a scris Pleșoianu.
P.S
De atunci văd că nimeni nu-l deranjează cu întrebări, deşi calcă aproape zilnic în străchini, dar de cele mai multe ori pe Constituţia României ! O face pentru că nu-i un bun român, sau pentru că dispreţuieşte această Ţară de care-şi bate joc necontenit !
Proşti ar fi pesediştii să se prezinte miercuri la consultări ! Trebuie să ceară măcar 4-5 zile pentru consultări motivând că trebuie să fie foarte atenţi cu propunerile pe care le fac , aşa că de ce atâta grabă, doar ca să le fie respinssă mai repede propunerea ?!
Cum avea timp ocuoantul penal de la Cotroceni să tergiverseze orice punere în practică a diferitelor măsuri, cerând timp de gândire, pot să i-o întoarcă acum şi PSD-iştii !
Citeva consideratii:
1. Ambasadoarea SUA la Varsovia critica UE ca politizeaza situatia Poloniei pe tema „statului de drept” si monitorizarea acestei tari. Pe cind o pozitie transanta a Ambasadoului SUA in Romania despre acest subiect?
2. Referitor la vizita lui Predoiu si intilnirea cu Ambasadorul SUA: el afirma ca discutiile au fost despre „pregatirea profesionala a magistratilor”. Foarte bine, orice „pregatire” este buna, dar…Romania nu are sistemul de justitie din SUA, ci are modelul francez. Daca s-ar dori perfectionarea magistratilor romani, ar trebui sa se faca in Franta sau sa fie schimbat sistemul romanesc sa urmeze modelul american si nu francez. Nu contest ca sunt aspecte de colaborare cu SUA in domeniu care sunt utile mai ales pe tema terorismului, traficului de drouri si persoane si altele. De altfel dl Ambasador a punctat in mesajul sau de Anul Nou ca se doreste o noua „reforma judiciara” care sa elimine posibilitatea ca infractorii sa isi pastreze bunurile provenite ilicit, si ca ei sa nu mai poata sa isi gaseasca refugiu in alte tari. Deci, inca nu am terminat cu coruptia, inca trebuie sa lucram in bancutza la lectia asta…te intrebi cu ce s-a ocupat Predoiu si alti ministri ai justitiei in ultimii 20 ani? Cum de totusi a scapat „infractorul” Snowden in Rusia, cind SUA vrea sa dea lectii la altii pe acest subiect? Bine, el nu era „elita” in sens traditional, ci doar avea acces la informatii clasificate ca top secret.
3. Dl Zuckerman s-a intilnit si cu PSDul , mai corect cu Presedintele Camerei Deputatilor, iar dl Ciolacu declara atunci ca „Parlamentul, hotarit sa cotribuie la crearea unui mediu propice de afaceri”. Pentru ca nu ar fi propice, nu? Daca dupa 30 ani de capitalism inca nu am reusit sa construim un mediu de afaceri „propice” (ce inseamna asta de fapt?) inseamna ca intr-adevar avem mari carente de leadership. Sau e un basm?
4. A fost criticat de multi ca l-a laudat pe Iohannis si pe Orban. Orice Ambasador incearca sa isi faca o pirtie solida la conducerea tarii unde e acreditat (mai putin cei carora li se cere din tara sa nu se implice). Putea fi un pic mai rezervat fata de Orban, a carui cariera politica e, pe americaneshte, un pic cam „shaky”…
Exista o asimetrie puternica insa in relatia comerciala, de business cu SUA. Daca SUA este prezenta cu Ford, Microsoft, Orale si altele in Romania, Romania are o prezenta minuscula in SUA. Aici s-ar dovedi prietenia reala intre cele doua natiuni: sa gaseasca cai nu doar pentru avantajele economice ale SUA, dar si ale Romaniei in SUA. De exemplu, exploatare de gaz si petrol: sa intre companii romanesti pe acea piata in SUA, care duduie. Prietenii americani ne-ar putea invata cum sa avem businesuri de succes in SUA, cum sa le finantam si cum sa prosperam investind in SUA. Poate alti romani americani sa aibe mai multe informatii pe tema asta…
off topic
Au avut loc si „consultari ” cu partidele politice, Presedintele KWI nu se dezminte, are o ura viscerala impotriva PSD ceea ce nu-i normal pentru un prededinte al tuturor romanilor si spune „noi am hotarat” sa-l nominalizam pentru functia de Premier pe dl …. . Nu prea-mi este clar cine sunt „noi” sa hotarasca nominalizarea unui Premier care si-a dovedit reaua credinta si tradarea fata de interesele Romaniei. Traim in zodia tradarii de tara.