Cred ca merita sa cititi un interviu admirabil, luat de Floriana Jucan lui Alexandru Chiciu, interviu publicat in ultimul numar din Q Magazine:

‘A fost unul dintre primii procurori care au pus bazele Parchetului Anticorupție și a devenit, ulterior, un avocat de prestigiu. Alexandru Chiciu NU frecventează studiourile de televiziune. Pentru el, reputaţia, credibilitatea şi cariera se construiesc în sala de judecată. Dialogul nostru şi mărturisirile pe care mi le-a făcut pentru cititorii Q Magazine sunt unul dintre rarele momente în care a acceptat să vorbească public despre el însuşi.

„Eram tânăr, visam cu totul altfel profesia de procuror, însă găseam un sistem cu reguli de tip militar, uneori absurde, un sistem închis, ermetizat social şi inapt în reformă.

La scurt timp după angajarea mea, îndrumătorul meu a ales să plece în avocatură, iar imaginea sa îndreptându-se spre poarta instituţiei, plecând din Parchet SINGUR, după 22 de ani, necondus de nimeni şi fără un cuvânt bun de la ceilalţi colegi, m-a urmărit mult timp…
JUSTIŢIA NU ARE EROI a fost emblema activităţii mele din primul moment, m-a urmărit şi mă va urmări până la final. La rândul meu, aveam să plec din Parchet în 2007, SINGUR, şi să iau totul de la zero.”

În septembrie 2002, îşi începea activitatea Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA), prima structură independentă de combatere a corupţiei din istoria României. Și asta i se datorează fostul prim-ministru Adrian Năstase.
„5 oameni, printre care şi eu, au început la PNA alături de primul şef Anticorupţie, Ioan Amarie, într-un birou aflat la etajul 5 din clădirea Parchetului General, înconjurați de un maldăr de dosare.
Nu aveam nimic: nici birouri, nici spaţii alocate, nici scaune, nici procurori, nici poliţişti, nici site, nici metodologii de investigaţie, NIMIC. Eram 5 oameni cărora li s-a spus, zâmbind, «Mult succes!» şi atât”.

„Nu, PNA nu poate fi comparat cu DNA. Rezultatele Direcţiei Anticorupţie sunt absolut remarcabile şi de necomparat cu acelea ale pionierului PNA.
Regret, însă, două aspecte:
Se uită faptul că întâiul ministru trimis în judecată pentru fapte de corupţie din istoria României (n.r. – Ioan Avram Mureșan) a fost în perioada PNA, eu am semnat rechizitoriul, iar soluţia a fost de condamnare definitivă la nivelul Înaltei Curţi;
Se trece cu vederea faptul că baza DNA a fost clădită de procurorii PNA, care au predat la cheie o structură de luptă anticorupţie dificil clădită.
Regret că istoria anticorupţiei în România este evocată începând din 2006, când, de fapt, încă din 2001-2002 s-au pus bazele acestui proces.”

„Procurorilor li s-a permis cu mult prea mare lejeritate să trimită în judecată oricum, dar să nu răspundă pentru achitări, ori pentru restituiri ale dosarelor în procedura de cameră preliminară. În perioada activităţii mele ca procuror, o singură achitare presupunea un calificativ profesional inferior şi, implicit, imposibilitatea promovării ierarhice”.

„În anii 2002-2006, presa stătea de partea celui mai slab, era platforma de exprimare a celor în luptă cu Sistemul, echilibra, dacă vreţi, majorul dezechilibru între forța Sistemului şi individul apărat uneori doar de un avocat.
Ulterior lui 2006, breaking news-urile cu personaje ieşind în cătuşe sau trimise în judecată au colorat peisajul percepţiei românilor. Lumea s-a împărţit între cătuşe şi liberi, între pedeapsa cu executare şi pedepse cu suspendare, între arestat şi control judiciar. Ştirile despre justiţia PENALĂ au devenit primele în buletinele informative. Acest simptom există încă.
Justiţia nu este doar penală. Există o justiţie profundă, cu excepţionali profesionişti şi cu soluţii impecabile şi în alte ramuri de Drept. Este o justiţie tăcută, însă profund echilibrată.
Şi mai spun ceva: poate că ar trebui să ne aplecăm mai atent asupra celor fără apărare. Sistemul are tot, şi e bine să aibă tot: logistică, acces la informaţii, forţă umană. Celui mai slab îi rămâne un singur instrument: cuvântul în apărare. Atât.”

„Avocatura nu este nici pe departe loc de refugiu. Am fost bine primit de colegii avocaţi şi am realizat cât de mult se munceşte în această profesie, cât de încordată este relaţia cu clienţii şi cât de mult suflet pun avocaţii în meseria lor. Da, faţă de rigiditatea din Parchet, doar atributul libertăţii din avocatură m-a determinat să plec”.

„Justiţia în această ţară este realizată prin instanţele de judecată. JUDECĂTORII sunt cei care analizează, gândesc şi decid soarta juridică a celor judecaţi. Judecătorii sunt personajele cu adevărat importante din actul de justiţie, iar acest fapt cred că a fost prea puţin accentuat. Cred că din 2006 sau 2007 lucrurile nu au stat aşa, vedeta justiţiei devenind o anumită structură de Parchet, fapt nepermis.”

„Nu regret nicio secundă, dimpotrivă, am fost mereu omul sensului unic în viaţă, niciodată nu am privit înapoi. Pentru mine, profesia de procuror s-a stins asemenea unei lumânări lipsite de oxigenul libertăţii. Undeva, acolo, va rămâne în amintirile mele, dar, după 10 ani de avocatură, simt că aparţin în totalitate altei familii profesionale.”

„Întotdeauna forţa tinde să îşi multiplice intensitatea, în orice domeniu, iar DNA reprezintă parte a forţei coercitive din stat.”

„Într-unul dintre ultimele numere ale Q Magazine aţi publicat un articol intitulat Puterea celor care tac în care doamna Cristina Tarcea, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spunea: «În mod normal, nici procurorii, nici judecătorii nu ar trebui să aibă voci. Vocile Justiţiei ar trebui exprimate prin actele de procedură îndeplinite potrivit legii şi propriilor competenţe. (…) Ştiţi… uneori cei care tac au mai multă forţă decât cei vocali…»
Superb spus! Superb. Următorul ministru al Justiţiei ar trebui să fie Puternic şi tăcut, dar eficient. Atât.”

„Marian Nazat a fost, este şi va rămâne, în opinia mea, cel mai bun jurist al perioadei contemporane. Am avut şansa, peste ani, să împărţim aceleaşi săli de judecată şi, credeţi-mă, nu există satisfacție mai mare decât să pledezi alături de un om pe care l-ai admirat încă din studenţie.”

„I-am dat Dreptului tot: timp, sănătate, prioritate. Ştiu că nu sunt singurul, de regulă mulţi dintre cei care aleg profesii juridice îşi pun familiile pe un plan secundar.
Da, poate fi trecut la categoria neîmpliniri majore faptul că nu am un copil! Iubesc enorm copiii!
Acestea au fost alegerile mele, şi nu am a mă plânge. Desigur, dacă ar fi să o iau de la capăt, aş evita unele erori, aş fi mai prezent alături de familia mea – am învăţat această regulă abia acum!, însă tot Drept aş alege şi tot Drept aş practica. Această profesie mi-a luat totul, dar mi-a dat totul!”

Despre Laura Codruţa Kovesi şi legătura procurorilor români cu ambasadele străine aici.

Amintiri din copilărie
Alexandru Chiciu s-a născut la final de august 1973, în Ploieşti, şi a rămas singurul copil al părinţilor săi. „Iniţial, ai mei nu şi-au dorit să fac Dreptul şi au insistat să fac matematică şi fizică pentru admitere la Facultatea de Mecanică. Îşi imaginau ei că, inginer fiind, voi găsi un loc de muncă la una dintre Rafinăriile din Ploieşti şi, astfel, voi fi asigurat. Eram la finalul clasei a XI-a când, într-o discuţie cu profesorul meu de fizică, domnul George Enescu – nu îi voi uita numele! – i-am spus că niciodată nu voi fi un inginer bun, că nu am aplecare spre asta. I-am spus că vreau Drept! Știam că se intră greu, erau 13-14 candidaţi pe un loc, dar VOIAM să câştig. Ştiţi, cu gena asta numită A VREA SĂ CÂŞTIGI te naşti, ea este în interiorul tău, e motor şi determinare. Profesorul Enescu m-a ascultat şi mi-a promis că va încerca să discute cu Tatăl meu (n.a. – Avocatul Chiciu m-a rugat să scriu cu majusculă cuvântul „tatăl”!). Peste o săptămână i-am spus şi Tatei, a înţeles, însă cu Mama a fost mai greu. Două săptămâni a refuzat să vorbim, a pus dorinţa mea pe seama rebeliunii adolescentine, era absolut convinsă că nu voi lua examenul la Drept şi, inevitabil, voi merge în Armată (n.a. – La acea dată toţi absolvenţii de liceu care nu urmau studii superioare erau înrolaţi în Armată pentru o perioadă de un an şi șase luni). Într-un final, la insistenţele Tatei, a acceptat să îmi permită pregătirea pentru Facultatea de Drept.”

Ştiţi, cu gena asta numită A VREA SĂ CÂŞTIGI te naşti, ea este în interiorul tău, e motor şi determinare.

În clasa a XII-a a învăţat enorm pentru admitere. Şi-a tapetat camera cu extrase din manualul de istorie, învăţa 12-13 ore pe zi, ştia, simţea că o eventuală admitere îi va schimba viaţa. Aşa cum un eventual eşec avea să-l arunce în Armată, iar varianta unui „inginer de rafinărie” urma să fie singura viabilă. Şi mai era ceva: orgoliul de a dovedi că un nimeni, cum spune modest avocatul Chiciu, dintr-un cartier muncitoresc al Ploieştiului, poate intra, fără meditatori, la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti (la acea dată neexistând facultăţi particulare). „În ziua afişării rezultatelor, părinții mei au plecat spre București, iar eu am refuzat să-i însoțesc. M-au sunat și mi-au spus că am luat examenul. În timp ce îi aşteptam să revină acasă, am luat toţi banii mei economisiţi de-a lungul timpului, m-am dus și am cumpărat flori şi le-am pus în camera părinţilor mei. Era prima oară când le mulţumeam pentru tot ceea ce făcuseră pentru mine, pentru sacrificiul lor. Simţeam, fără să o exprim atunci, o schimbare uriaşă de destin. Era 1991.”

Amintiri din studenţie
„Facultatea de Drept a fost un Templu pentru mine”, îmi mărturiseşte avocatul Chiciu. Despre profesorii săi, Emil Molcuţ, Francisc Deak, Flavius Baias, Volonciu, spune că l-au format ca om. Omagiul său suprem este adus profesorului Mihai Viorel Ciobanu despre care îmi spune cu toată puterea: „Doamne, cât l-am admirat pe acest om! De fapt, pe toți i-am divinizat, realmente!”

„Învăţam mult. Adevărul este că în perioada acelor ani nu aveai ce să faci decât să înveți, să înveți, să înveți. Când eram în anul III de facultate (noiembrie 1993), un caz răscolea România: uciderea lui Ioan Luchian Mihalea, unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori români. Un post de radio din acea perioadă prezenta seară de seară evoluţia anchetei. Atunci am auzit numele procurorului Marian Nazat. Era procuror criminalist şi a fost cel care, cu preţul sănătăţii sale, pentru că s-a îmbolnăvit din cauza epuizării, a reuşit să îi prindă pe autorii oribilei crime.

Marian Nazat a fost, este şi va rămâne, în opinia mea, cel mai bun jurist al perioadei contemporane. Am avut şansa, peste ani, să împărţim aceleaşi săli de judecată şi, credeţi-mă, nu există satisfacție mai mare decât să pledezi alături de un om pe care l-ai admirat încă din studenţie.”

Alexandru Chiciu termină Facultatea de Drept în 1995 şi este repartizat ca procuror la Parchetul Local Ploieşti. Avea 22 de ani. Două realități l-au marcat atunci: rigiditatea excesivă a acestei profesii şi modul în care îndrumătorul său, Nicolae Dercaci, a ales să părăsească, după 22 de ani, procuratura.

„Eram tânăr, visam cu totul altfel profesia de procuror, însă găseam un sistem cu reguli de tip militar, uneori absurde, un sistem închis, ermetizat social şi inapt în reformă.

 

Amintiri din Parchetul Naţional Anticorupţie
Din 1995 a fost procuror la Parchetul Local Ploieşti, apoi la Parchetul Tribunalului Prahova, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, iar în 2001 a ajuns procuror la Parchetul General.

În septembrie 2002, îşi începea activitatea Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA), prima structură independentă de combatere a corupţiei din istoria României.

Și asta i se datorează fostului prim-ministru Adrian Năstase.

Nu aveam nimic: nici birouri, nici spaţii alocate, nici scaune, nici procurori, nici poliţişti, nici site, nici metodologii de investigaţie, NIMIC. Eram 5 oameni cărora li s-a spus, zâmbind, «Mult succes!» şi atât.

Până la plecarea mea în 2005, s-a creat totul: am înfiinţat şi dotat clădirea actuală din strada Ştirbei Vodă, am realizat metodologii de lucru, am adus şi format procurori, poliţişti şi specialişti anticorupţie, am realizat protocoale de colaborare cu celelalte structuri ale statului, am demarat acţiuni investigative complexe pentru prima oară în istorie.

Da, vreau să subliniez asta: totul era pentru prima oară în istorie: structura era inedită, organizarea în task-force (procuror – poliţie judiciară – specialişti) era o premieră în România, legea anticorupţie introducea infracţiuni complet noi (n.a. – cele asimilate sau în legătură cu corupţia NU existaseră în legislaţia română şi nu exista o jurisprudenţă creată) şi, dacă vreţi, sistemul de protecţie internă a unei asemenea structuri era absolut o creaţie nouă.

Ulterior lui 2006, breaking news-urile cu personaje ieşind în cătuşe sau trimise în judecată au colorat peisajul percepţiei românilor. Lumea s-a împărţit între cătuşe şi liberi, între pedeapsa cu executare şi pedepse cu suspendare, între arestat şi control judiciar. Ştirile despre justiţia PENALĂ au devenit primele în buletinele informative. Acest simptom există încă.

Mă limitez să spun doar atât: justiţia nu este doar penală. Există o justiţie profundă, cu excepţionali profesionişti şi cu soluţii impecabile şi în alte ramuri de Drept. Este o justiţie tăcută, însă profund echilibrată.

Şi mai spun ceva: poate că ar trebui să ne aplecăm mai atent asupra celor fără apărare. Sistemul are tot, şi e bine să aibă tot: logistică, acces la informaţii, forţă umană. Celui mai slab îi rămâne un singur instrument: cuvântul în apărare. Atât.”

De la procuratură la avocatură
A plecat din Ministerul Public în 2007. Admite că nu a fost uşor. Era după 12 ani de procuratură, însă a simţit că România se îndreaptă spre o perioadă de schimbări în legislaţia penală şi nu numai, şi a considerat că avea suficientă experienţă pentru a evolua, mai departe, pe cont propriu.

„Avocatura nu este nici pe departe loc de refugiu. Am fost bine primit de colegii avocaţi şi am realizat cât de mult se munceşte în această profesie, cât de încordată este relaţia cu clienţii şi cât de mult suflet pun avocaţii în meseria lor. Da, faţă de rigiditatea din Parchet, doar atributul libertăţii din avocatură m-a determinat să plec.

Nu regret nicio secundă, dimpotrivă, am fost mereu omul sensului unic în viaţă, niciodată nu am privit înapoi. Pentru mine, profesia de procuror s-a stins asemenea unei lumânări lipsite de oxigenul libertăţii. Undeva, acolo, va rămâne în amintirile mele, dar, după 10 ani de avocatură, simt că aparţin în totalitate altei familii profesionale.”

Chiar dacă Avocatura a câștigat un nume prestigios, știu că trecerea a fost un moment dureros pentru Alexandru Chiciu. Din prea multă noblețe de caracter, minimizează situația de atunci. Când regimul politic „Traian Băsescu” a venit la putere şi ministrul Justiţiei a devenit Monica Macovei, prima măsură luată a fost aceea de a-l da afară pe Alexandru Chiciu, care la acea vreme conducea Secţia a II-a Penală a Parchetului Naţional Anticorupţie. Toată lumea a ştiut că este (răs)plata pentru rechizitoriul întocmit de procuror în Dosarul Flota, în care Traian Băsescu era acuzat de fapte grave. Răzbunarea a fost atât de oarbă încât ea s-a făcut disperat cu încălcarea legii, procurorul Chiciu fiind demis în timp ce se afla în concediu.

A atacat decizia, a câştigat în instanţă repunerea în funcţia din care fusese înlăturat, însă a doua zi după decizia care îi făcuse dreptate a ales să demisioneze din PNA.

Ca o ironie a sorţii, peste ani, Alexandru Chiciu avea să fie angajat ca avocat de emblema regimului Băsescu: Elena Udrea.

Lipsit de resentimente, avocatul nu îl învinovăţeşte deloc pe fostul preşedinte.

„Eu am ales să plec în 2007 şi sincer cred că preşedintele Băsescu habar nu a avut despre existenţa mea ca şef de secţie în PNA. Ulterior, ca avocat, am avut câteva discuţii cu dânsul şi am aflat că avem multe puncte de vedere comune în analizele despre mersul justiţiei în prezent.

În mod evident, deciziile ministeriatului Macovei au avut un puternic impact asupra sistemului de justiţie din România, opinia mea fiind că au existat şi accente negative importante.

Procurorilor li s-a permis cu mult prea mare lejeritate să trimită în judecată oricum, dar să nu răspundă pentru achitări, ori pentru restituiri ale dosarelor în procedura de cameră preliminară. În perioada activităţii mele ca procuror, o singură achitare presupunea un calificativ profesional inferior şi, implicit, imposibilitatea promovării ierarhice.”

Zeci de dosare pe masa avocatului Alexandru Chiciu. Toate, în procesele Elenei Udrea

Un alt dezechilibru, spune Chiciu, a fost şi este importanța mult prea mare acordată activităţii procurorilor.

„Justiţia în această ţară este realizată prin instanţele de judecată. JUDECĂTORII sunt cei care analizează, gândesc şi decid soarta juridică a celor judecaţi. Judecătorii sunt personajele cu adevărat importante din actul de justiţie, iar acest fapt cred că a fost prea puţin accentuat. O ţară cu o justiţie echilibrată îşi fixează pilonii de stabilitate pe judecători, înainte de toate. Şi noi, avocaţii, şi ei, procurorii, avem de dat raportul în faţa judecătorilor acestei ţări. Asta înseamnă normalitate. Cred că din 2006 sau 2007 lucrurile nu au stat aşa, vedeta justiţiei devenind o anumită structură de Parchet, fapt nepermis.”

În ciuda acestei teme care a devenit brand de ţară, corupţia nu a scăzut, iar indicele percepţiei evaluat de Transparency International arată că România pare mai coruptă în 2016 decât în 2004.

De asemenea, încrederea în Justiţie scade de la an la an de luptă împotriva corupţiei.

Avocatul Chiciu crede însă că fenomenul corupţiei în România este mult diminuat.

„Desigur, a existat şi există corupţie, însă românii conştientizează acest fenomen din ce în ce mai mult şi reacţionează la el. Când eram şef în PNA, am spus – puteţi verifica presa acelor vremuri! – că lupta împotriva corupţiei nu se poate face doar prin mandate de arestare, ci şi prin prevenţie bine structurată.

Da, discuţii asupra percepţiilor sociale despre corupţie ori despre încrederea în justiţie se pot face în funcţie de reperele de analiză. Sigur, a generaliza un abuz şi a cataloga că justiţia devine necredibilă, ori a evalua nivelul corupţiei doar pentru că n politicieni au fost trimişi în judecată – şi a nu vedea câte condamnări au rămas definitive – reprezintă, în opinia mea, accente extreme ale temei. Eu cred că societatea românească şi-a constituit, legislativ şi instituţional, mecanisme de control şi intervenţie eficiente, iar procesul este ireversibil.”

Despre metodele DNA
Vorbim despre metodele DNA, despre dublul standard aplicat de procurorii anticorupţie şi despre cei care denunţă în instanţă de multe ori sub presiunile anchetatorilor. Avocatul Chiciu admite că „întotdeauna forţa tinde să îşi multiplice intensitatea, în orice domeniu, iar DNA reprezintă parte a forţei coercitive din stat.”

„Nu există liniaritate în activitatea nimănui, aşadar pot exista şi elemente ilegale în activitatea DNA. Este rolul instanţelor de judecată să aprecieze asupra acestui fapt. Au fost intens mediatizate decizii în care au fost declarate nelegale probatorii administrate în cursul urmăririi penale, proceduri de interceptare sau măsuri operative. Aceste decizii aparţin judecătorilor de cameră preliminară şi se referă la mult mai multe cauze decât acelea aflate în competenţa DNA. Nu este mai puţin adevărat, şi trebuie să admitem asta, statistic, majoritatea cauzelor trec de examenul de legalitate dat în faţa judecătorilor de cameră preliminară.”

Despre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după Livia Stanciu
Majoritatea proceselor în care pledează avocatul Alexandru Chiciu se judecă la Înalta Curte pentru că acuzaţii sunt oameni politici în funcţie sau care au deţinut una cândva. Tocmai de aceea, poate face o evaluare corectă atunci când îl întreb dacă simte o eliberare a judecătorilor acestei instanţe de sub autoritatea politică – ca să citez chiar un judecător de la ICCJ! – a Liviei Stanciu.

„Simţim o Înaltă Curte mult mai calmă şi mult mai echilibrată, fără ca asta să însemne că unii sau alţii dintre preşedinţii ei ar fi exprimat autoritate politică. Este, în mod evident, o stare de echilibru acum, iar asta se vede în fiecare şedinţă de judecată. O societate normală se fundamentează pe oamenii care fac justiţie, iar echilibrul, puterea şi stabilitatea lor conferă verticalitate întregii societăţi.”

Tot mai mulţi oameni spun că le este frică să vorbească în România. Zilele trecute, făcea furori scrisoarea avocatului Radu Chiriţă din baroul Cluj, care arăta: „Mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.” Şi totuşi, Alexandru Chiciu nu crede că frica domină România, ci doar societăţile slabe, incapabile de reacţie.

„Fie doar şi cele întâmplate în ultima perioadă au demonstrat că românilor nu le este frică, dimpotrivă, ştiu ce vor şi ştiu spre ce vor să se îndrepte. Cât de mult au folosit unii sau alţii buna-credinţă a românilor, ar fi şi aceasta tema unui subiect de analiză…”.

Despre consultarea avocaților înainte de modificarea legislației

Toată lumea este acord nu doar că legislația penală trebuie armonizată cu deciziile Curții Constituționale, ci și modificată acolo unde și-a demonstrat limitele și eșecul. Interlocutorul meu spune că vocea avocaților este importantă în viitoarele consultări și că ea trebuie luată în considerare, fie doar și pentru faptul că aceștia sunt un barometru de evaluare chiar în sălile de judecată. „Noi preluăm, din linia întâi, pulsul real al dinamicii judiciare. Lumea se vede, din această parte a barei, cu totul diferit. Noi, avocaţii, percepem frustrări, neputinţe şi blocaje juridice şi legislative, le invocăm în sala de judecată şi suntem conştienţi că judecătorii sunt ţinuţi să aplice legea în vigoare cu toate imperfecţiunile ei. Iată de ce, fie şi din această perspectivă, reprezentanţii noştri – profesioniști excepţionali ai tuturor ramurilor de Drept – trebuie să fie parteneri în procesul de adoptare a noii legislaţii.”

Despre noul ministru al Justiţiei
Dialogul nostru are loc chiar în zilele în care urmează a fi anunţat numele celui care îi succede lui Florin Iordache. Om politic sau tehnocrat, pentru interlocutorul meu este mai puţin important.

„Într-unul dintre ultimele numere ale Q Magazine aţi publicat un articol intitulat Puterea celor care tac în care doamna Cristina Tarcea, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spunea: «În mod normal, nici procurorii, nici judecătorii nu ar trebui să aibă voci. Vocile Justiţiei ar trebui exprimate prin actele de procedură îndeplinite potrivit legii şi propriilor competenţe. (…) Ştiţi… uneori cei care tac au mai multă forţă decât cei vocali…»

Superb spus! Superb. Următorul ministru al Justiţiei ar trebui să fie Puternic şi tăcut, dar eficient. Atât.”

Despre neîmpliniri şi (ne)regrete
După 22 de ani de profesie juridică, admite că şi-a sacrificat viaţa de familie în totalitate.

„I-am dat Dreptului tot: timp, sănătate, prioritate. Ştiu că nu sunt singurul, de regulă mulţi dintre cei care aleg profesii juridice îşi pun familiile pe un plan secundar.

Da, poate fi trecut la categoria neîmpliniri majore faptul că nu am un copil! Iubesc enorm copiii!

Acestea au fost alegerile mele, şi nu am a mă plânge. Desigur, dacă ar fi să o iau de la capăt, aş evita unele erori, aş fi mai prezent alături de familia mea – am învăţat această regulă abia acum!, însă tot Drept aş alege şi tot Drept aş practica. Această profesie mi-a luat totul, dar mi-a dat totul!”

2003

Alexandru Chiciu avea să stabilească o premieră: trimiterea în judecată a unui ministru pentru fapte de corupție. Ioan Avram Mureșan, fost ministru al Agriculturii, a fost condamnat definitiv de ICCJ la 7 ani cu executare.