„7. Guvernarea – punct de plecare și rezultate la final

Imediat după votul din Parlament, din decembrie 2000, am mers la sediul Guvernului unde m-am întâlnit cu fostul premier, Mugur Isărescu. Am discutat aproximativ o oră despre unele dosare economice și politice în derulare. A fost o întâlnire civilizată. Am dorit însă și fixarea condițiilor de „predare-primire” a mandatului noului guvern.59  De aceea, în baza unor acte normative, s-a realizat Cartea Albă a guvernării, cuprinzând studiul „Starea economico-socială a României” în anul 2000. Lucrarea a fost realizată pe baza datelor oficiale, cu rigoare științifică, de profesorul Florin Georgescu.60

Ea a fost prezentată și într-o conferință de presă, în 3 mai 2001. În finalul lucrării sunt prezentate și câteva învățăminte desprinse din guvernarea 1997-2000.61

Formarea guvernului a fost discutată însă în partid încă înainte de alegerile din 2000. Aveam și avantajul departamentelor de la partid, dar și al unei activități intense, în opoziție, în comisiile de specialitate ale Parlamentului. În acest fel am avut posibilitatea de a-mi alege „echipa”.

Miniștrii erau, în majoritatea lor, persoane pe care le alesesem, în timp, și pe care le-am propus colegilor de partid. Unele dintre propuneri au venit natural, altele au fost oarecum „exotice”. Spre exemplu Mircea Geoană și Mihai Tănăsescu – pe care i-am întâlnit în SUA, cu ocazia unor vizite, în anul 2000 – și cărora le-am propus să facă parte din cabinet. La fel s-a întâmplat cu Ioan Rus și cu Ilie Sârbu, cu Vasile Pușcaș sau cu Vasile Dâncu. Au fost și alte propuneri de miniștri care știam că vor fi acceptate cu ușurință de președintele Iliescu. Trebuie să recunosc însă că nu am avut dificultăți din partea lui Ion Iliescu în ceea ce privește formarea echipei guvernamentale.

În ianuarie 2001, Thierry de Montbrial povestește în jurnalul său despre noul guvern:

„Echipa lui Năstase are profesionalism, e tânără și energică. Este noua generație care vine la putere. Nimic comun cu începutul anilor ’90. Suntem foarte departe de neocomunismul pe care–l  denunțau comentatorii ignoranți din Occident. Am impresia că aceşti oameni înțeleg bine ceea ce trebuie făcut (Iliescu, în ceea ce-l priveşte, rămâne prudent limitându-se la generalități — în aceasta se aseamănă cu Mitterrand — şi nu ezită să se declare „socialist”), dar ei înțeleg că spațiul lor de manevră este îngust: să nu faci nimic înseamnă să duci țara de râpă; să acționezi prea brutal înseamnă să scoți poporul în stradă”.62

În anul 2000, am preluat țara cu o pierdere de 3,4 miliarde de dolari față de anul 1996 şi am adus-o, în cei patru ani, la un plus de 7,6 miliarde de dolari în ceea ce privește Produsul Intern Brut.

Numărul  şomerilor  s-a  redus  aproape  la jumătate  față  de  anul 2000,  rata  şomajului coborând de la 10,5% la 6%. Rata sărăciei a scăzut de la 36% în 2000 la 23% în 2004 – iar a sărăciei severe de la 13,8% la 7,9%.

Salariul minim net lunar era în anul 2000 de 28 dolari SUA; în 2004 a fost de 69 dolari. Salariul mediu net lunar era în anul 2000 de 95 dolari SUA; în 2004, el a fost de 174 dolari. Pensia medie de asigurări sociale de stat era în anul 2000 de 42 dolari SUA; în 2004 a fost de 74,8 dolari. Pensia medie a agricultorilor era în anul 2000 de 8,7 dolari SUA; în 2004, a fost de 23,5 dolari. Fiscalitatea pe forța de muncă a scăzut de la 60% în anul 2000, la 49,5% în 2004. Producția agricolă în 2004 a fost cu 32% mai mare decât în 2000.

Departe de a fi „populiste”, politicile pe care le-am susținut în domeniul protecției sociale s-au bazat pe patru principii fundamentale:

• pe perioada  tranziției  şi,  probabil  şi  după  ieşirea  din  tranziție,  societatea  românească produce polarizare şi inegalități, inclusiv inegalitate de şanse, prin mecanisme sociale şi economice „naturale”, care sunt produse atât de piață, cât şi de reformele coordonate guvernamental;
• aceste inegalități trebuie compensate prin politici guvernamentale de protecție socială,

care nu sunt nici paternaliste, nici îndreptate împotriva competiției  pe piață, ci sunt rectificative. Rostul lor este să compenseze injustiția socială pe care o produce tranziția;

• protecția socială şi, prin urmare, abordarea din perspectivă social-democrată a guvernării

şi a reformelor reprezintă o necesitate la fel de absolută, pe cât o reprezintă politicile de privatizare, de stratificare socială şi de creare şi funcționare normală a piețelor pentru construirea unei economii de piață funcționale;

• pe termen lung, cea mai bună protecție socială o oferă creşterea economică durabilă.63

Cine avea de pierdut în această nouă societate românească? În primul rând, cei care au fost tot timpul marginalizații societății, adică țăranii. Să nu uităm că atât industrializarea capitalistă din perioada interbelică, cât şi cea socialistă care i-a urmat s-au făcut cu prioritate pe seama  resurselor  financiare  obținute,  prin  intermediul  foarfecelor prețurilor,  din  rural  şi  pe seama țărănimii, care a avut de plătit cele mai mari costuri sociale ale tuturor tranzițiilor de până acum.

În consecință, când am preluat conducerea guvernului, eram conştient că preiau, de fapt, o situație extrem de dificilă, ale cărei principale caracteristici erau:64

• economie care, până atunci fusese în cădere liberă şi căreia guvernul Isărescu reuşise să îi asigure un minim de stabilitate doar întrucât părea că a atins „fundul gropii”;
• populație sărăcită şi în stare de semirevoltă, care nu mai avea încredere nici în guvernul central și, în niciun caz, în autoritățile locale;65
• comunitate de afaceri strâns legată de politică, asigurându-şi succesul economic parțial pe piață şi parțial prin accesul privilegiat la resursele publice;
• administrație centrală  deprofesionalizată  şi  o  administrație  locală  dispusă  să-şi  urmărească mai degrabă propriile interese şi să le slujească prioritar pe cele ale liderilor locali;
• conjunctură internațională defavorabilă, dublată de o lipsă cronică de încredere în capacitatea guvernelor româneşti de a gestiona reformele şi de a-şi respecta angajamentele;
• un sector bancar-financiar slab, aflat la apogeul unui lung şir de falimente frauduloase;
• privatizare blocată de lipsa de atracție a industriei româneşti pentru capitalul străin;
• mass-media ostilă şi o intelectualitate încremenită în ideologia şi lozincile primei perioade postrevoluționare. Să nu uităm că, spre sfârşitul guvernării CDR, personalități cu valoare simbolică ale intelectualității, după ce cochetaseră o vreme cu politica, se refugiaseră tocmai în instituțiile vechii tematici a luptei anticomuniste şi împotriva securității, precum CNSAS;
• lipsă acută de fonduri;
• corupție generalizată în administrație, dublată de lipsa cronică de personal competent atât în administrația centrală, cât şi, mai ales, în cea locală.

România  a  suferit  foarte  mult,  după  1989,  din  cauza  lipsei  de  performanță  economică. Deși evoluțiile politice au fost pozitive, deși reformele democratice au început să se impună, reforma economică nu a urmat același drum. Singura șansă, astfel, ca România să poată recupera decalajul care o separa de țările Uniunii Europene, a fost aceea a concentrării tuturor eforturilor către eficientizarea economiei. Pentru aceasta, a fost nevoie de voință politică, de performanță guvernamentală și de strategie.

În anii 2001-2004, economia românească a înregistrat o combinație excepțională de dezinflație, scădere a deficitului contului curent și creștere economică puternică. Fără îndoială, creșterea economică susținută din toată acea perioadă a condus la ameliorarea decalajelor față de țările dezvoltate, dar nu a fost nici pe departe suficientă.

Performanța economică, pe măsură ce s-a început adoptarea legislației europene, nu s-a putut realiza doar pe stoc sau prin mecanisme de centralizare. Apropierea de Uniunea Europeană a făcut ca succesul economic să fie unul real. Și trebuie evidențiat încă un aspect, care acum tinde să fie trecut în plan secund: creșterea economică era rezultatul unei strategii coerente a guvernului.

Rolul  guvernului  este  esențial,  iar  acesta  se  regăsește  și  în  țările  mai  avansate.  În  cazul României, politica economică a guvernului nu a fost ușor de susținut, mai ales în contextul problemelor tranziției, care a generat presiuni sociale majore.

Refacerea sistemului economic și relansarea din acei ani a venit imediat după o gravă depresie generată de guvernările anterioare. Ar trebui analizat mai profund care a fost rolul factorului politic în atingerea unor performanțe remarcabile precum cele din cei patru ani.

Trecute în revistă, aceste evoluții sunt, în principal, următoarele:

• Anii 2001-2004 au reprezentat perioada cea mai prosperă din punct de vedere economic, cu o creștere economică globală de peste 23% a PIB față de Creșterea a fost înregistrată în fiecare an, iar 2004 a adus și cea mai mare rată de creștere din Europa (8,4%).
• S-a început și rezolvarea uneia dintre cele mai grave probleme ale tranziției – inflația. Acei ani au însemnat perioada cu cea mai accelerată descreștere a ratei inflației: de la 41% în 2000, la 9,3% în 2004.
• Voința politică existentă atunci a impus o mai mare disciplină la votarea bugetului,oferind mediului de afaceri și întregii societăți o mai mare stabilitate. Astfel, s-a reușit aprobarea bugetului de stat, la termen, pentru prima dată după 1990, în fiecare dintre anii care au urmat: 2001-2004. Era vorba de bugete consecutive.

• Succesul economic intern s-a transmis și în relațiile externe. Astfel, s-a reușit finalizarea primului acord stand by cu FMI după 1990, în anul 2003 (ultimul fiind realizat în 1978). Relația cu FMI a fost pentru prima dată pusă pe baze normale, România reușind să demonstreze că poate să se țină de cuvânt. Din păcate, succesul de atunci nu a fost urmat, în guvernarea următoare, de o evoluție similară.

• Mediul economic privat s-a dezvoltat foarte mult și, poate cel mai important, guvernul a reușit să îi ofere garanții de predictibilitate fiscală. Astfel, au fost elaborate și adoptate Codul fiscal și Codul de procedură fiscală în 2003. Codul fiscal anterior al României fusese adoptat în 1941.

• România a folosit, pentru prima dată, bugetul de stat ca instrument de dezinflație (în acest fel, s-a mai rezolvat o problemă: deficitul bugetar a scăzut de la 4% din PIB în anul 2000, la 1,2% din PIB în 2004).

• Problemele concurențiale au început să fie rezolvate, iar reforma structurală a intrat în ultimii săi pași: era vorba de cele mai importante privatizări din perioada postdecembristă: Sidex, Petrom, Banca Agricolă. Toate reprezentau, de altfel, angajamente ferme ale guvernelor anterioare.

• După desființarea a peste 300.000 de IMM-uri între 1997-2000, guvernul a adoptat politici specifice fiscale și bugetare prin care, după 2001, s-au reînființat peste 400.000 de IMM-uri, creându-se și un milion de locuri de muncă noi. Numărul celor săraci a scăzut de la 8 milioane, în 2000, la 4 milioane în 2004.

• Imaginea României la nivel internațional a fost una mai bună, iar performanța economică a avut și rezultate concrete: a fost îmbunătățit riscul de țară de către agențiile internaționale  de  rating  până  la  calificativul  „investment  grade”  –  ceea  ce  înseamnă țară fără risc investițional, obținut în anul 2004.

• De asemenea, tot ca element de prestigiu, a fost obținut pentru prima dată calificativul

„High Case Scenario” de la Banca Mondială în Strategia de asistență a țării (Country Assistance Strategy). Efectul direct a fost obținerea unui miliard de dolari prin acest calificativ, pentru proiectele sociale și de infrastructură.

• Finalizarea anului 2004 cu un sold favorabil al contului trezoreriei statului, de un miliard de dolari, sumă ce a fost folosită de către guvernarea Alianței, după 2004, pentru acoperirea deficitelor sale bugetare! Dincolo de diverse comentarii posibile privind activitatea politică a guvernării PSD, performanța sa economică a fost, indiscutabil, una ridicată.

Practic, niciun alt guvern nu a putut să refacă starea economică a țării într-o manieră atât de categorică și într-un timp atât de scurt.

În acest fel, guvernul PSD a lăsat guvernului Alianței o „moștenire” pozitivă. Concluzia principală este aceea că este nevoie, în permanență, de strategie economică, de coerență și de voință politică. Fără acestea, un guvern nu numai că nu ajută economia țării să se consolideze, dar îi și pune piedici importante. Și cel mai grav lucru este că, în afară de problemele economice pe care le generează incompetența unui guvern, ea poate conduce la grave probleme sociale. Adică ajunge să contribuie la creșterea sărăciei și a polarizării sociale, în loc să ajute la creșterea bunăstării.

Imediat după formarea guvernului am decis, la nivelul partidului, o ofensivă intensă și în zona de politică externă, pentru a scoate România din ceea ce părea „indiferență” a Occidentului sau chiar izolare. Iată analiza Multimedia Political Communication în această chestiune:

„Strategia PSD în această direcție a urmat patru obiective.

În primul rând era vorba despre folosirea cât mai eficientă a unui cadou rămas sub pomul de Crăciun al fostei guvernări: preşedinția troicii din fruntea OSCE. Mircea Geoană se vede nevoit să preia, din primul moment, coordonarea unei structuri mult mai vaste decât Ministerul  român  de  Externe.  Era  momentul  în  care  organizația  europeană,  care  implica însă şi cele două puteri din America de Nord, era interesată mai ales de securizarea spațiului din fosta Iugoslavie, zonă cu problemele căreia diplomația noastră era familiară…

În al doilea rând, era declanşată o adevărată ofensivă diplomatică menită să introducă noua conducere a României în cele mai intime cabinete ale centrelor internaționale de decizie şi să o afişeze, fie şi la nivel ilustrativ, alături de mai marii momentului. Vârful de lance al acestei ofensive era Adrian Năstase. Ajutat de statutul de fost ministru de externe şi de cel de expert în drept internațional, premierul se mişca natural în acest spațiu care i se potrivea mai bine decât polemica politică internă. În esență, obiectivul a fost atins: noua putere avea capacitatea simbolică de a relua dialogul european şi transatlantic, demarat de predecesorii ei.

În al treilea rând, a avut loc un marş înverşunat de apropiere a partidului de legitimarea finală în plan internațional, prin pătrunderea în Internaționala Socialistă. Era un drum cu mai multe etape. Prima dintre ele e parcursă rapid: fuziunea cu PSDR-ul, de la care reuşeşte să  recupereze  numele,  dar  nu  şi  fotoliul  de  membru  în  Internațională.  Partidul  mai  are multă diplomație de desfăşurat până la o recunoaştere deplină a statutului său de structură social-democrată modernă, fără legătură cu trecutul comunist. Însă noul PSD îşi impune treptat imaginea de partid cu vocație unificatoare în spațiul aglomerat al stângii româneşti. Din acest moment, cu toată opoziția PD-ului, intrarea efectivă în organizația internațională devine numai o problemă de timp şi de etapizare birocratică.

În fine, Adrian Năstase ştie foarte bine că momentele de protocol la vârf sau simpla afişare a fotografiilor de familie cu liderii importanți ai momentului nu ajută prea mult într-o țară în care Occidentul a adus, după 1990, mai mult inspectori care oferă note proaste sau evaluări prudente. E nevoie de un rezultat concret, de un obiectiv declarat şi posibil de atins pe termen scurt. El se impune de la sine: eliminarea vizelor de intrare în spațiul Schengen”.66

În perioada 2000-2004 Parlamentul a desfăşurat cea mai substanțială activitate legislativă din perioada postdecembristă. Au fost promulgate peste 2.600 de legi, cu mult peste ceea ce s-a promulgat în cele trei legislaturi anterioare, respectiv 1.799 de legi.

În acea perioadă au fost adoptate majoritatea legilor care au asigurat suportul masiv al integrării europene a României, domeniu în care s-au adoptat peste 300 de legi, cât şi suportul legislativ al aderării la NATO, domeniu în care au fost adoptate aproximativ 100 de legi.

A fost fixat, de asemenea, cadrul normativ pentru promovarea drepturilor copilului și regimul juridic al adopțiilor, piața de capital, creditul agricol, achizițiile publice, codul muncii și multe altele. 67

Recent, Alin Teodorescu a povestit la un talk-show, la o televiziune, despre vizita premierului suedez Göran Persson la București, în primăvara anului 2004, pentru a contracara încercarea de blocare a negocierilor cu România și amânarea aderării noastre la UE. Este foarte adevărat, dar ar trebui amintit faptul că, în primul an al guvernării, la 24 iunie 2001, la București, a fost semnat Acordul româno-suedez prin care se prevedea achitarea, până la sfârșitul anului 2002, a sumei de 120 milioane dolari, eșalonat, în 4 rate, în contul „datoriei suedeze”.68

Acest acord fusese perfectat de către mine și Göran Persson, în cadrul unei vizite pe care o efectuasem la Stockholm, în aprilie 2001 și când am „negociat” scăderea pretențiilor suedeze de la 840 de milioane la 120 de milioane de dolari care urmau să fie plătiți de statul român în 4 tranșe până la sfârșitul anului 2002! Trebuie precizat că, fără rezolvarea „datoriei suedeze”, nu am fi putut încheia un acord cu FMI (eram în constituență cu Suedia) și nici să rezolvăm chestiunea vizelor (Suedia avea președinția UE).

E adevărat că nimeni nu m-a anchetat pentru această „economie” de 720 de milioane de dolari în „Trofeul Suedez”.69

Aș vrea să mai dau un exemplu despre legătura guvernare/partid, prin prisma legăturii cu sindicatele. Am avut discuții interminabile, la partid, în legătură cu situația de la Reșița. Am încercat să rezum această situație într-o conferință de presă, la Costinești, în august 2002:

„Situația de la Reşița este complicată prin faptul că privatizarea de acolo a fost catastrofală; contractul ca atare a fost catastrofal. El nu a stabilit clar condițiile de privatizare, clauzele postprivatizare şi am ajuns la o situație delicată în care, practic, cel care a cumpărat această societate, compania americană, considera că nu sunt întrunite condițiile pentru a reîncepe activitatea. Soluția într-o altă țară ar fi fost înscrierea societății în faliment. Societatea, cu cei 3000-5000 de muncitori a fost privatizată, patronul are sau nu are bani, fabrica se închidea pentru că el nu avea bani şi nu pornea, sau nu se înțelegeau, falimentul ar fi fost rezultatul – asta se întâmpla oriunde într-o economie de piață. Pentru că România nu este încă o țară capitalistă, este o țară în tranziție, noi am preluat dimensiunea socială a problemei – oraş mono-industrial, nu mai mergea nimic, oamenii nu aveau bani, nu puteau să-şi plătească întreținerea, erau dați afară din casă – şi am început să dăm nişte ajutoare sociale, pentru că acolo jocul era următorul: patronul nu le dădea cărțile de muncă şi, ca atare, ei nu puteau fi trecuți în şomaj – ca să putem să-i plătim de la şomaj. Asta era soluția normală, dar ei nu le dădeau cărțile de muncă. Nedându-le cărțile de muncă, ei ar fi trebuit să plece prin demisie, dar prin demisie nu ar mai fi avut dreptul la ajutor de şomaj.

Şi  atunci  am  inventat  acea  formulă,  care  intra  tot  în  programul  social.  Am  anunțat programul social, dar şi el este tot o parte a ajutorului social. Cum dăm la anumite familii în Valea Jiului, aşa dăm ajutoare sociale şi aici. Problema este dacă stabileam prin lege, prin Constituție că la întreprinderile de acest gen dăm nu salarii, ci ajutoare sociale în valoare de două milioane, trei milioane. Tot așa, la întreprinderile privatizate prost, pentru că, la un moment dat sindicatele, sau unii dintre liderii de sindicat, s-au înțeles cu o parte a direcției, cu o parte a FPS, cu o parte a nu ştiu cui şi au făcut o privatizare care nu merge, iar în momentul în care nu mai merge fabrica, ies muncitorii, blochează o stradă, atunci trebuie oare Guvernul să le dea, în loc de salarii, ajutoare sociale lunare până când, nu ştiu, vin chinezii şi fac acolo o altă fabrică?”70

Guvernarea PSD a fost considerată, de analişti şi de mediile internaționale, precum şi de o mare parte a electoratului, ca fiind cea mai performantă guvernare din toată perioada postcomunistă.

În numai patru ani, Guvernul PSD a reuşit să rezolve aproape toate problemele grave ale țării pe care le moştenise de la guvernarea PNțCD-PNL-PD. A redus inflația sub 10%, a obținut o creştere economică durabilă, a mărit consumul şi veniturile populației, a redus sărăcia la jumătate. În numai patru ani, a condus România în NATO şi în pragul semnării Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, a reintrodus economia românească pe piața internațională şi a declanşat cele mai mari proiecte de investiții şi construcții din întreaga perioadă. Cu toate acestea, sprijinul său electoral s-a menținut cu greu la nivelul celui din 2000. Niciodată până atunci nu s-au construit în România mai multe case; niciodată nu s-au cumpărat mai multe autoturisme, computere, telefoane mobile, bunuri de larg consum; niciodată nu s-a dezvoltat creditul de consum mai repede şi pe scară mai largă; niciodată nu a avut România mai mulți studenți  şi  mai  mulți  absolvenți  de  învățământ  superior,  niciodată,  după  1989,  nu  a  ajuns moneda națională să se aprecieze în raport cu monedele internaționale. Erau adevăruri care însă  nu  ajungeau  la  alegători.  PSD  a  obținut  cel  mai  important  vot  pozitiv  dintre  toate partidele aflate la putere în România. Acesta a fost marele avantaj al PSD, inclusiv prin comparație cu partidele care au urmat la guvernare.

Din păcate am acumulat, în timp, atribute negative de imagine, care au contribuit decisiv la conturarea dorinței de schimbare tot mai evidente, care a dominat agenda celei de-a doua părți a mandatului. Plec în această analiză inclusiv de la premisa că nu a fost evaluată corect, la  dimensiunile  şi  consecințele  ei,  opțiunea  electoratului  din  2000.  Nu  numai  meritele  şi gradul de atractivitate ale PSD (PDSR) au prevalat atunci în opțiunile alegătorilor, ci – mai ales – dorința de a sancționa sever guvernarea CDR-PD-UDMR.

În cei patru ani la putere, am făcut şi paşi greşiți, unul dintre ei fiind chiar opțiunea de a ne concentra aproape în mod exclusiv pe actul de guvernare. În tot acest timp, reforma şi modernizarea partidului, procese existente, nu au cunoscut ritmuri la fel de susținute precum actul  guvernării.  De  asemenea  –  în  opinia  mea, și  nu  numai  a mea  – ne-a  costat  percepția publică privind stilul şi conduita politică a partidului. Trebuie să recunosc faptul că PSD a fost, mult timp, perceput de o parte importantă a electoratului, ca un „rău necesar” şi nu ca o opțiune politică şi valorică dezirabilă. Această conduită politică a fost asociată cu atribute ca aroganță, ostentație, corupție, birocratizare, centralizare.

În plus efectele pozitive ale guvernării nu s-au distribuit uniform în societate. Deşi eram  conştienți  de  faptul  că  progresele  nu  sunt  încă  evidente  în  viața  cotidiană  a  tuturor oamenilor  –  sau  cel  puțin  nu  a  tuturor  categoriilor  sociale  româneşti  –  am  sperat  totuşi  că, printr-un efect de contagiune, românii vor deveni conştienți de evoluție şi vor aştepta răbdători ca „unda de creştere” să ajungă şi la ei. Evident, a fost o premisă naivă şi nerealistă. Cercetarea sociologică ne spunea că tocmai acele categorii sociale şi ocupaționale care au beneficiat cel mai mult de rezultatele pozitive ale guvernării PSD erau cele care au votat nu doar în favoarea Alianței PNL-PD, cât mai ales împotriva PSD. Tocmai oamenii pentru care guvernarea PSD a însemnat o mai mare prosperitate şi a generat noi oportunități au fost cei care au respins, prin votul lor, continuarea guvernării PSD. Un exemplu clar a fost cel al cetățenilor care au beneficiat de eliminarea vizelor, din 2002, şi care au ajuns să câştige mai mulți bani muncind în străinătate. Aceşti oameni au văzut lumea în schimbare şi şi-au maximizat aspirațiile. Efectul a fost transpunerea dorinței de schimbare din plan personal în plan general. Un alt tip de exemplu a fost cel al votanților dintr-un bloc ANL construit de guvernarea noastră. Printr-un sondaj, am aflat că, în acel bloc, peste 60% dintre locatari au votat împotriva noastră. Deşi  pentru acei oameni construirea unei case reprezenta o  performanță, era clar că au existat în alte zone contraperformanțe, care au acționat împotriva noastră (calitatea vieții, venituri etc.). Succesul economic şi internațional al guvernării PSD, dezvoltarea sectorului  privat  în  economie,  creşterea  veniturilor  şi  a  consumului,  facilitățile  de  circulație internațională şi de comerț internațional, stabilitatea monetară şi a cursului de schimb, liberalizarea  piețelor  şi  descentralizarea  administrativă,  toate  acestea  au  fost  benefice  în  primul rând pentru noua clasă mijlocie a societății româneşti, pentru întreprinzătorii mici şi mijlocii,  pentru  angajații  marilor  companii,  pentru  liber-profesionişti,  pentru  bugetarii  şi funcționarii cu studii superioare, pentru toți cei care s-au adaptat mai repede şi mai bine la noua economie de piață românească şi la un mod de trai mai apropiat de standardele societăților  dezvoltate occidentale.  Milioane de oameni au beneficiat de toate aceste rezultate bune ale guvernării PSD. Marea lor majoritate locuiau, lucreau şi votau în marile oraşe ale țării şi tocmai aici sprijinul electoral al PSD a fost mai redus şi, implicit, votul negativ la adresa PSD a fost mai puternic. Interesant a fost și faptul că marinarii de pe cele două fregate cumpărate din Marea Britanie și care beneficiaseră de diurnă, luni de zile, prin decizia pe care o luasem, au votat pentru Alianța D.A.!71

Este evident că am schimbat, prin intermediul guvernării, condițiile de viață ale populației, aspirațiile  şi  cerințele  acesteia.  Nu  am  știut  însă  să  schimbam  şi  mesajul  şi  stilul  nostru politic, pentru a răspunde acestor evoluții şi să găsim strategii prin care să ne adresăm noilor categorii de electorat, care, prin oportunitățile generate de o bună guvernare, devin mai tentate de soluții liberale.

Care  a  fost  percepția  românilor  în  legătură  cu  direcția  în  care  s-a  îndreptat  România? După cum arată Leonard Sultănescu, sondajele de opinie oferă, în general, răspunsuri contradictorii în ceea ce privește „direcția țării”. Întrebarea deja clasică privind direcția în care merge România reprezintă un indicator foarte bun cu privire la evaluarea stării generale de spirit. S-a observat, în 2004, un paradox, deoarece impresia generată de sondajele de opinie era infirmată de impresia lăsată de, spre exemplu, de analiza agendei media sau de o analiză a discursului politic din guvernarea PSD. „Sondajele de opinie definesc o stare de spirit pozitivă, în disonanță cu agresivitatea, conflictualismul şi negativismul derivat din discursul mediatic. Cine priveşte România anului 2004 din perspectiva sondajelor e mirat să vadă o evaluare bazată strict pe imagine. „Trebuie menționat că PSD și-a început guvernarea de la un moment relativ negativ. Schimbarea adusă în 2000 nu a fost neapărat percepută ca una în bine, ci mai degrabă ca evitarea unui rău mai mare (PRM). De asemenea, dezamăgirea produsă de guvernările CDR-USD-UDMR nu a fost compensată de un entuziasm de stânga. Ulterior, modul în care a fost  guvernată  țara  a  indus,  la  nivelul  acestui  indicator,  o  anumită  stabilizare  a  opiniilor  cu privire la direcție”.72

Se  poate  constata  totuși  că  în  noiembrie  2000  situația  era  catastrofală  –  doar  12%  din români considerau că direcția în care merge România este bună. În 2004, deci tot la sfârșit de mandat, procentul crescuse de trei ori și jumătate, la 42%. Practic, înaintea alegerilor din 2004, distanța dintre opiniile negative și cele pozitive s-a redus aproape de zero.

Direcția în care merge România (în sondaje 2000-2004)

În concluzie, vreau să afirm că, în opinia mea, în perioada 2001-2004, guvernul PSD a demonstrat că, în România, se poate:

• să existe creștere economică;
• să intrăm în structurile euroatlantice;
• să punem la punct programe și politici economice și sociale eficiente;
• să ne respectăm angajamentele față de partenerii

Și a mai dovedit ceva – că o societate în dezvoltare are nevoie de un stat puternic. Nu cred că, în România, o astfel de abordare ar fi în acord cu interesul național.

Într-o lucrare recentă, profesorul Paul Dobrescu analizează abordările neoliberale din SUA, inclusiv sub aspectul rolului statului în societate („small government”).

Este citat Ronald Reagan cu formula sa celebră: „Statul nu este soluția, statul este problema”.73

---

59. Era vorba de OUG 289/2000 pentru completarea Legii răspunderii ministeriale (115/1999) și HG 2/2001 referitoare la aprobarea setului de documente care consfințeau transferul actului de administrare a țării.

60. Florin Georgescu, Starea economico-socială a României în anul 2000, București, 2002. Cartea Albă a preluării guvernării în luna decembrie 2000 (publicată în aprilie 2002) a fost elaborată pe baza datelor statistice și financiar-contabile a informațiilor și documentelor prezentate,  în baza  Ordonanței de Urgență nr.  289/2000 a Guvernului și a Hotărârii nr. 2/2001 a Guvernului, de către ministere, alte instituții publice centrale, precum și de  către  autoritățile  publice  locale.  Cartea  Albă  –  a  cărei  inițiativă  mi-a  aparținut  –  s-a  dorit  a  constitui  un început pe calea asigurării transparenței și a informării cât mai complete și obiective a opiniei publice privind starea economico-socială a țării în momentele de schimbare, pe căi democratice, a Puterii politice în România. Din păcate, această inițiativă nu a fost continuată de guvernele care au urmat.

61. Ibidem, p.183-185. În document se arată, între altele, „că, în guvernarea din perioada 1996-2000, puterea de cumpărare a scăzut cu 20%, şomajul a crescut cu 20%, procesul de sărăcire s-a accentuat”.

62. Thierry de Montbrial, Jurnalul românesc, Ed. Rao, București, 2012, p.63: „Polul social-democrat care formează  guvernul  la  sfârşitul  lui  2000  este  o  majoritate  prezidențială  à  la  Chirac,  avant  la  lettre.  O  majoritate născută şi ea din confruntarea directă cu extremismul reprezentat de Corneliu Vadim Tudor, amicul lui Le Pen. Năstase poate fi forța, Iliescu e echilibrul, garanția că lucrurile nu vor scăpa de sub control, că excesele vor fi temperate, că aventurile nu vor fi posibile. Nu e un vot ideologic, nimeni nu s-a orientat după platforma electorală tipărită de PDSR. Dar nici nu e nevoie. Iliescu e el însuşi o platformă, e social-democrația românească în carne şi oase, uşor de perceput ca atare chiar şi de cei care nu ştiu nimic despre doctrine, dar care simt nevoia unui politician capabil să-i reprezinte simbolic pe cei mulți. Prin prezența lui pe scenă, politica pare mai puțin exclusivistă, cercul e mai puțin închis”. (Multimedia Political Communication, 2001, anul de miere al puterii, București, Regent House Printing & Publishing, 2003, p.1)

63. Vezi Adrian Năstase, Spre normalitate. Guvernarea reformelor. Reforma guvernării, Institutul Social-Democrat „Ovidiu Șincai”, București, 2004, p.41

64.  Vezi Adrian Năstase, Victoria normalității. Constituirea României Europene, Ed. MondoMedia, București, 2004, p.85-86

65. Legea privind venitul minim garantat (publicată în Monitorul Oficial 401/20 iulie 2001), a instituit dreptul cetățenilor fără venituri de a avea un venit minim garantat, asigurat prin acordarea unui ajutor social lunar (pentru o persoană 630.000 de lei, pentru familii, între 1.134.000 şi 2.331.000 lei, în funcție de numărul de membri), prin intermediul autorităților publice locale, în schimbul căruia cei în cauză vor efectua un anumit număr de ore de muncă în folosul comunității.

66. Multimedia Political Communication, 2001, anul de miere al puterii, vol.cit., p.2

67. În  perioada  2001-2004,  zeci  de  programe  sociale  au  îmbunătățit  standardul  de  viață  al  românilor.  Dintre aceste programe menționez: acordarea de ajutoare pentru  încălzirea locuinței, de care numai în iarna 2004 au beneficiat  peste  1,6  milioane  familii;  alocațiile  familiale  pentru  familiile  sărace  cu  copii  şi  pentru  familiile monoparentale prin care s-au redistribuit, în anul 2004, peste 4000 mld. lei către 1,1 milioane familii; acordarea gratuită a pachetelor de rechizite şcolare pentru copiii familiilor cu venituri reduse; garantarea venitului minim, de care au beneficiat, lunar, un număr mediu de 400.000 de familii; recorelarea – indexarea pensiilor, prin care s-a alimentat cu peste 1,5 mld. euro sistemul public de pensii, programul de locuințe sociale şi locuințe pentru tineri; acestuia i s-a adăugat un alt program, prin care statul a încurajat financiar economisirea în vederea construirii sau achiziționării unei locuințe; acordarea medicamentelor compensate cu 90% pentru pensionarii cu venituri mai mici de 6 milioane de lei pe lună, prin care s-a creat un mare orizont de aşteptare din partea tuturor celor  aflați  în  sistemul  de  asigurări  de  sănătate;  „bani  de  liceu”,  bursele  sociale  pentru  adolescenții  săraci,  dar capabili  de  performanță  școlară,  care  a  fost  conceput  pentru  garantarea  șanselor  egale,  indiferent  de  mediul  de proveniență al tinerilor. În legătură cu restituirea proprietăților aș menționa faptul că, în perioada 2001-2004, au fost emise, în total, un număr de 1.445.861 titluri de proprietate, reprezentând o medie anuală de 481.954 titluri (de peste 5 ori mai mare decât media anuală realizată în anii 1997-2000), astfel încât, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole a ajuns 99%. De asemenea, prin punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001, Guvernul  PSD  a  declanşat  cel  mai  amplu  proces  de  retrocedări  din  fostele  țări  comuniste;  dintr-un  total  de 210.000  notificări  s-au  soluționat  la  nivelul  întregii  țări,  prin  emiterea  de  decizii  administrative,  aproximativ 75.000 situații, respectiv, circa 35%. În perioada 2001-2004, am adoptat în domeniul culturii un cadru legislativ coerent  –  cu 40  de  legi  –  de la  patrimoniul  imobil  la  arheologie,  de  la  muzee  și  colecții  la  cultura  scrisă,  de  la biblioteci  și  audiovizual  la  dreptul  de  autor  și  cinematografie.  În  perioada  2001-2004  au  fost  înființate  Muzeul Național de Artă Contemporană, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Hărților şi al Cărții Vechi, Muzeul Vasile Grigore – pictor şi colecționar, Muzeul Național al Filateliei, Muzeul Portului Popular, Institutul Național pentru Studierea Exilului Românesc, Centrul Național de Cultură al Rromilor, Centrul Național al Dansului etc. pentru finanțarea cărora s-au utilizat  peste 500 miliarde  lei.  În acelaşi timp,  s-a înfăptuit prima  etapă  a  procesului  de descentralizare instituțională, prin trecerea a 17 instituții care se subordonau Ministerului Culturii şi Cultelor sub autoritatea consiliilor județene. De asemenea, s-a reușit restaurarea unor obiective de cea mai mare importanță pentru patrimoniul cultural național:  Ateneul Român – restaurat complet pentru prima oară în ultimii 100 de ani, Opera Națională şi Muzeul Național de Istorie din Bucureşti la care în ultimii 50 de ani nu se realizase nicio lucrare, edificiile în cauză fiind într-o reală situație de insecuritate; Muzeul Colecțiilor de Artă (Corpul A) care timp de mai bine de 20 de ani a fost lăsat în paragină, Complexul Sculptural Brâncuşi de la Târgu Jiu – complet restaurat după cele mai moderne tehnologii; Complexul Mănăstirii Probota; Muzeul Satului din Bucureşti – care a suferit  distrugeri  semnificative  în  mai  multe  rânduri;  rețeaua  bisericilor  de  lemn  din  Patrimoniul  Național UNESCO. Au fost sprijinite cultele pentru îmbunătățirea activității de protejare, conservare, restaurare şi valorificare a patrimoniului cultural național eclezial. Un efort substanțial a fost făcut pentru finanțarea construcției, reparațiilor şi reabilitării unui număr de aproape 250 lăcaşuri din țară şi străinătate,  aparținând tuturor cultelor recunoscute legal, cu deosebire pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru care s-au cheltuit în total în perioada 2001-2004 peste 1.000 miliarde lei, față de numai 500 miliarde în perioada guvernării anterioare.

68.  „La Palatul Victoria s-a produs operațiunea de predare-primire a guvernării. Fostul premier, Mugur Isărescu,

• predat noului premier, Adrian Năstase, nu mai puțin de 12 dosare voluminoase conținând: situația creditelor externe contractate (aflu că datoria externă a României la sfârşitul anului 2000 este de circa 9,6 miliarde dolari); blocajul financiar (care a ajuns la 165.000 miliarde lei – aproape cât un buget anual!); garanțiile de stat pentru creditele externe;  dosarele  integrării  în  Uniunea  Europeană;  structurile  birocratice  din  administrația  de  stat; problemele delicate ale datoriei României către Suedia (datorie acumulată an de an, începând cu anii 1930, în prezent trecând de 800 milioane dolari); documentele secrete ş.a. Cei doi premieri au demonstrat că şi în România se poate face o predare-primire a puterii într-o manieră civilizată. Să vedem cum va reacționa Cabinetul Năstase, abia instalat, când va începe să răsfoiască… realitatea”. (Viorel Sălăgean, Cartea cu evenimente. Primele 100 de zile ale Mileniului Trei, Ed. Penta Media, București, 2002, 11)

 

69. Iată ce a scris Viorel Sălăgean în aprilie 2001: „Să vedem cu ce impresii se va întoarce premierul Năstase din Suedia, unde, între altele, are de reparat «gafa secolului» făcută de unul dintre guvernele trecute. Nici mai mult,  nici mai puțin,  în timpul guvernului Victor Ciorbea,  România a  recunoscut cu «ochii închişi» valoarea, actualizată a unei datorii de 32 de milioane dolari, datând dinainte de-Al Doilea Război Mondial. La cât credeți că au fixat suedezii obligațiile actuale ale României? La fix 840 de milioane de dolari. Şi ministrul de finanțe român a semnat «ca primarul». Prostia se plăteşte întotdeauna. Dar acum, iată, o plătim în valută forte, cu sute de milioane de dolari!” (Viorel Sălăgean, vol.cit., p.392)

70.  Conferință de presă cu ocazia Seminarului pe tema activității externe și de relații internaționale a PSD, Costinești, 23 august 2002

71.  Îmi aduc  aminte de toate  acuzațiile la adresa Guvernului pe care l-am  condus pentru cumpărarea celor două fregate, în urmă cu 10 ani. Atunci erau „coșciuge plutitoare”. Acum sunt „mândrele noastre contribuții la lupta mondială împotriva vânzărilor de arme pentru Libia”. Sau contribuții la activitatea maritimă a NATO.

72. Vezi Leonard Sultănescu, art. cit., p.47

73. Paul Dobrescu, Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente, Ed. Comunicare.ro, 2013, p.43”