CAUZA NASTASE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Decizia de inadmisibilitate a Secţiei a III-a din 18 noiembrie 2014

Cererea nr. 80563/12

 

Neîncălcarea art. 3, art. 8, art. 5 par. 1 lit. a, art. 6 par. 1, art. 6 par. 3 lit. a și b, art. 6 par. 3 lit. d, art. 18, art. 7 din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 11 din Convenție combinat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

 

 1. Situaţia de fapt

Reclamantul este un fost prim-ministru, fost ministru al Afacerilor externe, fost deputat în Camera Deputaților și fost președinte al unui partid politic de guvernământ. El este, de asemenea, un fost profesor al Universității din București și fost membru al Baroului București.

În 2004, în timp ce era prim-ministru și președinte al partidului de guvernământ, el a candidat din partea unei alianțe politice la alegerile prezidențiale, în cadrul cărora a pierdut în al doilea tur de scrutin în fața președintelui în funcție al României.

A) Prima procedură penală declanșată împotriva reclamantului

În 7 februarie 2006, Direcția Națională Anticorupție (DNA) a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru mai multe infracțiuni de corupție.

Printr-un rechizitoriu din 13 noiembrie 2006, s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (Înalta Curte), fiind acuzat de mai multe infracțiuni de corupție, inclusiv că și-a folosit influența în calitate de prim-ministru și președinte al partidului politic la putere în scopul determinării anumitor persoane să finanțeze ilegal campania sa electorală pentru prezidențialele din 2004.

În urma unei excepții de neconstituționalitate ridicate de reclamant, Înalta Curte a constatat printr-o hotărâre din 18 octombrie 2007, iregularitatea începerii urmăririi penale, din cauza absenței avizului prealabil al Parlamentului, precum și nulitatea urmăririi penale și a restituit cauza la procuror.

B) A doua urmărire penală împotriva reclamantului

În februarie 2008, a fost începută urmărirea penală împotriva altor persoane decât reclamantul pentru fapte legate de finanțarea nelegală a campaniei electorale din 2004 a celui din urmă.

În 19 iunie 2008, parchetul a disjuns cauza deschisă împotriva inculpatului privind finanțarea ilegală a campaniei electorale din 2004 de ancheta privind alte fapte de corupție de care el era acuzat și a decis să o reunească la cauza vizând celelalte persoane învinuite pentru aceleași fapte. În același timp, s-a considerat că infracțiunile de corupție legate de alegerile prezidențiale din 2004 au fost comise de reclamant în calitatea sa de președinte al unui partid politic și nu în calitate de prim-ministru, astfel că nu era necesară nicio cerere de încuviințare a urmăririi penale din partea Parlamentului.

În 20 iunie 2008, parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului, în 8 iulie 2008, acesta a fost informat de acuzațiile aduse împotriva lui.

Pe parcursul urmăririi penale, parchetul a procedat la audierea simultană a mai multor martori – audierile individuale erau conduse de diferiți procurori în același timp -, și în absența vreunei notificări prealabile, avocatul reclamantului nu a putut să participe la aceste audieri.

În 17 octombrie 2008, parchetul a instituit sechestrul asigurator asupra sumei de 118.650 dolari americani aparținând reclamantului.

Între 19 noiembrie și 3 decembrie 2008, parchetul a prezentat reclamantului materialul de urmărire penală.

Printr-un rechizitoriu din 16 ianuarie 2009, reclamantul a fost retrimis în judecată în fața Înaltei Curți. El a fost acuzat că și-a folosit influența pentru a obține o finanțare ilegală a campaniei sale electorale din 2004. Alte cinci persoane au fost trimise în judecată împreună cu reclamantul.

C) Procedura în primă instanță

În fața completului Înaltei Curți, compus din trei judecători, s-au acordat 47 de termene din 26 februarie 2009, până în ianuarie 2011. Din ianuarie 2011, ședințele de judecată au avut loc mai frecvent, câte patru pe lună. În timpul lunii noiembrie 2011, au avut loc șase termene. De trei ori, ascultarea martorilor s-a făcut pe durata unor zile consecutive. În cadrul penultimei ședințe a fiecărei luni, Înalta Curte informa părțile de fiecare dată a ședințelor din luna viitoare și de obiectul acestora.

Reclamantul a participat aproape la toate ședințele și a fost asistat de doi, trei sau patru avocați aleși. În lipsa lui, el era reprezentat de doi sau trei avocați.

a) Chestiuni preliminarii

Cauza a fost suspendată de două ori din cauza excepțiilor de neconstituționalitate invocate de către reclamant.

De asemenea, pe parcursul judecății în primă instanță, completul a fost compus din d-na judecător I.B. Aceasta a fost anterior procuror, apoi judecător la Tribunalul București, de unde a fost detașată consilier al procurorului șef DNA. În timp ce exercita această funcție, ea a fost promovată la Înalta Curte. Reclamantul a formulat o cerere de recuzare a acesteia care i-a fost respinsă.

b) Administrarea anumitor probe

(i) Ascultarea martorilor în acuzare

Reclamantul a invocat faptul că parchetul a audiat în mod simultan martorii și a cerut Înaltei Curți să sancționeze acest procedeu. Subliniind că nu este competentă să statueze asupra manierei în care parchetul și-a organizat audierea martorilor, Înalta Curte a hotărât să procedeze la reaudierea martorilor în acuzare ascultați pe durata urmăririi penale, pentru a-i da reclamantului posibilitatea să le adreseze întrebări. S-au audiat 767 martori ai acuzării.

În 20 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat imposibilitatea obiectivă a audierii unui număr de 41 martori, deoarece fie unii martori au decedat, fie alții erau bolnavi, fie unii au plecat în străinătate pe o perioadă nedeterminată. Instanța a renunțat la ascultarea lor, dispunând ca depozițiile acestora date în cursul urmăririi penale să fie citite în ședință publică.

Invocând rațiuni legate de echitatea procedurii, Înalta Curte a decis că declarațiile altor 150 de martori date în cursul urmăririi penale, acești martori nefiind reaudiați în cursul judecății, să nu fie utilizate ca probe în procesul penal.

(ii) Ascultarea martorilor în apărare

Reclamantul a cerut audierea a 92 de martori în apărare. Înalta Curte nu a încuviințat decât cinci dintre ei pe motiv că, pentru stabilirea faptelor, reclamantului i se admisese să depună înscrisuri la dosar.

(iii) Expertiza judiciară

O expertiză judiciară efectuată de către un expert independent a fost încuviințată în cauză, raportul de expertiză fiind depus la dosar. Această expertiză a stabilit absența oricărui prejudiciu material în dauna părții civile.

c) Hotărârea pronunțată în primă instanță

Printr-o hotărâre pronunțată în 30 ianuarie 2012, adoptată cu majoritate, Înalta Curte l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru că, în calitate de președinte al unui partid politic, a uzat de influența sa pentru a obține o finanțare a campaniei electorale din 2004. Instanța i-a interzis reclamantului exercițiul drepturilor electorale, a dreptului de a ocupa o funcție publică și a dreptului de a exercita o funcție de natura căreia s-a folosit pentru a comite infracțiunea, atât ca pedeapsă accesorie, cât și ca pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani. Înalta Curte a mai dispus confiscarea specială a sumei de 38.217 lei, cu titlu de beneficiu obținut din săvârșirea infracțiunii. Totodată, în solidar cu inculpații, reclamantul a fost obligat să plătească părții civile suma de 3.337.452 lei, cu titlu de despăgubiri. Reclamantul a mai fost obligat să plătească suma de 50.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

D) Procedura în fața instanței de recurs

Reclamantul și Ministerul Public au declarat recurs împotriva acestei hotărâri. În 29 martie 2012, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, la un complet compus din cinci judecători.

a) Desfășurarea ședințelor de judecată

Primul termen de judecată a fost fixat la data de 21 mai 2012. Invocându-se celeritatea procedurii, completul de judecată a preschimbat termenul la data de 23 aprilie 2012, părțile fiind citate pentru această dată. La cererea reclamantului, în 23 aprilie 2012, s-a dispus amânarea cauzei pentru data de 2 mai 2012.

b) Diferite cereri preliminarii

Înalta Curte a respins cererile reclamantului de sesizare a Curții Constituționale cu diverse excepții de neconstituționalitate. A fost, de asemenea, respinsă, ca nefondată cererea reclamantului de recuzare a procurorului de ședință.

În motivele sale de recurs, reclamantul a invocat lipsa calităţii de judecător a d-nei I.B., din pricina absenței decretului de numire din partea președintelui României. Excepția iregularității actului de numire a judecătoarei a fost respins ca inadmisibilă, la fel și excepția, invocată de reclamant, de neconstituționalitate a legii care permite transferul procurorilor în funcția de judecător.

c) Motivele de recurs ale reclamantului și cererile sale de administrare a probelor

În 9 mai 2012, reclamantul a cerut Înaltei Curți să-i încuviințeze proba cu înscrisuri, audieri de martori și ascultarea înregistrărilor audio ale ședințelor de judecată în prim grad.

În susținerea recursului, reclamantul a invocat, între altele, absența calității de judecător, a inamovibilității și a imparțialității d-nei I.B., o încălcare a egalității armelor în privința audierii martorilor și utilizarea unor mijloace de probă care ar fi fost anulate cu caracter definitiv de către Înalta Curte. Reclamantul a invocat, apoi, caracterul în opinia lui abuziv al schimbării de jurisprudență care a operat în materia prescripției răspunderii penale și aplicarea retroactivă a acestui reviriment în defavoarea lui.

d) Ședința de judecată din 13 iunie 2012

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, Ministerul Public a solicitat majorarea pedepsei aplicate reclamantului. Reclamantul a solicitat, în principal, achitarea sa și schimbarea încadrării prin înlăturarea formei continuate a infracțiunii.

e) Hotărârea definitivă pronunțată asupra recursului

Printr-o decizie din 20 iunie 2012, Înalta Curte, în complet de cinci judecători, a admis recursul reclamantului și l-a condamnat pentru forma simplă a infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Cu toate acestea, a menținut pedeapsa aplicată reclamantului în primă instanță. Curtea a hotărât că reclamantul era vinovat de a-și fi folosit asupra coinculpaților influența de președinte al unui partid politic, în scopul obținerii finanțării campaniei sale electorale.

În ceea ce privește nulitatea preschimbării primului termen de judecată în recurs, Înalta Curte a stabilit că această decizie a fost legal luată și că părțile au fost legal citate pentru data la care s-a preschimbat primul termen. De asemenea, ea a menționat că reclamantul nu a probat că ar fi suferit vreun prejudiciu ca urmare a preschimbării primului termen de judecată.

Înalta Curte a mai explicat că acuzele nu s-au fondat pe probele care au fost anulate prin hotărârea pronunțată la data de 18 octombrie 2007.

În ceea ce privește calitatea de judecător a d-nei I.B., Înalta Curte a examinat dispozițiile legale și constituționale în vigoare la data numirii acesteia ca procuror și apoi a transferării sale în funcția de judecător. Instanța a notat că doamna I.B. a fost numită procuror prin decret al președintelui României și că a fost transferată ulterior în funcția de judecător ca urmare a deciziei Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), cu respectarea condițiilor legale. Înalta Curte a mai subliniat că, în baza acelorași dispoziții legale și constituționale, doi președinți români succesivi au avut două practici diferite: unul a considerat, pe bună dreptate în opinia instanței, că trecerea de la funcția de procuror și cea de judecător nu era altceva decât un simplu transfer între funcțiile de magistrat și aparținea de competența CSM și nu a președintelui României; celălalt a hotărât că era necesar să emită un decret pentru a constata transferul dintre cele două funcții și pentru a decide numirea procurorilor în calitate de judecători. Înalta Curte a considerat că al doilea președinte, prin hotărârile sale, a adăugat la lege un element și că primul președinte, care respectase dispozițiile legale, nu poate fi criticat că nu a adoptat aceeași practică.

Înalta Curte a considerat, de asemenea, ca nefondată susținerea reclamantului referitoare la lipsa de imparțialitate a d-nei I.B., cauzată de funcțiile anterioare ocupate de către aceasta, între care și aceea de consilier al procurorului șef DNA. Înalta Curte a arătat că, printr-o decizie din 5 iulie 2012, Curtea Constituțională a confirmat că articolul contestat privind numirea magistraților nu contravenea Constituției.

Înalta Curte a mai notat că nu existau probe directe care să permită să se stabilească răspunderea penală a reclamantului, dar că aceasta putea să fie determinată printr-un ansamblu de probe indirecte. În ceea ce privește prescripția, instanța de recurs a confirmat că perioadele în care pricina a fost suspendată din cauza excepțiilor de neconstituționalitate invocate nu trebuie să fie luată în considerare la calculul termenului de prescripție.

Înalta Curte a mai confirmat și modalitatea de soluționare în prim grad a acțiunii civile.

Hotărârea instanței de recurs a fost motivată la data de 26 noiembrie 2012.

E) Procedurile ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de condamnare

La 20 iunie 2012, după pronunţarea deciziei definitive, reclamantul a încercat să se sinucidă, când poliţia a încercat să pună în executare mandatul de executare a pedepsei. Reclamantul a fost transportat la spital unde a fost operat. La 26 iunie 2012, el a fost transferat la Penitenciarul Rahova, apoi la Penitenciarul Jilava unde şi-a executat pedeapsa.

În 6 iulie 2012, Camera Deputaţilor a constatat încetarea mandatului de deputat al reclamantului ca urmare a condamnării sale penale. La o dată neprecizată, Universitatea Bucureşti, în aplicarea Codului muncii, a decis concedierea reclamantului. În virtutea legislaţiei specifice profesiei de avocat, reclamantul nu mai poate exercita această profesie.

În 18 mai 2013, reclamantul a fost liberat condiționat.

 

2. Aprecierile Curții

2.1. Asupra art. 3 şi 8 din Convenţie

Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că atât condamnarea sa penală, urmare a unei proceduri pe care a estimat-o ca fiind arbitrară şi inechitabilă, cât şi pedeapsa închisorii cu executare în detenție şi consecințele acestor măsuri pe care a fost nevoit să le suporte (însemnând imposibilitatea de a avea o viață familială normală şi pierderea carierei politice şi profesionale), la care se adaugă mediatizarea cauzei, toate acestea constituie un tratament umilitor care i-a provocat suferințe psihice şi au culminat cu o tentativă de suicid.

Din perspectiva art. 8 din Convenţie, reclamantul a estimat că privarea sa de libertate a constituit o ingerință ilegală în dreptul său la viață privată şi de familie, pe motiv că a putut să primească vizitele membrilor familiei doar de câteva ori pe lună.

Conștientă fiind de stresul şi de tensiunea psihică generate pe durata procedurilor penale şi inerente acestora, Curtea a estimat că singură inechitate a procedurii pretins produsă nu este suficientă ca să atingă gradul de gravitate al art. 3 din Convenţie. În ceea ce privește relațiile reclamantului cu familia sa pe durata detenției, Curtea a considerat că afirmațiile acestuia din urmă privind ingerinţa în dreptul său la respectarea vieții private şi de familie nu au o bază legală, din moment ce inechitatea procedurii şi arbitrariul detenţiei, invocate de reclamant, nu au putut să fie reţinute în cauză.

Prin urmare, Curtea a reţinut că acest capăt de plângere este nefondat şi l-a respins, în aplicarea art. 33 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.2. Asupra art. 5 par. 1 lit. a din Convenţie

Invocând art. 5 par. 1 lit. a din Convenţie, reclamantul a estimat că detenţia sa a fost iregulată, din cauză că a fost dispusă ca urmare a unei proceduri viciată de grave iregularităţi şi cu violarea art. 6 şi art. 7 din Convenţie.

Curtea a reamintit că o privare de libertate nu poate fi justificată dacă decurge dintr-o condamnare pronunţată la finalul unui proces marcat de „o negare flagrantă de justiţie” (Stoichkov c. Bulgariei, hotărârea din 24 martie 2005, par. 51). Văzând concluziile trase asupra neîncălcării art. 6 şi art. 7 din Convenţie, Curtea nu a putut să considere că reclamantul a fost obiectul unui proces sumar, cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare, sau că i s-a aplicat retroactiv o lege penală defavorabilă. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul nu a fost supus unei detenţii ilegale, astfel acest capăt de plângere a fost considerat ca nefondat şi respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.3. Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie

A) Judecata de către un tribunal stabilit prin lege, independent şi imparţial

Reclamantul s-a plâns că nu a fost judecat de către un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege, pe motiv că unul dintre judecătorii din primă instanţă, d-na I.B., nu a fost numită judecător prin decret al preşedintelui României. El a denunţat o practică, în opinia sa, diferită în materia transferului magistraţilor din funcţia de procuror în funcţia de judecător. El a menţionat, că anterior să fie numită ca judecător la Înalta Curte, d-na I.B. a fost consilier al procurorului şef al DNA. Reclamantul a mai susţinut că Înalta Curte, în decizia sa din 20 iunie 2012, motivată în noiembrie 2012, când a respins motivul de recurs legat de numirea ca judecător a d-nei I.B., s-a întemeiat în mod fundamental pe o decizie a Curţii Constituţionale dată ulterior dezbaterilor în cauză.

Curtea a subliniat că nu există nicio îndoială că Înalta Curte este un „tribunal stabilit prin lege”. Curtea a constatat că reclamantul a supus acest capăt de plângere şi atenţiei jurisdicțiilor interne care i-au indicat dreptul aplicabil la data faptelor. Ea a observat că instanţele au expus în detaliu interpretarea dispoziţiilor legale pertinente şi că au explicat de ce un decret al preşedintelui de numire în funcţia de procuror sau de judecător este suficient, fără să fie necesar un nou decret al preşedintelui în cazul transferului din funcţia de procuror în aceea de judecător. Este adevărat că Înalta Curte, pentru a-şi justifica raționamentul său, a menţionat decizia Curţii Constituţionale pronunţată după dezbateri, însă instanța de recurs şi-a expus propriul raționament privind alegațiile reclamantului, raționament care a fost confirmat de Curtea Constituțională, care s-a pronunțat în același sens.

În ceea ce privește independență şi imparțialitatea instanţei, Curtea nu a identificat circumstanţe de natură să susţină temerile reclamantului bazate atât pe absenţa unui decret al preşedintelui ţării în momentul transferului d-nei I.B. din funcţia de procuror în aceea de judecător, cât şi pe fosta calitate a acesteia de consilier al procurorului şef DNA. Curtea a mai notat că nicio circumstanţă nu justifică nici temerile reclamantului cu privire la existenţa anumitor legături de supunere sau de dependenţă a Înaltei Curţi faţă de Ministerul Public pe care reclamantul le-a dedus alte elemente pe care le-a menţionat.

Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea a estimat că acest capăt de cerere este în mod evident nefondat şi l-a respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

B) Respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu anumite excepţii de neconstituţionalitate

Reclamantul s-a plâns că Înalta Curte a respins cererile sale de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate a unor texte legislative privind puterea discreţionară a instanţei, numirea procurorilor ca judecători în absenţa unui decret al preşedintelui României şi compunerea completului de judecată în recurs.

Curtea a constatat că excepţiile ridicate de reclamant nu au vizat dispoziţii de lege de care depindea soluţia în cauză. Ea a notat că Înalta Curte a luat în considerare susţinerile reclamantului şi a hotărât printr-o decizie suficient de motivată şi care nu dă loc la arbitrariu, considerând că articolele criticate nu au legătură cu cauza. Reamintind că interpretarea legislaţiei interne incumbă în primul rând instanţelor naţionale, Curtea a estimat că respingerea cererilor reclamantului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate nu a adus atingere dreptului la un proces echitabil (Dotta c. Italiei, hotărârea din 7 septembrie 1999; Kefalas şi alţii c. Greciei, hotărârea din 17 martie 2005).

Prin urmare, acest capăt de plângere este nefondat şi a fost respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

C) Poziţia privilegiată a procurorului în sala de judecată şi avantajele avute de parchet în redactarea motivelor sale de recurs

Reclamantul a estimat că nu a beneficiat de principiul egalităţii armelor şi de aparenţa de imparţialitate obiectivă a instanţei, ţinând cont de avantajele de care beneficia, în opinia sa, procurorul de şedinţă. El a mai susţinut că, în exercitarea dreptului său la recurs, avocaţii lui au trebuit să studieze dosarul în arhiva instanţei în condiţii inconfortabile, spre deosebire de procuror, căruia i s-a pus la dispoziţie dosarul la sediul parchetului.

Curtea a reamintit că a statuat deja că poziţia determinată a procurorului în sala de judecată sau anumite condiţii în care avocaţii trebuie să studieze dosarele nu sunt suficiente pentru a pune la îndoială egalitatea de arme sau imparţialitatea instanţei, în măsura în care, dacă i se dă procurorului o poziţie fizică privilegiată, instanţele nu îl plasează în concret pe acuzat într-o situaţie de dezavantaj în privinţa exercitării drepturilor apărării (Blaj c. României, hotărârea din 8 aprilie 2014, par. 78-79; Diriöz c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2012, par. 25).

În consecinţă, acest capăt de plângere este nefondat şi a fost respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

D) Imposibilitatea de a participa la procedura de soluţionare a cererii de recuzare

Reclamantul s-a plâns de nerespectarea principiului egalităţii armelor pe motiv că el nu a avut dreptul să participe la şedinţele în camera de consiliu în care s-au soluţionat cererile sale de recuzare, cu toate că procurorul a participat şi şi-a expus oral argumentele.

Curtea a notat că procedurile de recuzare nu au ca obiect nicio contestaţie asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi nici temeinicia acuzaţiei în materie penală. Ea a notat că aceste proceduri privesc compunerea completului de judecată.

Rezultă că acest capăt de plângere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 par. 3 lit. a şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 4.

E) Echitatea procedurii

a) Cu privire la pretinsa atitudine parţială a procurorului

Reclamantul a susţinut că toată urmărirea penală a fost orientată în acuzare, niciodată în apărare şi că repartizarea cauzei la procurori s-a făcut cu indicaţia expresă să înceapă urmărirea penală. El a adăugat că Ministerul Public a fost reprezentat de unul şi acelaşi procuror pe tot parcursul procedurilor.

Curtea a reamintit că garanţia de imparţialitate proprie procesului echitabil priveşte eclusiv instanţele chemate să decidă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unui acuzat şi nu se aplică reprezentantului parchetului care este una din părţile procedurii judiciare contradictorii. Rezultă că acest capăt de plângere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 par. 3 lit. a şi a fost respins în aplicarea art. 35 par. 4.

b) Cu privire la admisibilitatea anumitor probe

Reclamantul s-a plâns că probele anulate de către Înalta Curte, în opinia sa pentru erori de procedură, au fost depuse la dosarul cauzei. El a mai denunţat refuzul Înaltei Curţi de a-şi baza hotărârea pe expertiza judiciară realizată de către experţi independenţi, precum şi condamnarea sa bazată în mod exclusiv pe probe indirecte.

Curtea a notat că Înalta Curte a indicat reclamantului care sunt probele depuse la dosar, care sunt motivele pentru care ea le-a estimat legale, şi că i-a explicat reclamantului pentru care raţiuni ea a estimat că nu îşi poate întemeia hotărârea pe expertiza menţionată de reclamant. În plus, Curtea a notat că Înalta Curte a avut grijă să explice maniera în care şi-a elaborat raţionamentul juridic pornind de la probele din dosar. Curtea a estimat astfel că nu este vorba de un raţionament arbitrar susceptibil să aducă atingere examenului global al probelor şi analizei fondului (a contrario, Hirvisaari c. Finlandei, hotărârea din 27 septembrie 2001, par. 30).

În consecinţă şi pentru motivul că admisibilitatea probelor şi aprecierea lor sunt chestiuni care aparţin în primul rând de dreptul intern şi de instanţele naţionale (García Ruiz c. Spaniei, nr. 30544/96, par. 28), Curtea a estimat că acest capăt de plângere este nefondat şi l-a respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

c) Cu privire la durata procedurii

Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale angajate împotriva sa a fost excesivă.

Curtea a notat că procedura penală împotriva reclamantului a debutat la 16 februarie 2006, când i-a fost adusă la cunoştinţă acuzaţia, şi că a luat sfârşit odată cu pronunţarea hotărârii definitive din 20 iunie 2012. Ea a observat că procedura penală a durat deci în cauză şase ani, patru luni şi patru zile în două grade de jurisdicţie.

Curtea a notat că durata procedurii nu este imputabilă reclamantului. În ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor, ea a observat că s-a dispus refacerea urmăririi penale, că autorităţile au acţionat cu diligenţă pentru refacerea anchetei şi că nicio perioadă de inactivitate nu poate fi decelată în derularea procedurii.

În opinia Curţii, complexitatea cauzei – care a implicat şase inculpaţi şi a necesitat ascultarea unui mare număr de martori – a contribuit la prelungirea procedurii. Ţinând cont de aceste aspecte, Curtea a estimat că durata procedurii în ansamblul său a fost rezonabilă.

Rezultă că acest capăt de plângere este nefondat şi a fost respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

F) Celelalte capete de plângere legate de art. 6 par. 1 din Convenţie

Reclamantul a considerat că nu a fost judecat de o instanţă imparţială, din cauză că d-na judecător S.D. a compus completul care i-a respins cererea de recuzare a unui judecător în primă instanţă şi ulterior a făcut parte din completul care a soluţionat recursul; că acest din urmă complet a omis să analizeze motivul legat de atitudinea preşedintelui completului de judecată din primă instanţă referitoare la reclamant şi la avocatul său; şi că Înalta Curte şi-a bazat hotărârile pe fapte comise, în opinia reclamantului, în calitate de prim-ministru.

Ţinând seama de ansamblul elementelor de care a dispus şi în limitele competenţei sale, Curtea nu a relevat nicio aparenţă de violare a drepturilor şi libertăţilor garantate de art. 6 par. 1 din Convenţie şi a considerat că aceste capete de plângere trebuie respinse, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.4. Asupra art. 6 par. 3 lit. a şi b din Convenţie

Invocând art. 6 par. 3 lit. a şi b din Convenţie, reclamantul s-a plâns, pe de o parte, de o modificare a naturii acuzaţiei aduse împotriva lui care a fost efectuată de către procuror pe parcursul ultimei şedinţe din recurs şi, pe de altă parte, de datele apropiate ale şedinţelor în cursul anului ianuarie 2011.

A) Asupra motivelor de recurs ale procurorului

În cauză, Curtea a notat că reclamantul a fost trimis în judecată pentru că şi-a folosit influenţa în calitate de preşedinte al unui partid politic, cu scopul de a obţine finanţarea ilegală a campaniei sale electorale şi că a fost condamnat în primă instanţă pentru această infracţiune în formă continuată. Curtea a constatat că, în motivele sale de recurs, parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate reclamantului, fără să solicite şi o reinterpretare a faptelor sau o eventuală schimbare a încadrării juridice a faptei. Aserţiunile parchetului incriminate de reclamant nu au constituit altceva decât argumente pentru a combate motivele de recurs ale reclamantului şi nu au reprezentat un nou motiv de recurs.

Curtea a relevat, pe de altă parte, că Înalta Curte, statuând asupra cauzei în al doilea grad, a analizat recursul reclamantului şi a decis că acesta din urmă este vinovat de o infracţiune simplă şi nu continuată şi că acesta a fost vinovat de a-şi fi folosit asupra coinculpaţilor influenţa inerentă funcţiei sale de preşedinte al unui partid politic. În raport cu aceste elemente, Curtea a concluzionat că nu a existat nicio atingere nici a dreptului reclamantului de a fi informat într-o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei şi nici a dreptului acestuia de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.

Rezultă, astfel, că acest capăt de plângere este nefondat şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

B) Asupra timpului scurt dintre şedinţele de judecată

În ciuda numărului relativ mare de şedinţe într-un termen relativ scurt, Curtea a constatat că Înalta Curte a luat măsurile necesare pentru a permite reclamantului să îşi pregătească apărarea. Ea a relevat că Înalta Curte a informat părţile din timp asupra datelor şedinţelor şi asupra obiectului acestora. În plus, reclamantul a fost mereu asistat de doi, trei şi uneori chiar patru avocaţi. În ceea ce priveşte dispoziţia Înaltei Curţi de preschimbare a primului termen în recurs, Curtea a notat că aceasta s-a bazat pe art. 291 alin. 3 CPP, a fost justificată de asigurarea celerităţii procedurii şi că, examinând legalitatea acestei măsuri, Înalta Curte a stabilit că aceasta era conformă normelor de procedură.

În plus, Curtea a constatat că părţile au fost citate să se înfăţişeze pentru noua dată a şedinţei şi au obţinut o amânare pentru pregătirea apărării şi că, mai mult, reclamantul nu a justificat nicio vătămare concretă adusă dreptului la apărare şi cauzat de această modificare a datei primului termen în recurs.

Curtea a estimat că nimic din dosar nu permite să se creadă că apropierea şedinţelor a adus atingere drepturilor apărării şi, în special, dreptului reclamantului şi al avocaţilor săi de a lua parte la dezbateri şi de a chestiona martorii (a contrario, Makhfi c. Franţei, hotărârea din 19 octombrie 2004, par. 40; mutatis mutandis, Craxi c. Italiei (no 1), hotărârea din 5 decembrie 2002, par. 71).

Rezultă că acest capăt de plângere este nefondat şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.5. Asupra pretinsei art. 6 par. 3 lit. d din Convenţie

A) Asupra imposibilităţii reclamantului de a adresa întrebări martorilor în acuzare şi asupra obligaţiei care i-a fost impusă de a motiva cererile lui în probaţiune

Reclamantul s-a plâns de imposibilitatea sa de a adresa întrebări tuturor martorilor în acuzare pe motiv că, în timpul urmăririi penale, parchetul a organizat audieri simultane. El a afirmat că, în faza de judecată, instanţa nu a audiat toţi martorii în acuzare şi s-a plâns că el a trebuit să-şi motiveze cererile de administrare a probelor, în condiţiile în care parchetul nu a fost ţinut să ofere o asemenea justificare.

Cu titlu liminar, Curtea a constatat că Înalta Curte a estimat că 150 de declaraţii de martori date pe durata urmăririi penale nu erau pertinente şi că instanţa a hotărât să nu le reţină ca probe. Prin urmare, ea a considerat că reclamantul nu poate să pretindă a suferit o atingere în dreptul său la un proces echitabil pe motivul imposibilităţii de a adresa întrebări martorilor în cauză.

În ceea ce priveşte cele 41 de declaraţii de martori luate în cursul urmăririi penale şi depuse la dosarul cauzei fără ca reclamantul să fi avut posibilitatea să adreseze întrebări în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, Curtea a făcut trimitere la criteriile stabilite în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit (nr. 26766/05 şi 22228/06, par. 146-147) referitoare la absenţa martorului de la judecată.

În cauză, Curtea a notat că reclamantul nu a putut să asiste pe durata urmăririi penale la audierile tuturor martorilor în acuzare. Ea a notat, de asemenea, că Înalta Curte a citat în mod legal, dar fără succes, toţi martorii, chiar şi cu mandat de aducere, că instanţa a explicat că a existat o imposibilitate obiectivă de a asculta anumiţi martori şi că a decis să nu-i mai asculte, dispunând ca declaraţiile lor date pe durata urmăririi penale să fie citite în şedinţă publică.

Curtea a estimat că autorităţile interne nu şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a depune eforturi rezonabile pentru a garanta apărării posibilitatea de a chestiona martorii în acuză. Prin urmare, Curtea a considerat că circumstanţele cauzei permit să se concluzioneze că lipsa acestor martori de la judecată şi, astfel, citirea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale erau justificate de un motiv serios.

Cât priveşte importanţa depoziţiilor martorilor la condamnarea penală a reclamantului, Curtea a notat că acesta din urmă nu a indicat importanţa rezultată din declaraţia martorilor nechestionaţi de către apărare. În faţa elementelor de care a dispus, şi în special, în latura penală, Curtea a relevat că Înalta Curte a fundamentat condamnarea reclamantului pe un număr însemnat de înscrisuri, referindu-se în plus şi la declaraţii de martori, din care şase nu au putut să fie chestionaţi de către inculpat. Prin urmare, în opinia Curţii, depoziţiile citite în faţa Înaltei Curţi nu au constituit nici unica probă şi nici probele determinante în condamnarea penală a reclamantului. Ţinând cont de cele constatate, nu a mai fost necesar să se stabilească dacă al treilea criteriul stabilit în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit a fost respectat în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că el a fost pus în situaţia să îşi motiveze cererile în probaţiune, în condiţiile în care parchetul nu a fost ţinut de o asemenea obligaţie, Curtea nu a identificat în cauză nici un element care să îi permită să concluzioneze că procedura a fost condusă într-o manieră arbitrară în defavoarea reclamantului.

Rezultă că acest capăt de plângere este în mod vădit nefondat şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

B) Asupra imposibilităţii de a obţine audierea martorilor în apărare în aceleaşi condiţii în care au fost ascultaţi martorii în acuzare

Reclamantul s-a plâns că mai mult de şapte sute de martori în acuzare au fost audiaţi de Înalta Curte şi că aceasta a acceptat ascultarea doar a cinci martori în apărare.

Curtea a notat că, în cauză, reclamantul s-a plâns de un dezechilibru existent între numărul mare de martori în acuzare audiaţi de Înalta Curte şi numărul redus de martori în apărare admis de aceeaşi instanţă. Chiar şi aşa, Curtea a notat că reclamantul nu a indicat într-o manieră concretă prin ce a adus atingere dreptului său la apărare refuzul convocării altor martori propuși de apărare. Ea a dat importanţă faptului că Înalta Curte a justificat în mod corespunzător refuzul său de a cita toţi martorii în apărare solicitaţi de reclamant. În particular, Înalta Curte a indicat că reclamantul putea să dovedească faptele de care se prevala cu înscrisuri şi că lui i s-a admis de către instanţă depunerea acestora la dosar. Prin urmare, Înalta Curte a explicat de ce, în cauză, diferenţa numerică dintre martorii acuzării şi cei ai apărării nu putea să aducă atingere principiului egalităţii armelor. Din această perspectivă, înstanţa supremă a menţionat că depoziţiile acuzării nu erau esenţiale pentru stabilirea vinovăţiei reclamantului. În plus, Înalta Curte a relevat situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, între care şi reclamantul, au fost stabilite în primul rând prin înscrisurile depuse la dosar şi că declaraţiile nu făceau decât să completeze circumstanţele de fapt care rezultau din alte mijloace de probă.

În lumina celor de mai sus, Curtea a estimat că singura diferenţa dintre numărul martorilor acuzei şi cel al apărării nu este suficientă pentru a demonstra că reclamantul a fost împiedicat să propună martori în apărare în aceleaşi condiţii ca martorii în acuzare. Rezultă că acest capăt de plângere este în mod vădit nefondat şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.6. Asupra art. 18 din Convenţie

Invocând art. 6 par. 1 din Convenţie, reclamantul a susţinut că a fost condamnat din motive politice. Curtea a analizat acest capăt de plângere pe tărâmul art. 18 combinat cu art. 6 din Convenţie.

În contextul prezentei cauze, Curtea a ţinut cont de activitatea politică susţinută a reclamantului. Totuşi, ea a reamintit că a statuat deja că un rol politic de prim-plan nu este o garanţie a imunităţii (mutatis mutandis, Khodorkovskiy c. Rusiei, hotărârea din 31 mai 2011, par. 258).

În plus, Curtea a notat că susţinerile reclamantului, potrivit cărora procedura penală în ansamblul său a avut un alt scop decât cel normal inerent oricărei proceduri penale, sunt foarte generale şi că el nu aduce nicio probă concretă a „intenţiei ascunse” a autorităţilor. Curte a observat că Înalta Curte, utilizând expresia după care corupţia clasei politice era personificată de reclamant, a exprimat consecinţa concluziei referitoare la vinovăţia reclamantului pentru infracţiuni de corupţie săvârşite la înalt nivel. Curtea a reținut, de asemenea, că legea internă permite instanţelor nationale să impună pedepse accesorii, cum este interdicţia de a exercita o anumită funcţie, având drept consecinţă imposibilitatea de a participa la viaţa publică. Prin urmare, ea a subliniat că deciziile luate în privinţa reclamantului au fost temeinic motivate şi bazate pe dispoziţii legale.

În concluzie, Curtea a admis că, din cauza poziţiei sale politice, reclamantul putea să aibă suspiciuni cu privire la interesul real al autorităţilor în condamnarea sa penală. Totuşi, aceste suspiciuni nu sunt suficiente pentru Curte ca să afirme că întregul aparat juridic al statului pârât a fost, încă de la început, folosit într-o manieră abuzivă şi că, de la început şi până la sfârşit, autorităţile au continuat să acţioneze cu rea-credinţă şi în dispreţul flagrant al Convenţiei (mutatis mutandis, Syssoyeva şi alții c. Letoniei, nr. 60654/00, par. 129). Pentru Curte, este vorba de o acuzaţie foarte serioasă care reclamă o probă irefutabilă şi directă (mutatis mutandis, Khodorkovskiy, anterior citată, par. 260) pe care reclamantul nu a adus-o în cauză. Deoarece Curtea nu a observat niciun element care să îi dea de gândit că autorităţile române ar fi comis un abuz de putere pe durata procesului desfăşurat contra reclamantului şi că ar fi acţionat într-un alt scop decât cel specific procesului penal, ea a estimat că acest capăt de plângere este în mod vădit nefondat şi l-a respins în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

 

2.6. Asupra art. 7 din Convenţie

Invocând art. 6 par. 1 și art. 7 din Convenție, reclamantul s-a plâns de schimbarea de jurisprudență a Înaltei Curți aplicabilă în materia calculului prescripției răspunderii penale, schimbare pe care a calificat-o ca ilegală și arbitrară. El a considerat că, prin această modificare, legea penală care i-a fost aplicată era imprevizibilă și mai puțin favorabilă decât cea în vigoare în 2004, la momentul comiterii faptelor care i-au fost reproșate.

Curtea a estimat că acest capăt de plângere trebuie examinat prin prisma art. 7 din Convenție și a făcut referire la principiile stabilite în cauzele Scoppola c. Italiei (nr. 2), hotărârea din 17 septembrie 2009, par. 92-102 și Del Rio Prada c. Spaniei, nr. 42750/09, par. 77-93.

În cauză, prescripția „specială” prevedea că acţiunea penală se stinge oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era împlinit cu încă o dată. Printr-o hotărâre definitivă din 6 octombrie 2010, Secţia penală a Înaltei Curţi a operat o schimbare a jurisprudenţei sale şi a decis că perioada în care o cauză penală era suspendată pentru ca instanţa de contencios constituţional să statueze asupra unei excepţii de neconstituţionalitate nu era luată în considerare la calculul termenului de prescripţie. În aplicarea jurisprudenţei existente anterior datei de 6 octombrie 2010, faptele reproşate reclamantului s-ar fi prescris fie în august 2011, fie în februarie 2012, în raport cu data pe care Înalta Curte ar fi stabilit-o ca fiind a epuizării infracţiunii.

Curtea a trebuit, astfel, să examineze dacă această modificare de jurisprudenţă a afectat situaţia reclamantului, în lumina art. 7 din Convenţie. Se pare că, prin motivele sale de recurs, reclamantul a fost conştient de această schimbare de jurisprudenţă a cărei aplicare a contestat-o în faţa Înaltei Curţi. Întrucât nu este de competenţa sa să interpreteze regulile de procedură interne aplicabile în cazul unei modificări de jurisprudenţă ivite la nivelul celei mai înalte instanţe dintr-un stat, Curtea a estimat că, în cauză, a îndeplinit condiţia de „previzibilitate” în sensul art. 7 din Convenţie.

Curtea a notat în continuare că prelungirea termenului de prescripţie produsă ca urmare a noii jurisprudenţe a Înaltei Curţi stabilite la data de 6 octombrie 2010 şi aplicarea acesteia în cauza reclamantului au avut, fără îndoială, ca efect prelungirea perioadei în care pretinsele fapte ar fi putut să fie judecate şi au fost nefavorabile reclamantului. O asemenea situaţie nu aduce atingere drepturilor garantate de art. 7, deoarece nu se poate interpreta că acest articol împiedică o prelungire a termenelor de prescripţie atunci când faptele reclamate nu au fost niciodată prescrise (Coëme şi alţii c. Belgiei, nr. 32492/96, par. 149).

De fapt, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect renaşterea posibilităţii de a sancţiona fapte care au devenit impunisabile ca efect al intervenţiei prescripţiei împlinite nu este aplicabilă în speţă. Curtea a reamintit că reclamantul, care nu putea să ignore că faptele reproşate erau susceptibile să angajeze responsabilitatea sa penală, a fost condamnat pentru acţiuni pentru care acţiunea penală nu fusese niciodată atinsă de prescripţie. Aceste acte constituiau infracţiuni la momentul la care ele au fost săvârşite şi pedepsele aplicate nu au fost mai mari decât cele care erau aplicabile la momentul faptelor. Reclamantul nu a suferit, din cauza schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care fusese expus la momentul în care infracţiunea a fost săvârşită.

Astfel, drepturile reclamantului decurgând din art. 7 din Convenţie nu au fost încălcate. Rezultă că acest capăt de plângere este vădit nefondat şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.7. Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie

Reclamantul a denunţat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie din cauza sancţiunilor pecuniare care i-au fost aplicate şi a sumei ridicate a cheltuielilor judiciare.

Curtea a observat, pentru început, că ingerinţa litigioasă este acoperită de al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, care prevede expres o excepţie în ceea ce priveşte plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor (Phillips c. Regatului Unit, nr. 41087/98, par. 51). O asemenea interpretare nu a scăpat de sub controlul Curţii, deoarece aceasta trebuie să verifice dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a făcut obiectul unei aplicări corecte (OrionBřeclav s.r.o. c. Cehiei, hotărârea din 13 ianuarie 2004).

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în dreptul reclamantului şi scopul interesului general urmărit, Curtea nu a contestat suma importantă în joc sau cea a cheltuielilor stabilite de Înalta Curte. Aceste sume corespund totuşi profitului pe care, în opinia Înaltei Curţi, reclamantul l-a obţinut din infracţiunea pentru care a fost condamnat şi au fost stabilite pe baza înscrisurilor care se aflau la dispoziţia Înaltei Curţi. Referindu-se la constatările făcute mai sus, potrivit cărora procedura penală finalizată cu condamnarea reclamantului nu a fost lipsită de echitate şi a respectat drepturile apărării, Curtea nu a identificat în cauză nici un indiciu de arbitrariu care să aducă atingere dispoziţiilor instanţei interne contestate de reclamant.

În aceste condiţii şi având în vedere importanţa obiectivului urmărit, Curtea a considerat că ingerinţa adusă dreptului de proprietate al reclamantului nu a fost disproporţionată. Rezultă că acest capăt de plângere este vădit nefondat şi a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.8. Asupra art. 11 din Convenţie şi a art. 3 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie

Invocând art. 11 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de atingerea adusă dreptului său la libertatea de asociere din cauza interdicţiei exercitării dreptului de a ocupa funcţia de preşedinte al vreunui partid politic, sancţiune aplicată ca urmare a procedurii pe care el a considerat-o inechitabilă. El a mai considerat că încetarea mandatului său de deputat, intervenită ca urmare a condamnării definitive, şi interdicţia exercitării drepturilor electorale pe timp de patru ani aduc atingere drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie.

Curtea a notat prin hotărârea sa din 30 ianuarie 2012, Înalta Curte a aplicat reclamantului pedepsele accesorii şi complementare ale interdicţiei exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi c. pen. Curtea a constatat că reclamantul nu a contestat prin motivele de recurs aplicarea acestor pedepse şi a reamintit că, potrivit jurisprudenţei interne, Înalta Curte ar fi putut să examineze în prezenta cauză necesitatea aplicării acestor pedepse. Astfel acest capăt de plângere a fost respins, în aplicarea art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie, întrucât reclamantul nu a epuizat căile interne de atac.