Ieri am fost la Arad, la Universitatea „Aurel Vlaicu”, unde, in cadrul unei emotionante ceremonii, mi s-a acordat titlul de Doctor honoris causa. Din Comisia care a decis acordarea acestui titlu au făcut parte doamna prof. Ecaterina Andronescu – ministru al educatiei, domnul prof. Răzvan Theodorescu – vicepresedinte al Academiei Române, domnul prof. Ioan M. Anghel – presedintele Asociatiei române de drept european, doamna prof. Ramona Lile – rector al Universitătii si domnul prof. Ioan Radu – presedintele Senatului Universitătii.

M-am bucurat să intâlnesc multe distinse personalităti locale, vechi prieteni, profesori si studenti. Pentru conferinta mea de răspuns la Laudatio, am ales o temă importantă pentru interesele românesti – „Criza actuală a dreptului international”.

Am observat un interes neobisnuit de mare al unor jurnalisti sau agentii/site-uri de stiri pentru acest eveniment si, pentru că multi dintre ei nu au putut fi prezenti spre a asculta această conferintă, m-am gândit să adaug la această scurtă notă textul pe care l-am pregătit pentru ceremonia de la Arad:

 

Prof. Univ. Dr. Adrian Năstase

„Criza actuală a dreptului internațional

Sunt 45 de ani de când am început studiul dreptului internațional public, la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române.

Ca cercetător sau ca profesor de drept internațional, am scris mult, în acești ani, deși nu atât cât mi-aș fi dorit – datorită agendei publice cunoscute. Ca ministru de externe, ca promotor al diplomației parlamentare, ca prim-ministru, am acționat permanent pentru înfăptuirea intereselor naționale românești într-un context internațional și european nu de puține ori complicat, în care „regulile jocului” s-au schimbat de multe ori, necesitând o adaptare „din mers”. Întotdeauna am considerat dreptul internațional ca pe un instrument esențial al politicii externe românești și l-am folosit, adeseori, cu succes, în atingerea obiectivelor noastre. Am promovat, în același timp, o politică externă cu respectarea dreptului internațional, a coordonatelor, conceptelor și instituțiilor sale fundamentale.

În toată această perioadă tumultoasă, într-un context european și internațional cu geometrie variabilă, dreptul internațional, la rândul său, a fost și este supus unor mari presiuni ale schimbării. Dacă, pentru o țară ca România, dreptul internațional prezintă această importanță deosebită în vederea atingerii obiectivelor sale de politică externă, evoluția recenta a conceptelor și instituțiilor de drept internațional ridică numeroase întrebări și generează o justificată îngrijorare.

De-a lungul ultimelor decenii, dreptul internațional a fost considerat fie un „medicament” miraculos – pentru a realiza și menține pacea universală – fie, din contră, o formulă utopică, construită din „bucăți de hârtie” (tratate internaționale), fără valoare practică.[1]

Un obiectiv major al oricărui sistem de drept îl reprezintă continuitatea și stabilitatea instituțională. Dreptul internațional nu a reușit, pe deplin, să atingă acest obiectiv, între altele deoarece și-a pierdut, în anumite perioade, coerența și influența în ceea ce privește politica externă a statelor, în condițiile unor dezacorduri importante în legătură cu natura și cu funcțiile sale.

Dreptul internațional actual trebuie, fără îndoială, să se modifice deoarece, după sfârșitul Războiului Rece, foarte multe caracteristici ale societății internaționale au suferit, și ele, numeroase modificări. Societatea internațională rămâne fluidă, datorită fragmentării politice contemporane, pe fondul unei globalizări economice fără precedent și al unei neîncrederi în potențialul stabilizator al dreptului internațional, încă necristalizat în noii săi parametri. Acțiunile actorilor internaționali, care – deși în societățile naționale respective își datorează existența, organizarea și funcționarea eficientă mecanismelor statului de drept – pe plan internațional nu (mai) țin cont de  importanta normelor dreptului internațional, aceasta, în condițiile în care o serie întreagă de actori non-statali, neconvenționali, acumulează o tot mai mare influență pe plan internațional, profitând de forțele globalizării.

Au existat numeroase încercări doctrinare sau politice de a construi legende sau pentru a demitiza dreptul internațional.

Până la urmă, problema esențială este de a observa că relația drept internațional – suveranitate a avut și are geometrie variabilă sau, mai bine zis, în mod paradoxal, relația dintre ele funcționează pe principiul vaselor comunicante. Mai multă suveranitate a statelor înseamnă mai puțin drept internațional; mai mult drept internațional presupune mai puțină suveranitate. Este o exprimare brutală dar formule de genul „suveranitate partajată”, ,,suveranitate relativă” exprimă mai curând speranța că o ordine internațională bazată pe integrare și pe renunțarea la unele atribute suverane ar putea să ajute, prin cedarea unor atribute ale statului național către o structură instituțională regională sau globală, la menținerea păcii și securității internaționale.[2]

Ordinea internațională a pornit de la formule care se bazau pe decizii necenzurate ale entităților statale, în numele a ceea ce, mai târziu, s-a numit „suveranitate absolută”. Deznodământul unui conflict avea ca rezultat, cel mai adesea, ,,pacea cartagineză” – formulă preluată de la John Maynard Keynes, pentru a desemna finalul celui de-al treilea război punic, când romanii i-au ucis pe toți locuitorii Cartaginei sau i-au vândut ca sclavi.

Conceptul westphalian al suveranității[3]

Acesta a apărut după Războiul de 30 de ani, în 1648, și a avut ca rezultat formarea a zeci de noi state. Lucrarea lui Jean Bodin de la sfârșitul secolului XVI despre suveranitate a avut, de asemenea, o influență foarte mare. Acest concept a urmat o sinusoidă determinată de evoluția relațiilor europene sau globale și de modelele de ordine internațională. De la formule utopice promovate de filozofi sau oameni politici la modele bazate pe diplomație și război (Grotius), la modele de tip colonial, la formule de coexistență pașnică, sau de destindere internațională, la  modelul lumii unipolare sau multipolare. În mod evident, toate acestea puneau în discuție fie formule de coordonare, pe orizontală, între suveranități considerate egale (principiul egalității suverane) sau formule de tipul centru-periferie, evidente, spre exemplu, în funcționarea Consiliului de Securitate (dreptul de veto al celor cinci mari puteri).

„Relevanța universală a sistemului westphalian derivă din natura sa procedurală – respectiv valoric neutră. Regulile sale erau accesibile oricărei țări: neamestecul în treburile interne al altor state; inviolabilitatea granițelor; suveranitatea statelor; încurajarea dreptului internațional. Vulnerabilitatea sistemului westphalian o reprezintă reversul punctelor sale forte. Conceput, așa cum a fost, de către state epuizate de vărsări de sânge, acesta nu a oferit o direcție. A gestionat metode de alocare și conservare a puterii; nu a oferit niciun răspuns la problema ridicată de generarea legitimității”.[4]

Eforturile dreptului internațional în perioada Războiului Rece, au fost îndreptate inclusiv către realizarea „managementului complexității”, către „îndiguirea conflictului în limite tolerabile” sau spre „evitarea unor catastrofe”.[5]

Deși principiul suveranității absolute a statelor a suferit o serie de modificări, dintre care cea mai importantă a fost cea a transferului voluntar de suveranitate, care a permis înființarea și funcționarea organismelor internaționale din sistemul ONU, dar mai ales succesul Uniunii Europene, mutațiile cele mai radicale au apărut după acordurile convenite, de cele două mari puteri, la Malta.

Politica externă a României de până în 1989 a fost structurată pe o interpretare extremă a principiilor westphaliene, exprimată sintetic de sintagma „neamestecul în treburile interne ale altui stat”. Lumea reală pe care am găsit-o însă după prăbușirea comunismului era una a interdependențelor crescute și a „suveranității limitate”.

În principiu, conceptul de „limitare a suveranității” ar trebui să răspundă atât anumitor aspecte specifice, legate de funcționarea unor instituții suprastatale, de genul ONU sau, mai ales, a Uniunii Europene, cât și nevoii de a facilita găsirea unor soluții în cazul în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt încălcate masiv și sistematic de către un regim politic de natură totalitară.

Din păcate, ca parte a „doctrinei Brejnev”, acest concept a „justificat” intervenția din 1968, în Cehoslovacia, a trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepția României), pentru a înăbuși reformele „primăverii de la Praga”. Este unul dintre motivele pentru care, după episoade precum cele ale bombardării Serbiei de către aviația NATO, pentru a determina o soluție pentru criza din Kosovo, această abordare a avut și are și contestatari.

Încercarea de a reevalua conceptul suveranității nu era ușor de acceptat într-o țară ca România, în care naționalismul dictatorial al lui Ceaușescu lăsase urme profunde, generând multe probleme, atât în structurarea unei noi politici externe, în acceptarea unor norme europene și internaționale în materie de drepturi și libertăți cetățenești, dar și în felul în care erau abordate relațiile cu unii dintre vecinii noștri.[6]

În mod paradoxal, însă, dreptul internațional a fost mai eficient in perioada coexistenței pașnice, principiile și regulile sale reprezentând un cod de conduită al coabitării celor două sisteme (lagăre) ideologice. „Tabla” de principii conținută în Declarația Adunării Generale ONU din 1970 și, mai ales, decalogul de la Helsinki din 1975, reprezintă exemple clasice.[7]

Din punctul de vedere care ne interesează, nu era vorba de respectarea suveranităților individuale ale statelor din cele două zone ideologice, ci, mai curând, de respectarea reciprocă a „suveranității” de ansamblu a statelor membre în Tratatul de la Washington, respectiv din Tratatul de la Varşovia. Principiul neamestecului in afacerile interne viza, mai curând, obligația de auto-reținere din partea celor două mari puteri, SUA și URSS, de a se amesteca în zonele de influență consemnate după al Doilea Război Mondial, inclusiv prin notele de pe „șervețelul” pe care l-au validat Churchill și Stalin la Yalta.[8]

Deși, aparent, suveranitatea statelor în perioada Războiului Rece părea apărată de principiile dreptului internațional, aceste principii nu erau, cel puțin inițial, gândite a fi aplicate în interiorul celor două alianțe. În Alianța estică, principiul internaționalismului proletar, spre exemplu, avea precădere. Și în zona vestică au existat probleme în momentul în care în Italia sau în Franța a apărut perspectiva formării unor guverne de stânga.

Dreptul internațional funcționează eficient în condițiile în care nu există o stare de război, de conflict sau de criză. În astfel de situații, reapare cu putere reflexul suveran de apărare a propriilor interese.[9]

Am putut constata acest lucru, în mod clar cu ocazia valului de migrație din ultimii ani pentru persoane care vin din zone de conflict sau de sărăcie din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia. În condiții normale, Uniunea Europeană are reglementări pentru a controla fluxurile migratorii, pornind de la Convenția de la Geneva din 1951 pentru refugiați și având proceduri pentru acordarea dreptului de azil. În momentul în care, însă, numărul de refugiați/azilanți a depășit cota anuală obișnuită în Europa, Uniunea Europeană, la nivel central, nu a mai putut gestiona situația pe baza unor reglementări juridice, și a fost nevoită să adopte soluții politice, cu ignorarea reglementărilor existente.

Mai mult, unele dintre țări au ridicat „bariere de suveranitate” și ziduri fizice pentru a-și proteja teritoriul sau, ulterior, după atentatele de la Paris, unele dintre ele și-au manifestat, individual, voința suverană refuzând să accepte cotele de imigranți stabilite la Bruxelles, eventual atacând decizia respectivă în fața Curții de Justiție de la Luxembourg.

Mai este, deci, important dreptul internațional sau ne vom întoarce la stadiul în care suveranitatea națională absolută stabilea, individual, regulile și cadrul vieții internaționale? Așa cum am arătat, teoretic, dreptul internațional exclude conceptul de suveranitate absolută. Dreptul internațional apare și se dezvoltă în condițiile în care, prin voința lor, statele își auto-limitează suveranitatea, acceptând obligații internaționale în cadru bilateral sau multilateral. Sigur, și în perspectiva obținerii anumitor drepturi sau avantaje.

Pe de altă parte, așa cum arăta Nicolae Titulescu, „a preconiza drept rețetă a unei păci permanente abolirea suveranității înseamnă nu numai a preconiza o soluție imposibilă, ci și, dacă ne-am îndrepta pe această cale, să aruncăm lumea în haos și anarhie”.[10]

Modelul unipolar a „simplificat” oarecum lucrurile, în sensul că formula centru – periferie a funcționat, poate cu o corecție în sensul că periferia avea mai multe etaje. Cert, România, în perioada imediată de după încheierea Războiului rece,[11] s-a aflat într-o zonă tampon, Uniunea Sovietică pierzând teritorii dar și zonele de influență anterioare. În același timp, însă, Statele Unite și puterile europene nu aveau capacitatea de a „digera” foarte rapid noile teritorii care li se ofereau: Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, țările baltice, România, Bulgaria. În mod paradoxal, dar firesc, aceste țări, scăpate de dependența centru-periferie din sistemul estic, își doreau să intre într-un sistem nou de alianță, pentru a nu rămâne într-o zonă de no-man’s-land.

De aici, „goana” spre Bruxelles, dorința de a deveni, rapid, membri ai NATO și ai UE. Într-un studiu din 2018, Vlad Perju, de la Boston College Law School afirma că integrarea europeană reprezintă un fel de Revoluție franceză a timpului nostru. El face o analiză a conceptelor lui Jürgen Habermas, referitoare la criza Uniunii Europene, punându-și întrebarea dacă există cu adevărat o dublă suveranitate în Europa, evidențiindu-se o dualitate de guvernare între nivelul național și cel supranațional. În opinia lui Habermas, indivizii sunt și se percep ei înșiși atât ca popoare ale statului național cât și în calitate de cetățeni ai Uniunii Europene. De aici și conceptul de dublă suveranitate pe care îl folosește Habermas. Totuși, Vlad Perju ajunge la concluzia că „suveranitatea duală reprezintă un pas greșit în direcția corectă”.[12]

Elemente ce țin de suveranitatea națională, de interesele naționale, de „interesele supreme” pot conduce la decizii ce pot fi interpretate (justificate) ca o aplicare a clauzei rebus sic stantibus, alimentând ideea relativității normelor de drept internațional.

„Se spune că vrem să ne conducem după dreptul internațional și, cu toate acestea, lumea rămâne un martor pasiv al încălcărilor repetate ale acestuia”. Cu aceste cuvinte ale lui Nicolae Titulescu începeam un articol pe care l-am publicat, împreună cu Bogdan Aurescu, despre rolul strategic al dreptului internațional în societatea contemporană. Era un articol din 2003 și evocam, încă de atunci, faptul că principiile, concepțiile, chiar și viitorul dreptului internațional erau supuse presiunii unor factori de influență non-juridici, ce au tendința să evite, să ignore sau să subordoneze dreptul internațional unor interese politice particulare.

Este adevărat, dreptul internațional, mai ales în perioada de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial și până la sfârșitul Războiului Rece, s-a cristalizat într-un sistem deosebit de complex. Au fost reglementate numeroase domenii noi, reguli de conduită cutumiare au fost codificate. În esență, zone din ce în ce mai extinse ale relațiilor internaționale au fost „normativizate”.[13]

După încheierea Războiului Rece, societatea internațională a suferit însă numeroase mutații, unele dintre ele radicale, ale caracteristicilor sale de bază, ceea ce a generat noi presiuni asupra dreptului internațional. Între aceste schimbări, reamintesc prăbușirea sistemului bipolar și o nouă distribuție a puterii, globalizarea și creșterea interdependențelor între actorii internaționali, cu impact asupra conceptului de suveranitate și a modului în care ea este exercitată, prevalența economicului asupra politicului; regionalizarea și multiplicarea structurilor regionale de cooperare; un proces accelerat și lărgit de integrare europeană (ceea ce a dus la o dezvoltare amplificată a dreptului european – complementar și, în anumite situații, înlocuind reguli ale dreptului internațional general), disoluția anumitor state și apariția altora noi, cu implicații asupra conceptelor de succesiune și de recunoaștere în dreptul internațional; efectele transfrontaliere ale dezvoltărilor tehnologice (spre exemplu, folosirea dronelor, în special pentru scopuri militare); erodarea conceptului de stat-națiune, cu implicații în ceea ce privește conceptul de suveranitate; amenințările neconvenționale la adresa securității interne și internaționale, precum terorismul, traficul de droguri, criminalitatea transfrontalieră.[14]

Dezvoltarea relațiilor internaționale , după încheierea Războiului Rece, manifestată în dezvoltarea cooperării bilaterale sau regionale a însemnat o evoluție pozitivă a dreptului internațional. Din păcate, au existat și involuții, mai ales în ceea ce privește nucleul dreptului internațional – principiile sale fundamentale. Concepte cum ar fi „intervenția umanitară”, ,,intervenția democratică”, ,,responsabilitatea de a proteja”, testate deja la nivel politic și acceptate de unele state, minează principiul neamestecului în afacerile interne ale statelor, așa cum era el definit în perioada Războiului Rece. Sigur, în numele unor valori democratice dar care, în mod evident, permit o acțiune externă a marilor puteri, în afara mecanismului ONU, pentru a justifica proiectarea unor interese economice sau politice sub „umbrela” unor valori universale.[15]

„Responsabilitatea de a proteja” este un concept care s-a dezvoltat foarte mult în ultimele două decenii. El a fost creat din necesitatea de a privi cu mai multă atenție aspecte legate de incidente cu caracter umanitar. Este adevărat, însă, că acest concept prezintă pericole, în anumite cazuri, atât pentru cei care „beneficiază de el” cât și pentru cei care își asumă sarcina sa. Acest concept este legat de ambele aspecte ale principiului autodeterminării, cel intern și cel extern. El poate veni însă în contradicție cu suveranitatea statului și cu integritatea sa teritorială.

Responsabilitatea de a proteja a intrat în vocabularul juridic în 2001 atunci când Comisia internațională privind intervenția și suveranitatea de stat, creata de ministrul de Externe canadian în anul 2000 și formată din experți în drept internațional, a publicat raportul său intitulat „Responsabilitatea de a proteja”. Recomandările acestei comisii au fost confirmate, în 2004, de Panelul la nivel înalt convocat de Secretarul general ONU asupra pericolelor, provocărilor și schimbării, dar care a ajuns la concluzia că responsabilitatea de a proteja poate fi exercitată „numai cu aprobarea Consiliului de Securitate”. Criteriile identificate de Panel pentru a permite o intervenție militară, în urma unei aprobări a Consiliului de Securitate, erau legate de seriozitatea amenințării, scopul acțiunii, epuizarea celorlalte mijloace, caracterul proporțional al măsurilor și evaluarea consecințelor. Aceste recomandări au fost cuprinse în documentul din 2005 adoptat de Summit-ul Liderilor mondiali, convocat de Secretarul general al ONU. Conform acestui document, fiecare stat are responsabilitatea de a-și proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, epurării etnice și crimelor împotriva umanității. În același timp, comunitatea internațională, prin Națiunile Unite, are responsabilitatea de a folosi mijloace diplomatice, umanitare sau altele, conform Cartei ONU, pentru a ajuta la protejarea populațiilor împotriva acestor crime. În măsura în care este nevoie, prin intermediul Consiliului de Securitate și cooperare cu organizațiile regionale relevante pot fi luate și măsuri de ordin militar.[16]

Fragmentarea dreptului internațional este o altă realitate a timpurilor noastre. Pe de o parte, diversificarea și expansiunea dreptului internațional sunt noile realități ale normativității internaționale, dar aceste evoluții generează probleme de interpretare, de evoluții paralele în ceea ce privește contradicția între norme aparținând unor ramuri distincte ale ordinii juridice internaționale. A apărut, așa cum sublinia Comisia de Drept International, și fenomenul de „forum-shopping” – posibilitatea pentru state de a-și alege jurisdicția preferată, în condițiile existenței unor conflicte pozitive de competentă.[17]

O întrebare frecventă din partea studenților este „Ce sunt principiile dreptului internațional?” Cinic vorbind, depinde pe cine întrebi. Unii consideră că este vorba de „orientări” ale dreptului, de „idei călăuzitoare”, alții consideră că ele au caracter normativ.[18]

Iată, spre exemplu, una dintre chestiunile delicate, mai ales în Europa, este cea legată de conținutul conceptual și de modul de punere în aplicare a principiului autodeterminării popoarelor. Dacă aspectul intern al autodeterminării pare destul de clar sub aspectul competenței de stabilire a unui regim politic propriu,  componenta externă este mai complicată. Ea a fost folosită în trei cazuri după 1990 în ceea ce privește Federația Iugoslavă, Federația Cehoslovacă și Federația Sovietică. Nu intru în detalii în legătură cu felul incorect in care a fost folosit acest principiu în crearea statalității provinciei Kosovo. În urmă cu mai mult timp am explicat acest mecanism, contrar dreptului internațional, într-o conferință la Universitatea din Cambridge. Au apărut, însă, situații noi. De exemplu, referendumul din Scoția, în condițiile în care Scoția este doar una dintre unitățile teritoriale ale Marii Britanii. Legea privind referendumul privitor la independența Scoției a fost adoptată în parlamentul scoțian la 14 noiembrie 2013. Între temele campaniei care au urmat figura și problema calității de membru în organizații internaționale, în special UE și NATO. Referendumul a avut loc în 18 septembrie 2014 cu următoarea întrebare: „ar trebui Scoția să devină o țară independentă?” Rezultatul referendumului a fost 55% pentru rămânerea în Marea Britanie și 45% care au votat pentru independență. Sigur, însă, că acest referendum a determinat  consecințe pe această temă, mai ales în Spania.[19]Și nu numai…

Dreptul internațional s-a dezvoltat într-un mod extensiv, mai ales după al Doilea Război Mondial, sub influența filosofiei de eliminarea a protecționismului, și pentru afirmarea unui comerț liber. Acest „entuziasm” a fost întrerupt, la un moment dat, prin doctrina îndiguirii („containment”) lansată de președintele american Truman, când cele două spații – cel Occidental și cel sovietic – au funcționat oarecum independent. După deceniul anilor `60, deceniul decolonizării, și schimbarea, în acest fel, a structurii de vot în Adunarea Generală ONU, lucrurile s-au schimbat într-o anumită măsură, iar discuțiile dintre Est și Vest în cadrul conferințelor CSCE, inclusiv decalogul de la Helsinki, au determinat apariția a ceea ce s-a numit „dreptul internațional al destinderii”. Această modificare bazată pe un echilibru de putere între Est și Vest și care a determinat ceea ce s-a numit coexistența pașnică fusese deja marcată de Declarația Adunării Generale ONU din 1970 referitoare la principiile relațiilor prietenești dintre state în lumina Cartei ONU.

În acea perioadă, dreptul internațional avea trei funcții principale: apărarea propriului teritoriu, cooperarea și coexistența. Era vorba de o lectură nouă a articolelor din Cartă și care determina liniile de demarcație între Est și Vest, dar și un alfabet juridic, bazat pe neamestecul în treburile interne (de fapt în treburile interne ale celeilalte grupări). Este ceea ce a permis nesancționarea intervenției Uniunii Sovietice în Cehoslovacia, în 1968.

În momentul de față, nimeni nu mai contestă existența dreptului internațional, iar dezbaterile despre fundamentul său – de drept natural, pozitivist, sociologic, etc. –  aproape că nu mai există.

Mai mult, dreptul internațional a devenit, în sine, o ordine juridică, cu subramuri care s-au dezvoltat în funcție de evoluțiile tehnologice și de problemele importante ale relațiilor dintre state – dreptul aerian, dreptul spațial, dreptul internațional al mediului, drept internațional penal etc. Consecința acestei dezvoltări a fost, însă, și o anumită fragmentare a sa iar dezvoltarea unor proiecte regionale a dus la apariția unui nivel intermediar de reglementare între dreptul național și dreptul internațional. Un exemplu evident în acest sens îl reprezintă dreptul european. De aceea, cele mai multe dintre analizele de drept internațional au mai puțin caracterul teoretic, sofisticat, din secolul XX, și merg mai mult pe aspecte tehnice legate de diferite domenii ale unor reglementări concrete.  Ca atare,  manualele de drept internațional nu mai reprezintă, pentru a folosi expresia lui E. J. Dupuy, „un magazin de teorii”, studiile de drept internațional din ultimii ani examinând aspecte concrete ale dreptului pozitiv.

În ceea ce privește momentul actual, întrebarea esențială este aceea daca dreptul internațional, este într-un impas, într-o criză, sau este vorba doar de o întretăiere de drumuri? Poate că depinde de noi felul în care vom ieși din acest sens giratoriu. Putem constata, însă, că se manifestă, cu siguranța, un declin al doctrinei de drept internațional, indiferent de orientarea acesteia. Au crescut, în schimb, teoriile, doctrinele, legate de noua configurare a ordinii mondiale.[20]

Câteva comentarii, acum, în legătură cu anumite elemente de noutate referitoare la principiul nefolosirii forței. Deși dreptul internațional clasic interzice folosirea forței ca instrument de politică externă[21],în perioada actuală, se evidențiază diverse tipuri de agresiune calificate prin formule de tipul „război hibrid”, „război asimetric”, „cyber-warfare” și care se bazează pe intervenții ale unor „omuleți verzi”, fără identitate statală, ale unor „legiuni străine”, ale unor drone cu acțiune transfrontalieră, ale unor informații transmise prin internet de către persoane sau organizații. Unele dintre aceste informații pot avea efect subversiv și efecte politice (vezi „primăvara arabă”, revoluțiile și „maidanele” de diferite culori și inspirații).

După încheierea Războiului Rece, principiul nefolosirii forței a fost repus în discuție după 11 septembrie 2001. Imediat după atacurile împotriva World Trade Center și a Pentagonului, președintele George W. Bush a declarat în Congres: „fie sunteți cu noi, fie sunteți cu teroriștii […] Aceasta nu este numai bătălia Americii. Și ceea ce este în joc nu este numai libertatea Americii. Este o bătălie a întregii lumi. Este o bătălie a civilizației”. Rezultatul – „războiul împotriva terorii”, o bătălie atât militară cât și ideologică, a evoluat într-un conflict fără frontiere geografice, fără o definiție clară a victoriei și care a devenit „o întreprindere globala cu o durata nedeterminată”. Astfel a apărut o nouă paradigmă a dreptului internațional, bazată pe o nouă lectură a conceptului de auto-apărare și de utilizare licită a forței în plan internațional. Această formă de acțiune militară a fost explicată în termeni de bătălie între civilizații, considerându-se că Statele Unite au fost atacate deoarece simbolizează valorile civilizației occidentale. Noua paradigmă s-a despărțit de vechile principii ale dreptului internațional, justificând aceste acțiuni prin faptul că ele aduc libertate, democrație și civilizație întregii planete.

În literatura de specialitate sunt explicate unele rădăcini ale acestui tip de abordare bazată pe excepționalismul american – considerarea faptului că Statele Unite reprezintă cel mai înalt nivel de civilizație pe care l-a atins umanitatea până la acest moment. Este pusă această abordare în contextul relațiilor dintre vechii coloniști și popoarele indigene, din Lumea Nouă, pornind și de la o formulă sugerată de Papa Inocențiu al IV-lea, la mijlocul secolului al XIII-lea, când pentru a reconcilia formula de drept natural a lui Aristotel cu noțiunea de supremație papală a declarat că popoarele ne-creștine erau ființe raționale și, ca atare, subiecte ale dreptului natural, dar cei care respingeau voința lui Dumnezeu erau iraționali și, de aceea, încălcau acest drept. Cu alte cuvinte, o acțiune împotriva lor era justificată. La fel, rebelii americani, în secolul XVIII, în condițiile în care coloniile, în mod categoric, nu aveau dreptul de a se răscula. Thomas Grey afirma că acțiunea pentru independență nu putea fi realizată în condiții legale. Este ceea ce s-a întâmplat în relația cu dreptul colonial britanic, Statele Unite considerând că acționează în numele dreptului natural și nu al dreptului în vigoare.

În același fel, Războiul din Vietnam fusese justificat ca un efort al  americanilor de a apăra libertatea în fața agresiunii comuniste.

Este clar că, în noua situație internațională de după 2001, guvernul Statelor Unite a hotărât că, față de amenințările cu un terorism global, pot fi acceptate politici și practici care se îndepărtează de la normele dreptului internațional, în special de cele referitoare la reținerea în a folosi forța sau în ceea ce privește asigurarea drepturilor omului, inclusiv pentru tratamentul celor deținuți pentru acte de terorism. Această nouă paradigmă evidențiază importanța dreptului internațional, dar exprimă posibilitatea ca Statele Unite să nu îl aplice, în funcție de voința și de interesele sale.[22]

Este vorba de ceea ce în drept internațional se numește jus in bello sau dreptul războiului sau drept internațional umanitar. Felul în care, acceptând că războiul poate fi o realitate, chiar dacă este interzis în drept internațional pornind încă de la convențiile de la Haga din 1899 și 1907 si apoi prin Pactul Briand-Kellogg,, s-a încercat să se evite daune colaterale, efecte ale operațiunilor militare asupra civililor, protejarea prizonierilor de război, etc. Aceste reguli, consolidate de convențiile de la Geneva, de după al Doilea Război Mondial, au fost puse sub semnul întrebării de ceea ce se numește războiul împotriva terorii sau războiul împotriva terorismului. Cum pot fi prevenite și eventual pedepsite unele acțiuni de insurgență sau contra-insurgență în condițiile unor atacuri sinucigașe și apariția ca actori în operațiuni militare a unor grupuri organizate care folosesc forța militară sau de alt tip? Adeseori, scopul este de a genera suficientă violență pentru a obține consecințe politice. Modalitățile de a obține astfel de obiective nu se limitează, în mod evident la forțele convenționale folosite, în general, de către state. De aici provocarea evidentă pentru dreptul internațional umanitar în a identifica forme de răspuns din partea statelor care să fie în limitele proporționalității.[23]

De la începutul anilor `90, a avut loc o acumulare masivă de efecte negative in ceea ce privește reglementarea juridica a relațiilor dintre state – situație pe care am identificat-o cu formula de criză a dreptului internațional.[24]

lată  câteva argumente suplimentare în acest sens:

• Reticența unor state de a mai accepta obligații impuse de tratatele multilaterale, preferând adoptarea unor documente politice;

• Scăderea alarmantă, după 1990, a  numărului  de  tratate  multilaterale generale, corpul principal al dreptului internațional rămânând așa cum a fost el definit până la încheierea Războiului Rece, cu câteva excepții (problema persoanelor cu dizabilități, etc.). Marile tratate ale dreptului internațional  rămân,   în   mod  paradoxal,   cele   adoptate  în  perioada Războiului Rece;

• De altfel, această reticență se manifestă și în numărul limitat de ratificări pentru documente importante, ceea ce duce la intrarea târzie în vigoare a anumitor tratate. Spre exemplu, Convenția cu privire la dreptul mării, adoptată în 1982, a intrat în vigoare după 12 ani;
• Sistemul de sancțiuni ineficient, cel actual părând să funcționeze mai curând atunci când sunt încălcate interesele marilor puteri.
• Fragmentarea dreptului internațional se observă foarte bine atunci când examinăm conceptul și regulile privitoare la drepturile omului. Le numim drepturi universale ale omului, dar acestea funcționează în mod concret ca drepturi constituționale în fiecare țară într-un anume context istoric și de tradiție. Sunt țări în care conceptul de îndatoriri este mai presus de conceptul de drepturi. În Asia, spre exemplu. În Europa, acest concept a apărut ca o revoltă împotriva tiraniei statului. Se pune problema cum definim și cum funcționează comunitatea. Este individul mai important decât comunitatea?  Sau  este mai importantă comunitatea, așa cum  se întâmplă în afara Europei? Există perspective diferite si în ceea ce privește familia. Cruciadele sau perioada colonială au încercat să impună formule eurocentrice, inclusiv sub aspectul valorilor. In urma cu câțiva ani, la Adunarea Generală ONU, președintele Obama recunoștea că modul în care s-a procedat în Libia, Irak sau Afghanistan nu a dat rezultate. El recunoștea că încercarea de a impune formula americană de democrație în alte zone ale lumii nu este justificată și nu este eficientă.
• Conceptele de democrație și de drepturi ale omului au fost folosite pentru a justifica „dreptul de a proteja” în interiorul granițelor altor state diverse categorii de persoane sau pentru a apăra un anumit model de democrație. Mulți au considerat însă că, în realitate, este vorba de acțiuni destinate să protejeze interese ale unor mari puteri. Sigur, nu în toate cazurile, dar adeseori se evită deciziile Consiliului de Securitate, sau acestea nu pot fi luate în cadrul ONU tocmai datorită unor interese contradictorii.
• Carta ONU există de mai mult de 70 de ani, dar descoperim o structură normativă fragmentată. Sunt dovezi clare că dreptul internațional regional, spre exemplu dreptul european sau dreptul asiatic, evoluează cu viteze diferite. Există deja diferențe uriașe între dreptul european și dreptul internațional general, care a rămas doar un fel de nivel de bază al principiilor și al normelor imperative. Este evident, rolul ONU se diminuează, statul național se erodează. Conceptele de bază cu care operăm nu mai sunt „statul suveran”, ,,statul națiune”, ,,statul membru al ONU”, ci „statele puternice” și „statele slabe”. În discursul său, de la tribuna ONU, președintele Obama a făcut referire de patru – cinci ori la „națiunile puternice” și la responsabilitățile pe care acestea le au. Si in discursurile președinților rus si chinez apar aceleași formulări.
• O altă trăsătură a ultimilor ani, la nivelul vieții internaționale dar cu implicații pentru dreptul internațional, o reprezintă dezintegrarea și descentralizarea unor state, prin invocarea, uneori eronată, a dreptului la autodeterminare al popoarelor. Kosovo a reprezentat exemplul cel mai clar.[25]Se recunoaște, inițial, dreptul la autodeterminare, ca bază a creării unui stat suveran. Dar este vorba de dreptul la autodeterminare al unui POPOR. În cazul Kosovo, în provincia respectivă, a existat mai întâi o minoritate etnică albaneză care s-a transformat, în perioada conflictului cu sârbii, într-o majoritate etnică, iar această majoritate s-a transformat în „poporul kosovar” pentru a justifica aplicarea dreptului la autodeterminare și crearea unui nou stat. A fost un mecanism simplu, validat printr-un referendum local și apoi, desigur, rușii au folosit, în Crimeea, precedentul astfel creat.
• Observăm, deci, o degradare a valorilor universale, așa cum au fost ele definite în Carta ONU. Interese foarte concrete au înlocuit „tabla de valori”.
• Fără a generaliza, am sentimentul că, în lumea actuală, au dispărui liderii politici vizionari. Examinând felul în care s-a reușit reclădirea Europei după război, felul în care conducătorii statelor europene au marcat viața politică și proiectele majore, pe termen lung, facem comparație cu felul în care multe dintre deciziile de astăzi vizează rezolvarea unor chestiuni de moment și, în anumite cazuri, manipularea opiniei publice. În acest context, în mod evident, dreptul internațional stagnează. Nimeni nu dorește să-și asume angajamente pe termen lung, fiind preferate reacții la evenimente și scandaluri cotidiene.

 

Dreptul internațional trebuie sa reprezinte, însă, în continuare, un tezaur, un ansamblu normativ în care sa fie cuprinse valorile acumulate și validate pe parcursul evoluției unei civilizații, principiile și normele transferate, în timp, de la o generație la alta, elementele cele mai semnificative de conviețuire dintre comunități. El trebuie sa definească și sa apere anumite interese comune ale societății internaționale si sa impună aceste standarde și la nivelul statelor membre. Dreptul internațional poate stabili, astfel, și anumite traiectorii viitoare pentru societate, în acord cu diverse obiective asumate, construind matricea, scheletul pentru viitoare construcții.

În  analiza noastră, merită  să introducem și disputa ce are loc în momentul de fată În legătură cu echilibrul delicat de alegere între legalitate și legitimitate. Criterii legate de „moralitate”, ,,dreptul natural”, ,,echitate”, pentru a  justifica legitimitatea unor măsuri în afara unui cadru legal, pun însă în primejdie funcționarea dreptului internațional. Această chestiune s-a pus, în numeroase rânduri, în legătură cu anumite intervenții militare care nu au obținut aprobarea Consiliului de Securitate.

În acest context, este firească și întrebarea dacă sunt adaptate modalitățile de elaborare a dreptului internațional la dinamica rapidă a relațiilor internaționale. Spre exemplu, cutuma – unul dintre izvoarele principale ale dreptului internațional, care presupune, între altele, o practică „generalizată” și „îndelungată” – mai poate funcționa în dreptul internațional contemporan ca un izvor de drept capabil să asigure schimbarea normativă necesară? Răspunsul nu este ușor de dat, în primul rând, datorită unor formule de „corectare” ingenioase, dezvoltate, în practică sau în teorie (spre exemplu, teoria „cutumei instantanee”, în cazul unor rezoluții ale Adunării Generale a ONU) sau datorită funcției de „inițializare” pe care o evidențiază cutuma, filtrând din spectrul larg al faptelor internaționale doar pe cele care sunt validate printr-o practică „generalizată și îndelungată”.

Este clar însă că dreptul internațional cutumiar prezintă anumite limite: nu poate fi coordonat înainte de desfășurarea evenimentelor, nu poate fi structurat cu suficiente detalii, nu poate să asigure o eterogenitate largă a punctelor de vedere ale statelor, nu poate beneficia de un sprijin organizațional serios, în general nu poate să fie pus sub un control parlamentar solid și permite un spațiu excesiv pentru auto-interpretare din partea statelor și, uneori, pentru anumite interpretări mai puțin solide din partea judecătorilor. Ori, este clar că, în cazul provocărilor moderne din cadrul societății internaționale – protecția globală a mediului, sănătatea publică la nivel internațional, securitatea cibernetică, cataclismele naturale sau financiare, liberalizarea mișcării bunurilor, serviciilor si oamenilor – este greu să intervii, la nivel normativ, suficient de repede, folosind mecanismele cutumiare. Sigur că, până spre sfârșitul secolului XX, cerințele erau diferite. Dreptul coexistenței fusese creat în mare măsură pe o bază cutumiară.[26]

Pe de altă parte, se pune întrebarea dacă mai joacă în prezent factorul ideologic un rol semnificativ în elaborarea dreptului internațional. Se pare că mult mai mic decât în deceniile anterioare. De la „dreptul internațional de tranziție” de după Primul Război Mondial și de la dreptul „interblocuri” (sau al coexistenței pașnice) de după Al Doilea Război Mondial s-a trecut la un „drept internațional al destinderii”, bazat în mare măsură pe afirmarea intereselor naționale. Și mai puțin pe factorii ideologici.

În prezent, după căderea comunismului, se conturează profilul unui drept internațional post-ideologic, cu noi ferestre de oportunități spre zone normative și instituționale integratoare. „Barometrul” schimbărilor din ultimii ani este reprezentat de dinamica sinusoidală a relațiilor dintre SUA și Rusia.

Nucleul dreptului internațional pozitiv contemporan este format în esență din 30 de tratate multilaterale adoptate în cadrul Ligii Națiunilor și din peste 560 de tratate multilaterale pentru care Secretarul general al ONU este depozitar (aprilie 2019). De asemenea, până în martie 2013, erau înregistrate, la ONU, în 2900 de volume, 50.560 de tratate bilaterale. Care este rezultatul acestei rețele de tratate? În mod evident, un sistem neomogen, între altele, datorită practicii rezervelor și a unor clauze flexibile.

Un rol deosebit în extinderea „corpusului” dreptului internațional îl are procesul de codificare, în special cel din cadrul Națiunilor Unite. Acest proces este însă destul de îndelungat. Astfel, proiectul de convenție asupra dreptului tratatelor, inițiat de Comisia de Drept Internațional a Națiunilor Unite în 1949, a fost adoptat după exact două decenii, în 1969. Sunt multe alte exemple asemănătoare.

Pe de altă parte, activitatea de codificare nu este îndreptată întotdeauna în direcțiile cele mai importante, iar explicația este dată de faptul că în unele domenii- mai puțin importante – poate fi realizat mai ușor un consens general.

Uneori, documentele de drept internațional fie sunt formulate la un nivel de abstractizare prea înalt (documente „umbrelă”, reflectând doar un „consens” de principiu), fiind lipsite apoi de măsurile necesare de punere în aplicare, fie traduc simplist, în formulări juridice insuficient fundamentate, anumite obiective de politică externă. Regula de drept internațional apare, în acest din urmă caz, ca o revendicare mai curând politică decât ca rezultat al compromisului obținut din armonizarea intereselor divergente.

Unii autori au considerat că ineficiența dreptului internațional, atât în ceea ce privește prevenirea unor abuzuri în materia drepturilor omului sau în evitarea conflictelor armate, se leagă de domeniul educației – faptul că există o disparitate evidentă între țările lumii în ceea ce privește predarea materiilor juridice și, în special a dreptului internațional. Într-un studiu din 2017, Ryan Scoville a prezentat rezultatele unei anchete asupra predării dreptului internațional în câteva mii de facultăți de drept din 190 de țări. Teza lui principală, pentru că nu voi intra în detalii, este aceea că disparitățile din domeniul predării dreptului internațional, în diferite țări, determină lipsa unei interpretări standardizate asupra unor concepte de drept internațional și influențează negativ eficacitatea acestuia. Analiza introducerii obligatorii a materiei dreptului internațional în facultățile de drept prezintă o situație pesimistă. În majoritatea țărilor unde, în 1973, această materie era obligatorie în toate facultățile, mai târziu, în 2014, în multe dintre ele procentul scăzuse semnificativ. Franța – 54%, Germania – 47%, România – 74%, Marea Britanie – 3%, SUA – 4%. Spre deosebire de acestea, în Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Ungaria, Norvegia, Suedia, Rusia procentul era în continuare de 100%. Dacă ne raportăm doar la Statele Unite, în ultimele decenii, facultățile americane ofereau cel puțin un curs de drept internațional. Unele chiar 4-5 materii pe teme internaționale. Acestea nu intrau, însă, în zona cursurilor obligatorii.

Mai menționez faptul ca, în 1989, Adunarea Generala a ONU a adoptat o rezoluție declarând deceniul anilor `90 “decada ONU pentru dreptul internațional”, unul dintre scopuri fiind acela de a încuraja predarea, studierea si diseminarea cât mai larga a dreptului internațional. Au fost apoi și alte rezoluții ONU care au reafirmat aceste scopuri. Trebuie, totuși, subliniat faptul că, în unele țări, cum ar fi Irlanda sau Japonia, în mod paradoxal nu se cere studierea obligatorie a dreptului internațional nici acum. În alte țări, cum ar fi Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite, predarea obligatorie nu este o practică majoritară. Cele mai mici procente privind studiul obligatoriu privind dreptul internațional se referă, la Irlanda, Japonia, Noua Zeelandă (0%), Marea Britanie (3%), Statele Unite (4%), Canada (23%).

Concluzia acestei  cercetări este aceea că ideile contează și că, în aceeași măsură, educația contează. Ideile capătă forță atunci când găsesc mijloace organizaționale de exprimare. Cele mai multe idei au putere prin ele însele – un număr de oameni vor fi convinși de aceasta. Dar puterea socială a oricărui set de idei este amplificată atunci când aceste idei sunt preluate de o puternică organizație politică, integrate cu alte formule ideologice și apoi diseminate cât mai larg.[27]

Pe de altă parte, încrederea în dreptul internațional scade în condițiile în care poziția unor mari puteri este aceea de dezangajare din diverse reglementări bilaterale sau multilaterale.

Astfel, în octombrie 2018, Administrația Trump a anunțat că SUA se vor retrage din 4 acorduri internaționale. Era vorba de Tratatul bilateral cu Iranul, apoi de Protocolul Opțional la Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Aceste două decizii au fost determinate de faptul că, prin intermediul Curții Internaționale de Justiție, fuseseră deschise două dosare împotriva Statelor Unite. În aceeași perioadă, în contextul unui conflict comercial cu China, Statele Unite au anunțat retragerea din Uniunea Poștală Internațională, iar apoi președintele Trump a anunțat că Statele Unite vor denunța tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF), tratat încheiat cu Rusia, în 1987.

Aceste anunțuri recente se leagă, într-un fel, de o tendință manifestată în timpul administrației Trump de retragere din diferite angajamente internaționale. Începând cu ianuarie 2017, administrația americană a anunțat retragerea Statelor Unite din acordul de la Paris, din JCPOA, UNESCO, Consiliul ONU asupra drepturilor omului de la Geneva. De asemenea, Statele Unite au anunțat retragerea din Global Compact on Migration și, de asemenea, din parteneriatul Trans-Pacific. Este evidentă politica de reexaminare a angajamentelor internaționale a Statelor Unite cu o influență evidentă asupra evoluției dreptului internațional contemporan.

Iată un alt exemplu – situația unui acord vechi de 24 de ani (Acordul Nord American de Liber Schimb – NAFTA), care a fost renegociat, în condiții foarte dure, cu Mexic și cu Canada și finalizat, la sfârșitul anului 2018, sub numele de acordul SUA/Mexic/Canada. În ceea ce privește parteneriatul Trans-Pacific (TPP), decizia de retragere a administrației Trump din acest acord multilateral a fost și o notă negativă în legătură cu felul în care administrația Obama administrase acest acord.

O situație specială a reprezentat-o dinamica relației Statelor Unite cu Arabia Saudită, complicată prin asasinarea lui Jamal Khashoggi, un critic foarte dur al guvernului saudit. Rațiunile prezentate în 20 noiembrie 2018 de către președintele Trump erau următoarele: „după vizita mea în Arabia Saudită, anul trecut, Regatul a fost de acord să cheltuiască și să investească 450 de miliarde de dolari în Statele Unite […] Din cele 450 de miliarde, 110 miliarde urmează să fie cheltuite pe echipamente militare de la Boeing, Lockheed Martin și alți furnizori mari de echipamente de apărare. Dacă noi vom anula, într-un mod iresponsabil aceste contracte, Rusia și China ar fi beneficiarii acestora și foarte fericite să dobândească acest nou business.”

Un alt exemplu îl reprezintă exprimarea publică a unui dezacord puternic de către administrația Trump față de Curtea penală internațională. În 10 septembrie 2018, consilierul pentru securitate națională, John Bolton, a pus în discuție legitimitatea acestui tribunal și îngrijorarea față de o anchetă privind eventuale crime de război comise de militari americani sau membri ai agențiilor de informații americane în Afganistan. Ceea ce este mai spectaculos, John Bolton a menționat și măsuri de retaliere pe care Statele Unite le-ar lua dacă tribunalul va acționa împotriva SUA, Israelului sau a altor aliați ai Statelor Unite. Aceste declarații au apărut în momentul în care procurorul Curții Penale Internaționale a solicitat, în noiembrie 2017, inițierea unei investigații în ceea ce privește crimele de război si crimele împotriva umanității in Afganistan și în țările vecine. În aceste condiții, Bolton s-a exprimat în felul următor: „Nu vom coopera cu ICC (Curtea Penală Internațională), nu vom oferi nicio asistență ICC, nu vom adera la ICC. Vom lăsa ICC să moară singură. În orice caz, Curtea nu a obținut niciun fel de rezultate în ceea ce privește pedepsirea crimelor atroce.  Din 2002 și până acum, Curtea a cheltuit peste 1,5 miliarde de dolari, obținând doar 8 condamnări”. El a continuat, anunțând măsurile care vor fi luate, dacă această anchetă va fi dusă mai departe: „Vom negocia cu și mai multă energie acorduri bilaterale pentru a împiedica alte state să predea militari americani către ICC. Vom interzice intrarea în Statele Unite a judecătorilor și procurorilor tribunalului. Vom sancționa fondurile lor în sistemul financiar american și-i vom urmări în sistemul penal american. Vom face același lucru pentru orice companie sau stat care ajută investigațiile ICC privitoare la americani. Vom lua notă dacă anumite țări vor coopera cu investigația ICC și ne vom aminti acest lucru atunci când discutăm despre asistența străină, asistența militară și cooperarea în domeniul intelligence”. De altfel, după discursul lui Bolton și președintele Trump a exprimat preocupările în legătură cu ICC în discursul său de la Adunarea Generală ONU: „În ceea ce privește America, ICC nu are jurisdicție, nu are legitimitate și nu are autoritate […], nu vom ceda suveranitatea Americii către o birocrație globală care nu este aleasă și nu răspunde”.

Mai poate fi menționat faptul că încă din luna mai a anului trecut, președintele Trump a anunțat retragerea SUA din înțelegerea multilaterala încheiată în iunie 2015 intre Iran, cei 5 membri permanenți ai consiliului de securitate, Germania și Uniunea Europeană (JCPOA), Iranul fiind de acord să accepte, în anumite limite, controlul programului său nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor internaționale. Ca urmare a acestor declarații, în iulie 2018, Iranul a Inițiat o acțiune împotriva Statelor Unite la Curtea Internațională de la Haga, invocând și o încălcare a tratatului bilateral cu America semnat in 1955. Răspunsul Statelor Unite a fost de a denunța tratatul bilateral care prevedea posibilitatea soluționării unor eventuale diferende bilaterale de către Curtea internațională de justiție.[28]

Iată și unele evoluții în ceea ce privește poziția Chinei față de dreptul internațional. În ultimii ani, în condițiile în care China, adăugând preocupărilor privind reforma internă, obiective de politică internațională, în mod evident, abordările în zona dreptului internațional au devenit mai numeroase, ieșind din stereotipul „celor 5 principii ale coexistenței pașnice”. Orientându-se și spre exterior, în special pe zona Asia-Pacific, dar și spre o redefinire a relațiilor cu celelalte mari puteri, China a construit o doctrină non-occidentală, îndreptată împotriva conceptelor și regulilor de drept internațional, dominate de occidentali. În lucrările chinezești este criticat eurocentrismul în dreptul internațional și în doctrina dreptului internațional. Este și o reacție determinată de frustrarea perioadei din timpul Războiului opiumului (1839 – 1842), care a generat ceea ce chinezii numesc „un secol de umilințe”. În această cheie trebuie citită reacția chineză în legătură cu arbitrajul referitor la Marea Chinei de Sud (2013-2016). În ceea ce privește Războiul opiumului și așa numitul „secol de umilințe”, se menționează faptul că aproximativ 500 de tratate inegale au fost încheiate în acel secol și că ele au atins substanțial drepturile suverane ale Chinei, fiind vorba de cedări sau concesionări de teritorii, deschiderea cu forța a unor porturi pentru comerț, impunerea extrateritorialității pentru străinii care locuiau în China. De aceea, cele „5 principii ale coexistenței pașnice” au reprezentat modul în care China a reacționat la dreptul internațional clasic, considerat a fi dominat de Occident. Deng Xiaoping a lansat ideea unei revigorări naționale (rejuvenation), în special care să se bazeze pe reforma economică și dezvoltare, având ca obiective cele „4 modernizări”. Există însă o evoluție interesantă, după discursul de la ultimul congres, al președintelui Xi Jinping, care stabilește obiective în plan extern până la orizontul anului 2050 și definește unele concepte pe care China a început să le folosească în relațiile sale internaționale.

Aș vrea să menționez faptul că, în iunie 2017, Rusia si China au adoptat o Declarație privind promovarea dreptului internațional „pentru a întări cooperarea lor în promovarea dreptului internațional și în stabilirea unei ordini internaționale juste și echitabile bazate pe dreptul internațional, punând accentul pe principiile dreptului internațional și criticând standardele duble din dreptul internațional, dominat de Occident”. Era un mod de a da un mesaj anti-hegemonic în afirmarea unui nou model de ordine internațională.

În ceea ce privește arbitrajul în legătură cu Marea Chinei de Sud, trebuie menționat faptul că China nu a recunoscut jurisdicția tribunalului arbitral, stabilită prin Convenția ONU privitoare la dreptul mării, considerând că esența acestui arbitraj este suveranitatea teritorială, ceea ce China nu putea accepta. Arbitrajul s-a derulat sprijinind cele mai multe dintre punctele de vedere exprimate de către Filipine în legătură cu chestiunea insulelor din zona respectivă. Este evident că a existat și există în continuare un conflict, având ca pretext aceste aspecte între China și Statele Unite, în condițiile în care Statele Unite au lansat în 2012 o strategie „Asia-Pacific Rebalance” îndreptată împotriva pericolului reprezentat de „expansiunea Chinei”. Este clar că, în niciun caz, China nu va recunoaște sau pune în aplicare decizia arbitrală. Astfel, Marea Chinei de Sud a intrat într-o nouă fază de jocuri politice între marile puteri și rivalități geopolitice, în special între SUA și China. Și în acest caz, dreptul internațional a fost subordonat politicii internaționale.[29]

Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologiilor și inventarea internetului au generat avantaje, dar, ulterior, și dezavantaje pentru interesele marilor puteri. O problemă interesantă este aceea a spionajului cibernetic. Iată, spre exemplu, anumiți viruși cibernetici creați sau a căror geneză a fost sprijinită de unele state au pus în discuție realitatea unor conflicte transnaționale bazate pe spionajul cibernetic. In cazul așa numitului virus Stuxnet, scopul său a fost acela de a submina programul nuclear iranian, el reușind să scoată temporar din funcțiune între 1000 și 5000 de centrifuge care erau utilizate pentru purificarea uraniului. Avem aici o problemă mai amplă, aceea a definirii sintagmei „folosirea forței” și, mai ales, a actelor care au fost definite ca agresiune. Pot exista supoziții în legătură cu cine este în spatele unor astfel de viruși, dar este dificil de stabilit acest lucru, chiar dacă puține state au o astfel de capabilitate. Cred că este interesantă definiția pe care a propus-o Michael Schmitt: sintagma „folosirea forței” acoperă recurgerea la forță armată de către un stat, această forță fiind realizată de către militari. Forța armată include forță cinetică – aruncarea bombelor, utilizarea artileriei ș.a.m.d. Dar ar fi nerațional să nu luăm în considerare faptul că și alte modalități de utilizare a forței necinetice, cum ar fi armele biologice sau cele radiologice pot fi incluse în această categorie. De aceea, operațiunile cibernetice care au drept rezultat direct prejudicii fizice/ vătămarea persoanei sau a unor obiecte tangibile, pot fi asimilate cu formula clasică de utilizare a forței. Spre exemplu, cele care au ca țintă sistemul de control al traficului aerian sau sistemul care controlează un baraj pentru acumulare de apă. Revenind la spionajul cibernetic si reglementarea internațională, apare o întrebare simplă: este spionajul cibernetic diferit de spionajul tradițional? Sunt menționate în doctrina si virusurile cibernetice având denumirea de Flame și Gauss. Flame, de exemplu, a fost conceput pentru a monitoriza rețele de computer și pentru a trimite înapoi informații celor care l-au creat. El poate să activeze microfoanele și camerele de luat vederi ale computerelor, poate să ia imagini de pe ecran, să extragă informația din imagini, sa trimită și să primească informații prin tehnologia fără fir Bluetooth. Virusul Gauss a fost creat pentru a accesa cel puțin 2500 de computere, cele mai multe din Liban. Ideea era de a obține acces la conturi, activități bancare ș.a.m.d. Se menționează faptul că în sistemul actual de telecomunicații sunt introduși așa numiții cai troieni gata să fie activați la comandă. În aceste condiții, se întreabă specialiștii, am putea să avem un  Pearl Harbour Cibernetic, o catastrofă determinată de un astfel de atac?

Pentru noi, întrebarea este, însă, dacă utilizarea unor viruși de genul Flame sau Gauss reprezintă o violare a dreptului internațional și dacă da, cine poartă răspunderea. Totuși, în majoritatea opiniilor se consideră că ar fi vorba, mai curând, în aceste cazuri, de acțiuni  cu finalitate economica. Dar dacă astfel de acțiuni ar determina rezultate asemănătoare celor determinate de forța armată, atunci există argumente pentru a considera că astfel de acțiuni ar trebui tratate ca forme ale atacurilor armate. Problema cea mai delicată, însă, în legătură cu dezvoltările cibernetice și comunicațiile online este legată de apariția si dezvoltarea terorismului. În plus, se poate vorbi de ceea ce unii considera „noul terorism” bazat pe acest tip de activități. Unele state au propus elaborarea unei convenții internaționale în acest domeniu, dar evident, o astfel de convenție ar presupune anumite restricții privind utilizarea internetului. Este interesant că, în acest moment, Statele Unite sunt împotriva unei astfel de convenții în timp ce Rusia este în favoarea ei.[30]

Este deci dreptul internațional în criză?

„Se spune că vrem să ne conducem după dreptul internațional și cu toate acestea, lumea rămâne un martor pasiv la încălcările repetate ale acestuia.” Astfel gândea Nicolae Titulescu acum 82 de ani și cred că afirmația lui rămâne valabilă și astăzi. Într-adevăr, importanța, rolul, funcțiile, înseși principiile și concepțiile, chiar și viitorul dreptului internațional sunt supuse – mai mult ca oricând – presiunii unor factori de influență non-legală care au tendința să evite, să ignore sau să subordoneze dreptul internațional unor interese politice particulare.

Din punctul meu de vedere, dreptul internațional ar trebui să fie „paznicul” ordinii publice internaționale, evitând anarhia în relațiile internaționale. Acest lucru nu pare să se întâmple.

Mai avem nevoie de dreptul internațional? Cred că răspunsul este „da”! Chiar dacă societatea internațională este încă departe de supremația dreptului internațional (rule of International Law), similară supremației dreptului din cadrul statelor democratice, obiectivul atingerii supremației dreptului internațional în interiorul societății internaționale ar trebui să constituie un ideal și o sarcină care să fie îndeplinită, indiferent de piedici.

Între „dreptul forței” și „forța dreptului”, alegerea noastră trebuie să fie ne-echivocă în favoarea „forței dreptului”.

 

 

 

[1]vezi, între altele, A. Năstase, Destinul contemporan al dreptului internațional, Reflecții dintr-o perspectivă europeană, București, Univ. Nicolae Titulescu, 2004; A. Năstase, Creșterea și descreșterea dreptului internațional, Revista de drept public, 2015, nr. 4, p 17-27; A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public, ed. 9, Ed. C.H.Beck, București, 2018, p.1.

[2]vezi B. Aurescu, Noua suveranitate între realitate juridică și necesitate politică în sistemul internațional contemporan, Ed. All Beck, București, 2003, p.7 și urm.Pentru conceptul de „suveranitate divizată”, vezi G.Arangio-Ruiz, The United Nations Declaration on Friendly Relations and the System of the Sources of lnternational Law, Sijthoff, 1979, p.269 și urm.

[3]”Contemporanul, în prezent globalul sistem westphalian – denumit, colocvial, comunitatea mondială – a perseverat pentru a diminua caracterul anarhic al lumii cu ajutorul unei rețele extinse de structuri internaționale de legi și organizații menite să faciliteze comerțul liber și un sistem financiar internațional stabil, să stabilească principii general acceptate pentru soluționarea disputelor internaționale și să delimiteze cadrul desfășurării războaielor, atunci când acestea apar. Acest sistem de state include acum fiecare cultură și regiune”. (H.Kissinger, World Order, Penguin Press, New York, 2014, p.7).

[4]H.Kissinger, idem, p.363.

[5]vezi R.Falk, Revitalizing lnternational Law, 1989, p.91-93.

[6]vezi A.Năstase, România după Malta, vol.1, FET, Bucureşti, 2006, p.26-27.

[7]vezi şi O.Schachter, The Nature and Reality of lnternational law, în vol. ,,lnternational Law in Theory and Practice”, Martinus Nijhoff, 1991, p.2-17.

[8]Cu toate acestea, în perioada de ”destindere”, de la sfârșitul anilor ’60, se afirmă abordarea tratamentului diferențiat față de statele din Europa de Est. ”Trebuie deci să reafirmăm interesul nostru pentru independența anumitor state, cum ar fi Iugoslavia sau România; în același timp, trebuie să evităm să fim acuzați de a favoriza împărțirea lumii în sfere de influență exclusivă” (Z. Brzezinski, lllusions dans l’equilibre des puissances, L’Herve, Paris, 1976, p.89).

[9]”Această utilizare partizană a dreptului internațional (sau, mai precis, a autorității internaționale pretins legale) evident, în situațiile de folosire a forței, este consecința inevitabilă a instituției suveranității de stat. După cum au remarcat juriști internaționali, poate cel mai elocvent în scrierile lui Emerich de Vattel (1714-1769), dreptul internațional este, în ultimă instanță, un sistem de auto-ajutor în care acțiunile întreprinse pentru salvarea proprie, inclusiv menținerea unui echilibru al puterii în viața politică internațională, este un pretext legal adecvat pentru recurgerea la actul de forță non-defensivă… în ordinea noastră mondială descentralizată din prezent, lupta pentru a accepta constrângerile dreptului internațional atunci când aceste constrângeri contravin intereselor naționale vitale auto-definite este în mare măsură într-un stadiu primitiv de dezvoltare, mai ales atunci când este implicată o mare putere sau un stat care consideră că îi este amenințată securitatea”. (vezi „The Normative Challenge”, în B.H.Weston, R.A.Falk, A. D’Amato, lnternational Law and World Order, ed.2, West Publishing Co., 1990, p.1137).

[10]Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, București, Ed. Politică, 1967, p.845-846.

[11]După război, statutul internațional al României fusese guvernat de faimosul petic de hârtie privind împărțirea sferelor de influență scris de Churchill la Yalta și aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990: România: Rusia – 90%, ceilalți – 10%; Grecia, Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia– 50 – 50%; Ungaria– 50 – 50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalți – 25%.

[12]Vlad F. Perju. ”Double Sovereignty in Europe? A critique of Habermas’s Defense of the Nation-State.” Texas International Law Journal 53, no.1 (2018): 39-75.

[13]vezi A. Năstase, B. Aurescu, Rolul strategic al dreptului internațional în societatea Internațională contemporană, în RRDI, nr. 1/2003, p.16.

[14]idem, p.18.

[15]Ibidem.

[16]vezi Rob Dickinson, Responsibility to Protect: Arab Spring Perspectives, 20 Buff. Hum. Rts. L. Rev. 91 (2014).

[17]vezi B. Aurescu, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, ed.2, București, Ed.C.H.Beck, 2013, p.342-343.

[18]vezi, pe larg, A. Năstase, Noțiunea de principiu în dreptul internațional, în voi. „Sistemul principiilor dreptului internațional”, București, Edit. Academiei, 1986, p.13-32.

[19]Meris Musanovic, ”Self – determination within the state – Referendum in Scotland”, From the SelectedWorks of Meris Musanovic, August 6, 2015,Available at: https://works.bepress.com/meris_musanovic/1/

[20]Emmanuelle Jouannet, A Century of French International Law Scholarship, 61 Me. L. Rev. 83 (2017).

[21]Construcția aceasta era, încă, ușor de susținut în condițiile în care eventuala tentație pentru război sau pentru agresiune se păstra în termeni clasici (vezi Pactul Briand – Kellogg – 1928, definiția agresiunii – 1933, definiția agresiunii – 1974) și pornea de la scenariul unui atac cu agresori de tip statal.

În mod evident, cele două războaie mondiale au repus în discuție relația dintre legitimitate și putere, tipurile de ordine globală, internațională sau regională.

După al doilea Război Mondial, sistemul internațional se baza, însă în opinia lui Z. Brzezinski, pe patru postulate majore: a.) o cooperare strânsă între SUA și o Europă unită; b.) crearea unui sistem anti-protecționist, liberal și auto-regulator; c.) ideea că URSS și lumea comunistă vor rămâne în afara acestui sistem; d.) presupunerea că țările mai puțin dezvoltate vor depinde în continuare de țările industrializate și le vor furniza materii prime. Toate aceste postulate au fost puse în discuție de evoluțiile ulterioare; (Z. Brzezinski, lllusions dans l’equillbre des puissances, L’Herve, Paris, 1976, p.106).

[22]Natsu Taylor Saito, Colonial Presumptions: The War on Terror and the Roots of American Exceptionalism, 1 Geo. J. L. Mod. Crit. Race Persp. 67 (2008).

[23]Michael A. Newton, The Law of War in the War Against Terrorism, 9 Loyola University Chicago International Law Review. 1 (2011)Available at: https://scholarship.law.vanderbilt.edu.faculty-publications/643

[24]Vezi, pe larg, A. Năstase, Destinul contemporan al dreptului internațional. Reflecții într-o perspectivă contemporană, Universitatea „Nicolae Titulescu”, RAMO, 2004.

[25]vezi, pe larg, A.Năstase, ,,Kosovo și implicațiile sale internaționale pentru stabilitatea din vecinătatea UE și a NATO. o perspectivă românească”, conferință la Centrul de studii internaționale, Cambridge, 23 mai 2008.

[26]Joel P. Trachtman, ”The Obsolescence of Customary International Law”, Tufts University, From the SelectedWorks of Joel P. Trachtman, October 14, 2014, Available at: https://works.bepress.com/joel_trachtman/5/

[27]Scoville, Ryan M. (2017) ”International Law in National Schools,” Indiana Law Journal: Vol. 92 : Iss.4, Article 4. Available at: https://www.repository.law.indiana.edu/ilj/vol92/iss4/4

[28]vezi, pe larg, Galbraith, Jean, ”Contemporary Practice of the United States Relating to International Law (113:1 Am J Int’l L)” (2019). Faculty Scholarship at Penn Law. 2037,https://sholaship.law.upenn.edu/faculty_scholarship/2037

[29]Zuo, Anlei (2018) ”China’s Approaches to the Western-dominated International Law: A Historical Perspective from the Opium War to the South China Sea Arbitration Case,”University of Baltimore Journal of International Law: Vol. 6 : Iss. 1, Article 3.Available at: https://scholarworks.law.ubalt.edu/ubjil/vol6/iss1/3

[30]John F. Murphy, ”Cyber War and International Law: Does the International Legal Process Constitute a Threat to U.S. Vital Interests?”, International Law Studies published since 1895, U.S. Naval War College, Vol. 89, Int’l L. Stud. 309 (2013).