Din păcate, in Europa, tema revizionismului reapare cu o anumită periodicitate. După incheierea Războiului Rece, reimpărtirea sferelor de influentă a determinat dezmembrarea unor federatii  si schimbări de frontieră. Iugoslavia a fost atunci „poligonul de incercare” pentru reasezarea zonelor de putere in Europa. România a reusit, cu intelepciune, să-si protejeze integritatea teritorială. Mai mult, prin decizia pe care a luat-o, in 2004, guvernul pe care l-am condus, in urma hotărârii Curtii Internationale de Justitie, spatiul maritim românesc (platou continental si zonă economica exclusivă)  s-a mărit cu aproximativ 9700 km pătrati, respectiv 79,34% din suprafata in disputa cu Ucraina.

Din păcate, in preajma aniversării a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon, in politica Ungariei se accentuează  accentele de revizionism. Două observatii preliminare: 1. politica Ungariei devine mai agresivă fată de România atunci cand România pare mai vulnerabilă, din punct de vedere intern si extern; 2. actiunea UDMR este un barometru al temperaturii in relatiile româno-ungare, UDMR fiind „prizonieră” din punct de vedere financiar a guvernului ungar.

In relatiile bilaterale, ambianta legăturilor bilaterale a oscilat si in functie de „culoarea” guvernelor de la Budapesta si de personalitatea liderilor de acolo. Antall, Goncz, Horn, Jeszensky, Kovaci, Medgiessy, Gyurcsany, Orban au imprimat accente diferite pentru relatiile româno-ungare.

In ceea ce mă priveste, in chestiunea drepturilor pentru minorităti, rămâne valabil ce spuneam in 1990, ca ministru de externe: „In materie de minorităti, ce e bun pentru Europa este bun si pentru România„.  NU putem accepta un dublu standard de tratament in această privintă. Pe această bază, l-am fortat, prin intermediul Consiliului Europei si al OSCE, pe premierul Victor Orban să modifice legea prin care acorda „legitimatie de maghiar” maghiarilor din România. In aceste conditii, el a pierdut alegerile din Ungaria, din 2002.

Sigur, in contextul metodelor paralele de afirmare si răspândire  a politicilor de tip revizionist,  sunt sugerate, la nivel academic sau politic, idei, doctrine suport – gen „drepturi colective”, „autonomie personală”, „autonomie culturală” etc. Astfel, o „inventie” a reprezentat-o maniera in care a fost proclamată statalitatea provinciei Kosovo, invocându-se, incorect, principiul auto- determinării POPOARELOR, in conditiile in care era vorba de o minoritate etnică albaneză, transformată, in urma războiului in majoritate si apoi in „popor kosovar”. Cu un interes mai larg pentru stabilirea acestui tip de precedent. Precizez că, din acest motiv, România nu a recunoscut „statul”Kosovo.

In ultimii ani, in mod regretabil, Viktor Orban incearcă să transforme  Transilvania intr-un fel de condominium româno-ungar. Manifestările sunt tot mai vizibile – vizite ale unor oficiali ungari in Transilvania fără anuntarea autoritătilor române, reuniuni „mixte” de tot felul, politici transfrontaliere in materie de sprijin pentru UDMR, investitii exclusiv in Transilvania, sprijin pentru proiecte (inclusiv sportive), propagandă in SUA si in Europa in favoarea tezelor ungare, dezvoltarea relatiilor cu Rusia pentru „indiguirea” României, actiune ostilă fată de România in PPE, consulatul de la Cluj, vizita Papei in Transilvania si mobilizarea liderilor ungari, etc.

La Arad, un ziarist mi-a reamintit de reamplasarea statuii celor 23 generali. I-am răspuns că ambianta politică de atunci (2004) permitea acest lucru – premierul Ungariei participase impreună cu mine la Budapesta la 1 Decembrie, la sărbătorirea Zilei nationale a României, incheiasem un Parteneriat pentru Secolul 21, Ungaria ne sprijinise pentru intrarea in NATO si pentru finalizarea negocierilor cu UE, UDMR fusese un partener corect pentru guvernul PSD minoritar. Parcul Reconcilierii de la Arad – compus din Statuia generalilor si din Arcul  de trimf, adăugat in 2004 si care simbolizează revolutia din cele trei tări române, trebuia să fie un mod de a arăta că lăsăm rănile să se cicatrizeze si ne concentrăm pe proiecte viitoare. Viktor Orban are o altă intelegere a istoriei recente. In aceste conditii, el trebuie să stie că asa cum această statuie a fost demontată de Regele Ferdinand, la mijlocul anilor ’20, atunci când se inteteau atacurile la adresa Tratatului de la Trianon, tot asa, in conditiile unei politici cu accente revizioniste tot mai puternice, statuia poate fi, din nou, demontată până când gesturi inacceptabile fată de simboluri românesti (steaguri, cimitire, utilizarea limbii române in comunitătile majoritar maghiare) nu vor inceta si atitudinea de respect nu va reveni.

Am republicat, anul trecut, o brosură despre revizionism si o interpelare pe această chestiune de acum 75 de ani (1934) a lui Iuliu Maniu si a lui  C.I.C. Brătianu, cu răspunsul ministrului de externe, de atunci, Nicolae Titulescu. Iată ce afirma Titulescu in Adunarea Deputatilor:

„Scopul manifestațiunilor revizioniste este demoralizarea țărilor vizate și ținerea trează în opinia publică ungară a unei speranțe nelămurite în vremuri mai bune. Cu alte cuvinte, aceste manifestațiuni constituesc o armă de luptă în războiul juridic, care, din nefericire, se confundă astăzi cu starea de pace. ”

Iată si cuvintele de final ale lui Iuliu Maniu:

„Dacă în atâtea și atâtea chestiuni interne ne desparte, unii de alții, o lume întreagă, doresc măcar în chestiunile externe să ne unim cu toții în gând și hotărîre, de a păstra ceea ce este al nostru, de a nu ataca pe nimeni, dar a nu lăsa ca nimeni să ne atace patrimoniul național. 

Va trebui, firește, să nu fim numai deștepți, să nu fim numai hotărîți, ci și tari , în sensul unei puteri interne de consolidare națională și economică și în sensul realizării unei puteri armate, care să impună chiar și celor ce ar avea vreo îndoială în ceea ce privește destoinicia, tăria și voința noastră”.

Sper ca liderii de astăzi ai României să inteleagă si să urmeze acest indemn.