„După treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiți nu-și dau seama că poți să ai o opțiune sau alta, dar dacă adevărul nu contează, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevărului nu există șansa asanării.

Poți să nu cunoști nemijlocit persoane aflate în discuția publică. Faptul nu justifică indiferența față de împrejurarea că tot felul de neisprăviți din garda „prezidențială” vorbesc golănește despre alții. Dar dacă acești neisprăviți ar fi puși la un examen obișnuit? dacă li s-ar scruta îndeaproape pregătirea? dacă li s-ar demasca suportul? Mă tem că ar ieși mult sub cei pe care îi calomniază!

În definitiv, dacă este vorba de deșteptăciune, și garda și gardatul nu sunt decât niște absolvenți oarecari (ca să rămânem eleganți!). Atât de oarecari încât un inginer de Petrol și Gaze, angajat de OMW, nu are cum să fie sub nivelul unui suplinitor de școală generală sau al trompeților isterizați. Dacă tot suntem la acest subiect, ar fi de întrebat de ce, la noi, absolvenți efectiv valoroși și devotați cauzelor publice rămân în umbră, în favoarea neisprăviților?

Dacă s-ar scrie istoria documentată în arhive a ultimilor cincizeci de ani ai țării, s-ar lămuri cam totul! Plec însă de la falsurile proeminente (ce se înmulțesc cu fiece zi!) din perorațiile președintelui, cu vădita ignoranță și prostul gust din spatele lor.

De-a lungul anilor, am votat cu partide ce anunțau reforme adânci de schimbare democratică și în direcția democrației. Faptul nu mă împiedică, însă, să spun, privind lucid și responsabil, că la ora actuală nu psd-ul este problema României. Acest partid, indispensabil în democrația actuală precum creștin-democrația, liberalismul luminat sau ecologismul serios, a făcut greșeli lăsându-se cotropit de noua Securitate și neștiind să-și prezinte deciziile și să se apere.

Problema României actuale este însă alta, anume, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al „justiției” de a distruge pluralismul politic, atât de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se  afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decât încă cinci ani pierduți.

Primul fals se referă la starea țării. Sunt un critic constant al situației, iar intervențiile mele publice, sub semnătură, de a lungul deceniilor, sunt proba. Dar o persoană integră, care nu acceptă minciuna, nu are cum să nu vadă  creșterea economică, ameliorarea veniturilor, efortul de normalizare a unei justiții, rămase ca la nimeni, și încercarea de a lua în regie publică resursele, din ultimii trei ani. În orice țară aflată în situația României, decidenții responsabili ar angaja asemenea obiective. Nu de dragul cuiva, ci pentru a scoate din crize această țară! De aceea, spus direct, președintele bate câmpii profund incult și vinovat cu „lupta psd-ului contra românilor”. Iar când nu ai făcut ceva pentru români, s-ar cuveni decență!

În plus, obsesia eliminării PSD-ului (temperată deunăzi de  inepția că oamenii pot vota PSD-ul, dar politicienii săi să nu mai aibă funcții – ca și cum poți fi legitimat democratic, dar nu contează!) are un antecedent jenant. Nu altul decât Hitler ataca la fel de agresiv social-democrații, punând întrebarea dacă nu cumva sunt „conduși de evrei” și acuza în principal republica de la Weimar, „trădarea clasei muncitoare”, „sistemul corupt”, fără să se sinchisească de argumente (Thomas Childers, The Third Reich. A History of Nazi Germany, Simon & Schuster, New York, 2018). Președintele de azi al României procedează aidoma: el îi atacă pe social-democrați, desigur nu pentru că i-ar călăuzi evreii (chiar dacă „niște evrei” îl deranjează și pe el!), ci pentru că sunt conduși de oameni care i-au observat nepriceperea, pe care  îi acuză că au realizat ceea ce au realizat fără el, că și-ar fi „ trădat electoratul propriu” și ar fi „corupți”. Nu numai că cineva corupt strigă „corupții”, dar președintele nu a putut prezenta vreun argument pentru atacurile sale suburbane. Schema este aceeași cu a Führer-ului. Nu se cunosc oare consecințele ei dezastruoase?

Președintele face cal de bătaie din “statul de drept“. Nu mai insist asupra faptului că nu cunoaște noțiunile. Nici că nu pricepe Constituția, cum s-a dovedit abundent.

Românii au defecte, ca orice altă națiune, dar este jignitor să spui că nu vor „stat de drept”. Nimeni nu a exprimat în România recentă așa ceva! Ceea ce nu intră în înțelegerea vizibil mărginită a președintelui este „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de Constituția pe care a jurat. Nu intră nici faptul că milioane de cetățeni, mulți incomparabil mai pregătiți decât el, au pus umărul în trei decenii la a democratiza și moderniza această țară. De fapt, sub perorația „statului de drept” în România de azi inși lipsiți de cunoștințe și de realizări ascund o voință de parvenire fără merite, invocând o idee pe care nimeni nu o contestă.

Mai este un aspect. Pe bună dreptate, observându-se încălcarea legii fundamentale la numirile de șefi – în procuratură, înalta curte, servicii secrete – și abuzurile acestora, Parlamentul României a încercat, prea timid, cred eu, revenirea la Constituție prin legi adecvate. Nu există, de fapt, nicăieri în Europa abuzul numirilor și nici abuzuri ale celor numiți, precum în România actuală. Nicăieri nu s-au semnat protocoale de „cooperare” între judecători, procurori și serviciile secrete –  embleme ale unui fel condamnat de istorie de a face justiție, pe care președintele îl apără. Ca să dăm doar un exemplu! Retezarea, de fapt nici măcar suficientă, de către Parlament a șanselor de abuz, președintele actual a resimțit-o ca frustrare, încât convertește o ură personală în problemă de stat. Un caracter civic și un democrat proceda cu totul altfel – aplica civismul și democrația. Dar de unde acestea?

Nu mă interesează cine pe cine iubește. Dar de ce vrea, totuși, președintele păstrarea legilor justiției care favorizează abuzurile? Îi este frică de o justiție eliberată și independentă? Pesemne că are motive, căci într-un stat efectiv de drept faptele sale îl trimiteau de mult acasă, de tot!

„Direcția proeuropeană” a țării este o temă pe care actualul președinte o pricepe și mai puțin – vezi clișeele sale vetuste, în vreme ce trenul european a ajuns demult în altă gară! El se străduiește să treacă altceva decât este. Să discutăm cum vedea reformele proeuropene, când trebuiau făcute? Să-i amintim cine a făcut din Sibiu oraș cultural european, pe când el era anonim? Să-i amintim cum a reacționat la preluarea temei holocaustului în manuale? Să-i amintim alte fapte?

Nu există forțe semnificative care ar vrea să întoarcă România din drumul proeuropean. Din nou jignitor pentru cetățeni, președintele induce naivii în eroare cu gogoși, în loc să concretizeze apartenența europeană în viețile românilor și să facă atractivă Uniunea Europeană de azi. El nu a realizat nici măcar ce a promis. Firește, nicăieri oamenii  nu stau la nesfârșit smirnă în fața mediocrității decidenților, încât opțiunile lor se pot schimba.

Aceste falsuri și meschinării, și multe altele, vin din diletantism, din lipsa culturii civice și politice și, probabil, din anturajul de neisprăviți care, nefiind în stare de cariere pe merit, aplaudă erori și așteaptă funcții. Ele vin direct din două surse tot mai evidente: înțelegerea rudimentară a politicii – la orice analiză, una dintre cele mai rudimentare din România din anii treizeci încoace – și alimentarea din tezele acelor ani.

Nu facem aici istoria înțelegerii politicii. S-a cedat tot timpul în raport cu selectarea meritocratică a oamenilor, însă este de spus, totuși, că cedarea a devenit în România de astăzi sistem. De aceea, nici o personalitate veritabilă a vieții românești nu se află azi la decizii majore. „Inșii mai slabi”, ca să reiau formula lui Thomas Mann, sunt instalați pe căi necurate să hotărască soarta oamenilor.

Politica nu se confundă, cum crede președintele, cu abilitățile măsluirii alegerilor, ale păcălirii cu referendumuri ce măresc opresiunea, nici cu dărâmarea guvernului în Parlament prin uneltiri securiste. Politica este cu totul altceva – ea presupune analiză, identificare cu dificultățile trăite de cetățeni, proiectarea de soluții și bătălie pentru a convinge argumentativ.

În 2010, eram izbit de recursul regimului din România la teze ale lui Goebbels și Mussolini și am publicat articolul „Revenirea carpatică a lui Goebbels și Mussolini?”( vezi Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Apoi s-au petrecut multe lucruri. Între altele, la investirea mea ca ministru de externe, în 2012, Traian Băsescu a refuzat să dea mâna, spunând „nu dau mâna cu cineva care m-a comparat cu Mussolini”. La care i-am răspuns, desigur, pe loc: „nici vorbă de comparație, Mussolini era citit și, între altele, jurnalistul care a introdus pragmatismul lui William James în Italia”. Nu-l comparasem, dar semnalasem că la Carpați se reiau teze ale anilor treizeci.

Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic. Iată câteva ilustrări.

„Cine nu este cu noi este de <stânga>” și ar trebui făcut ceva cu el – spuneau propagandiști de acum zece ani. Grobieni  în funcții sunt și azi , chiar  sfetnici. Ca democrat, nu poți să nu fii izbit de apelul președintelui actual la  clișeul anilor treizeci: social-democrații sunt diavolul. Și de aspirația lui nu de a-i învinge în competiția soluțiilor, prin alegeri curate, ci de a-i „distruge”.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” – s-a spus relativ la alegerile din Germania anului 1932 (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale din ultimul deceniu și jumătate, prin rezultatul lor formal, îndemnau și în România la pluralism? Oricum la altceva decât la autoritarismul  incult, ale cărui efecte se văd în lipsurile și suferințele din România actuală, și la încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare.

Nu ar fi cazul, cum recomanda un fost ministru al regimului, ca președintele să ia în seamă cultura germană? Aș spune,  măcar de la Goethe, trecând prin Heinrich Böll, la  Günter Grass sau Enzensberger? Nu ar fi cazul să învețe din extraordinara tradiție democratică a Germaniei postbelice, care a și propulsat-o în avanscenă? Nu ar fi cazul să știe  că alegerile prefabricate  nu sunt măsură nici a adevărului și nici a valorii? Că în viață contează performanțele, dar împreună cu calea pe care s-au obținut? Că poți câștiga alegeri cu cetățeni parte dezinformați, parte manevrați, dar nu se ajunge departe?

Sub Mussolini, în 1923‑31, s-au redus salariile şi prestațiile sociale și au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea pur propagandistică  a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, Gallimard, Paris, 1982, p. 312). De la Cotroceni, avem altceva decât propagandă  străină de economie? Avem vreo abordare competentă?

Regimul lui Mussolini stimula crearea de dosare neverificate pentru a ţine în şah persoanele (Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans un régime totalitaire, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Nu suntem tot în plină dosariadă? Nu cumva aceasta înflorește sub actualul președinte? Destul să deschidem ochii și avem răspunsul!

Deviza lui Mussolini era “nominalizează și discredintează, că lasă urme!”. Apoi, acesta își ataca rivalii fără contenire în formule fixe: Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” – ”într‑un amestec de ură personală și polemică ideologică” (p.43) Este oare altceva când președintele actual vrea câștigarea alegerilor nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări precum „penali”, mai nou “incapabili” sau “autori de eșecuri”?

Preocuparea lui Mussolini era schimbarea compoziției Parlamentului printr‑un alt sistem de vot (Piere Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, Seuil, Paris, 1980, p. 141). Nu de la Cotroceniul actual  vine obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să îndeplinescă roluri publice?  Nu au fost înlăturați pe parcurs, cu mijloace demne de regimuri retrograde, posibili concurenți? Nu se laudă  președintele cu aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi mai ușor manipulați?  Nu vrea obstinat „guvernul meu” și nu guvernul țării?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceața” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, în 1935, ca şi cum realitate are doar ce ține de forță. Să observăm că a doua zi după ce, în catedrala Mântuirii Neamului din București, Papa Francisc a vorbit de „frate” și de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților”, chiar de către cei care se flatau că l-au adus pe papa.

Carl Schmitt a teoretizat „mișcarea” de pe străzile orașelor în vederea reorganizării sub “Führer” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). „Mișcarea” ar fi creatoare de drept. La noi, de ani buni nu se vede la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare. Este evident, însă, efortul de folosire a “mișcării” pentru a bloca legiferarea, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate. Actualul spectru politic, cu uneltirile iresponsabile din spatele său, care împiedică de fapt România să evolueze, este fructul acestui efort păgubos.

Precum Carl Schmitt (Politische Theologie…, Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11), președintele actual exaltă statul de drept în dauna drepturilor – care sunt luate ca o noțiune oarecare. Simptomatic,  șefa sa a Înaltei Curți de Justiție și Casație nu ezita să spună că “România s-a  grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, tot de extracție „prezidențială”, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Președintele actual a reluat fățiș înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”.  Adică, în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate, nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută, nu ca dezvoltare. Cine cunoaște istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi a luat viteză cu acest concept al politicii (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Doar că cei care aplică acum conceptul, au o certitudine: dacă îți lovești cu hotărâre rivalul, devii sigur. Iar loviturile se văd în România actuală în reluarea absurdă de procese politice și în obstinația distrugerii rivalilor.

Multe habitudini din registrul sumbru al anilor treizeci revin astăzi în limbajul de la Cotroceni. Taxarea rivalilor ca “toxici” are antecedente în limbajul lui Hitler, ca și formula „ciuma roșie”, iar acuzarea de „afaceri” rău famate este chiar de la Führer. Invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă.

Nu mai vorbim de jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare. Agitarea „pericolului din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea vulgară a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricât s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Președintele nu a respins penibilitățile care au înflorit în ograda lui.

Goebbels i-a aranjat lui Hitler filmarea la mormântul lui Nietzsche, la Weimar. Se poate bănui motivul. Cu ceva timp în urmă președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989, că nu a inițiat vreo reformă de despărțire de regimul comunist. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea  acelui regim ca lovitură de stat. A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul  unei persoane este cel puțin samavolnică.

Tot Goebbels recomanda stăruitor ca în politică să nu se recurgă la argumente. Dacă o propagandă caută argumente, eșuează – spunea sinistrul trompet (Peter Longerich, Goebbels. A Biography, Random House, New York, 2015, p.79). „Stilul” era cel ce conta, nu adevărul. Nu suntem tot acolo? Nu vedem azi cum își susține președintele aberațiile – vorbind ca în fața unor  școlari, fără să ofere vreun argument? Nu vedem necopții care i le preiau?

Nu mai este de glumit cu asemenea apucături. Grav destul, în România de azi nu se mai fac schimbări democratice. Controlul parlamentar al funcțiilor, ghidat de adevăr onest și rigoare juridică, nu mai există. Alegerile europarlamentare, cu amestecul lor de mistificări și numărare militarizată a voturilor, nu au echivalent pe continent. Referendumul pe o întrebare în care și președintele se încurca, nu numai că era destinat strângerii șurubului, dar era ca și cum întrebi dacă să fie apă curată și apoi pui apa în vânzare pentru cei aleși. Alegerile prezidențiale sunt, după trei ani consumați cu opinteli „prezidențiale” pentru meschinul „al doilea mandat”, în aceleași coordonate de prostire cu vorbe și de manipulări ce vor crea handicapuri acestei țări. În premieră nefastă, nici o dezbatere pe probleme ale societății românești sau Europei nu s-a acceptat.

După primul mandat se poate spune, cu probe pe masă, că președintele nu are cum să rezolve vreo problemă vitală a acestei țări. El își poate pune, cum se vede că aspiră, colanul, dar aceasta nu asigură dezvoltare. Combinația de nepricepere, neoliberalism securist și autoritarism de cireadă, pe care o reprezintă, va fi ocazie de împotmolire.

Ca cetățeni, ar trebui să punem întrebări. Dacă tot îi socotești pe români nepregătiți să joace un rol în Europa, de ce vrei să stai în capul lor? Dacă tot recurgi la teze, clișee și năravuri compromise, de ce nu ar fi suficient ca președinte un robot, căruia să i se șoptească ce are de declarat? Ar costa mai puțin”.