Dezbaterea de ieri despre politica externă americană, la mijlocul mandatului administratiei Trump, a fost foarte animată. M-am bucurat ca la ea au participat si multi tineri. Adaug astazi si un text al unui articol pe care l-am circulat pe flyer-ul evenimentului.
America’s Long Goodbye[1]
Adevărata criză a erei Trump
de Eliot A. Cohen
La urma urmei, 2018 nu a fost anul apocalipsei politicii externe a Statelor Unite. În mod normal, acesta nu ar fi un motiv de sărbătoare. Dar dată fiind anexietatea Președintelui Donald Trump și ceea ce administrația lui ar putea face – retragerea din NATO, începerea unui nou război cu Iranul sau cu Coreea de Nord – cred că ar trebui să fim recunoscători. De fapt, primii doi ani în funcție ai lui Trump au fost caracterizați de un surprinzător grad de stabilitate. Președintele s-a dovedit a fi așa cum mulți dintre criticii săi l-au tot acuzat: beligerant, arogant, nerăbdător, iresponsabil, leneș, temperamental și obsedat de sine. Totuși, în mod remarcabil, aceste defecte nu s-au translatat în dezastrele anticipate.
Însă, în ciuda calmului de suprafață al ultimilor doi ani, nu se poate spune că nu poate apărea o criză în politica externă americană, pentru care Trump ar fi atât simptomul cât și cauza. Președintele a prezentat un program de politică externă extrem de neinspirat, o viziune care nu creează încredere aliaților SUA, este disprețuitoare la adresa instituțiilor internaționale și indiferentă (dacă nu chiar ostilă) față de ordinea liberală internațională pe care Statele Unite au susținut-o timp de aproape opt decenii. Adevărata tragedie, însă, nu este că președintele promovează această viziune defectă, ci aceea că viziunea sa este pur și simplu o interpretare viciată a ceea ce pare a se contura drept noul consens atât la dreapta cât și la stânga eșichierului politic, și anume ideea că Statele Unite ar trebui să accepte un rol mai modest pe scena internațională.
Putem (și ar trebui) să sperăm că forțele care au exercitat constrângeri asupra lui Trump până acum vor continua să limiteze pagubele în perioada în care acesta va mai rămâne în funcție, însă presiunea ca Statele Unite să facă un pas înapoi în gestionarea afacerilor globale nu a început cu acest președinte și nici nu se va sfârși cu finalul mandatului său. Criza politicii externe americane în perioada de după Războiul Rece a început de mult timp și va dura dincolo de Trump.
A TRĂI PERICULOS
Deși ceea poate fi mai rău nu s-a întâmplat, politica externă a președintelui a fost bizară și, în anumite privințe, îngrijorătoare. În privința comerțului, administrația sa a aruncat în aer Tratatul NAFTA doar pentrru a-l înlocui cu Acordul SUA-Mexic-Canada, care include câteva prevederi mai favorabile fermierilor americani dar care, în cea mai mare parte, seamănă cu textul inițial. Ceea ce e mai preocupant este faptul că Trump a început un război comercial cu China în timp ce își intensifică nemulțumirile Statelor Unite față de furtul de proprietate intelectuală, totul în contextul unor confruntări agresive și din ce în ce mai numeroase dintre forțele militare chineze și flota americană din Marea Chinei de Sud. Aceste mișcări sunt riscante însă încă nu și-au produs efectul.
Diplomația lui Trump cu adversarii SUA a fost la fel de imprevizibilă, dar și în această privință pagubele au fost limitate până acum. În cazul Coreei de Nord, Trump a amenințat inițial că va elibera ”foc și furie”, pentru ca apoi să treacă la o atitudine care să calmeze regimul. A suspendat exercițiile militare comune SUA – Coreea de Sud, s-a întâlnit cu liderul nord-corean Kim Jong-un și a declarat, cu ocazia unei adunări publice din septembrie 2018, că el și Kim ”s-au îndrăgostit unul de celălălt”. (Aceste acțiuni nu par să aibă un efect real asupra programului nuclear nord-corean, totuși). În privința Iranului, Trump a anulat politica administrației Obama prin retragerea din acordul nuclear, în mai 2018, și prin impunerea de sancțiuni financiare Teheranului. În sfârșit, în ceea ce privește Rusia, guvernul acestei țări a continuat o politică de confruntare în ciuda retoricii amicale a președintelui american.
Relațiile Statelor Unite cu unii dintre aliații săi, în special cei europeni, au fost câteodată încordate, dar altele au rămas neschimbate. SUA s-au apropiat și mai mult de India și și-au întărit relațiile cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Guvernul israelian de dreapta al premierului Netanyahu este extrem de fericit cu administrația Trump care a mutat ambasada americană la Ierusalim și a tăiat finanțarea palestinienilor. Iar Japonia, al cărei prim-ministru, Shinzo Abe, a dezvoltat o relație amicală cu Trump, a reușit să evite, până acum, mânia președintelui.
Războaiele Statelor Unite au continuat și ele. Campania SUA împotriva talibanilor, în Afganistan, a ISIS, în Irak și Siria, și a mișcărilor islamiste, în Africa, continuă în același ritm, cu schimbări minore față de administrația Obama. În aprilie 2018, când a fost întrebat ce intenționează să facă în privința trupelor americane din Siria, Trump a spus: ”Vreau să ieșim!”, dar apoi și-a schimbat părerea și, astăzi, 2.000 de soldați americani rămân staționați în această țară, cu misiunea de a contracara influența iraniană.
Există un sens în spatele politicii externe a lui Trump (”America înainte de toate”) dar nu și un concept geopolitic – un plan sau un set de priorități bazate pe calcule și reflecție. Sub leadership-ul lui, Statele Unite au ales confruntarea nu doar cu China și Rusia, dar și cu aliați precum Canada, Mexicul și UE. Speranțele lui de a denucleariza Coreea de Nord și de a rezolva conflictul israelo-palestinian sunt, pentru mulți analiști, doar o himeră. Politica sa pare condusă de zvâcniri sporadice de beliegranță sau entuziasm, fără legătură cu vreun set de obiective coerente sau metode prin care acestea ar putea fi atinse. Și totuși, în multe chestiuni importante, adminsitrația Trump, așa imprevizibilă cum este, a păstrat politica externă americană mai mult sau mai puțin intactă.
CUM A RĂMAS TRUMP PE DRUMUL CEL BUN
Cum se explică această continuitate? Un motiv ar fi că Trump nu pare să fie prea atent, înțelege destul de puțin din modul de funcționare al guvernului federal și are tendința de a fi interesat mai mult de luptele politice interne. Surse din administrație au descris un tablou destul de credibil în această privință. Nu este, deci, surprinzător că cineva care, susțin unii, își ia informațiile în principal de la televizor nu poate pricepe complexitatea guvernului american.
Un alt aspect indubitabil este acela că Trump se confruntă cu o opoziție fără precedent în interiorul propriei administrații. Aceasta a crescut când Trump și-a înlocuit primii consilieri. Secretarul de stat Mike Pompeo și Consilierul pe probleme de securitate națională James Bolton sunt mult mai familiarizați cu Washington-ul decât predecesorii lor și mult mai experimentați în a-i spune președintelui ceea ce vrea să audă. Viziunile celor doi sunt apropiate de cele ale establishment-ului republican; au doar grijă să nu i le spună în față lui Trump. Ei urmează exemplul Secretarului Apărării James Mattis, care a evitat Casa Albă, a refuzat să-l contrazică pe președinte și, în liniște, a luptat pentru a obține o poziție de status quoîn absolut orice, de la numărul trupelor din Orientul Mijlociu până la angajamentul SUA în cadrul NATO. Conflictele interne ale administrației sunt cele mai vizibile în ceea ce privește politica față de Rusia: Trump îl felicită pe președintele rus Vladimir Putin pentru ca, mai apoi, să urmeze (mai mult sau mai puțin) linia dură promovată de subordonații săi.
O altă explicație pentru continuitatea administrației cu cele anterioare este că liderii străini, la fel ca și oficialii lui Trump, au învățat să-l manipuleze pe președinte. De exemplu, președintele polonez Andrzej Duda a propus stabilirea unei baze americane permanente în Polonia și denumirea acesteia drept ”Fortul Trump”, o sugestie seducătoare pentru președintele american căruia, lăsând la o parte criticile în privința NATO, îi place să-și pună numele pe clădiri. Președintele francez, Emmanuel Macron, l-a impresionat pe Trump invitându-l la diverse parade militare pe care acesta din urmă și le-ar dori și în Statele Unite. Iar președintele nord-coreean l-a flatat pe Trump scriindu-i calde epistole personale. Liderii femei, pe de altă parte – precum premierul Marii Britanii, Theresa May sau Cancelarul german Angela Merkel – relaționează greu cu un președinte care și-a făcut un cult din masculinitatea lui temperamentală dar deloc inteligentă.
Trump a beneficiat și de o continuare a îmbunătățirii situației economice din Statele Unite, fapt are a risipit în mare parte anexietatea pe care războaiele lui comerciale le-ar fi provocat. Luni și luni de creștere a bursei, rata scăzută a șomajului și creșterea economică nu doar că au distras atenția de la comportamentul imprevizibil al lui Trump, dar i-au dat președintelui și un leverage. Un președinte american suficient de agresiv poate oricând să impună Canadei și Mexicului termenii renegocierii NAFTA, date fiind dimensiunile celor trei economii. Iar acest lucru a fost și mai ușor, dată fiind prosperitatea actuală a Statelor Unite.
În sfârșit, Trump însuși poate că nu primește destul credit pentru circumspecția sa tactică. El este, dintr-un anume punct de vedere, puțin înclinat spre a-și asuma riscuri. A fost ezitant în privința folosirii forței militare și și-a exprimat dorința ca Statele Unite să se retragă nu doar din Siria, ci și din Afganistan și Irak. Deși a cochetat cu ideea unei intervenții militare în Venezuale, a fost convins rapid să renunțe la ea. Este limpede că nu dorește un război în Peninsula Coreeană; dacă e ceva ce-și dorește foarte mult, este să fie președintele care a pus capăt războiului coreean. Ca dezvoltator imobiliar a cărui carieră s-a bazat pe împrumuturi masive – plasând riscurile în sarcina altora – Trump a reușit să evite pericolele reale întreaga sa viață, ceea ce ar putea explica și refuzul de a vizita trupele americane din zonele de război.
O NOUĂ NORMALITATE?
Pagubele primilor doi ani de mandat al lui Trump au fost, din fericire și în ciuda tuturor previziunilor, mai puține decât se temeau cei mai mulți. Pe termen lung însă, influența sa nocivă își va pune amprenta. De exemplu, bufoneriile și retorica sa subminează credibilitatea Statelor Unite. Conform unui studiu al Pew Research Center, care a sondat repondenți din 25 de țări, comunitatea internațională are mai multă încredere nu doar în Macron și Merkel, dar și în Putin și în președintele chinez Xi Jinping. Administrația Trump a reușit să scadă, la un nivel surprinzător, sentimentul constanței SUA care s-a dovedit indispendabil în ordinea liberală de după cel de-al Doilea Război Mondial. Efectele acestei pierderi de credibilitate nu se văd acum, dar ele pot deveni periculoase în cazul unei crize – când, de exemplu, aliații SUA nu vor mai asigura susținere sau, mai rău, vor alege să acomodeze interesele unor puteri rivale precum China sau Rusia.
Mai sunt și alte pericole. Dacă investigația procurorului special Robert Mueller privind o posibilă conivență între campania lui Trump și Rusia se încheie cu o acuzație credibilă împotriva președintelui sau a unuia dintre membrii familiei sale, acest lucru va genera o criză internă ale cărei efecte vor reverbera și în politica externă. Mai există și incertitudinile lumii actuale – atacuri teroriste, escaladări militare, teste nucleare ș.a. Astfel de incidente au mai surprins președinți în trecut și ar mai putea surprinde în viitor. Acțiunile lui Trump nu sunt o garanție pentru rezultate viitoare.
Și totuși, chiar dacă administrația Trump nu este lovită de crize internaționale sau de un scandal intern devastator, președinția sa nu anticipează nimic bun pentru politica externă americană – pentru motive care țin mai puțin de ceea ce anume el face, cât de ceea ce reprezintă el. În spatele haosului zilnic din interiorul administrației se află o viziune mai mult sau mai puțin unită. Trump a sintetizat succint această viziune asupra lumii în discursul său din septembrie 2018 în fața Adunării Generale a ONU, când a chemat lumea să ”aleagă un viitor al patriotismului, al prosperității și al mândriei”. Patriotism pe care îl contrapune guvernanței globale, prosperitate pe care o contrapune înțelegerilor care defavorizează Statele Unite, și mândrie națională pe care o contrapune viziunii universaliste a umanității.
Ceea ce este cel mai periculos în viziunea lui Trump asupra lumii, nu sunt elementele de incoerență sau impredictibilitate, ci tocmai cele coerente și previzibile – a căror fascinație nu se limitează la președinte și susținătorii săi populiști. Este adevărat, în multe privințe viziunea lui nu diferă de cea a predecesorilor săi. Trump crede, ca și Barack Obama, că majoritatea intervențiilor americane în regiuni ale lumii au fost costisitoare și stupide și că Statele Unite ar trebui să se concentreze pe construirea națiunii acasă. Deși administrația Obama avea o abordare mai diplomatică decât cea de astăzi, accentul său pe ”asistența din culise” a permis actualul dezastru din Siria. De asemenea, același Obama a practicat propria formă de reducere a costurilor, evidentă în decizia de a întârzia securizarea Acordului Trans-Pacific până când era deja prea târziu.
Asta înseamnă că pretenția lui Trump de a pune ”America înainte de toate” nu este doar o greșeală a unui debutant în politica externă, ci expresia a ceva mai profund și mai conceptual: o permanentă depărtare, în rândul liderilor americani, de la concepția domionantă a politicii externe americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Cu un alt personaj și cu o articulare mai inteligentă, viziunea de politică externă a lui Trump ar putea deveni o doctrină – una în care Statele Unite sunt pur și simplu o putere între altele. Din această perspectivă, Washington-ul ar trebui să-și urmărească propriile interese, să promoveze libertatea în interiorul lor și doar din când în când în altă parte a lumii, și să respingă din principiu organizațiile internaționale pe care generațiile precedente de lideri americani le-au construit cu atâta grijă.
MAREA GENERAȚIE
Este puțin probabil ca Trump să-și schimbe opiniile în timpul mandatului; el pare cu adevărat incapabil să o facă. Asta înseamnă că, în cel mai bun scenariu, Statele Unite trebuie să se aștepte la încă doi sau șase ani de ineficiență în care țara este haotică, lipsită de priorități, agresivă economic și indiferentă față de normele și instituțiile internaționale la crearea cărora a contribuit. Asta nu e nici pe departe atât de rău precum himera unui război nuclear anticipată de unii critici ai președintelui. Dar este suficient de îngrijorătoare.
Totuși, cel mai preocupant semn pentru viitor este că, deși Trump a înrăutățit aproape fiecare latură a politicii externe americane, nu este el singurul responsabil pentru comportamentul din ce în ce mai haotic, obtuz și egoist al Statelor Unite. El doar a accelerat un trend– acela al retragerii Washington-ului din responsabilitățile sale globale – care se manifesta deja la momentul învestirii sale și care va continua și după el, de vreme ce rădăcinile sale nu se află în evenimente politice din trecut, ci din pierderea memoriei vii a celui de-al Doilea Război Mondial, un eveniment istoric care a revoluționat politica externă americană și i-a stabilit cursul pentru secolul XX.
Generația de oameni de stat americani care au fixat reperele ordinii mondiale de după război învățase lecții grele. Din experiența cu Japonia imperială, cu Germania nazistă și, mai târziu, cu Uniunea Sovietică, ea a învățat că națiunile libere trebuie să lupte cu ideologiile și guvernele care se opun libertății individuale. Din Marea Criză și din naționalismul economic al anilor ’30 a învățat că politicile de a-ți îmbunătăți situația economică pe spinarea altor țări și concentrarea pe avantajul statului mai degrabă decât pe reguli sistemice, pot crea condițiile pentru înflorirea ideologiilor totalitariste. Și a mai învățat din haosul geopolitic al perioadei interbelice că ordinea securizează pacea, că Statele Unite trebuie să intervină și s-o garanteze printr-un set de alianțe permanente și instituții internaționale conduse de ele. Acestea poate nu vor favoriza mereu politicile americane, dar liderii SUA au recunoscut că, pe termen lung, vor favoriza interesele americane.
Acea generație a învățat lecțiile bune, dovadă faptul că pacea și prosperitatea durează de 70 de ani. Însă, în realitate, politica externă pe care a creat-o a fost un dușman al tradițiilor Statelor Unite dinainte de 1940, conform cărora țara era doar o putere comercială puțin interesată de politica puterilor globale, cu excepția situației în care își proteja și perpetua influența în emisfera occidentală. Eliberarea de aceste tradiții a necesitat experiența celor care trăiseră pe pielea lor Marea Criză și distrugerile războiului. Astăzi, aceste lecții nu mai reprezintă un adevăr trăit, ele sunt dogme obsolete. Cele mai multe elite ale politicii externe americane au uitat cum să pledeze în favoarea unei ordini globale care există de mai mult timp decât ei. Mulți dintre ei au uitat să și pledeze. Așa că atunci când Trump a venit și a strigat ”Să facem America măreață din nou!” și a cerut să știe de ce menținerea ordinii mondiale merita efortul și timpul Washington-ului, elitele n-au mai știut ce să răspundă.
LA REVEDERE CU TOATE ACESTEA
Mai presus de orice, generația care s-a maturizat în timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial avea o viscerală conștiință a cât de rea ar fi fost lumea dacă Statele Unite n-ar fi intervenit. A învățat lucrul ăsta în cel mai teribil mod cu putință, trecând printr-un război care a costat Statele Unite 400.000 de vieți și alte milioane din alte țări. Dispariția ei și a generațiilor educate de ea sunt factorul cel mai important al viitoarei politici externe americane.
Unul dintre semnele acestei schimbări s-a produs la 25 august 2018, când senatorul de Arizona John McCain a murit la vârsta de 81 de ani. McCain a fost un om construit din experiențele generației părinților săi, care l-au făcut nu doar să promoveze angajamentul american în lume, dar să și reprezinte neobosit Statele Unite în străinătate. Nu se cîștigă voturi vizitând zone de criză sau pledând pentru alianțe, și totuși McCain a fost neabătut în a face toate aceste lucruri. Nu există un succesor al lui în niciunul dintre cele două partide. Și nici vreun politician contemporan atât de ferm angajat în favoarea unei atitudini bipartizane în politica externă.
Inerția este o forță puternică, mai ales când e vorba de instituții. Și, pentru moment, continuă să limiteze eforturile lui Trump de a redefini sistemul internațional, transformându-l într-unul mai naționalist. Însă, după ce își va termina mandatul, nu se va mai putea reveni la consensul anilor ’90 care era susținut de oameni cu amintiri personale despre ce înseamnă lumea fără leadership-ul american. Iraționalul ”America first” de azi al dreptei poate fi foarte bine înlocuit cu un la fel de irațional ”America first” al stângii în 2020 sau 2024. Tendința este deja vizibilă.
Până la urmă, amândurora le-ar putea lua locul un ”America first” a unei populații epuizate. Această versiune ar putea fi marcată de mai multă moderație și o cantitate mare de blazare însă va reprezenta o întoarcere la mentalitatea de la finalul anilor 1930. Statele Unite ar avea relații comerciale cu restul lumii dar ar manifesta indiferență față de masacre sau chiar genocid, s-ar retrage psihologic, dacă nu și formal, din instituțiile internaționale și ar trăi cu convingerea că, atâta vreme sunt o putere militară, nicio altă țară nu le poate afecta libertățile sau interesele.
Această ultimă convingere, în special, s-a dovedit a fi neadevărată. Într-o oarecare măsură, interferența străină în procesul politic american s-a dovedit și ea neadevărată. Dar poate fi neadevărată și în alte moduri, poate mai violente, în cazul în care alte țări ajung să creadă că pot folosi forța și pot fi agresive fără a provoca o reacție americană. S-a mai întâmplat în trecut, când Statele Unite au evitat să se implice iar rezultatele nu au fost dintre cele mai fericite. Din păcate, cei care își vor mai aminti de ele vor dispărea în curând. Nu puteam decât spera, dar nu să ne și așteptăm, ca lecțiile dure pe care ei le-au învățat să nu piară o dată cu ei.
Activitatea Fundaţiei Europene Titulescu poate fi urmărită pe site-ul nostru (www.titulescu.eu), pe Facebook (www.facebook.com/FundatiaEuropeanaTitulescu), pe Twitter (twitter.com/FTitulescu), pe LinkedIn (Fundatia Europeana Titulescu) şi pe Google+ (Fundatia Titulescu).
Fundaţia Europeană Titulescu
Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1, Bucureşti, România; website: www.titulescu.eu; tel: 021 222 19 83; fax: 021 222 19 92; e-mail: fundatiatitulescu2013
[1]Sursa: https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/long-term-disaster-trump-foreign-policy
1. ,,Din Marea Criză și din naționalismul economic al anilor ’30 a învățat că politicile de a-ți îmbunătăți situația economică pe spinarea altor țări și concentrarea pe avantajul statului mai degrabă decât pe reguli sistemice, pot crea condițiile pentru înflorirea ideologiilor totalitariste. ”
Nu pare a fi corecta interpretarea, cred ca, dimpotriva, ,,New Deal”-ul a asigurat revigorarea natiunii americane dupa o criza profunda caracterizata prin egoism, decadență si inechitate sociala.
America si-a revenit pe baza unui parteneriat intre stat, companie si cetatean, care a stimulat munca si solidaritatea. DE ACEEA SUA A DEVENIT O FORTA, PENTRU CA SI-A VALORIFICAT EFICIENT RESURSELE INTERNE, in cele din urma capabila sa intervina decisiv si sa schimbe cursul Celui De-al Doilea Razboi Mondial. Pana la atacul de la Pearl Harbor, Statele Unite aplicau intocmai conceptul de izolationism tip ,,America First”, la care vrea sa revina, dinspre dreapta de aceasta data, Donald Trump. Diferenta consta ca abia acum se incearca imbunatatirea situatiei economice ,,pe spinarea altor țări „, inclusiv prin cererea insistenta ca povara costurilor protectiei militare sa fie suportate in tot mai mare masura de catre aliati, in timp ce America se sustrage ostentativ din cadrul de responsabilitati la constructia caruia a participat consistent in toata perioda postbelica.
……Abia dupa razboi a inceput adevarata expansiune economica si militara a SUA in lume ,,pe spinarea altor tari”, care a condus la metamorfozarea statului american intr-un fel de Goliat tot mai gurmand dispus sa traiasca pe datorie si care cu greu poate reveni la o viziune regionalista fara riscul propriei implozii.
Pe de alta parte, nu exista, pe termen lung, alta directie favorabila Statelor Unite, intr-o lume tot mai diversa si tot mai ostila fata de unilateralism. Din acest punct de vedere, conceptul – ideologie America First, desi este aplicat cu stangacie, agresivitate si dispret fata de restul lumii, ramane singura viziune strategica capabila sa mentina America o natiune puternica si in echilibru cu ceilalti, desigur, cu conditia ca perceptia asupra organizatiilor si tratatelor internationale sa se reapropie de filozofia armonica asupra lumii promovata de Nicolae Titulescu. Un mare naiv in epoca sa framantata de orgolii si interese meschine, dar un posibil deschizator peste timp al drumului catre pacea adevarata si stabila, cea a pacii natiunilor independente/suverane si dreptului international, diametral opusa fata de pacea globalismului atomizor in care individul nu conteaza iar corporatiile se misca neingradit in goana perpetua dupa profit si dominatie pe o piata cat mai extinsa.
In tot acest paienjenis cetos cu nenumarate variabile si necunoscute, se pare ca Romania isi pierde calea, alegand drumul presarat cu false nestemate al autodizolvarii. Nu exista oameni capabili, sau doritori sa se implice, pentru a bara aceasta nociva tendinta.
Si Adrian Nastase, poate si Mircea Geoana, au avut ocazia alegerilor istorice…banuiesc ca daca ar fi avut atunci intelepciunea din prezent (mai mult sau mai putin ca noi toti de altfel), altul ar fi fost (par)cursul Romaniei.
Steagurile false ale terorismului din Commonwealth: Discriminarea celor 50 de morti in atacul de la Christchurch. Fara doliu national? Haka anti-Guvern!
In Olanda, drapelele au fost coborate in berna dupa atacul armat din Utrecht, din urma cu doua zile, soldat cu trei morti. Anul trecut, steagurile au fost coborate in berna in SUA, timp de cinci zile, in memoria a 11 morti intr-un atac antisemit la Pittsburgh, Pennsylvania.
In mod revoltator, memoria celor 50 de morti islamici in atacul terorist din Christchurch, Noua Zeelanda, nu va fi cinstita prin doliu national. Pentru refuzarea de catre guvernul neozeelandez a acestui gest comemorativ, uman si normal in fiecare particica a sa, nu poate exista o alta motivatie decat cea rasista. Doar pentru ca mortii au fost islamici. Va fi o mare problema de sinceritate si credibilitate, nationala si internationala, pentru premierul Jacinda Ardern si stabilitatea politica a guvernului sau.
Lumea continua sa-si puna intrebari despre ce se intampla in Noua Zeelanda si Australia, care fac parte din Commonwealthul Britanic, despre cum a fost posibil ca planul si executia atacului australian terorist impotriva unor cetateni neozeelandezi sa fi mers ceas, ca unse. Daca nu cumva e vorba de un steag fals al terorismului, dupa modelele celor din Orientul Mijlociu, cu care un timp s-a intoxicat opinia publica.
Fata de aceste motive de preocupare, lumea vrea sa afle de ce Jacinda Ardern nu oficiaza un fundamental act comemorativ, de indoliere nationala, pentru moartea unor oameni nevinovati, care au fost ucisi doar pentru ca erau islamici si se rugau. Ce face Ardern in schimb? Gesticulatii politice futile, ca nu va pronunta niciodata numele atentatorului, ca acesta va suporta rigorile legii, ba chiar “salam aleikum”-ieste in limba araba… Dar acestea sunt chestiuni care ies din minte, nu din inima. Ele mai degraba abat atentia si emotia de la victime. Cel mai convingator indiciu despre ce se afla in inima lui Ardern ar fi fost doliul national.
Aproape de neintels, stupid chiar, premierul neozeelandez evoca “haka”, un strigat māori de razboi, impotriva unui ins despre care sustine ca ar fi comis “singur” atacul terorist. Totusi, un individ este prea mic pentru un razboi asa de mare. Un individ e doar un individ. Ar fi fost necesar si suficient ca cei carora li s-au pus la chipiuri patratele ale tablei de sah (mozaicuri) sa-si fi facut datoria. Unul dintre ei, macar unul sa fi intervenit si tragedia nu ar fi avut loc sau ar fi fost mult limitata. Fara doliu national pentru 5o de morti intr-o crima in masa terorista? Acesta este cel mai serios si indreptatit motiv de haka impotriva guvernului Jacinda Ardern!
„…Președintele a prezentat un program de politică externă extrem de neinspirat, o viziune care nu creează încredere aliaților SUA, este disprețuitoare la adresa instituțiilor internaționale și indiferentă (dacă nu chiar ostilă) față de ordinea liberală internațională pe care Statele Unite au susținut-o timp de aproape opt decenii…. ”
Ordinea internationala din cind in cind trebuie schimbata pasnic de cei puternici, asa cum a facut-o de exemplu China in ultimele decenii, picatura cu picatura….chinezeasca. Si Rusia a scos capul si a dat citeva cizme vecinilor sa ii trezeasca la noua ordine…regionala. E bine sa nu ajungem la razboaie – cel putin nu nucleare-mondiale – ca ea sa fi schimbata, asa ca prefer ca cineva sa incerce sa o schimbe. Da, unii actori cistiga, altii pierd din schimbarile propuse: vezi Siria si in general Orientul Mijlociu. Fiecare isi maximizeaza sansele si profitul, asta este realpolitik-ul.
Tefelistul soft, victima nevinovată
Ieri am umblat prin instituțiile statului cu hârțoage. Docomente. Am plâns cu lacrimi de necaz, nu înainte să le doresc moartea tuturor celor care au inventat birocrația, literele și cnp-ul. În fine, așteptând într-un loc, îmi semnalează un prieten un articol scris de o copchiliță, cică dorind să fie amuzantă, despre orașul ei natal Suceava, al meu prin adopție de douăzeci și nouă de ani. Zic, hai să văd. În momentele acelea s-a umflat orzul rău în mine și mi-am zis că o căsăpesc, tefelistă mică și ignorantă, când ajung acasă. Am recitit articolul și mi s-a făcut milă de ea, săraca… Model mai bun Millenial (nu mă întrebați de unde am învățat acest cuvânt nou, știți că eu mă scald în arhaisme cu drag!) nu există.
Șase lucruri vede, biata fată, mișto în toată Suceava! „Suceava e orașul unde oamenii beau de tineri, merg la biserică și urăsc să audă că sunt moldoveni. E locul în care nimeni și absolut nimeni nu spune „Sușiava” spre surprinderea tuturor oamenilor care nu-s de acolo, dar clar vei auzi destul de mult „oleacă”. Așa începe articolul, continuând cu îndoiala că i-ar fi plăcut dacă nu s-ar fi născut aici. Oleacă m-am enervat și eu – Ea știe despre orașul în care s-a născut, pe primul loc (!!!) că are o bere foarte bună, căci dânsa a gustat multe! Eu sunt mai aproape de cincizeci de ani decât de patruzeci, însă nu pot spune că am gustat chiar așa de multe feluri! Băutura – pe primul loc.
Mai avem așa:
înghețata Betty, care s-a vândut recent unei companii străine dar nu știe, Dedemanul, creat de doi frați șmecheri – cum se face oare să te dai cu curu’ de pământ să înființezi o afacere atât de mare, să creezi mii de locuri de muncă în toată țara și să vină o neghioabă și să te simplifice din trei silabe? Așa da, impertinență! Ce a conceput și ce a produs micuța tefelistă, înafară de blogul unde scrie, crezându-se amuzantă? Cică a fost modernizată Cetatea de Scaun… Modernizată!!! Și acolo e locul unde te duci „să combini” și să te joci din butoane la holograme.
Că primarul ne-a construit într-un an două „cinemauri” și un teatru, dar n-a catadicsit să ne facă și operă! Cinematografele există de dinainte să se nască dânsa, doar au fost renovate, Dom Polski e de când lumea acolo… Și totul îmbrăcat într-un aer de zeflemea. N-a auzit de Hanul Domnesc, unde poți să te umpli de suflet și să tragi viață și puteri din lucruri vechi, muncite greu cu mâna… Nu a fost la Muzeul de Istorie, cred că nici nu a auzit, loc unde poți să stai trei-patru zile doar să analizezi cu atenție exponatele și explicațiile. Nimic de Muzeul Satului de la Cetate, dar știa cârciuma de alături, unde se aduc miresele furate de la nunți… Și cunoaște locurile cele mai mișto unde se poate bea bere ieftin și primești GRATIS (obsesie generală a micului tefelist de azi – să i se dea degeaba!) un castron de alune sau alte porcăriuțe de ronțăit.
Universitatea noastră este „blăniță”! Nu vreți să vă spun la ce mă gândesc prima dată când aud cuvântul acesta! Biserici și mănăstiri prea multe – îți pică mâinile bătând cruci, orașul „popilor burtoși”! Orașul e depresiv, dar județul rupe! Așa să știți și nici măcar nu a adus aminte de Marginea, de femeile cu mâini de aur care țes, brodează, cos, închistrează ouă, creând opere de artă universale ce încap pe coaja unui singur ou… Nu, peisaje și nimic mai mult. Nu e rău cu peisajele, dar e atât de subțire. Babele care merg la mănăstiri doar caută să admire peisajul…
Am cotrobăit un pic prin articolele ei și am observat că are o obsesie pentru cifra șase: șase locuri unde să te distrezi, să bei (da, chiar, o mare preocupare pentru băutură!) moka, la ce școli să mergi dacă nu-ți dau părinții bani – nicio propunere/sugestie în legătură cu vreun job. Team-buildinguri multe – prin România și alte țări, multe altele, pe banii asociațiilor studențești, de unde or fi având ele bani… Bottom line, nu pare o fată rea, doar extrem de superficială, dezrădăcinată, lipsită de respect față de ideea de muncă, ridiculizând moldovenii, ea, cea plecată la București în căutarea „oportunităților”.
Vreți activități studențești? Ne putem amuza ajutând un centru de plasament pentru copii orfani, un fundraising, chestii mișto, din astea… Nici nu am înțeles ce facultate face și dacă au bibliotecă acolo. Eu lăsam copilul noaptea cu taică-su’ și stăteam în sala de lectură, altfel nu treceam sesiunea, era casa mea două-tei luni pe an.
Știți ce senzație mi-a creat fata aceasta? Ca unul plecat de la țară la oraș de mulți ani și, întorcându-se, este incomodat de gardul bunicii, de prispele cu cerdac, de scoarțele de lână, de oalele din prepeleac și de privata din grădină, care nu știu să fi ucis pe nimeni până la această oră. Nu răzbate nici urmă de legătură sentimentală cu baștina, niciun dor de miros de babca de la Suceava, de scrijele pe șparhat, de prune afumate în lozniță…
Săraci, bogați, deştepți, proşti, şcoliți, frumoşi sau urâți, strămoşii mei m-au scos din carnea lor şi eu nu pot decât să-i socot sfinți şi n-am voie să uit cine şi ce au fost. Nu ştiu cât de mândri sunt părinții fătucii acesteia, care se laudă că a băut atât de mult la anişorii ei, dar eu mă îngrijorez mult pentru băiatul meu, flăcău de însurat, care n-a apucat să se îmbete niciodată, n-a pus țigara în gură, este muncitor, econom şi responsabil ca un cap de familie… oare ce noroc o să aibă?
Dezrădăcinați, plecați în lume fără să lase fărâmituri drept urmă după care să se întoarcă acasă. Ei sunt cosmopoliți – se simt acasă peste tot… Da, șase lucruri care fac din Suceava un loc mișto.
https://www.vice.com/ro/article/xwmx7a/lucruri-care-fac-din-suceava-un-oras-misto?utm_source=vicefbrom&fbclid=IwAR3fmGn1R10DOqmT_a4g3N9QxuIa81xEjElOo9LFub
Analiza aceasta, are la bază poziția declarată anti-Trump a lui Elliot A. Cohen, semnatar al listei celor care formează așa zisa mișcare ”Never Trump” a unor republicani, președinți (tatăl și fiul Bush), guvernatori, membri și funcționari ai fostelor administrații republicane. Mulți dintre aceștia au susținut-o pe Hillary Clinton.
În mod evident, acest document are un rol propagandistic parti pris, deci departe de a analiza corect politica actuală a Statelor Unite. Este o analiză în care politica americană este prezentată izolat față de contextul internațional.
Critica principiilor ”naționaliste” ale Administrației Trump pe care Cohen le contrapune globalizării, spune tot: ”Patriotism pe care îl contrapune guvernanței globale, prosperitate pe care o contrapune înțelegerilor care defavorizează Statele Unite, și mândrie națională pe care o contrapune viziunii universaliste a umanității.”
În seria de articole ”Haos american” (https://mipopescu.wordpress.com/5-politica/haosul-american/) – Pagina 2 – scrise în ajunul alegerilor americane vorbeam exact despre această posibilitate ca, în cazul victoriei lui Trump, o parte a estabishmentului republican să creeze o ramură dizidentă:
”În fața acestei posibilități (alegerea lui Trump n.a), „profesioniștii” establishmentului republican au decis să-l părăsească pe Donald Trump, candidatul „amator” popular, pentru a se concentra pe menținerea controlului asupra Camerei și Senatului.”
Tot acolo (Pagina 3), vorbind de haos internațional în politica externă, arătam că acesta este provocat de politica Administrației Obama și a incapabililor Secretari de Stat pe care i-a avut: Hillary Clinton și John Kerry.
Trump, încearcă să redresesze situația internațională și poziția Statelor Unite în vacuumul de leadership global, chiar dacă metodele sale nu plac unor ”aliați” cu pretenții prea mari pentru posibilitățile lor.
Va multumesc pentru postare. Mult succes in toate, domnule Prim Ministru!
De acord ca Trumpitza asta cam e ca un Donald Duck fara pene , versiune umanizata …
https://turntable.kagiso.io/images/maxresdefault_donald_image_funny.width-800.jpg
Speculant in anii reagseconomic, falit dator peste 600 mil $ la un moment dat, narcisit, extriivertit, de un prost gust desarvarsit, cabotin dotat cu un excesiv talent histrionic .. se pot zice multe rele ndespre el si TOATE adevarate. Un adevarat tzoparlan (lumberjack, redneck , ba chiar si hillbilly) pe care ti-l poti inchipui strecurandu-se noaptea intr-o viroaga sa distleze niste lumina de luna (moonshine) ca apoi soarelesail suprinda dormind cu alambicu strans la pept.. Pe langa asta ..precedentu locatar arata ca un domn … descins dintr-o aristicratica familie care de 300 de ani lpcuieste intr-un conac georgian …
Si victoriasaeste victoria „celor uitati”, a uratilor lumberjacks/rednecks/hillbillys … vinovati ca sunt conservatori (cam batuti in cap ce este drept cam prea!) care merg duminica la biserica.care nu voteste cu dimacratii si care totusi sunt descendentii celor careau rezxista cand ardea padurea din Argonnes, despre caregermnaii au zis ca sunt „caini iadului” si care in Pacific au facut de ras „fanatismul” japonez….
Si vioctira lui DERANJEAZA gasca democrat-obamist-hilariota ….
Piate dranjeaza ca „dreanjatul” asta a reusit sa nu se bage in beleau unei interventii militare majore …caci Donaldzicea „Hillary inseamna razboi” .
SDi a deranjat.. Nu va dau adresa .. dar pe un portal romanesc cu ocazia alegerii luiTrumpita au aprut comentarii care sugerau (cu bucurie !) asasinarea lui Donald .. Sugestii apartinamd unor filomuricani …
Ce a insemnat alegerea lui?
Pace. Nu a ajuns la confruntsre cu Iranul. Cu RPD Coreeana. Nici cu Rusia…
Insa s-a lovit de rezistenta inversunata a lui deep state .a.. acastogat alegerile dar , se pare, nu si puterea…
Bun ..un histrion acuzat de toate cele…
Insa cine este Eliot A. Cohen ? Din biografia sa extrag fraza esentiala In 1997, Cohen co-founded the Project for the New American Century (PNAC), which was a center for prominent neoconservatives.
Adicaasta „domn” minte cac svinea ca cand zice A fost ezitant în privința folosirii forței militare și și-a exprimat dorința ca Statele Unite să se retragă nu doar din Siria, ci și din Afganistan și Irak. Ca PNAC a fost,in 2003, cel putin favorabil razboilui din Irak! Razboiu’ de 6 biliarde $$$$$$ei … Cri8za din 2008 va spune ceva ?!!
Si mai varcit cac sabacika ca cand scrie Războaiele Statelor Unite au continuat și ele. Campania SUA împotriva talibanilor, în Afganistan, a ISIS, în Irak și Siria, și a mișcărilor islamiste, în Africa, continuă în același ritm, cu schimbări minore față de administrația Obama. Manarie ca in 1970 – Nixon , republican , acuzat de suporteri dimacrati ca nu pune capat razboiului din Vietna inceput de Johnson din partidu cu magaru’ .Si parca imi amimntesc ca Kilary Clintin a incepput ca grouppie a lui Goldwatter (si mie imi[lac armele dar alea civilizate gen Chief’s Special sau c96. Nu alea atomice! Asta e in legatura cu Barry)
Sa nu mai zic ca administratia lu’ Nobelu’ ptr Pace cu anticipatie este responsabila ptr Primavara Araba si deci macelu din Siria si ISIS/DAESH. Si sa nu zic implicarea idioata din UCraina care a dus la incurcatzeau cu Crimmea …
Ce voi a zice?Este Trump cum o fi insa Eliot A. Cohen il intrece cu MULT.
Il intrece ata de mult incat imi adfuce aminte de minciunile rusesti!
Marketing și duplicitate
MARȚI, 19 MARTIE 2019
Frumoasele mașini germane slujesc lăcomia unor grupuri de afaceri cu înclinații penale. Grupul Volkswagen, de pildă, “a minţit în mod repetat şi a înşelat investitorii, consumatorii şi autorităţile de reglementare, într-o schemă ilegală de vînzare a pretinselor vehicule diesel nepoluante şi a unor obligaţiuni corporative şi a altor tipuri de titluri în Statele Unite”. Grupul minte, fraudează, poluează și face miliarde pe toate celelalte continente. Într-un fel sau altul, restul giganților auto își clădesc profiturile în marja unei înșelătorii globale, acoperită cu PR-ul tehnologiei și al instinctelor de larg consum. Anchetele se sfîrșesc de obicei cu amenzi.
Marile corporații bancare ING, ABN, Raiffeisen, Société Générale spală bani rusești, trec pe sub lege sute de miliarde, sprijină evaziunea la scară planetară și beneficiază pentru acest pachet infracțional de un happy-end cu amenzi, care nu include pușcărie.
Multinaționale ca EADS și Microsoft mituiesc funcționari, escrochează statele prin comenzi fictive și, dacă e să ne referim la episoadele românești, dispar din anchetele penale cu sprijinul întregului aparat judiciar.
Marile corporații de IT, Google, Amazon, Facebook și altele, nu plătesc taxe ca toți muritorii, adică fac evaziune fiscală de magnitudinea seismului Tunguska și, în locul condamnării, primesc idolatria.
Fostul premier al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, a condus, vreme de 18 ani, al doilea paradis fiscal al Europei (după Elveția) și s-a opus, ani la rînd, legislației europene antievaziune. În traducere, a spălat pe față, sub nasul și cu acordul marilor puteri, banii corporațiilor planetare și ale guvernelor care, în declarații oficiale, tună și fulgeră împotriva fraudei și corupției. În urma acestei îndelungate activități infracționale, completată cu folosirea ilegală a serviciilor secrete împotriva adversarilor politici, Jean-Claude Juncker a fost instalat în fruntea Uniunii Europene. De acolo îi dojenește pe sălbaticii din Est ca un bunic dependent de băutură.
Exemple sînt nesfîrșite, fiindcă ele reprezintă regula pe care s-a clădit eficiența cinică a capitalului occidental. Lupta lui dialectică cu morala și cu dreptul a produs traume sociale din care au izbucnit revoluții. Discursul duplicitar al capitalului, dubla măsură pe care profitul a impus-o marilor democrații sînt rodul selecției naturale a istoriei. Sînt state, economii și națiuni care au putut, altele care încă nu pot. Politica marilor puteri a devenit sluga absolută a capitalului, în timp ce politica țărilor de la periferie a rămas un instrument de automutilare.
Între etica protestantă și spiritul capitalismului se cască azi o prăpastie care înghite cu totul națiunile slabe. Corporațiile multinaționale domină acest festin fiindcă reconfigurează discursul politic occidental în linia profitului. Colonialismul invocat de oamenii noștri politici e, de fapt, o stare naturală a puterii. E legitim, e justificat economic, e îngăduit politic. Dublul standard nu e neapărat impus de ei, ci e mai degrabă încurajat de noi. Ei sînt mai bine pregătiți și mai activi, noi refuzăm orice pregătire și dormim pe noi.
Distrugerea capitalului românesc, atît de invocata traumă a tranziției, nu e o boală a anilor ’90. E o agonie care continuă, e contemporană cu văicăreala de azi. România și-a făcut praf industriile nu pentru că au năvălit multinaționalele peste ea (măcar de s-ar fi întîmplat una ca asta), ci prin incompetență, lăcomie și furt. Mîna criminală e la interior, distrugerea e o marcă înregistrată a școlii politice românești.
Capitalul unei țări nu se rezumă, însă, la fabrici și bani. Adevărata rezervă de putere o reprezintă capitalul social, adică resursa umană împachetată în spiritul ei. Nu distrugerea capitalului industrial ne-a scos din jocul european, ci destrămarea capitalului social. România și-a împuținat populația și a pierdut pariul cu educația. Rezerva de inteligență a națiunii a migrat spre depozite externe, iar acest dezavantaj e resimțit mult mai intens decît evaporarea capitalului industrial.
Occidentul practică dublul standard cu noi fiindcă are cu cine. N-ar face-o dacă am fi doar săraci. O face fiindcă, pe deasupra, sîntem proști.
„S-a mai întâmplat în trecut, când Statele Unite au evitat să se implice iar rezultatele nu au fost dintre cele mai fericite. Din păcate, cei care își vor mai aminti de ele vor dispărea în curând.”
Dacă rezultatele alea au fost nefericite, alea în care SUA s-au băgat ca musca-n coor oare cum pot fi catalogate ?!
N-am citit demult nişte comentarii atât de acide !
https://www.stiridiaspora.ro/rare-bogdan-a-inceput-sa-planga-in-direct-asta-e-drama_415499.html
Donald Trump a apărut pe scena politică ca un politician atipic, aparent anti-sistem. În realitate, este vorba de un oligarh bine ancorat în establishment-ul financiar american prin care „sistemul” – confruntat cu lipsa de credibilitate a partidelor tradiţionale (Democraţi şi Republicani) – a încercat să-şi menţină controlul asupra unei societăţi nemulţumite şi înclinată să se lasă atrasă de opţiuni percepute ca anti-sistem. Votul pro-Trump a fost într-adevăr un vot anti-establishment, anti-Washington, numai că deja vulnerabil la manipularea celor care l-au adus la putere, supus în plus presiunii structurilor para-statale aflate sub influenţa adversarilor săi politici, Trump dă dovadă şi de lipsă de experienţă politică la nivel înalt, de unde impresia generală de incoerenţă.
Pentru că în afara direcţiilor fundamentale de politică internă enunţate în timpul campaniei prezidenţiale – dirijarea interesului şi a cheltuielilor către SUA, zona Americilor şi a Pacificului (neo-izolaţionism), precum şi limitarea imigraţiei clandestine – linii urmărite cu consecvenţă în ciuda ostilităţii unei părţi importante a clasei politice americane, a partenerilor comerciali tradiţionali şi a dificultăţilor legate de scăderea competivităţii economice a SUA, politica externă a lui Trump s-a caracterizat până acum prin instabilitate, chiar imprevizibilitate. De multe ori însă, măsurile sale de politică externă vizează tot politica internă, încercând să-şi apropie anumite lobby-uri (pro-israeliene, de armament, etc), astfel încât Washingtonul lasă impresia unei politici agresive care încalcă în mod frecvent cutumele diplomatice, ceea ce generează şi mai multă neîncredere.
Amin!
Dacă democrații au făcut atât de urât când Hillary a pierdut (destul de previzibil) în 2016, mă întreb ce vor fi în stare să facă după realegerea lui Trump în 2020?
S-ar putea face si un Referendum serios in Mai, si care sa aduca si oameni la urne.
Si ar fi potrivit sa se faca pe ambele maluri ale Prutului.
Intrebarea e simpla:
Doriti unirea cu Rep Moldova?
Simplu si la obiect.
Simultan sau la o data apropiata in Rep Moldova un Referendum similar.
Odata apele limpezite ne putem concentra energiile si investitiile (s-au bagat ceva bani pe acolo) pe alte subiecte.
Sunt curios ce partid va promova un NU la astfel de Referendum in Romania.
Deja Mutul a spus că suntem DOUĂ popoare. Atunci bine. Eu nu doresc nicio Reunire. Spre binele lor, al basarabenilor. Nu aşa, nu în condițiile UE. Ar fi fost sublim însă va rămâne o dragoste neîmplinită.