Românii au hotărât: Coabitare. Cel putin, o vreme…

Reiau o postare mai veche pentru a explica un lucru simplu – coabitarea nu este o injuratură. Pactul de coabitare asa cum a fost elaborat in 2012, poate ca a fost. Coabitarea reprezintă rezultatul votului exercitat, la momente succesive, pentru presedinte si pentru parlament. Coabitarea este deci o situatie de fapt, decisă de alegători. Cum poate functiona coabitarea, asta este o chestiune de „chimie personală”, de raporturi de putere, etc.

In 2012, am scris, la Jilava, o carte referitoare la „Reprezentarea României la Uniunea Europeană”, carte despre care un procuror DNA se intreba daca are caracter stiintific. Eu cred că ea isi pastrează si astăzi valoarea stiintifică dar si actualitatea. Un exemplu l-a reprezentat si situatia coabitării dintre presedintele Klaus Johannis si premierul Victor Ponta, pâna la demisia acestuia. Votul de duminică poate să indice o nouă perioadă de coabitare. Vom vedea dacă ea va fi „contondentă” sau „pasnică”. Inceputul nu este promitator.

„Capitolul 19: Coabitarea instituțională în regimul semiprezidențial

Motto

„Președintele Republicii este autoritatea supremă atâta timp cât are majoritatea în Adunarea Națională; dar el trebuie să abandoneze realitatea puterii dacă vreodată un alt partid decât al său dobândește majoritatea în Adunare”. (Raymond Aron)

În condițiile separației puterilor, în interiorul puterii executive, în republica de tip semiprezidențial, atunci când președintele și majoritatea parlamentară au culori diferite (iar premierul este susținut de această majoritate) se „instituie” o formă de coabitare instituțională. Unii nu-și dau seama de lucrul ăsta. Alții nu vor să-l vadă.

Iată, timp de trei decenii, nici în Franța nu s-a pus problema coabitării. Pur și simplu, ea nu exista în universul celei de-a V-a Republici. Putea oare un președinte dintr-o anumită zonă politică să coexiste cu un Parlament dominat de cealaltă zonă? Mai concret „putea să aibă loc o partajare a puterii între un președinte de republică de dreapta și un parlament cu majoritate de stânga (sau invers) și, în caz afirmativ, pentru cât timp?”[1]

Prima coabitare în Franța, a fost extrem de conflictuală – un fel de campanie electorală prelungită între președinte și premier. A doua coabitare, însă, a fost extrem de liniștită. A treia a fost mai îndelungată și cu efecte diverse – zone de consens dar și puncte de conflict între președinte și premier. Cele trei coabitări – „coabitarea conflictuală de realegere”, cea „de sfârșit de mandat” și „coabitarea dizolvării ratate (a parlamentului)” au avut caracteristici diferite.[2]

Și noi trebuie să pornim de la faptul că, în anumite perioade, coabitarea poate fi un dat obiectiv, rezultat din decizia, directă sau indirectă, a alegătorilor. Ceea ce ne învață „lecția” franceză este că, în cazul coabitării, elementul esențial nu este eventuala simpatie sau antipatie între cei doi șefi ai executivului, ci felul în care este gestionată, instituțional, o anumită situație obiectivă, rezultată din alegeri.

La fel ca și comentatorii regimului semiprezidențial francez, în urma celor trei „experimente” menționate, trebuie să ne punem și noi problema, în condițiile în care coabitarea se impune în mod obiectiv, cum va funcționa puterea executivă bicefală în România, ce fel de „diviziune a muncii” va exista între președinte și premier.

În Franța, cel puțin, „coabitarea produce o inversare a diarhiei inegalitare. Supremației prezidențiale – din perioadele obișnuite – i se substituie supremația primului-ministru.”[3]

Cu toate acestea, consideră cei doi autori francezi, această inversare de roluri nu este absolută: „președintele nu devine colaboratorul subordonat al premierului iar acesta trebuie să marcheze supremația sa în conducerea afacerilor țării printr-un respect formal pentru preeminența șefului statului.”[4]

Există un paradox, pe care trebuie să-l învățăm „consensul favorizează coabitarea iar coabitarea favorizează consensul”.[5]

În Franța, spre exemplu, „pregătirea” consensului se realizează prin implicarea consilierilor președintelui în mecanismul de decizie în zonele „rezervate” (politică externă, chestiuni militare, europene, instituționale, justiție) și prin informarea președintelui în celelalte domenii.

În plus, este respectat un „imperativ al coabitării”: în străinătate, Franța vorbește pe o singură voce.[6]

Conform autorilor citați, în regimul de coabitare, pe fond, „premierul devine primul decident. E adevărat, în «domeniile partajate» (politica externă sau afaceri europene), președintele și primul-ministru sunt co-decidenți, iar, din punct de vedere protocolar, mediatic și simbolic, președintele rămâne șeful statului.”[7]

Așa cum am arătat, în sistemul francez, chiar în perioade de coabitare, președintele se întâlnește săptămânal cu ministrul de externe (marțea), iar miercurea, înainte de ședința cabinetului are o întâlnire cu premierul.

Pe de altă parte, începând cu anul 1997, președintele Franței transmite, la ministerul de externe prin intermediul guvernului, rezumatul discuțiilor sale cu alți șefi de stat sau de guvern. Consider că este o practică utilă, care ar trebui preluată și în România, ministerul de externe trebuind să fie depozitarul informațiilor relevante pe teme de politică externă.

În România, ca și în Franța, pierderea alegerilor (sau a majorității parlamentare) de către partidul său, reprezintă pentru președinte o grea încercare, atât sub aspectul „orgoliului”, cât și din punct de vedere al exercitării concrete a unora dintre prerogativele sale.[8]

Acțiunea președintelui se restrânge la domeniul rezervat, dar și aici, în măsura în care premierul „colaborează”; el trebuind să facă propunerile concrete de numiri, de mandat, să contra-semneze actele președintelui.

În ceea ce privește relațiile internaționale, cei doi șefi ai executivului francez s-au implicat, direct, în afacerile europene. Președintele Franței și-a rezervat, de asemenea, „dosarele” privind, summiturile NATO, ale francofoniei, G8[9] etc, în timp ce primul-ministru și-a manifestat un anumit interes, dar fără să încerce să se prezinte ca un fel de «președinte bis».

„Unitatea de vederi a diarhiei noastre în reuniunile europene și internaționale contrastează, adeseori, cu disputele unora dintre partenerii noștri, atunci când sunt conduși de guverne de coaliție.”[10]

În experiența franceză a coabitării, în condițiile în care dosarele de politică externă erau pregătite într-un cadru consensual, se punea, însă, întrebarea cine să le prezinte la reuniunile internaționale? După mai multe ciocniri în timpul primei coabitări, s-a ajuns la soluția în care, la reuniunile Consiliului European, să participe și președintele și premierul, delegația fiind însă condusă de către președinte, iar la conferințele de presă participând împreună cei doi.

Acesta a fost modelul urmat și în România, în perioada 2000-2004, țara noastră fiind reprezentată la Consiliul European de președintele Iliescu și de mine, la conferințele de presă, de după reuniuni, participând amândoi.[11]

Conform experienței franceze din timp de coabitare, președintele beneficiază de libertatea exprimării pozițiilor sale, uneori contrare politicilor guvernamentale, devenind un fel de „cenzor” public al guvernului (spre exemplu, președintele Mitterrand, între 1986-1988). Sigur, însă – așa cum se arată în opinia unor autori – el a trebuit să reziste presiunii exercitate de unii prieteni ai săi, care încercau să-l transforme într-un fel de șef al opoziției.[12]

Același lucru s-a întâmplat și în România în ultimele luni, cu diferența că Traian Băsescu a rezistat mai greu acestui tip de „presiuni” !

Spre deosebire de sistemul francez, în care președintele are la dispoziție, oricând, dreptul de a dizolva parlamentul, președintele României nu dispune de o astfel de prerogativă decât la momentul prealabil formării guvernului (în urma alegerilor sau a unei moțiuni de cenzură), cu ocazia desemnării candidatului de premier. El poate folosi prerogativa de desemnare a candidatului (prevăzută la art. 85 din Constituție) în conjuncție cu art. 89 („dizolvarea Parlamentului”) care prevede că președintele poate dizolva Parlamentul după două solicitări de învestitură, neacceptate de Parlament într-un interval de 60 de zile.

A fost, de fapt, „șantajul” folosit de președinte în 2004, dar și în 2008 pentru acceptarea candidatului desemnat.

În opinia lui Alain Peyrefitte, cele două personaje principale ale coabitării – președintele și premierul – sunt, în același timp, parteneri și adversari.[13]

Aceasta este, însă, concluzia în Franța, după nouă ani de coabitare.

La noi, mecanismul a pornit, ca și în Franța de altfel, cu cei doi protagoniști fiind exclusiv adversari. Rămâne să vedem cum vor evolua lucrurile.

În ceea ce privește desemnarea candidatului de prim-minstru, președinții „coabitanți” Mitterrand și Chirac, spre deosebire de președinții din cea de-a III-a sau a IV-a Republică (care puteau alege, independent, candidatul de prim-ministru)” au ales ca prim-ministru șeful partidului care câștigase; mai mult, l-au desemnat pe cel pe care partidul îl desemnase ! Coabitarea începea deci cu renunțarea la libertatea desemnării…

În regimul coabitării, președintele nu are deci libertatea de a desemna șeful executivului… Noua majoritate este cea care îl impune pe premier, președintelui.”[14]

În acest tip de regim, în esență „guvernul este liber și în esență, președintele nu este liber.”[15]

Problema coabitării se pune, în definitiv, în relațiile dintre președinte și o nouă majoritate parlamentară. Deci între executiv și legislativ.

Dar, în final, însă, tensiunile și coabitarea „cotidiană” se manifestă în relațiile intra-executiv, între președinte și premier.

Coabitarea nu implică o schimbare a regimului politic (înțeles ca ansamblu al regulilor conținute în constituție), ci o schimbare a sistemului politic (regimul politic în sens larg).

De aceea, „în perioade de convergență între președinte și majoritatea parlamentară, regimul politic funcționează într-un sistem prezidențialist. În perioada de opoziție între președinte și majoritatea parlamentară, el funcționează într-un sistem parlamentarist, chiar guvernamentalist.”[16]

Autorii pe care i-am studiat consideră că înainte de coabitare, în Franța, președintele acaparase gradual puterea de decizie, mai întâi, în domeniul politicii externe și al apărării, apoi în toate domeniile.

„Efectul major al coabitării l-a reprezentat întoarcerea la litera Constituției” iar conducerea politicii naționale a revenit premierului.[17]

În afara zonelor care presupun (sau ar trebui) să presupună o gestiune consensuală (politica externă, apărare), există o altă zonă – foarte extinsă – în care se poartă o adevarată „guerilă coabitaționistă”.[18]

Premierul poate să nu facă propunerile pe care președintele le așteaptă, președintele poate să nu semneze unele numiri, acesta poate să nu accepte (sau chiar să declanșeze) remanierea guvernamentală, poate să facă numiri în domeniul justiției (procurori și judecători), folosind CSM-ul pentru a face propuneri.

O altă concluzie importantă este aceea că regimul de coabitare revalorizează parlamentul – ca instituție.[19]

Un aspect esențial în legătură cu coabitarea îl reprezintă însă gradul de acceptare a ei de către opinia publică. Sigur, tot alegătorii sunt cei care generează coabitarea, prin votul lor „încrucișat”. Dar, acceptă ei consecințele acestui vot „mixt”, în ceea ce privește funcționarea instituțiilor principale ale statului ?[20]

Iată, răspunsul din sondajele din Franța la întrebarea „Cine în opinia Dvoastră, este adevăratul șef al executivului: președintele sau primul-ministru ?”[21]

octombrie 1986 octombrie 1993 octombrie 1999
Mitterrand

(președinte)

Chirac

(premier)

Mitterrand

(președinte)

Balladur

(premier)

Chirac

(președinte)

Jospin

(premier)

31 52 29 58 33 57
N.B. Restul procentelor erau pentru cei fără opinii.

Este evident că și percepția politică îl indica pe premier, în regimurile de coabitare, ca fiind șeful executivului.

Interesante și rezultatele sondajelor de dinaintea celor trei coabitări, respectiv răspunsurile la întrebarea: „În opinia Dvoastră, în caz de coabitare, cine ar trebui să fie șeful executivului: președintele sau primul ministru?”[22]
Înainte de prima

coabitare

(februarie 1986)

Înainte de a doua

coabitare

(martie 1993)

Înainte de a treia

coabitare

(1 iunie 1997)

Președinte 50 32 37
Prim-ministru 36 55 58
Fără opinie 14 13 5
Se vede clar deplasarea opiniei publice, după prima coabitare către acceptarea ideii că premierul este cel care trebuie să conducă executivul.[23]

În domeniul politicii externe, însă, coabitarea a folosit cel mai mult Franței, datorită presiunii pe care a pus-o pe necesitatea concertării pozițiilor.[24]

Rezervele legate de coabitare, vin mai ales din faptul că ea, nefiind o frână ci un motor, are totuși probleme cu „direcția”.[25]

Mi s-au părut foarte interesante și comentariile de pe site-ul Parlamentului francez, unde, după ce se arată diferitele categorii de prerogative ale președintelui Republicii, se arată că, dincolo de repartiția constituțională a competițiilor „între cei doi șefi ai executivului”, alegerile prin vot universal direct reprezintă elementul esențial care acordă președintelui preeminență asupra primului ministru. Ca atare, „șeful statului nu ar putea rămâne cantonat … într-un simplu rol de reprezentare; el nu poate, pentru a relua formula generalului de Gaulle, să-și limiteze acțiunea la inaugurarea crizantemelor”.

Este important de observat și faptul că întinderea prerogativelor prezidențiale variază în funcție de faptul dacă majoritatea parlamentară coincide sau nu sub cea care l-a ales.

În primul caz, se arată, pe site-ul Parlamentului francez, șeful statului îl desemnează în mod liber pe primul ministru care îi este, astfel, subordonat, și în ciuda unor dispoziții constituționale (de exemplu art. 20 – care arată că guvernul determină și conduce politica Națiunii), Președintele Republicii fixează orientările importante.

În schimb, în situația de coabitare, lucrurile stau diferit. Desemnarea premierului trebuie să țină seama de nevoia sprijinului parlamentar pentru guvern iar în ceea ce privește miniștrii, președintele are cel mult un drept de veto pentru anumite funcții de suveranitate.

Doar în domeniul politicii externe, președintele – în sistemul francez – își păstrează prerogativele, dar și aici el trebuie să și le exercite „în concertare cu primul ministru”.

Până la alegerile din 2004, România nu a cunoscut experiența unui regim de coabitare. „În 1990, 1992 și 2000, culoarea politică a Președintelui era și cea a primului clasat la legislative. În 1996, se ivise o situație inedită: deși se confruntase în campania din 1996 atât cu liderul Uniunii Socilal Democrate, Petre Roman, cât și cu candidatul UDMR, György Frunda, Emil Constantinescu a fost acceptat, odată ales, ca Președinte super partes de către coaliția de la guvern din care făceau parte și USD și UDMR. Conflictele sale cu premierii acelei epoci sunt cu precădere legate de dificultățile organizaționale ale PNȚCD. Situația este complet diferită începând cu 2005, când fostul candidat unic al Alianței D.A. devenit Președinte este contestat de premier și de partidul acestuia. Conflictele dintre cei doi lideri vădesc o situație clasică de coabitare între doi adversari politici, chiar dacă foști aliați, începând cu aprilie 2007, când partidul din care a provenit Președintele este exclus de la guvernare. De la acea dată, Președintele coexistă cu un guvern ostil, susținut de o majoritate parlamentară intermitentă și eterogenă”.[26]

În România, din analiza celor 13 guvernări din perioada post comunistă[27], se poate constata că, practic, cu excepția „tandemului” Băsescu/Ponta, de fiecare dată, președintele avea, de partea sa, fie rezultată din alegeri, fie obținută prin negocieri sau presiuni, o majoritate relativ confortabilă în Parlament.

Este adevărat, situația a fost mai clară – spre exemplu în perioada 1990-1991, când FSN avea aproximativ 67% din mandate (în senat chiar 77% din mandate). În mod evident, în acele condiții, Ion Iliescu avea un ascendent firesc față de premierul Roman, în calitatea sa de fost președinte al FSN.

În momentul în care Petre Roman a căutat un anumit tip de „emancipare” (nu discut aici motivele), a apărut o schismă care a generat un guvern de serviciu pentru pregătirea alegerilor (guvernul Stolojan, 1991-1992) un fel de guvern „consensualist” (pentru a utiliza formula lui Arend Lijphart) sau, în terminologie mai veche, un „guvern de largă concentrare”.

Sigur, și în aceste condiții, rolul de facto în politica externă al președintelui (Ion Iliescu) era precumpănitor față de cel al lui Stolojan, acesta din urmă ocupându-se mai mult de administrarea economiei.

Alegerile din 1992 au adus în Parlament mai multe partide, neexistând o majoritate a unui singur partid sau a unei alianțe preconstituite. La acele alegeri, au intrat în Parlament 7 partide, FDSN, obținând 34% din mandatele de la Cameră, (cu un procent de vot de 27,7%), CDR-24%; FSN-12,6%; PUNR-8,78%; UDMR-7,91%; PRM-4,69%; PSM-3,81%. La Senat se adăuga și PDAR cu 3,49% din mandate.

Îmi aduc aminte negocierile de atunci pentru constituirea guvernului, negocieri pe care le-am condus din partea FDSN, în ideea formării unui guvern minoritar FDSN susținut de o majoritate a partidelor de drepta și a PD-ului. Negocierile au eșuat și, în final s-a format un guvern minoritar FDSN sprijinit în Parlament de „patrulaterul roșu”. Noul premier Nicolae Văcăroiu, desemnat ca prim-ministru în calitate de „tehnician” nu avea o bază în partid, el devenind membru al FDSN doar în 1995. De altfel, în guvernul Văcăroiu erau mai mulți membri independenți decât membri de partid.

În aceste condiții, firește, rolul Președintelui Iliescu, în ceea ce privește politica externă era determinant. Nicolae Văcăroiu se ocupa, practic, de „administrarea” economiei, în plan intern iar Mircea Coșea se ocupa, în calitate de „ministru al reformei” inclusiv de prezentarea ei în străinătate.

Nu existau relații antagonice înte majoritatea din Parlament și Președinte. Într-un fel, președintele juca, în anumite situații, rolul de „instanță de recurs” și la disputele dintre partidele aflate la guvernare.

În 1996, opoziția a câștigat alegerile, în sensul că CDR a obținut, la Cameră, 35,57% din mandate, prin redistribuire, iar PDSR doar 26,53% (pe un vot politic de 21,5%). USD (PD-PSDR) a obținut 15,45%; UDMR-7,29%; PRM-5,54%; PUNR-5,25%;. Votul din Senat a fost asemănător.

Deși cel care a devenit președinte în 1996 – Emil Constantinescu – era candidatul CDR, în al doilea tur de scrutin, și USD l-a sprijinit. În condițiile acestea, inițial nu au fost probleme între președinte și majoritatea obținută prin alianța CDR-USD-UDMR, dificultățile apărând în momentul în care majoritatea nu a mai fost stabilă (premierul Ciorbea a trebuit să-și dea demisia). În prima parte a acestui mandat, președintele – Emil Constantinescu – nu a avut probleme să se prezinte ca „arhitect” al politicii externe. În perioada în care Petre Roman a fost ministru de externe (pregătindu-și candidatura la prezidențialele din 2000), relația președinte-premier (Mugur Isărescu) nu a pus probleme, în ceea ce privește politica externă, dar era mai complicată în relația președinte-ministru de externe.

O notă specială trebuie făcută în legătură cu perioada în care premier era Radu Vasile. Emil Constantinescu venea din zona societății civile, Radu Vasile era secretar general al PNȚ-CD. Deși majoritatea era constituită din CDR-USD-UDMR, funcționarea ei era foarte greoaie, iar diferitele categorii de interese blocau o acțiune eficientă de politică externă. Această stare a fost potențată și de eșecul integrării României în NATO, în 1997.

Din tensiunile existente între majoritatea parlamentară și președinte a câștigat președintele – revocându-l (contrar dispozițiilor constituționale) pe premier.

La alegerile din 2000, Ion Iliescu a fost ales, din nou președinte, cu 66% din voturi, contracandidatul său, în turul II, fiind Corneliu Vadim Tudor.

La parlamentare, PDSR a obținut, la Cameră 44,93% din mandate, PRM-24,35%; PD-8,99%; PNL-8,7%; UDMR-7,83%. Cam aceleași rezultate și la Senat.

În aceste condiții, guvernul minoritar al PDSR(PSD) a avut nevoie de un sprijin parlamentar pentru a obține o majoritate de lucru, semnând înțelegeri cu PNL și UDMR. În final, a funcționat doar înțelegerea cu UDMR. Sigur, în ceea ce privește politica externă, mai ales obiectivele centrale – aderarea la NATO și UE – a existat un sprijin larg. În acea perioadă a existat o clară „diviziune a muncii” în planul politicii externe între președinte și premier. Îmi aduc aminte că aveam discuții săptămânale în care ne comunicam agenda de vizite externe, de întâlniri, făceam o anumită „repartizare” a primirii oaspeților străini, stabileam cine merge la o anumită reuniune internațională, sau când era cazul să mergem împreună.

Coabitarea, spuneam și cu alt prilej, reprezintă o anumită stare de fapt, determinată de raporturile între președinte și majoritatea parlamentară care susține guvernul. Ea are însă și o componentă de „chimie” personală între președinte și premier, capacitatea de a dialoga și de a găsi soluția optimă – mai ales atunci când Constituția nu este suficient de clară în precizarea unor atribiții. Nu-mi amintesc de disensiuni majore în chestiuni de politică externă și, în orice caz, nu în formă publică, din aceea perioadă.

În perioada 2004-2008 (2009), situația a fost, mai complicată. În mod normal ar fi trebuit să avem o primă coabitare la nivel președinte-premier. Fără să comentez aici cum s-a ajuns la acea situație, reamintesc faptul că, la alegerile parlementare, Uniunea Națională PSD+PUR a obținut 132 mandate la Camera Deputaților iar Alianța DA a obținut, 112 mandate (oarecum asemănător și la Senat). În aceste condiții, existând premisele formării unei majorități parlamentare împreună cu UDMR și grupul minorităților, președintele ar fi trebuit să desemneze, drept candidat de prim-ministru, un reprezentant al PSD+PUR, cu atât mai mult cu cât președinții celor două Camere (Nicolae Văcăroiu și Adrian Năstase) fuseseră aleși de la PSD+PUR, ceea ce dovedea existența unei majorități funcționale.

Președintele Băsescu nu a ținut cont de spiritul Constituției și de prevederile Legii partidelor politice și l-a desemnat pe colegul său de alianță drept candidat de premier, după care a „bricolat” o nouă majoritate, eterogenă, pe care a „condimentat-o” cu parlamentari ce au plecat de la PSD.

E adevărat, ulterior, PNL s-a separat de PD și s-a creat o situație inedită de „coabitare” – în sensul că noua formulă de sprijin pentru guvernul remaniat al premierului Tăriceanu era reprezentată de o majoritate PNL-PSD. Președintele, pentru a-și asigura o majoritate favorabilă după alegerile din 2008 a sprijinit un amplu proces de racolări în parlament dar a determinat și crearea unei alianțe „ciudate” PDL-PSD, în perioada 2008-2009, alianță care nu a rezistat intereselor legate de prezidențialele din 2009. La alegerile parlamentare din 2008, rezultatele au fost oarecum neclare – la numărul de voturi Alianța PSD / PC a fost pe primul loc (33,09% la Cameră și 34,16% la Senat) iar PDL a fost pe locul doi (32,36% la Cameră și 33,57% la Senat). La numărul de mandate situația s-a inversat – PDL 115 la Cameră și 51 la Senat iar PSD / PC 114 mandate la Cameră, respectiv 49 la Senat. PNL a obținut 65 de mandate la Cameră și 28 la Senat, iar UDMR 22 de mandate la Cameră și 9 la Senat.

În mod evident formarea unei majorități parlamentare depindea de felul alianțelor postelectorale. PNL se separase de PDL, de aceea rămâneau 2 variante PSD – PNL în continuarea relației din anii anteriori, în care guvernul liberal fusese sprijinit în Parlament de grupul PSD sau o alianță PSD – PDL. În condițiile în care liberalii insistau ca, într-o eventuală alianță cu PSD, tot ei să dea premierul, în cele șapte zile de confuzie, președintele a intervenit din nou, la fel ca în 2004, determinând crearea unei majorități neomogene, cu menținerea, în final, a lui Emil Boc.

După aceste alegeri, din 2009, președintele l-a desemnat, din nou, pe Emil Boc pentru formarea guvernului, cu o majoritate „încropită”, majoritate care nu a rezistat nici în noua formulă guvernamentală, cea a lui Mihai Răzvan Ungureanu.

În aceste condiții, printr-o moțiune de cenzură, din 2012, guvernul a fost răsturnat și, în final, președintele a trebuit să recunoască noua realitate a existenței unei majorități parlamentare bazată pe Uniunea USL (PSD-PNL-PC). Guvernul Ponta este în România, a doua experiență, (de fapt, prima formulă determinată de un vot clar, popular pentru o majoritate parlamentară de o altă „culoare”) după a doua perioadă a guvernării Tăriceanu, de coabitare între un președinte de o culoare și o majoritate parlamentară de altă culoare.

Alegerile parlamentare din decembrie 2012 au arătat că, pentru restul de mandat prezidențial, se impune perioada de coabitare, cu o majoritate parlamentară USL – confirmată(după alegerile locale) și la acest vot.

Să adăugăm în această enumerare și rezultatele alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, care au impus, în mod clar, o formulă de coabitare.

Procente Mandate
Camera

Deputaților

Senat
Camera

Deputaților

Senat
USL 58,63% 60,10%, 273 122
ARD 16,50%, 16,70% 56 24
PPDD 13,99%, 14,65%, 47 21
UDMR 5,13%. 5,23%. 18 9
Prezența la urne a fost de 41,76%.

Iată, cum arată, sintetic, cele 14 „tandemuri”.

„Tandemuri” Președinte – Premier (1989 – 2012)
1 Ion Iliescu 22-12-1989 Petre Roman 26-12-1989
20-05-1990 28-06-1990
2 20-05-1990 Petre Roman 28-06-1990
11-11-1992 16-10-1991
3 10-11-1992 Teodor Stolojan 16-10-1991
18-11-1992
4 Nicolae Vacăroiu 20-11-1992
17-11-1996 11-12-1996
5 Emil Constantinescu 17-11-1996 Victor Ciorbea 12-12-1996
17-04-1998
6 Radu Vasile 17-04-1998
22-12-1999
7 Mugur Isărescu 22-12-1999
20-12-2000 28-12-2000
8 Ion Iliescu 20-12-2000 Adrian Năstase 28-12-2000
20-12-2004 28-12-2004
9 Traian Băsescu 21-12-2004 Călin Popescu Tăriceanu 29-12-2004
22-12-2008
10 Emil Boc 22-12-2008
21-12-2009 23-12-2009
11 21-12-2009 Emil Boc 23-12-2009
09-02-2012
12 Mihai Răzvan Ungureanu 09-02-2012
27-04-2012
13 Victor Ponta 07-05-2012
14 – Victor Ponta –
Problema coabitării în România este însă mai complexă datorită faptului că nu discutăm doar despre relația președinte-majoritate parlamentară sau președinte-premier, deci nu doar despre relația executiv-legislativ sau relațiile intra-executiv. Trebuie să vedem și raportul cu o altă putere a statului-justiția. De-a lungul anilor, în special în ultimii opt ani, relația executiv – justiție s-a constituit exclusiv pe axa președinte – justiție, premierul neavând nici un rol.

O alta zonă construită în avantajul președintelui este relația executiv/legislativ – servicii de informații, din nou premierul neavând nici un rol. Atributul principal revine președintelui, rolul parlamentului, fiind, relativ formal.

O altă structură în care președintele are, în mod evident, ascendent asupra premierului este CSAT, o structură în care premierul are un rol subordonat, de vicepreședinte, deși majoritatea membrilor CSAT sunt membri ai Cabinetului. E adevărat, CSAT funcționează pe bază de consens, ceea ce înseamnă că, în realitate, și premierul are drept de veto. Iată, deci, că președintele „coabitant” își asumă un rol de „protector” pentru un număr de instituții ale statului: DNA, Parchetul General, Curtea Constituțională, ICCJ, ANI, CSAT – ceea ce ar trebui, în opinia sa, să contrabalanseze controlul existent asupra majorității din legislativ.

[1] Philippe Ardant, Olivier Duhamel, La Dyarchie, în vol., „La Cohabitation”, în revista Pouvoirs, 1999, nr.91, p. 5

Termenul de coabitare a apărut în 1986, în Franța la aproape trei decenii după adoptarea celei de-a V-a Constituții franceze, fiind inspirat de experiența politică a momentului. „În 1986, Președintele François Mitterrand, ales prin scrutin direct în 1981, a fost silit să împartă puterea cu un premier, Jacques Chirac, învestit de o majoritate parlamentară cu o culoare politică diferită de a Președintelui, o majoritate născută din alegerile legislative din acel an; situația avea să dureze doi ani, dar avea să se repete câțiva ani mai târziu, în timpul Președintelui… Chirac: din 1997 până în 2002, acesta va avea drept premier un socialist, pe Lionel Jospin”. (Cr. Preda, S. Soare, op.cit., p. 35)

[2] În Franța, aceste chestiuni au fost înțelese și în mod cutumiar, anumite reguli suplimentare (în cadrul, mai larg, constituțional, au fost acceptate). La noi, problema este dacă vrem să învățăm din experiența altora sau dacă vrem să persistăm în greșelile noastre, menținând blocaje instituționale.

[3] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 8

[4] Ibidem

[5] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 11

[6] Ibidem

[7] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 13; „Primul ministru este ales de popor. El este ales, indirect dar real, oarecum asemănător președintelui american, deputații francezi înlocuind marii electori, asemănător premierului britanic – coaliția deputaților înlocuind partidul majoritar…” De asemenea, premierul este cel care impune agenda publică, pe baza programului politic prezentat în campania electorală (președintele nu prezintă, oficial, un program politic).”În afara coabitării, președintele decide dacă o anumită politică susținută de premier, va fi sau nu urmată; în coabitare, premierul este cel care decide dacă una sau alta dintre politicile dorite de președinte, va fi urmată”. (idem, p. 11)

[8] vezi și Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 18

[9] G8 este un forum – inițiat în 1975 – care reunește guvernele cu cele mai semnificative economii din lume: Franța, Germania, Italia, Japonia, SUA, Marea Britanie, Canada și Rusia (adăugată în 1997). Împreună, cele 8 țări au un PIB ce reprezenta, în 2011, 51% din PIB-ul mondial.

[10] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 19-20

[11] Tot pentru a realiza o „consensualizare” în domeniul politicii externe, în România, la fel ca și în Franța, în perioada 2000-2004, dar și în alte perioade, președintele țării era însoțit, în călătoriile sale, în străinătate, de către ministrul afacerilor externe.

[12] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 22-23

[13] Alain Peyrefitte, Les trois cohabitations, în vol. „La coabitation”, în rev.”Pouvoirs”, nr. 91, septembre 1999, p. 25; A. Peyrefitte, consideră că în contextul coabitării, în domeniul politicii externe, nu există domeniu rezervat ci competențe partajate între cei doi șefi ai executivului, și o „preeminență a onorurilor și prioritate de exprimare” pentru președintele republicii. (idem, p. 27)

[14] vezi A. Peyrefitte, op. cit., p. 28

[15] Ibidem

[16] Marie-Anne Cohendet, Cohabitation et Constitution în vol. „La Cohabitation”, Pouvoir, 1999, nr. 91, p. 44

[17] M.-A. Cohendet, op.cit., p. 46

[18] vezi H. Portelli, op. cit., p. 67, totuși în 1997, Lionel Jospin îi răspundea președintelui Chirac, spunând: „Nu există domeniu al politicii franceze în care președintele să aibă ultimul cuvânt.”(ibidem)

[19] Didier Maus, Le Parlement et les cohabitations, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 71

[20] vezi și Gérard Grunberg, Du cohabitationnisme de l’opinion, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 91

[21] G. Grunberg, op. cit., p. 87

[22] G. Grunberg, op. cit., p. 87

[23] Gérard Grunberg vorbește, în consecință, despre „banalizarea coabitării”, considerând că „din momentul în care președintele acceptă preeminența politică a noului prim-ministru, perioadele de coabitare sunt considerate de către francezi a fi perioade pozitive pentru țară”, în 1998, 66% față de 23% exprimând o astfel de părere. G. Grunberg, op. cit., p. 89. Numărul celor care au considerat că perioada de coabitare trebuie să fie doar o paranteză față de cei care doreau efecte durabile pentru ea, a fost (în cele trei „experimente”) 56 : 33; 46 : 40; 36 : 51 (ibidem)

[24] Guy Carcassonne, Frein ou moteur ?, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr . 91, 1999, p. 97

[25] Ibidem, vezi și Jean Massot, Réformer la Constitution pour éviter la cohabitation ? C’est nécessaire et possible, în vol. ” La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 133; François Luchaire, Réformer la Constitution pour éviter la cohabitation ? C’est inutile, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 119-127

[26] Cr.Preda, S Soare, op.cit., p.35

[27] Așteptăm votul de încredere din Parlament pentru cel de-al 14-lea guvern, în urma desemnării de candidat de premier a lui Victor Ponta, la 17 decembrie.

34 de gânduri despre “Românii au hotărât: Coabitare. Cel putin, o vreme…

  1. PAP-istii tot vorbesc, si vorbesc, si vorbesc despre odiosul „pact de coabitare” Ponta-Basescu. Dar nimeni nu l-a vazut! Chiar gazda noastra spune ca nu stie daca a fost o „injuratura” sau nu!
    E pactul asta atat de secret, incat trebuie sa asteptam 50 de ani pentru a ne lamuri care a fost treaba?

    Pe de alta parte, din DEX2009, COABITARE = A locui, a trăi împreună (în aceeași casă) cu cineva; a conviețui.
    Faptul ca presedintele si premierul convietuiesc impreuna in Romania este un truism. Si eu, si Dvs, coabitam cu presedintele.
    Presedintele si premierul ACELEIASI tari fie sunt adversari si unul trebuie sa dispara, fie „colaboreaza” sau „coopereaza” pentru binele acelei tari. Faptul ca nu se simpatizeaza, ca nu beau cafeaua impreuna, ca nu merg impreuna la teatru/bautura/femei, nu trebuie sa afecteze scopul lor comun.

    Apreciază

  2. Cu greu putem compara coabitarea din Franța cu coabitarea de la noi, fiincă politicienii francezi în majoritatea lor, și mulți alegători au cultură politică.
    La noi, dacă majoritatea parlamentară și președintele sunt de aceeași culoare politică, pentru opoziție, oricare ar fi ea, puterea e concentrată într-o singură mână, deci e dictatură. Dacă opoziția vine la guvernare, ea consideră că e mai bine ca președintele și majoritatea să fie de aceeași parte, adică a ei.
    În privința cooptării UDMR în majoritatea parlamentară și la guvernare, sunt de acord. Chiar cred că e bine să existe.

    Apreciază

  3. Va interesant de urmarit care va fi relatia unei puteri PSD cu FMI, Banca Mondiala si alte intrumente ale imperiului american, cu care isi fac ei si treburile politice, de control si de dominatie.

    Nu sunt economist, dar poate cineva poate sa ne spuna daca exista acum conditiile in care Romania sa un program de dezvoltare care sa NU puna accentul pe imprumuturi si datorii. Unul care sa serveasca natiunea si nu marile corporatii internationalist-globalizatoare. Strainii care vor sa aibe bussinesuri in Romania sa fie tratati egali ca si romanii cu business.

    Pina la urma se va ajunge se va ajunge iar la o varianta nationala, sper nu de izolare ceausista, dar una in care interesele romanilor sa primeze cu adevarat, si nu doar pe hirtie tip propaganda politica.

    Apreciază

  4. Daca SUA se va focaliza pe reintoarcerea capitalului lor pentru ca sa creeze locuri de munca acolo, vremea investitiilor americane a apus pentru o perioada. Fara o alternativa de investitor strategic (China?), Romania va trebui sa se descurce singura. Deci statul trebuie sa aibe mai multa putere si control asupra investitiilor de la buget, si unde poate sa nationalizeze strategic: cai ferate, producere de energie, distributie de energie, apa, transporturi etc. Ungaria ne-a luat-o inainte, ca de obicei.

    http://www.zf.ro/business-international/ungaria-porneste-nationalizarile-pe-piata-de-electricitate-16021091

    Apreciază

  5. Simplificand :
    – Cand Presedintele provine din acelasi Partid cu Premierul decide ala mai iubit de Partid. De obicei Presedintele. Si este vorba de influenta personala nu institutionala
    – Cand Presedintele NU provine din acelasi Partid cu Premierul decide Parlamentu’. Adica Premieru’ daca este seful partidului majoritar in Parlament. Daca nu e majoritar atunci Premieru se deda la intelegeri, compromisuri de culise (ca transparenta transparenta da nu toate se fac cu fereastra larg deschisa si lumina aprinsa . De ex cand ai constipatie .. e mai bun un cadru „discret”. Insa daca esti in stare sa faci 250 de flotari .. poti sa le faci si pe peluza din fata casei!)

    Totul tine de cultura politica si de bun simt Adica exact ce lipseste societatii noastre mai ales in partea cica „ganditoare” cetitoare de Paltoane care printre altele se distinge cprin cesia ca are ca calitati jmecheria cea proasta (jegoasa) , lipsa memoriei si ei da.. prostia.

    Ca cum am ajuns noi la COABITARE?

    In 1990 aia „dastepti” ca cica cietsc din Palton au crezut ca au iesit din pestera istorieie si au vrut cu Riga (adica un Sef Miruns) … avand ca argumente ca „Anglia are rege, Olanda are rege, Suedia are rege si traiesc mai bine ca noi”
    Restu populatieie , cam la fel de iedicuata politic da necitoare de Paltoane stia un singur model – ala din Dallas Ewing Oil si dorea sa isi aleaga Presedintele.
    Cetitorii de Paltoane (care scufundau pestera cu televizoru) nu doreau „ca in Texas” ca ar fi iesit Iliescu (prescurtata fara afectiune Ilici) si au dizertat iute despre „Nevoia de Tătuc (батюшка-batiuşka) dorind sa siblineze „orientalitatea” daca nu chiar caracterul pravoslavnic al ethosului romanesc.
    Asa ca s-a cazut la intelegere ca poporului (prostimea, boboru- ca termenu de p###me apare cam duopa 2004) sa o se conceada „dreptul” de a aluiege un Presedinte … cam impotent dpv constitutional. SI asa din frica ca „Iliescu pentru noi este Ceausescu 2” (tipuitira „intecltuala” din 90-93) amluat Contitutia Franceza (a galullista) si am mai amputat prerogativele prezidentiale. <bDe fapta avem o constitutie sferto-prezidentiala.
    Pana in 96 totu a mers uns – presedintele Iliescu (prescurtat fara afectiune Ilici) era neconstestat de/in partidul de guvernamant el singur putand „da” 30% din voturile exprimate. Cam singurul conflict posibil era „imi permiteti sa fumez domnule presedinte” „da da mergi la fereastra!”

    In 1996 prin voia Ăluia de Jos fost-a ales Constantinescu (zis fara afectiune Țapu) din partea Conventiei Democratice Romane – aia cu „Iliescu pentru noi este Ceausescu 2” . Si dorind sa arate ca El, Prealesul Țap , nu este ca Iliescu a :
    – a demis un premier (ia sa fi incercat Ilici asa ceva!!!)
    – a impus alt premier – unu din afara partidelor (la sfatul lu Mircea Fa-TE Ca Lucrezi.. care a avut o idee in cursul unei debzateri filozoficesti pe baza de multa pileala betiva)
    – a bagat pe gatul CDR ului un candidat la presedentie .. care bagat pe gat parca nu dorea si zicea PNTcd-ului „da nu poti sa ma iubesti mai de la distanta?! Hai mars!!”
    Adica sub unele aspecte a fots mia ceva ca Ceausescu!!!!

    A urmat Iliescu tura 2000-2004 .. in timpu careia s-a modificat Constitutia printre altele cu (2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. de la Art. 107 .
    Asta ca un npu Escu sa nu poa face ca Emil ca se stie Țapu sare masa insa n nu se stie ce ar sari Lupul sau Leul *
    Si apoi s-a vazut anul 2004 cand „EDITAT l-a luat Basescu, i-a tras o sticla de whisky in goarna si l-a „desemnat” sa-i conduca pe romani spre el.” (de la Marcus cetire. RIP) Lupul (de mare) a sarit si masa si casa si votul popular si constitutia cu deplinul sprijin al celor care tipau ca vor daca nu monarhie constitutionala(regele domneste nu guverneaza!) sau republica parlamentara sau macar un praesidens otiosus(precum un Indra cu cetanenie romana) .

    De fapt asta e tot clenciul.
    De un’ iar se vede ca nu intelctu’ ori cultura conteste ci CARACATERUL.

    * imagistica apocaliptica medievala.

    Apreciază

  6. Intr-o monarhie constitutionala nu se mai vorbea de coabitare, deoarece Regele era al tuturor romanilor. Dar in cazul republicii, presedintele este doar al unei parti. S-a vazut si in cazul lui Iliescu, si al lui Basescu, dar si a lui Iohannis. Poate mai putin in cazul lui Constantinescu care a dorit sa fie cat mai echilibrat intr-o perioada extrem de furtunoasa.
    Daca, asa cum pare, Iohannis doreste alegeri anticipate prin propunerea unui prim ministru al dreptei unite, nu prea vad liniste si stabilitate „republicana” intr-o Romanie si asa destul de divizata.

    Apreciază

  7. Coabitarea politică nu se face de plăcere ci de nevoie, iar Iohannis este cel care îşi riscă poziţia încăpăţânându-se. Este doar o problemă de timp ca Parlamentul – unde PSD este majoritar, iar în alianţă cu ALDE şi eventual cu UDMR deţine chiar majoritate absolută – sa abroge neinspirata lege 90/2001 ce interzice unei persoane care a suferit o condamnare penală să devină membru al guvernului, după care – dacă Preşedintele perseverează în refuzul său de a numi premier pe şeful partidului ce a învins zdrobitor în alegeri – poate demara procedura de suspendare a şefului statului prin referendum.

    Apreciază

  8. Practica ne omoara … din pacate. La teorie sunt foarte multi tari. E invadat spatiul public de deontologi care explica prostimii cum sta treaba. Iar prostimea, saraca, casca gura si inghite tot felul de ,,opinii’’.
    Teroretic, e vorba de coabitare dar practic insa …
    – sasul a fost plantat pe scaunul cel mare dupa o ,,emotie’’ ce a permis pixului sa puna 10% in plus fata de Ponta (doar nu-si imagineaza cineva cu capul pe umeri ca daca era pe bune se putea realiza ,,minunea’’?). Astfel, simpatizantii stangii au fost pusi cu botul pe labe. Astfel, sistemul a avut un om care a numit-o pe Livia la CCR. Astfel, sistemul si-a mai asigurat inca 10 ani de tinere in frau a muritorilor de pe aceste melaguri. Dupa cei 10 avuti sub executantul base (si nu fauritor de sistem cum multi s-au grabit sa-l numeasca)
    – continuarea a fost o joaca. Au plantat ,,tehnocratii’’ la guvernare pentru a da lovitura finala partidelor. Partide care ,,au fost obligate’’ sa se reformeze (doar le-a ordonat ,,societatea civila’’ a lui pipidi, guseth, pora etc). Pe greii pesedisti i-au plimbat pe la beciul domnesc facand praf partidul ,,plin de corupti’’ iar pe greii penelisti & pedelisti tocmai ii curata in zilele astea. Diferenta e ca nu-i plimba in catuse (doar sunt dintr-o alta specie) ci ii obliga sa se retraga (doar au pierdut alegerile, ha, ha, ha). ,,Tehnocratii’’ au ajutat valul doi sa se formeze. Val care a adus ,,noi’’ recorduri. Pixul a scris 45%. Cica ar fi putut sa scrie mai mult dar trebuia sa fie pe muchie. Sa tina stanga in suspans (o putea pesedeii sa faca 50% + 1 dupa redistribuire?)
    – pe Dragnea ,,l-au condamnat’’ usor. Usor de tot. Legat de o sensibilitate populara (peste 7 mil de votanti). L-au facut eroul stangii (si nu numai) chiar daca puteau sa-i gaseasca ceva mai de doamne ajuta si sa-l execute cu ceva economic (ca doar omul e ,,baron’’ din munca la stat si sigur aveau de unde)
    – ce a mai ramas din ,,partide’’ in zilele astea joaca cum i se canta. Cica trebuie sa faca taraboi. Primii care si-au luat rolul in serios au fost pesedeii. Si ce sa vezi? Mesia Dragnea e vanturat ca propunere unica. N-a preocupat pe nimeni cand pe dvs d-le Nastase v-au inlaturat de la varful politicii tocmai pt. ca deja sistemul era fortos si cei din jurul dvs si-au dat seama ca nu se pot lupta cu el. Astfel n-au schimbat nimic si Morar a ajuns la CCR iar Codruta la DNA si sigur ,,statul de drept” este mult mai intarit. Au ajuns mult mai importanti in zilele noastre oamenii numiti si nu cei alesi.
    – coabitarea n-are ce cauta in dezbaterile din zilele astea. Ar fi putut fi o tema daca totul ar fi fost pe bune. Daca ar fi fost pe bune, pesedeii si-ar fi dat seama de forta din spatele presedentiei (si nu numai) si ar fi venit cu o desemnare mai de Doamne Ajuta. Fara piatra de moara atarnata de-un picior. Dar cine mai stie care vor fi surprizele din urmatoarele zile?. Sigur nu Dragnea o sa decida care-s pasii urmatori. Si sigur ca Dragnea, vechiul vicepresedinte al renumitului Partid Democrat, o sa execute.
    – bine ca nu s-a mai vanturat ideea de fraudare a voturilor. Era cam rasuflata tema iar lumea crede ca-n vechile scripturi in camerele de luat vederi plasate in sectiile de votare si puse sa supravegheze procesul de votare in numele si la comanda lui opris.
    E de remarcat, totusi, o zicere recenta a D-lui Ciorbea pe post la antene ,,lasati-ma-n amarul meu … nu ma bagati in asta’’.

    Apreciază

  9. @Adrian B.,

    sper că nu mă luați în căruță! Adică peste picior, la mișto… Dacă e pe bune, suntem OK, avem ieșiri toți, se întâmplă. Cu ritmul vieții de azi nu m-aș mira să mă trezesc într-o dimineață la balamuc, fără să-mi amintesc de ce.

    Apreciază

  10. Despre postarea asta mai veche noi am mai vorbit. Coabitarea, concept lipsit de subtilități, a căpătat valoare peiorativă după ce a fost pus de cei în cauză pe hârtie. Din punctul meu de vedere, coabitarea este cea care e descrisă în dicționar. Cu ghilimele, făcând trimitere la nefericita semnătură, parcă-parcă nu mai sună așa de bine în spațiul public.

    Rămân la părerea mea veche, cum că „Pactul de coabitare” semnat de Băsescu și V. Ponta a fost o fițuică ce nu depășește valoarea unui sul de hârtie igienică. A vrut semnătură ca să tacă ori ca s-o fâlfâie la Bruxelles? I-a s-a dat pacientului semnătură și ducă-se învârtind! Ce a făcut mai apoi V. Ponta, asta-i altă poveste.

    De ce să nedreptățim ideea în sine de coabitare?

    Apreciază

  11. @Ghiță Bizonu’
    Înainte de orice, remarc exceptionalitatea mesajului trimis mie: absolut nicio greseala de tastare sau de ortografie!!! Pentru asta, cu umilintă, te felicit sincer! Multă sănătate în continuare!
    Recunosc, nu am citit acest document rand cu rand, dar știam, ca toată lumea, prevederile de acolo. Problema e ca lumea vorbește ca în spatele lui ar fi niște lucruri secrete. Și pentru ACESTEA a fost blamat Ponta. De ce nu a fost blamat și Băsescu? La aceste lucruri ciudate m-am referit.
    De ce documentul nu are numele semnatarilor și respectivele semnături?

    Apreciază

  12. Desemnarea premierului: Consultarilor ex-ante, strambe si inutile. Prima runda, pierduta de initiator, castigata de neparticipanti

    Nu este acesta momentul sa apreciem daca intre castigatorii votului popular pentru noul Parlament si desemnatorul premierului a izbucnit sau nu un razboi al formelor fara fond. Sau un razboi al excesului de zel. Ambele sunt la fel de neconstructive. Razboiul formelor ignora fondul, excesul de zel este o exagerare inutila.

    Deocamdata, strict pe fapte, ceea ce putem observa si aprecia, acum, este ca rezultatele alegerilor si noul parlament nu au fost validate. Prin urmare, consultarile de la Cotroceni pentru desemnarea premierului nu au avut un obiect valid si nu au a avut participanti validati. Desi blamate, neparticiparile PSD si ALDE au evitat inscrierea intr-un eveniment invalid si incalcarea unor principii.

    Nu vreau sa caut greseli cu lumanarea sau sa formulez acuzatii gratuite pe acest subiect, dar presedintele Klaus Iohannis a fost prost sfatuit sa convoace o reuniune la care persoane si partide nu aveau ce sa caute, carora in mod formal nu le-au fost validate calitatile de parlamentar si, respectiv, de partid parlamentar.

    Daca in razboiul dintre dreapta si stanga de negare a rezultatelor si regulilor a existat un calcul politic, ca cine ataca primul castiga initiativa si confruntarea, el s-a dovedit fundamental gresit. Presedintele a actionat compulsiv si neinspirat, pe forme si inoportun, consiliat si impins politic si ideologic de la spate (zvonurile sustin ca si de ambasade), dar a pierdut lamentabil, exact pe mana formalului si grabei, care i s-au intors impotriva.

    Consultarile din miercurea neagra, de la Cotroceni, au fost o reuniune politica de familie, a familiei ideologice a dreptei, cu dezbateri si concluzii partizane. Fara indoiala, nimeni nu poate interzice astfel de discutii politice de familie, cu atat mai putin sa le impiedice, inclusiv la Cotroceni, in care Klaus Iohannis s-a recomandat ca un pater familias, ca un liderus maximus al dreptei. Nu asta e de denuntat, ci pretentia de a prezenta niste conditionalitati de desemnare ex-ante a premierului, inaintea validarilor parlamentare, cerute de lege si constitutie. Stat de drept inseamna parcurgerea mai intai a procedurilor de validare a noilor parlamentari si a noului parlament, apoi, pe aceasta baza, consultari, daca este cazul, si desemnarea premierului.

    Apreciază

  13. Coabitarea nu a fost respectată de fostul Prezident, pentru că așa îi stă lui în fire și nu este înțeleasă de actualul Președinte. Credeți că Președintele ar avea răbdarea să citească, pentru a înțelege, ce ați scris dumneavoastră în acest articol?. Nu, pentru că el nu vrea să înțeleagă, pentru că s-ar convige. Are o minte sucită și consideră principiile sale, acte normative.
    Prezidentul ne-a anunțat că el va lupta împotriva PSD, va face opoziție. Nu este o noutate, pentru că el a fost întotdeauna împotriva poporului, fiind în opziție cu el, începând cu anul 2004, când a făcut o altă majoritate în Parlament, schimbând voința poporului, prin votul acordat. Aceeași atitudine o au și ceilalți 2 lideri; mai mult, doamna Țurcan ne-a înștiințat că poporul vrea o guvernare de dreapta. Da, o înțeleg: poporul vrea o guvernare de dreapta, votând PSD! Ăștia ne iau de proști?. Sau nereușita în alegeri le-a luat mințile și nu au simțul realității! Mai e și Prezidentul-marele jucător și manipulator- alături de Președintele-demagog și avem formația completă!

    Apreciază

    • Bravos! Halal sa iti fie – ai pus intrebarea corecta Ăștia ne iau de proști?

      Raspuns bizonic : astia „stiu” ca suntem prosti! Ca altfel cum ei destepti?

      De ce crezi ca sun chiar atata de .. bizonic? (v avataru – TR 85 M1 Bizonul) Fiindca ca cu ei nu merge decat cu flegma in fata si laba peste bot! Ca altfel iti explica ca de fapt cei 60% care nu au participat la vot VOR ,.. ce?! (luni am gasit niste poisari „superbe” ale unor „inteligenti” – de ce cei care au votata POSD n nu s-au gandit la cei care nu au mers la vot?Las ca iesim in strada si dam jos!!!)

      Apreciază

  14. Dacă s-ar respecta legea, n-ar mai fi nevoie de nici un fel de coabitare, ci doar de o înţelegere, în sensul că doi oameni la vârf pot ajunge la un numitor comun în materie de orice decizie care priveşte Ţara, respectiv Poporul , fără a lupta prosteşte să-şi impună puncte de vedere, de cele mai multe ori, nu a lor, ci a celor din spatele lor : gaşca, grupul, clanul, agentura, sau licuriciul ! Şi pentru a se ascunde cu viclenie, toate aceste forme, mai mult, sau mai puţin oculte s-a inventat „Partidul”, ca unitate reprezentativă a cetăţenilor, rezultat în urma unor alegeri din ce în ce mai discutabile !
    O bună înţelegere ar presupune ca cei doi, la fel ca-ntr-o familie să-şi iubească toţi membrii în egală măsură !
    Altfel, se ajunge la certuri, dispute din ce în ce mai crâncene şi în final, dacă nici unul nu cedează ( inclusiv cei din spatele lor – „naşii” )se ajunge la divorţ !
    Cu acte în regulă (dizolvare, sau suspendare), sau doar prin separare tactică : unul la Cotroceni, celălalt la Victoria, în timp ce copii şi rudele rămân în voia sorţii şi în bătaia vânturilor tot mai devastatoare ce schimbă Lumea de la o zi la alta !
    P.S.
    Preşedintele afirmă că în cazul plagiatului şefei de la DNA nu poate decât să respecte o decizie a CNATDCU, care-o scaldă prin nişte ape destul de tulburi, prezentându-ne o celebră certitudine ( ori fată mare, ori nu 😳 ), drept şi una şi alta !
    Respectă decizia în furculiţă a unei comisii de vreo 30-40 de membrii, dar refuză să ia de bune voturile a milioane de români, numai pentru faptul că nu sunt de aceeaşi părere cu el şi gaşca lui ! Punctul forte în care se sprijină masivul conducător este însă mai mult decât şubred : Toţi cei cu care s-a consultat sunt de aceeaşi părere cu el ! Doar că este vorba de cei care au pierdut aceste alegeri, care de care mai ruşinos, dar părerile lor, a unui Băsescu în special, care declară moarte PSD îndiferent unde s-ar afla el, la putere sau în opoziţie . De fapt la masă, sau sub masă unde-i stă cel mai bine şi unde ajunge cel mai uşor în ultima vreme !
    Ar fi interesant de văzut o altă premieră electorală în care un partid care face singur 49, 95 % , având un partener declarat chiar înainte de alegeri cu 6, 5% , să asiste neputincioşi la instalarea unui guvern format de ceilalţi participanţi la alegeri !
    Şi asta numai pentru că aşa vrea musculatura impunătoare a sasului din moţul României ! :mrgreen:

    Apreciază

  15. Pur și simplu fapte:
    1. Rezultatele finale ale alegerilor din 2012 (9 decembrie) au fost date pe 10 decembrie seara.
    2. Rezultatele finale ale alegerilor din 2016 nu sunt anunțate nici pana azi, 15 decembrie.
    3. Profitând de întârziere, Joianis cheamă partidele la discuții înainte de repartizarea mandatelor.
    4. Președintele afirma ca va desemna un prim-ministru din majoritatea parlamentara, care majoritate este o chestiune de aritmetică a mandatelor.
    5. În 2012, USL a obținut 66 % din mandate.
    6. In 2016, PSD+ALDE vor obține circa 55 % din mandate. PSD singur va avea în jur de 47 %.
    7. Tăriceanu tace.
    8. Băsescu este scos de sub urmărire penala simultan în doua dosare „grele”: casa din Mihăileanu și terenul de la Cășuneanu.
    9. Ambasadorul iese din adormire și spune ca este sigur ca alegerea președintelui pentru premier va fi o alegere excelenta.

    Exista o legatura intre aceste fapte? Eu sper sa nu fie!

    Apreciază

  16. Ce soluție, domnule Popescu! Mare păcat că pentru postul vacant de ”monarh constituțional” nu există nici un candidat valid. Fiindcă vedeți, potrivit Constituției și președintele e al tuturor românilor și are atribuții destul de limpezi. De întâmplat nu se întâmplă așa. Ce să ne mirăm, doar conduita ambasadorilor nu e ea reglementată internațional?! Ei și?! Nici acum, când mister Biden își face bagajele, ambasadorul SUA – ce-i drept, mai puțin vocal în ultima vreme – nu s-a abținut să nu se refere la ”statul de drept”. Sta-i-ar în gât!

    Apreciază

  17. Cum să nu fie ? :mrgreen:
    Dar eu sper ca de data asta majoritatea să-şi înţeleagă şi rostul, adică motivul pentru care s-au trezit cu un scor atât de mare, oarecum nemeritat de ei pentru ce au făcut, dar încurajator pentru ce au promis să facă şi să-şi impună, chiar cu forţa (inclusiv a străzii !) nu numai premierul ci şi programul !
    Hai să le arătăm tinerilor nervoşi ( că de unde frumoşi 😉 ) şi mult prea liberi, că Ţara asta nu-i un sat fără câini ( la nevoie!) şi că înainte de a ne da lecţii de organizare socială, după precepte viclean introduse din afară, mai bine şi-ar vedea de mizeria care i-a cuprins imediat după ce, cum-necum s-au trezit cu sacii ( de bani) în căruţă ( partid), dar au început să se certe ca hoţii la împărţirea prăzii ! Să le arătăm că noi putem ieşi în stradă fără a fi plătiţi , şantajaţi sau obligaţi prin contract ca s-o facem, ci îndemnaţi doar degrija zilei de mâine şi a respectării drepturilor noastre !
    De care nu poate dispune, după bunul plac vreun nemernic, pardon, vremelnic ocupant (brrrr!) al unui fotoliu prezidenţial, sau ambasadorial !
    Să-şi vadă fiecare de lungul nasului şi de pătrăţica lui de competenţă, lăsând legea, aşa strâmbă cum e ea ( când nu le convine) să-şi spună cuvântul !
    P.S.
    Un penal condamnat pentru că a îndemnat oamenii să iasă la vot, nu-i cu nimic mai periculos pentru Ţară decât un necondamnat ( ştim noi cum !) pentru nişte lucruri mult mai grave. Cît Casa poporului, cum se zice !
    Sau, mai nou, cît casele primarului ajuns preşedinte ! 😉

    Apreciază

  18. Gicule

    asa cum altii intermitent au momente proaste .. asa intermitent am si eu momente bune , cand destele cad unde trebe si/sau bvad erorile.

    Insa tu f ofensiv (sil :Atcatai! A deguella!!!) ai pus la indoiala existenta documentului. C’esti atins de alzheimer de uiti de la mana pan la gura?

    Si nu este secret decat ptr mincinosi, prosti si lingai.
    De ce este balamat Ponta ? Pai de obicei este balamat ala care se pune in 4 labe ! Iar idolul tau, su 70% don voturi in spate, de fata asta fara minciuni nulandiste.. ce sa vezi ? De buna voie si nesilit de nimeni , din pura perversiune s-a pus in genunchi!!!

    INs adaca vrei ciudatenie .. este ca nu a facut-o ptr ca cica il presa UE, ca ii dadea cu Borosu in unghii si ca ol strangea Schulph de @@@@le ci ptr ca se dadea la perversiuni in via lu Ghita!!! :”hahaha priviti ce jmecher sunt!”
    Si desi nu sunt microbist imi aduc amimte ca am mai vazut jmecheri prosto .. care on careul mic diriblau si driblau si se jucau pana venea un fundas advers si le lua mingea!!!! Prntru idiotia asata spre ca protejata sa o sa ii obtina sentinta cu executare! Asa ar merita @@@@lul .. o-am dat PUTEREA (noi aia de am votata!) si el ce a facut? Putea sa ramana premier pana la final de mandata, puttea sa mai fie de 2-3 ori premier sa iasa la pensie plecand de la Cotroceni „ma gnadesc sa imi sciu memoriile” (si 7 sa faca infarct „Daca scrie si despre?!), da el nu .. el a prferat sa se puna in 4 labe!!!! SO o-oa trage chiar protejata sa!!!!!

    Cicva barbat.
    Pe langa el Olguta sau Firea sunt barbati! In asa fel incat mai trebe sa umble si decoltate sa se vaza ca nu le-a crescut par pe piept!

    Apreciază

  19. CUm am scris
    Totul tine de cultura politica si de bun simt Adica exact ce lipseste societatii noastre mai ales in partea cica „ganditoare” cetitoare de Paltoane care printre altele se distinge cprin cesia ca are ca calitati jmecheria cea proasta (jegoasa) , lipsa memoriei si ei da.. prostia.

    Discutiile de ieri ar fi cel mult „preliminarii” ca nici „exploratorii” nu pot fi . Da cin sa stie ca cand si profii de la SNSPA nu citeau paginile de politica externa?!

    Ptr oamenii „normali” (adica eu nu sunt chiar … ) in Miticul (de la mythos nu de la Dumitru) Apus daca la alegri „ies” prea multe partide decat nomralu’ ( caz normal in Belgia si Italia) Sefu’ lu’ Statu’ (rex au praesidens) incepe prin noste „discutii preliminare” . Poate la Quirinale chiar primesc si cafea .. si discuta „ba! cum maiba facem sa avem un guvern?! Ia mai stati si voi de vorba … cine cu cine si cum … Oricum ce ne arde mai rau acum? ”
    In cazuri normale , insa in care nu se „degaja” o majoritate (caz nornal in Blegia si decenii in Italia) au loc discutii „exploratorii” adica cine cu cine s-ar putea combina sa dea un guvern ?! Daca la o „preliminarii” pot fi chemati cu totii , toata ciurda la „exploratorii” se cheama pe partide .
    In fine daca se pare ca „se degajeaza un cionsens” se trece la „consultari” de genu „ba poti form,ma majoritatea?”

    Insa la noi presedintele desi neamt e de pe la Sibiu (aia cu telemeau veche) si citeste Constitutia ca ciobanu’ si ptr el uzanta europeana parlamentara este „ce ba leat parlamentezi? Ce crezi ca este democratie?!” asa ca a zis „conusltari” desi nu era (inca0 cazul nici de „preliminarii” .
    In rest ce s azic ? Societatea „in civil” si prresarii spua ales pe baza de cin e urla mai tare sub bagheta lu Marian Munteanu … de un sa stie astea?

    Ca nivelul l-ati bvazut la audiera Gusatei – aia de se dorea ministrude Justitie si semnase „auditu” pe baza caruia s-a facut „refirma” justitieii…

    Apreciază

  20. @ George ban

    va intrebati retoric de ce a fost blamat numai Ponta pentru pactul de coabitare ?

    Pentru ca asteptarile mari erau de la Ponta ! El a fost cel care a cerut si a primit voturile romanilor cu mesajul Jos mafia lui Basescu si Dreptate pana la capat ! Si care s-a sucit la 180* a 2-a zi dupa alegeri .
    De Basescu stia toata lumea ca este un ticalos .

    Oricum , vad ca aceasta colaborare merge inainte . Dupa ce Basescu a fost dat afara din toate televiziunile importante ( Antene , Pro tv , Realitatea , etc .) cei care i-au intins o mana de ajutor si l-au resuscitat sunt tot Ponta si prietenul lui cel mai bun , Sebi Ghita .

    Apreciază

  21. Brexit nu mai inseamna Brexit, pentru ca nu va fi un succes? Euroscepticii au deschis larg usa iesirii din UE, dar acum se protapesc in prag, agatandu-se de “acorduri de tranzitie”

    Afirmatiile energice ale premierului britanic, Theresa May, potrivit carora “Brexit înseamnă Brexit și vom face din el un succes”, par sa fie puse la indoiala de ultimele evolutii de la Londra, care par ca vor sa le transforme in mod tacit in opusul lor.

    Desi referendumul a deschis atat de neasteptat si de dur usa Brexitului, autorii acestei propagande controversate, apreciata de adversari ca fiind de “deschidere prin efractie”, par sa nu se mai grabeasca. Amenintarile unor banci si corporatii de relocare pe continent si nemultumirile populatiei in caz de iesire a Marii Britanii din UE tind efectiv sa modereze exuberanta scenariilor de iesire, fapt care nu este insa recunoscut explicit.

    In timp ce cei 27 de membri comunitari indeamna Marea Britanie sa inchida intr-un fel sau altul usa UE, fie pe dinafara fie pe dinauntru, guvernul britanic o scalda. Retorica nationalista pentru plecare si, simultan, vanarea de gaselnite pentru ramanere sunt la fel de neslabite, batandu-se cap in cap.

    Cel mai recent recurs imaginativ de tergiversare isi cauta materializarea in agatarea de asa-zise “acorduri de tranzitie”, ca de niste puncte de rezistenta din interior, care o impiedica sa iasa si sa fie absorbtita de exterior. O explicatie probabila a taraganarii apasarii pe butonul de activare a iesirii ar fi ca ceea ce se vede in orizonturile post-Brexit nu prea arata imbietor.

    Daca asa stau lucrurile, cel mai corect nu ar fi un “acord de tranzitie”, care sa lungeasca boala numita Brexit si daunele si asa provocate si in crestere pentru ceilalti. Mai cinstita ar fi o decizie de amanare, pe timpul careia nimic nu va interveni sa tulbure drepturile constitutive de apartenenta ale niciuneia dintre parti sau state membre.

    Constitutia economica a UE nu prevede “acorduri de tranzitie” in caz de autodeterminare economica a unui stat membru. Motivul este de a se preveni “ciupirea” de avantaje din calitatea de membru fara a fi membru. Iesirea este iesire si atat, orice adaugire dupa acest cuvant, cum ar fi “hard”, “soft”, “intermediar”, “ordonat” etc., este o politizare interesata.

    Ministrul britanic însărcinat cu Brexitul, David Davis, nu a exclus miercuri un acord de tranziție cu UE în timpul definirii de noi relații după ieșirea Marii Britanii din blocul comunitar. In favoarea acestei idei s-a pronuntat luni si ministrul britanic de finante, Philip Hammond. Daca exista ingrijorari fata de riscurile iesirii si indoieli fata de oportunitatea aleasa, cea mai judicioasa readaptare ar fi o decizie a intransigentilor pro-Brexit de amanare/suspendare a Brexitului. Daca, de dragul independentei, intransigentii resping gandirea comunitara si logica profitului, vor trebui sa-si asume riscurile parasirii comunitatii. Nimic nu este fara riscuri. Si pruncul care paraseste placenta se supune riscurilor.

    Apreciază

  22. Prevenirea crizei politice: O ipoteza de guvernare

    La bursa zvonurilor si speculatiilor s-au adus in discutie multe variante de premier si de guvern, prin care sa se impiedice o criza politica, care se prefigureaza amenintator. Pot intelege de ce PSD nu a propus un premier si de ce nu a avut inca loc o intalnire PSD-ALDE. E limpede ca sunt si mize personale, care se impletesc cu cele de partid. Probabil ca acestea nici nu vor putea fi separate unele de altele.

    Desi intr-o abordare initiala inductiva am trecut abrupt de la particular la general si in loc sa incep cu premisele am sarit direct la concluzie, imi dau seama ca pe acest tip de competitie a intereselor nu trebuie arse etapele, trebuie jucata orice faza, ca fiecare carte trebuie jucata la momentul potrivit. Altfel exista riscul de a pierde sau de a nu obtine catigul pe masura cartilor pe care le ai in mana.

    Pe aceasta speta trebuie aplicata “pas cu pas” metoda deductiva. Liviu Dragnea trebuie sprijinit cu orice pret de PSD si ALDE, pentru ca este un sprijin si o lupta impotriva unui regim personalizat si aservit unui grup restrans si in mare parte strain de interese. Prefer termenul de regim in locul celui de sistem, pentru ca unul si acelasi sistem poate functiona sau poate fi folosit in mod diferit de o persoana si/sau de grupul care a promovat si sustine acea persoana.

    Nu mi se pare insa normala vanturarea ideii artmetice privind posibilitatea unui guvern de centru-dreapta. Ar fi o sfidare grosolana a unui trend majoritar, a unui fenomen dominant din societatea romaneasca, exprimat prin castigarea votului popular de catre PSD. Se pot face calcule aritmetice prin adunarea tuturor firicelelor, mai mari sau mai mici, de voturi obtinute de diverse formatiuni care nu au fost in atentia prioritara a electoratului. Dar nici adunate aceste firicele de voturi nu pot avea semnificatia sociala a gruparii masive si de departe dominante de voturi obtinute de un singur partid, voturi prin care acesta devine cardinal pentru aspiratiile si interesele celor mai multi oameni din societatea romaneasca.

    Votul majoritar obtinut de PSD este mai mult decat o suma aritmetica, exprima cea mai mare parte din radacinile si trunchiul pe care le numim Romania, reflecta un fenomen major care nu poate fi ignorat, pentru ca acesta exercita cea mai mare atractie si care mai devreme sau mai tarziu impune si directia. Prin urmare, ipoteza mea preventiva, anticriza politica, este ca daca liderul liberal Calin Popescu Tariceanu va reveni la sefia PNL, va fi posibila si o guvernare PSD-PNL, cu Liviu Dragnea premier. Stiu, presedintele liberal Klaus Iohannis va fi pus in incurcatura, dar va fi si un test de bunacredinta liberala, de vazut care din cei doi lideri liberali este dedicat cu adevarat valorilor liberale si care este papusat de interese geopolitice straine. In conditiile in care dinspre PNL au inceput sa curga, pe diverse canale, cantece chematoare de sirena spre Tariceanu, o confirmare conditionata de catre acesta, sub rezerva unui guvern al social-democratilor si liberalilor cu Dragnea premier, ar putea fi o ipoteza testabila. Daca si pentru cine va fi un soc, raman de vazut.

    Apreciază

  23. „Românii din Harghita nu vor avea reprezentant în Parlamentul României, pentru prima dată în ultimii 12 ani” scriu ziarele.
    Iata ca propunerea de modificare a Legii Electorale pe care am facut-o inca din 2011 isi dovedeste realismul si devine astazi extrem de actuala mai ales in contextul in care zonele locuite de minoritatea maghiara manifesta ostilitate la adresa elementului romanesc (vezi recenta atitudine fata de 1 Decembrie).
    Propunerea se afla la „Modificari Electorale” (https://mipopescu.wordpress.com/03-votul/modificari-electorale/) unde se afla si trimiteri explicative catre alte articole.
    Ramane ca in urma acestui dus rece, partidele parlamentare sprijinite de societatea civila sa ia in serios aceasta propunere.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s