Unii reprezentanti ai „elitei intelectuale” băsiste sunt, in continuare, supărati pe mine din cauza Muzeului hărtilor. Pentru că am donat statului o colectie minunată de aproximativ 1000 de hărti vechi si am creat una din cele mai valoroase institutii cartografice din Europa. Sunt supărati, probabil, si pe ICR pentru că după plecarea lui Patapievici de acolo, nu si-au mai luat „tainul” de călătorii si sinecuri. Apărătorii sistemului mafiot al lui Băsescu preferă insă să se ocupe de ce ceea ce am dat eu statului decât de ce au luat de la stat, prin retrocedări si alte forme de prăduire si de jaf, găstile care le-au asigurat grăuntele. Mi se par extrem de amuzante si criticile formulate in unele ziare – platforme ale „României curate”, finantate din banii dati de români pentru asigurări. Nu stiu dacă a existat si o primă impotriva coruptiei. Mă gândesc că acum jurnalistii respectivi ar fi putut să ia această primă, tinând seama de atitudinea lor deontologică. Tristă viata acestor „elite”, cărate, ca marfă, cu avionul la Neptun. Vor rămâne in istorie ca „intelectuali ai lui Băsescu”.
Pentru cei care nu fac parte din aceste găsti otrăvite, adaug prefata pe care am scris-o pentru Atlasul Dunării:
„Istros, cum era numit în antichitatea greacă, Danubius, în lumea romană, şi Tuna, la turcii otomani, Dunărea este un element identitar pentru Europa Centrală, pentru Europa de Răsărit şi pentru Peninsula Balcanică, având o contribuţie directă la istoria şi dezvoltarea spaţiului pe care îl străbate. Apele sale au fost în permanenţă un martor, un instrument şi o oportunitate pentru mişcarea oamenilor, a ideilor şi a bunurilor.
Străbătând 10 state şi având o lungime de 2.857 km, Dunărea a fost şi continuă să fie martora unei diversităţi culturale pe care, în egală măsură, o întreţine şi o estompează. Pentru popoarele care-i locuiesc malurile (germani, austrieci, slovaci, unguri, croaţi, sârbi, bulgari şi români), Dunărea a constituit o resursă de securitate necesară păstrării şi consolidării unor identităţi politice, sociale şi culturale specifice dar, în acelaşi timp, a acţionat ca un liant, unind valori culturale şi de civilizaţie ale acestor popoare.
Bazinul Dunării, cel mai amplu bazin hidrografic din Europa, este un spaţiu de interferenţă a unor sfere culturale diferenţiate etno-lingvistic, doar religia având un filon comun (şi aici mă refer la filonul comun al creştinismului în ansamblu, deşi perioada în care Dobrogea şi Bulgaria au făcut parte în mod direct din Imperiul Otoman vine să contrazică şi acest argument). Acest filon al creştinismului se înfăţişează însă și el într-o multitudine de forme. Dunărea catalizează, de la izvoarele ei din Alpii Europei Centrale, până la vărsarea în Marea Neagră, lumea germană de sorginte luterană, cu componentele naţionale ale catolicismului austriac, slovac şi croat, alături de elementele sârbeşti, bulgăreşti şi ucrainene, de sorginte ortodoxă. La acestea se adaugă două excepţii, care nu fac decât să consolideze diversitatea dunăreană: ungurii, catolici şi reformaţi, şi românii, un popor majoritar ortodox1.
Mediul natural format de apele Dunării a atras, din cele mai vechi timpuri, popoare, culturi şi civilizaţii, dar a construit şi o cale a comerţului, care a revelat dimensiunea vitalităţii acestui fluviu. Dunărea aparține cu totul Europei, pe care o străbate de la Vest la Est, dar şi prin afluenţii săi, pe care îi captează atât din Nord, cât şi din Sud.
Pentru români, Dunărea a fost întotdeauna un element central al culturii şi spiritualităţii, formând, împreună cu Munţii Carpaţi şi cu Marea Neagră, o axă identitară întreţinută permanent prin mituri, legende şi date istorice, care i-au scos în evidenţă măreţia. Imaginea unui fluviu important care, la vărsarea în mare, formează o Deltă magnifică, ce oferă nenumărate resurse şi oportunităţi, a fost, şi continuă să fie, prezentă în imaginarul nostru colectiv.
Încă din Antichitate, Dunărea a rezistat ca o importantă arteră fluvială, dar şi strategică. Astfel, Herodot vorbeşte despre expediţiile lui Darius, regele Persiei, la Nord de Dunăre, iar Arrian povesteşte despre încercările lui Alexandru Macedon de a-şi asigura gurile Dunării. Romanii sunt primii care au reuşit să domine fluviul de la izvoare până la vărsarea în Marea Neagră, vestigii ale civilizaţiei romane fiind presărate cu generozitate pe ambele maluri. Mai târziu, goţii, slavii, hunii şi triburile germanice au folosit Dunărea pentru a pătrunde în Imperiul Roman.
În Evul Mediu, Bazinul Dunării a fost o linie de demarcaţie, dar şi un spaţiu de interferenţă între universul roman, apoi bizantin, şi popoarele migratoare, pe de o parte, și între lumea creştină şi cea islamică, pe de altă parte. Valenţele comerciale ale Dunării se accentuează ulterior, primul transport organizat de mărfuri având loc în anul 1830, de la Viena la Budapesta. Începând cu secolul al XIX-lea, Dunărea, ca rută de transport şi comunicaţii, devine o miză tot mai importantă pentru raporturile de forţe de pe Bătrânul Continent. De aici şi nevoia unei construcţii instituţionale care să asigure principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile care străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele. În acest sens, Congresul de al Viena (1815) a introdus în documentele semnate de ţările participante libertatea de navigaţie pentru navele tuturor statelor riverane şi neriverane, un sistem unitar de control al navigaţiei şi a perceperii taxelor. A fost pentru prima dată când statele europene au luat o decizie comună privind libera navigaţie pe fluviile internaţionale2.
Câteva decenii mai târziu, Tratatul de Pace de la Paris (1856) şi apoi sistemul de tratate de la Versailles (1919-1920) proclamă, respectiv, consolidează libera navigaţie pe întreg cursul Dunării. Se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării cu atribuţii privind Dunărea maritimă, precum şi Comisia Internaţională a Dunării, cu autoritate asupra Dunării fluviale. Din comisie, nu făceau parte Principatele Române! Conferința de Pace de la Paris (2 august 1920 – 23 iulie 1921) a reflectat noul raport de forțe între statele europene la sfârșitul Primului Război Mondial. S-a adoptat Convenția Dunării care instituia un regim internațional pe toată porțiunea navigabilă a Dunării, de la Ulm până la vărsarea în mare. Funcționa Comisia Internațională a Dunării pentru cursul superior, de la Ulm până la Brăila, din care făceau parte Anglia, Franța, Italia și statele riverane, și Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă, de la Brăila până la vărsarea în mare, cu navigația pe brațul Sulina, din care făceau parte Anglia, Franța, Italia și România. Acest tratat a ocazionat prima interacțiune a României cu jurisdicția Curții Permanente de Justiție Internațională, (cu sediul la Haga, predecesoarea Curții Internaționale de Justiție). Diferendul dintre România, pe de o parte, și Anglia, Franța și Italia, pe de altă parte, cu privire la competența Comisiei Europene a Dunării între Brăila și Galați a fost soluționat printr-un aviz al Curții, din 8 decembrie 1927. După cel de-Al Doilea Război Mondial, odată cu revenirea în forţă în spaţiul dunărean a Uniunii Sovietice, cele două structuri sunt desfiinţate3 şi, în baza „Convenţiei de la Belgrad”, din 1948, a fost instituită Comisia Dunării (CD), ca organizaţie interguvernamentală, formată din reprezentanţii statelor dunărene. Aceasta funcţionează şi astăzi în baza principiului potrivit căruia reglementarea şi controlul navigaţiei pe Dunăre sunt de competenţa exclusivă a statelor riverane.
Cu siguranţă, mutaţiile politice survenite pe harta Europei după 1990, mai cu seamă destrămarea URSS, dezmembrarea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, au impus o reorganizare a cooperării dunărene. În 1998, are loc „mica revizuire”, prin care s-a hotărât admiterea în CD a Germaniei, Croaţiei şi Republicii Moldova.
Un eveniment care a marcat profund activitatea CD s-a petrecut în martie 1999, atunci când bombardamentele NATO asupra Serbiei au distrus podurile de la Novi Sad. De atunci, navigaţia pe Dunăre a fost întreruptă total sau parţial până în octombrie 2005, când a fost suspendat podul de pontoane. Acest blocaj pe sectorul sârb a produs mutaţii profunde, diferenţiind statele riverane direct afectate. Marii perdanţi au fost statele din aval (România, Bulgaria şi Ucraina), în vreme ce Germania, Austria, Slovacia şi Ungaria şi-au intensificat activităţile economice pe Dunăre.
Totuşi, la scară istorică, în cea de a doua parte a secolului XX, navigaţia pe Dunăre a fost mult îmbunătăţită. Au fost efectuate lucrări de amenajare şi de întreţinere, precum şi o serie de canale care au condus la creşterea traficului şi implicit a relevanţei fluviului. Importanţa sa economică a crescut odată cu realizarea canalului Dunăre – Marea Neagră4, lung de 64 km (funcţional din 1984), dar mai ales a canalul Rhin-Main-Dunăre, cu o lungime de 171 km. Canalul face parte din traseul maritim între Rotterdam şi Constanţa (Coridorul VII de transport fluvial) şi, din 1992, leagă Marea Nordului de Marea Neagră. Practic, visul european de unire a Vestului cu Estul continentului sub aceleaşi norme şi standarde, impuse de un nivel superior de cultură şi civilizaţie, tinde în acest fel să se împlinească.
Pentru a completa funcționarea CD cu un organism regional viu şi eficient, România şi Austria au lansat în 2001 Procesul de Cooperare Dunăreană, iniţiativă menită să extindă cadrul de cooperare de la navigaţia propriu-zisă, la aspectele culturale, educaţionale şi de protecţie a mediului în regiunea Dunării. La nivel politic, România şi Austria colaborează, de altfel, în cadrul Comitetului pregătitor pentru revizuirea „Convenţiei de la Belgrad”.
În mod evident, un astfel de demers nu putea să se desfăşoare în afara cadrului instituţional al UE, mai ales că cea mai mare parte a statelor dunărene sunt parte a construcţiei comunitare. Astfel, Consiliul European din 17-18 iunie 2009, de la Bruxelles, a invitat Comisia Europeană să elaboreze până la sfârşitul anului 2010 o Strategie a Uniunii Europene pentru regiunea Dunării. La Strategia Dunării participă paisprezece state: nouă state membre UE (Austria, România, Bulgaria, Cehia, Croația, Germania – ca stat federal și prin landurile Baden-Württemberg și Bavaria – , Slovacia, Slovenia, Ungaria) și cinci state ne-membre UE (Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Republica Moldova și Ucraina). Proiectul este axat pe trei priorităţi: interconectarea reţelelor energetice şi a căilor de comunicaţii şi transport; protecţia mediului şi apărarea împotriva inundaţiilor si a altor calamităţi; dezvoltarea socio-economică a comunităţilor riverane prin proiecte de turism, educaţie, cercetare, cultură şi dezvoltare rurală.
Chestiunea Dunării este, aşadar, una europeană, iar noile construcţii instituţionale vor avea, în centru, Coridorul Pan-European de Transport VII. În acest fel, Dunărea devine o axă prioritară a UE, ce poate contribui la dezvoltarea economică a regiunilor adiacente şi la diminuarea disparităţilor existente între diferitele regiuni. Acest lucru constituie o excelentă oportunitate pentru România, a cărei conectare la reţelele europene de transport este slabă. Asemenea sistemului circulator sangvin care transportă viaţă în corpul uman, reţelele trans-europene de infrastructură asigură coeziunea, integrarea şi dezvoltarea europeană. Infrastructura de transport este fundamentală pentru mobilitatea persoanelor şi a bunurilor, deci pentru piaţa internă a UE.
Dacă pentru construcţia de autostrăzi şi căi ferate este nevoie de voinţa, de resurse şi de priceperea omului, în cazul transportului fluvial totul se reduce în mare parte la un dat natural ce trebuie amenajat, întreţinut şi protejat. Din acest punct de vedere, Dunărea a putut să fie mereu o soluţie extrem de facilă pentru dezvoltarea economică şi socială durabilă a regiunii, precum şi pentru extinderea şi fortificarea valorilor şi standardelor europene. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care Dunărea este şi continuă să fie un simbol nu doar pentru România sau pentru celelalte state riverane, ci pentru întreaga Europă.
Dunărea este un fluviu viu, unii îl pot vedea şi astăzi ca pe un liant cu precădere cultural, dar și economic; alţii îl consideră încă un fluviu al disputelor. Balanţa înclină într-o parte sau alta în funcţie de maniera în care problemele ridicate de Dunăre sunt gestionate. Considerată printre marile fluvii ale lumii, a fost deseori comparată cu o linie a vieţii, care traversează continentul european de la Vest la Est, întocmai ca într-un peisaj fantastic de chiromanţie transpus la scară planetară.
Alături de importanţa ei de cale navigabilă sau ca sursă de energie, Dunărea şi corolarul său Delta constituie biotopul pentru specii extrem de diverse de plante, peşti, păsări şi animale. Spectacolul natural pe care îl oferă fluviul este din acest punct de vedere fabulos. Sute de specii de păsări, peste 45 de specii de peşti, zone extinse de stuf, păduri, dune de nisip, ostroave etc. toate creează un habitat misterios, sălbatic, magic. În pofida activităţii umane, a poluării şi a schimbărilor climatice, Dunărea continuă să fie un ecosistem extraordinar ce reuşeşte să îşi menţină vitalitatea. Ea are nevoie totuşi de mai multă grijă şi atenţie din partea omului, acest lucru necesitând o colaborare regională mai strânsă a statelor din bazinul hidrografic al Dunării, dar şi o implicare mai fermă a instituţiilor comunitare.
Pe lângă acordurile şi tratatele bilaterale semnate de-a lungul timpului între statele riverane, în vederea prevenirii şi combaterii poluării apelor Dunării, preocupările constante şi intense în această direcţie au condus la semnarea de către cele 10 state dunărene a Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Sofia, 1994). Având un caracter integrator, documentul marchează un moment important pentru ceea ce înseamnă protejarea Dunării5. Un pas mai departe va fi fără îndoială realizat prin Strategia UE pentru Regiunea Dunării.
Prezentul album este o imagine a Dunării oferită de maeștri cartografi aparţinând unor diverse epoci şi şcoli – de la Münster, Vischer, Homann, până la cartografi mai recenți, din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. El dezvăluie o parte din lume, o secvenţă din lumea noastră, cea în care trăim şi căreia îi aparţinem. El conţine trecutul, prezentul şi viitorul, toate adunate în apele Dunării”6, și este rodul a peste 40 de ani de pasiune, răscoliri şi cercetări prin nenumărate anticariate din ţară şi din străinătate, la care se adaugă materialul cartografic aflat în propria mea colecţie şi un număr însemnat de gravuri originale privind subiectul, de cea mai înaltă ţinută artistică, cum ar fi cele executate de W. H. Barlett. Au fost, de asemenea, cercetate diverse cărţi rare, comunicate, studii ale Academiei Române, precum Grigore Antipa, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice (București, 1921) sau C. I. Băicoianu, Dunărea privire istorică, economică şi politică (publicată și la Paris, în 1917), lucrări destinate fluviului şi, nu în ultimul rând, lucrarea de doctorat aparţinând doamnei Raluca Constantinescu „România şi crearea Comisiei Europene a Dunării7.
În paginile sale veţi descoperi o serie de mesaje şi de simboluri pe care fiecare dintre noi le vede, dar le interpretează diferit. Fascinant este modul în care ele au fost şi sunt parte din viaţa noastră. Deşi hărţile care vi se vor dezvălui în continuare vă vor purta inevitabil cu gândul spre trecut, sper să vedeţi în ele ceea ce sunt de fapt: o poartă spre viitor.
NOTE
[1] Alexandru Ghişa, Evoluţii instituţionale în cooperarea dunăreană, comunicare Constanţa, 26- 28 noiembrie 2009, a II-a sesiune a Asociaţiei „Dobrogea – istorie şi civilizaţie”.
2 Ştefan Stanciu, România şi Comisia Europeană a Dunării. Diplomaţie, Suveranitate, Cooperare Internaţională, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002, pag. 23.
3 CED a adus importante servicii Europei şi României în primul rând prin regularizarea braţului Sulina şi dezvoltarea în general a navigaţiei şi comerţului în toată regiunea Dunării.
4 Vezi și Considerații geografico-militare asupra Canalului Dunăre – Marea Neagră, Constanța, 1987
5 În baza Convenţiei a fost creată Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea, cu sediul la Viena.
6 Există și numeroase relatări de călătorie pe Dunăre. Iată doar două exemple, de la mijlocul secolului 1al XIX-lea: *Albert-Montèmont, Biblioteque universelle des voyages, vol. XLIV, Paris, 1836 (capitolul “Voyage sur le Danube”, p.133-353); *Anatole de Démidoff, Voyage dans la Russie meridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, Paris, 1840 (cu superbe gravuri de Raffet).
7 Există, de asemenea, câteva alte lucrări de referință românești referitoare la Dunăre, inclusiv sub aspect politic: *A.Pelimon, Krimeea sau campania oștilor aliate la Sevastopol, București, 1855 (alfabet de tranziție); *Tratatul de Berlin, urmat de Protocoalele Congresului precum și de Charta Basarabiei Române a Deltei Dunărei și a Dobrogei, București, 1878; *M.Kogălniceanu, Cestiunea Dunării, București, 1882; *M.Kogălniceanu, La question du Danube, București, 1883; *Ursiano Valerian, L’Autriche-Hongrie et la Roumanie dans la question du Danube, Jassy, 1882; *Principele Gheorghe Bibescu, Istoria unei fruntarii. România pe malul drept al Dunărei, București, 1883 (în special capitolul final – “Chestiunea Dunărei. Dunărea și România”).”
„Tristă viata acestor „elite”, cărate, ca marfă, cu avionul la Neptun.”
Nu ai ce sa mai spui in plus! Pentru astfel de fraze va urasc ei, Dle Nastase!
[…] Sursa: Adrian Nastase […]
[…] „Unii reprezentanti ai „elitei intelectuale” băsiste sunt, in continuare, supărati pe mine din cauza Muzeului hărtilor. Pentru că am donat statului o colectie minunată de aproximativ 1000 de hărti vechi si am creat una din cele mai valoroase institutii cartografice din Europa. Sunt supărati, probabil, si pe ICR pentru că după plecarea lui Patapievici de acolo, nu si-au mai luat „tainul” de călătorii si sinecuri. Apărătorii sistemului mafiot al lui Băsescu preferă insă să se ocupe de ce ceea ce am dat eu statului decât de ce au luat de la stat, prin retrocedări si alte forme de prăduire si de jaf, găstile care le-au asigurat grăuntele. Mi se par extrem de amuzante si criticile formulate in unele ziare – platforme ale „României curate”, finantate din banii dati de români pentru asigurări. Nu stiu dacă a existat si o primă impotriva coruptiei. Mă gândesc că acum jurnalistii respectivi ar fi putut să ia această primă, tinând seama de atitudinea lor deontologică. Tristă viata acestor „elite”, cărate, ca marfă, cu avionul la Neptun. Vor rămâne in istorie ca „intelectuali ai lui Băsescu””, scrie Adrian Năstase pe blog. […]
Fesele din silicon ale Guvernului Ciolos
Guvernul de tehnocrati miroase bine pentru ca si-a dat cu parfum frantuzesc de calitate, este imbracat frumos, la moda, colectia toamna -iarna – primavara de la Bruxelles, are forme apetisante, pentru unii, dar daca il dezbraci, pentru ca mai devreme sau mai tarziu se ajunge si in momentul acela, descoperi ca nu s-a spalat inainte sa isi dea cu parfum si MIROASE greu a TRADARE de tara si nu are nici pe departe formele apetisante cu care s-a laudat. Fesele din silicon pentru un aspect sexi si atragator se aplica usor dar provoaca dezamagire dupa o verificare mai atenta a situatiei …..
https://theodora0303.wordpress.com/2015/12/17/fesele-din-silicon-ale-guvernului-ciolos/
E in natura umana sa te pui la dispozitia unuia care are putere, si sa-l lingusesti pentru a obtine avantaje. Eu nu asta critic. Dar macar dupa ce ai subt la licurici, si licuriciul nu mai e, macar atunci sa recunosti adevaratele valori si sa separi neghina de bobul de griu.
Asteptam de la Basescu volumele „Relatiile Internationale ale Romanilor cu Bauturile Fine” si „Manualul Securitstului Democrat – Cum Sa Faci Avere De La Stat”.
Încă o dată vă felicit pentru Atlas. Cât despre leprele cu tarif, durerea lor este că existați și nimicnicia lor e mai vizibilă.
Moștenirea Ponta
Un număr de 12 dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au înregistrat o inflație negativă în noiembrie 2015, comparativ cu perioada similară din 2014, iar Bulgaria, România și Slovenia au avut a doua inflație negativă din UE, arată datele publicate miercuri de Oficiul European de Statistică (Eurostat).
Potrivit sursei citate, rata anuală a inflației în zona euro a urcat până la 0,2% în noiembrie, de la 0,1% în octombrie, în timp ce în Uniunea Europeană rata anuală a inflației a urcat luna trecută la 0,1%, de la 0% în octombrie.
Țările cu cea mai mare rată anuală a inflației au fost Belgia (1,4%), Malta (1,3%) și Suedia (0,8%). În schimb, cele mai scăzute rate anuale au fost înregistrate în Cipru (minus 1,5%), Bulgaria, România și Slovenia (toate cu minus 0,9%).
(Agerpres, 17 decembrie 2015)
Astea sunt CIFRE, nu vorbe aiurea!
Întru totul de acord cu Criticos.
În privința Dunării, ea ne-a legat și ne-a „stricat” cu țările cu care o împărțim, în toată istoria noastră comună. Trebuie să acceptăm și bunele, și relele pe care Dunărea ni le-a adus.
Cazul polonez
Luni, 14 decembrie, Martin Schultz, președintele Parlamentului European, a declarat ca în Polonia are loc o lovitură de stat. Astfel caracterizează el intenția Partidului Dreptate și Lege (de dreapta) de a-și numi prieteni politici în Tribunalul Constituțional.
Eu aș dori să aflu părerea ambasadorului american la Varșovia, dar nu cred că mi se va împlini dorința. Sunt aproape convins că PDL (sic!) este prelungirea mâinii americane în Polonia și va face nestingherit ceea ce vor stăpânii lui. Indiferent dacă e democratic sau nu!
Să îi blamăm pe polonezi că se lasă călcați în picioare? Cel puțin în cazul lor, istoria nu ne permite așa ceva!
Deși românii nu sunt polonezi, eu zic să avem mai multă încredere în ei. Nu ei sunt de vină că de 11 ani încoace, ticăloșii își fac de cap în România…
Unele televiziuni de știri, în loc să se silească să informeze corect și imparțial, se războiesc între ele, răspândind „știri halucinante” unele despre altele.
Sebastian Ghiță „controlează” firme care au avut contracte cu statul.
În primul rând, ce înseamnă „controlează”? Înseamnă că el nu e patronul/directorul acelor firme, dar EL le conduce? Cum poți să dovedești?
În al doilea rând, dacă știi precis că acele firme au câștigat licitațiile cu mită, fă-le plângere penală, lor și funcționarilor statului care, zici, ar fi luat mită!
În privința „contractelor cu statul” e o adevărată psihoză. Alt clișeu tâmpit!
Lucrări la instituțiile de stat fac doar firme private, căci nu mai există firme de stat.
Orice firmă ar câștiga o licitație e considerată corupătoare, dar nimeni nu reușește să dovedească. Doar „anchetele jurnalistice” o „dovedesc” cu „probe” gen: e imposibil ca X să nu fi…
Gorghiu „i-a luat scaunul lui Ponta.
Când am citit asta, am crezut că Alina e prim-ministru sau șefa PSD, dar nu, Gorghiu a fost la o televiziune și a stat pe scaunul pe care a stat Ponta.
Badea a afirmat că e cel mai mare susținător al PNL și al actualului guvern.
Televiziunea „inamică” preia afirmațiile „telles quelles”, nesesizând sau prefăcându-se că nu sesizează ironia lui Badea.
Concluzia: Antena 3 e susținător PNL.
Cum să am încredere în media românească?
[…] Datorită bunăvoinței imperiale a suzeranului Otto I. După încoronarea sa cu mult fast la Roma, Otto I primea cererea unui client străin, un cuceritor de la Oder. Același străin încercase a intra în posesia văii rîului Elba. Dar cel care nu era încă împărat rezolvă imediat problema. Trimite un subaltern, pe marchizul saxon Gero. Străinul de la Oder înțelege unde se află Puterea. De aceea venise la Roma. Otto I îi acordă titlul de Amicus Imperatoris, ceea ce însemna reprezentant legal pentru colectarea impozitelor cuvenite Imperiului Roman de Apus de națiune germană, precum și statutul de voievod al Poloniei, ori Dux Poloniae în latinește. Istoriografii polonezi ulteriori îl vor denumi pe acel cuceritor diplomat regele Mieșko I, și îl vor încadra în dinastia Piast. Fiica acestui Mieșko I se va căsători cu un fiu al faimosului rege Harald Bluetooth, și va fi mama vikingului Canute cel Mare (Vezi Cronica episcopului Dietmar din Merseburg precum și Encomium Emmae). Canute cel Mare a croit Imperiul Mării Nordului. Totuși Canute însuși va numi politeia pe care o crease folosind doar termenul “Engla landes cyning”. Administrația Imperiului său acoperea Anglia, Danemarca, Norvegia, precum și porțiuni din Suedia. Imperiul său va dura până ce Anglia va fi cucerită la anul 1066 de către normandul Guillaume. Însă moștenitorii drepturilor pentru acel Imperiu al Mării Nordului erau deja morți, și de aceea nu vor mai fi lupte. Cu plăcere, și amicilor mei de pe blogul http://www.adriannastase.ro/2015/12/17/dunarea-punte-de-legatura-intre-occident-si-orient/ […]
santinela
decembrie 16, 2015 la 5:32 pm
Este adevărat că Volodea este cine este, însă în ceea ce privește răspunsul domnului Năstase (ca intenție), acesta poate avea și altă semnificație decât „urecherea” propriu-zisă. Nu pentru noi, ci pentru publicul mai larg ce se trezește aici cu un „clic”: poate vreun tânăr frumos și liber, poate un adult cu suflet la fel de adolescentin, cititor de ziare de lingători de clanțe, poate un tânăr verde și bine intenționat, poate vreun neavizat etc. Pentru ei văd acest răspuns ca pe un mesaj diplomatic despre fiecare Ce este și la ce NIVEL se găsește: unii fac precum Volodea, alții dăruiesc lucruri valoroase acestei națiuni, printre care și hărțile Dunării.
Și nu ar fi meritat răspunsul Volodea în veci, dacă n-ar avea o trompetă de unde să-și lanseze veninul spre mase. Dar are, și mi se pare normal să nu se autopoziționeze ca un moț, în vârf, ci să i se dezvăluie locul în raport cu ceilalți membri ai societății, cum ar fi stimata noastră gazdă și alții la fel de respectabili.
Prunele din fotografie sunt de la mine din livadă. Cu proptele.
Se misca lucrurile in infrastructura de la plecarea lui Victor Viorel !
Se dau bani suficienti pentru santierele neincepute de un an de pe Turda -Targu Mures si Bors – Barcau , se da bice ( aveti muncitori cu masini la lucru in 14 decembrie pe Mures ! ) pe sectoarele Deva – Lugoj de pe care administratia alunga constructorul pentru lipsa de aviz de constructii acum trei luni , se incearca chiar colosalul santier de 3 km de la Centura Bucuresti la strada Popas din Bucuresti pentru A3 …..
Un suporter al infrastructurii , animator de forumuri specializate , Catalin Drula , este numit consilier al primului ministru … adevarat , riscant , amatorism si poate un risc de teribilism care critica mai mult decat construieste …
Cand se vrea , se poate .
Cand nu se vrea , vorbim enorm , enorm , enorm , promitem autostrazi in parteneriat public privat ( adica in Romania care nu are atractivitatea Monaco pentru asa ceva niciodata ) pentru autostrazi la munte sau intre Pitesti Craiova cu nici o actiune serioasa in trei ani , lalaim licitatiile putin timp , in medie 12-18 luni una , plus contestatiile si 42 de zile ca sa dam ordin de lucrare ca sa nu mai vorbim de avize de mediu … vorbim , iresponsabil , pentru ca nici nu vrem sa o facem , de autostrazi Targu Mures – Iasi cand nu facem pentru Iasi o minima centura Sud indispensabila sau o alta pentru Bacau sau Tecuci …
A , pardon , suntem suporteri Halep si dam like pe Facebook , plecam la curse de masini Formula 1 si la concursuri Euroviziune …
Nu imi pare rau dupa el , nu-mi lipseste …
Politica este din ce in ce mai periculoasa …
http://www.cotidianul.ro/video-saakasvili-la-un-pas-sa-se-ia-la-bataie-cu-ministrul-de-interne-al-ucrainei-273146/
http://www.cotidianul.ro/premierul-spaniol-lovit-cu-pumnul-in-fata-video-273154/
http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-epocii-aur-era-nicolae-ceausescu-pic-cam-trist-1_566d61767d919ed50e2de0e6/index.html “lumpențărănime, cum spune academicianul Ion Ianoși” Deci Ion IANOȘI A AJUNS ACADEMICIAN ! Cum bine observa cineva, Academia Română s-a transformat în Academia iudaică !
http://www.antena3.ro/politica/victor-ponta-reactioneaza-pe-facebook-la-noile-date-publicate-de-eurostat-330362.html
Inflatia negativa cu care se ” lauda ” d-ul Ponta pe Facebook se numeste in termeni economici DEFLATIE si este la fel de periculoasa ca si inflatia .
Mai precis scad preturile bunurilor si serviciilor din cauza reducerii masei monetare , a creditului , restrangerea cheltuielilor firmelor si a investitiilor din economie . Are ca efect imediat cresterea somajului din cauza scaderii cererii de bunuri si servicii .
La scoala de procurori nu cred ca se preda deflatia si efectele ei .
Daca d-ul Ponta s-ar duce zilele acestea intr-un targ de animale ar vedea live ce este deflatia . Porcii in viu au ajuns la 5 lei/kg si cu toate acestea nu se vinde aproape nimic .
De ce ? Pentru ca oamenii nu mai au bani !!!
Unde sunt banii si de ce nu se mai dau credite ? Pai statul aspira toti banii de la bancile comerciale pentru plata datoriei publice , deficitul bugetului de stat , etc.
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/statul-continua-sa-imprumute-bani-de-la-bancile-comerciale-395222
Insa cel mai GRAV lucru mi se pare faptul ca statul si guvernantii au instituit un sistem de teroare fiscala si de distrugere programatica a capitalului romanesc care au afectat grav încrederea si entuziasmul intreprinzatorilor romani .
Practic , niciun intreprinzator privat nu mai are curaj sa faca nimic , tuturor le este frica sa nu-si piarda banii , sa nu fie abuzati sau arestati de autoritati , toti stau in stand by .
Efectele acestei pierderi de incredere si de entuziasm sunt mult mai periculoase decat inflatia sau deflatia .
P.S. Cred ca cea mai buna lectie de economie pe care ne-a predat-o in acesti ani guvernul Ponta via Darius Valcov a fost aceea ca daca o persoana are bani sau valori este recomandat sa le tina ascunse prin morminte , cavouri , pesteri , etc. Altfel risti sa te trezesti fara ele sau sa afli ca ti le-a confiscat vreun executor , fiscul , dna-ul , banca , BGS-ul , etc.
In Romania nu mai exista nicio protectie a datelor personale , niciun secret bancar si oricine isi poate baga nasul in conturile cetatenilor sub nobila motivatie ca lupta impotriva coruptiei , etc. Oricum , lectia asta s-a predat si in Cipru , in urma cu vreo doi ani .
Deci n-am avut recepţie la Cotroceni de ziua României… cică din motiv de “evenimentele tragice din COLECTIV”…dar am avut ( sau , cel puţin aşa se crede, deoarece eu nu am găsit nici o informaţie pe această temă, cu excepţia refuzului de a participa al lui Liviu Antonesei) o recepţie ultramisterioasă pe 16 decembrie… înţeleg că “evenimentele tragice din COLECTIV” nu mai sunt chiar aşa de tragice şi se poate bea şampania. Dar cu cine se bea? Şi pe unde au intrat invitaţii?
Bănuim că invitaţia era adresată “intelectualilor lui Iohannis”, cel puţin dacă-i încadrăm după refuzul lui Liviu Antonesei şi după corespondenţa acestuia cu Andrei Muraru, consilier prezidenţial.
Oare de ce au nevoie , Klaus Iohannis şi Traian Băsescu de “elitele cărate ca marfă” cu avionul sau , ştiu eu, poate, mai nou, cu transportul în comun ?
Adrian Năstase nu a avut nevoie să-şi facă mantie din intelectuali ataşaţi “trup şi suflet”. Nu a fost nevoie să-i spună Liiceanu, cu moaca aia gânditoare şi crispată, că “…aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta. (…) Asta înseamnă tocmai că S-AU RECUNOSCUT CU VALORILE LOR ( sic!) în activitatea dumneavoastră” şi „…timp de 10 ani …nu aţi făcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem că ştim care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim”… aşa cum a avut nevoie Băsescu Traian .
Şi asta dintr-un motiv simplu: pentru că nu mai ai nevoie de confirmare din moment ce EŞTI PARTE a elitei şi toată lumea, chiar şi cei care te urăsc de moarte, ştiu, în adâncul lor, că EŞTI PARTE.
P.S.Domnule profesor, aş vrea să vă trimit un album pe care cred -sper! – că îl veţi găsi interesant, având oarecum legătură cu prezentarea din prefaţa albumului dumneavoastră. Este oare în regulă dacă îl trimit, prin curier, la adresa :
“FUNDAŢIA EUROPEANĂ TITULESCU” , şoseua Kiseleff, nr. 47 ?
Intenţionez să fac acest lucru luni, 21 decembrie. Nu ştiu însă dacă este “program de lucru” la FUNDAŢIA TITULESCU şi nu aş vrea să se întoarcă la „expeditor”. V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi îndruma cum să procedez.
Luminita Arhire,
adresa e corectă. Indrăznesc insă să vă sugerez să folositi adresa mea de acasă – str. Muzeul Zambaccian 16, sector 1, Bucuresti. Colegii mei de la Fundatie vor să recupereze orele suplimentare lucrate, luându-si câteva zile de concediu. Multumesc.
Dunărea – frontiera albastră
Mi-a părut rău că nu am putut participa la lansarea Albumului cu hărţi ale Dunării, sper totuşi să-l găsesc în librării. Cât despre cei care critică şi caută nod în papură, îşi cântă şi ei nostalgia, evident nici pe departe cu talentul lui Georges Moustaki ( „Je vous chante ma nostalgie” )
Tematica însă m-a făcut să reflectez la rolul jucat de Dunăre în istoria poporului nostru, rol ce a ajuns la apogeu în perioada Comisiei Europene a Dunării (1856-1938) când, în urma Războiului Crimeii, Principatele Unite au obţinut accesul la Marea Neagră prin retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, iar Dunărea a devenit principala rută europeană pentru transportul de cereale către Occident. Desigur, rolul Dunării ca vector economic a scăzut în favoarea transportului feroviar după anexarea Dobrogei şi realizarea complexului de poduri de la Cernavodă ( 1895 ), dar ea a rămas în continuare o frontieră naturală şi, din această perspectivă, participă la o temă politică foarte în vogă la ora actuală în UE, tematică readusă în discuţie de criza migranţilor : păstrarea şi apărarea frontierelor naţionale ori doar a celor externe ?
A devenit frontiera o noţiune perimată ? Întrebarea ne vizează direct, deoarece problema frontierelor este inevitabil legată de cea a statelor-naţiuni şi a suveranităţii naţionale în contextul actual al mondializării economice, al noilor sisteme de supraveghere electronică totală şi al tendinţei de federalizare europeană, dorinţă evidentă a autorităţilor de la Bruxelles, exprimată inclusiv de intenţia axei Berlin-Paris de creare a unei forţe care să preia controlul frontierelor externe ale Uniunii, tocmai pentru a putea suprima frontierele interne dintre statele membre ale spaţiului Schengen – zona „selectă” a Europei !
Fără îndoială, frontierele ca atare nu au fost niciodată abolite, aşa că topica „reîntoarcerii” la frontiere, declanşată de decizia Ungariei şi a altor state membre de a-şi proteja teritoriul cu garduri de sârmă ghimpată, este aberantă ; putem cel mult spune că unele frontiere se dovedesc mai etanşe decât altele.
Chiar şi dihotomia dintre frontiere şi mondializare economică rămâne până la urmă tot o problematică artificială, în măsura în care politicile naţionale conduc mai repede la creştere şi dezvoltare decât măsurile de liberalizare a comerţului internaţional : protecţionismul nu înseamnă autarhie, naţionalism sau belicism, ci egalizarea condiţiilor sociale şi ecologice în care bunurile sunt produse în vederea ajungerii la un acord comun cu partenerii externi, dar şi întărirea poziţiei statului în materie de politici economice.
Antagonismul frontieră-mondializare apare însă în cadrul tratatelor de liber-schimb ce reduc în ultimă instanţă suveranitatea politică şi transformă guvernele naţionale în întreprinderi mondiale, în timp ce democraţia este înlocuită cu puterea corporativă. De aici nemulţumirea populaţiei faţă de construcţia şi instituţiile europene, insatisfacţie exprimată inclusiv prin respingerea clasei politice locale. Visul european a degenerat în euroscepticism, deoarece – printre altele – naţiunile, suveranitatea naţională şi frontierele nu pot fi încă considerate un cadru perimat.
Din contra, frontiera reprezintă o parte constitutivă a democraţiei prin faptul că determină apartenenţa la un popor. Frontiera este linia de demarcaţie dintre interior şi exterior, separare fără de care nici un organism – iar Statul este un organism ! – nu poate exista. Chiar şi protozoarele au o membrană ce le izolează de mediul înconjurător !
La rândul său, suveranitatea ( care nu trebuie confundată cu xenofobia ) permite comunităţii politice numită „popor” să decidă asupra problemelor importante ale naţiunii, în timp ce frontiera face legătura între decizia colectivă şi responsabilitate. Un spaţiu nedeterminat, fără frontiere, nu presupune asumarea nici unei răspunderi. Tocmai lipsa unei asemenea responsabilităţi, precum şi a conflictelor inevitabile care decurg, împiedică pe termen mediu şi lung dezvoltare socială şi politică : iată motivul pentru care popoarele migratoare nu s-au putut dota cu instituţii sociale şi politice asemănătoare cu cele ale popoarelor sedentare !
Suveranitatea reprezintă aşadar fundamentul principal al democraţiei. Echivalentă cu patriotismul, ea nu poate fi nici „de dreapta” nici „de stânga”. Ne-am aştepta totuşi ca apărarea ideii de suveranitate să fie integrată mai degrabă unei viziuni de stânga a societăţii, dreapta politică fiind preocupată cu precădere de profit. Vedem însă că pentru stânga tradiţională europeană – ca de altminteri şi pentru dreapta – democraţia a devenit un fel de ritual formal, în timp ce rolul de apărător al suveranităţii naţionale a fost preluat de partidele extremiste !
Dispare oare libertatea şi democraţia din Europa sau trebuie căutate noi forme de cooperare între Naţiuni ?
Radu Portocală, Un președinte împotriva României (Blogograme), Editura Cartier, Chișinău, 2015, 150 p., este +…Cartea care a provocat la ultimul Gaudeamus fierea unui personaj masculin, aflat în standul editurii. Nu știu cine este, știu doar că editura nu s-a delimitat până acum de el, dimpotrivă, a continuat să jignească fiecare cumpărător care a întrebat de carte. Cu mine a avut un „dialog” mai amplu. Mă duc la stand, mă uit pe mese, pe pereți, nu văd nicăieri vreo copertă cu numele lui Radu Portocală. Firesc, întreb: Fiți amabil, cartea lui RP? Îmi răspunde întâi printr-o privire directă și oarecum uimită, se uită spre altcineva, care se uită înspre sub-o masă. Asta era vineri (20 noiembrie 2015), cu o zi înainte se petrecuse ceva asemănător cu Dna Ana Țuțuianu. Dimineața mă rugase o prietenă de la Paris să caut cartea pentru că se aude (deja!) că nu e la vedere și este sabotată de editură. Exact așa era! Domnul X îmi întinde în scârbă un exemplar, întreb cât costă și mai întreb: De ce nu o expuneți? Puteam să trec fără să o cumpăr, după ce am căutat-o din priviri? Moment în care (de-abia aștepta!) începe să ridice tonul: Dar ce doamnă, eu vă spun Dvs. ce să faceți, fac ce vreau, afișez ce vreau. Îi spun că nu are nicio cădere să îmi spună ce să fac, de vreme ce el vinde cărți, nu eu, deci datoria lui de editor (sau de ce este) îi impune să se poarte frumos cu clienții. Urmează un torent de invective: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e evenimentul zilei, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici… Numele astea două le-a pronunțat. Eu nu afișez cozi de topor. Si dă-i si luptă… Stupefiată, îi răspund (e un fel de a spune, el controla tot, iar colegii de stand tăceau mâlc, parcă se înălța în timp ce vitupera): Domnule, dar nu pricep de ce l-ați publicat (repet, credeam că e editor), dacă e răul pe pământ! Răspuns de o sută de puncte: Păi, dacă și-a plătit cartea… Nici acum nu știu situația exactă. Dar i-am spus: I-ați luat banii și acum îl îngropați!? Cum vă permiteți să vorbiți astfel despre Radu Portocală, un om integru, un om cult, rasat. Eram oripilată de ceea ce mi se întâmpla. I-am întins 25 de lei (nu vreau să trec peste acest detaliu: cartea – de format mic şi cu pagini puţine – are un preţ oripilant de piperat!), mi-a dat rest 2 lei. L-am întrebat: Dar cartea nu este 22 de lei? Se uita la mine tâmp. Atunci, dați-mi restul corect: 3 lei! M-am adresat de foarte departe (așa simțeam) Dlui Galaicu-Păun (care chiar nu mă cunoștea? să admitem că nu, poate că nu am o figură demnă de reținut, mai ales în contextul „baricadei Goma”, pe care credeam că este și Dsa, măcar cu un deget): – Domnule Galaicu-Păun, îmi permiteți să mă prezint… și m-am prezentat. A fost un soi de gest de frondă de-a-ndoaselea, în stilul meu: să nu se creadă că sunt fraieră, chiar dacă așa mă cred unii. Pe Galaicu-Păun nu te poți supăra, are o figură de Isus. Dar revolta rămâne. Că nu a găsit de cuviință să spună nimic, în calitate de lector al cărții. / I-am mai spus personajului, repet – crezând că este membru al echipei Cartier (nu mai știu cine a spus că de fapt era distribuitorul, că este băsist!!???, și? asta presupune că el impune politica Editurii???): Domnule, aici, în dreapta Prutului, unora dintre noi încă ne mai pasă de libertatea de expresie. / Până la finalul târgului de carte, mai mulți cunoscuți mi-au spus că au întâmpinat același tip de piedică, unora li s-a oferit un răspuns în doi peri: că s-a epuizat, deși, în funcție de cine era la vânzare în clipa respectivă, cartea tot apărea de sub tejghea. Cât am stat „de vorbă” cu respectivul s-au vândut 4 exemplare, în afară de al meu. Oamenii veneau, întrebau, cartea era scoasă de sub obroc, plătită. Încât i-am comunicat indigestului ins: Dacă v-ați cunoaște interesul comercial, ați pune cartea pe masă. De când stau eu aici s-au vândut 5 exemplare din cartea lui Portocală și nici măcar un exemplar din alt titlu! / Să vedem: De ce este boicotat Radu Portocală? Simplu: pentru că oricâte texte de atitudine ai scrie și le-ai publica prin diverse locuri, efectul este aproape zero. Când le strângi între două coperte ele devin armă, împreună spun o poveste articulată, despre ceva sau cineva. Despre un individ, un grup de interese, despre o epocă. Strânse laolaltă pot fi citite și citate, dând seama nu doar de relevanța tematic-ideologică, dar și de rectitudinea autorului. Prin această carte, Radu Portocală devine persona non grata pentru comunitatea de interese și presiune care joacă, veghează și vânează la polul corectitudinii politice din România și nu numai. / Vrei să îi găsești nod în papură, să exclami: Stai domne, că nu e el buricul pământului, că nu e chiar așa!? N-ai decât. Constituția e mama noastră a tuturor, de ce să fie pentru unii bună, pentru alții vitregă. Securismo-comunismul de tranziție a împărțit românii în trei categorii „politice” mai vizibile: 1. pesediști; 2. băsiști; 3. (ăia puțini) nici-pesediști, nici-băsiști. Cea de a treia categorie este respinsă cu vehemență de primele două, pentru care nu există decât alb sau negru, mă rog: roșu ori portocaliu. Manihesimul carpato-danubiano-marxist-leninist urlă prin toți plămânii în campaniile electorale: Votați răul cel mai mic! Or, vine unul ca Radu P. și spune (dându-și foc la valiză): Fraților, răul e rău și trebuie rupt! Și eu am spus asta și m-am umplut de bube, am devenit ciumată. Veți spune, stai domle, că mai sunt și liberalii, de exemplu. Sunt, la număr. Cele trei categorii, pe care le-am denumit simplificând, reprezintă tipuri de apucături (elegant spus: mentalități sau curente ideologice). / Ce deranjează cu adevărat din ce scrie RP în această carte? Nu sunt noutăți absolute, au mai scris și alții, inclusiv eu (motiv pentru care mă și regăsesc solidară cu Dsa), dar, insist, spusele sale concentrate într-o carte dobândesc greutate și vizibilitate. / Să vedem câteva exemple despre „Paradoxul Băsescu”: „Îndoielnica lustrație”: „Lucrurile au mers atît de departe încât, când au fost făcute primele dezvăluiri, când au fost puse sub ochii publicului primele biografii scandaloase, reacția a fost pe măsura confuziei în care ne bălăceam: o clipă de indignare, apoi înțelegerea, iertarea și uitarea. În cele din urmă, o nouă respectabilitate a fost acordată celor cărora ar fi trebuit măcar să le fie întors spatele. România e mărinimoasă cu gunoaiele ei. După 20 de ani de imoralitate ridicată la rangul de sistem socio-politic, pare-se că va fi votată o lege edulcorată a lustrației. Firește, vestea stârnește entuziasmul, când, de fapt, n-ar trebui să provoace decât o întrebare: la ce bun după atâta vreme? Răul e făcut. Răul a cuprins societatea, care, chiar dacă mai discerne, nu mai reacționează. Orice revelație o lasă indiferentă pentru că s-a obișnuit cu lipsa de consecințe a revelațiilor. Lustrația – dacă va avea loc! – se va petrece în indiferența generală.” / Dar ea nu a avut loc, nu-i așa? Nici măcar cât să ne fie suflat un văl de praf în ochi! /
„Dacă nu el, cine?…”: „Această nenorocită întrebare, formulată cu o voce în care tremură lacrimile resemnării angoasate, s-a instalat de 15 ani în centrul așa-ziselor dezbateri politice românești. Și face ravagii. (…) ea subînțelege situația cea mai nedemocratică în care se poate găsi o țară: aceea de a nu avea niciodată alternative. (…) Dacă în lumea noastră politică varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, dl Băsescu n-ar fi devenit niciodată președinte, iar adepții săi n-ar mai putea să șantajeze o țară întreagă cu încercarea de a-i demonstra unicitatea binefăcătoare. Asurzit de vocile care, împrejurul lui, scandează obsesional acest neadevăr, dl Băsescu a sfârșit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenantă, firește, dacă-i cercetăm bilanțul. Dar din care, la vremea cuvenită, se va ieși abil cu ajutorul altui slogan tocit: «A încercat, ar fi putut să reușească, dar nu l-au lăsat».”/ Păi, nu? Păi, cam da! Și oare de cine amintește ipostaza de salvator al neamului? Nu de Ion Iliescu, apărându-ne de pericolul (inexistent) al extremei drepte (prin răposatul Vadim)? / „Periculoasa tăcere a arhivelor”: „Adevărații conducători ai României sunt deținătorii memoriei. Aceia care, după 1990, au fărâmițat Securitatea în 9 servicii secrete (lamentabilul nostru record!), și-au împărțit arhivele și le-au pus sub obroc. Paznicii dosarelor. Cerberii trecutului.” / Or fi aceiași care în februarie 1989 îl supravegheau operativ pe autorul cărții de față, postați în fața blocului în care locuia, la… Paris!? / „Tot ei, în funcție de faptele pe care vor să le ascundă, stabilesc și limitele siguranței naționale, adică limitele neștiinței noastre”. /
„Întâiul ignorant al țării”: „La începutul lui 2005, aflându-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada când nici nu se gândea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal o dusese bine pe vremea lui Ceaușescu!), și cerea fie cu inconștiență, fie cu neobrăzare să-i fie făcută proba nocivității acestui sistem suportabil pentru tagma din care el însuși provenea. Tot atunci, declarațiile pe care le-a făcut cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărât să condamne ceea ce fusese deja condamnat, adică dictatura antonesciană. (…) În realitate, cred că se poate spune că dlui Băsescu puțin îi pasă de toți cei pe care diverșii călăi ai secolului trecut – comuniști sau naziști – i-au torturat sau omorât. El a lăcrimat la Memorialul de la Washington/tot așa cum a lăcrimat când s-a retras Stolojan din cursa electorală”. / „Referendum pentru ùmbrele președintelui”: „Există anumite disocieri care nu pot fi făcute decât cu prețul unei contorsiuni morale numite în mod curent necinste. Dl Băsescu nu este o apariție spontană, singuratecă și fără genealogie în peisajul politic românesc. El are un trecut contestabil, s-a afirmat public în împrejurări contestabile și e înconjurat de prieteni contestabili. Își asumă oare cei care-l sprijină «necondiționat» întregul său parcurs și toate relațiile sale cunoscute și necunoscute? Toți se feresc s-o afirme. (…) Dar toți, în declarațiile lor înflăcărate, lasă să se întrevadă un raționament fals: Traian Băsescu în versiunea 2007 nu are nicio legătură cu Traian Băsescu din perioada pre-89, nici cu cel din anii 1990-2000. Orbită de mirajul portocaliu, prezumția lor e simplă: Traian Băsescu a evoluat, s-a schimbat, a devenit «de-al nostru». Se prea poate. Dar atunci, un dram de onestitate ar trebui să-i împingă să aplice şi altora această prezumţie de metamorfoză benefică (…) în apeluri și manifestații, dl Băsescu e scos din contextul inevitabilelor sale anexe umbros-politice: Theodor Stolojan, Ioan Talpeș, Elena Udrea etc. etc. Dl Băsescu nu se poate lipsi de ei, iar votul în favoarea sa la referendum va fi, explicit, un vot și în favoarea lor. Iată ce evită intelectualii mobilizați să mărturisească celor ce îi urmează cu încredere”. / Și un articol care îmi place în mod deosebit: „Poporul bun și poporul rău”: „Toată agitația din ultimele săptămâni a intelectualilor peri-politicieni pornește de la un postulat aberant: ei afirmă subliminal că președintele ales de popor este mai legitim decât Parlamentul ales de același popor. Pornind de aici, concluzia pe care o impun ei este că președintele are dreptul moral – și ar trebui să aibă dezlegarea constituțională – de a dizolva Parlamentul, dar că, în schimb, Parlamentul a acționat totodată imoral și anticonstituțional suspendându-l pe președinte. Construcția e nu numai juridic inacceptabilă, ci și complet lipsită de onestitate, din moment ce putem fi siguri că, în circumstanțe diferite, promotorii ei n-ar ezita să inverseze termenii ecuației. Or o regulă juridică nu poate fi nici variabilă, nici negociabilă în funcție de inconvenientele sau de interesele politice ale unei conjuncturi date. (…)” / Dar, mai bine citiți întregul text, pe care l-am fotografiat. Ar fi păcat să îi ciuntesc tensiunea logică și argumentativă prin citare. … Să vedem și de ce era atât de revoltat domnul-de-la-stand, care consideră că icoanele culturale ale neamului nu pot fi atinse nici cu un cuvânt, darmite cu o carte. (Mi-am amintit brusc și de această replică a mea, provocată de strigătul său cu cozile de topor care-i critică pe cei mai străluciți dintre noi, nu-mi venea să cred că un om de la standul unei edituri țipă împotriva cumpărătorilor-cititori, așa că i-am întors-o: Pleșu sau Patapievici nu pot fi criticați? Dar și Isus a fost și este criticat!) / Câteva „spicuiri”: în articolul „Nedemnii văzuți prin lentilă”, RP analizează un paragraf dintr-un text public al lui HR-P, în care spune, pe scurt, că toți cei care îl critică sau luptă împotriva lui TB au interese oculte, în concluzie, „Singurul fapt cert este că toți cei care îl vor ieșit din joc sunt ei înșiși nedemni să ia parte la joc”. RP crede că HR-P „vrea să ne spună că toți cei care vor vota împotriva lui Băsescu sunt nedemni să voteze”. Și, încheie, cu un P.S. ironic (meritat): „Mă gândesc uneori că dl Patapievici – ca și dl Mihăieș – ar fi fericit și și-ar trăi în sfârșit împlinirea spirituală dacă l-ar avea, vreme de 20 de ani, pe Traian Băsescu drept singur interlocutor. Sau, poate, mă înșel. Poate ar fi pedeapsa pe care ar merita-o.” / Eu aș spune chiar mai mult: intelectualii care l-au cultivat asiduu pe Băsescu, după ce l-au pupat pe șapca bolșevică pe Iliescu, ar merita (așa, într-o buclă specială, spațio-temporală, numai pentru ei) 20 de ani de monolog al căpitanului, în care ei, figuranții, să se îmbete cu apa sărată de pe puntea vasului, spunându-și că sunt martorii unui Dialog cum nu s-a mai scris. / Ce l-a mai deranjat pe insul-de-la-ghișeu, poate articolul intitulat „Fecioarele politicii dâmbovițene”. Cine-s ele? „Dnii Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu s-au plâns de tratamentul prost ce li se aplică de către presă și o parte din opinia publică – preț nejustificat, ni se dă să-nțelegem, pentru angajarea lor în tabăra Băsescu-PDL (…) Ceea ce însă mi se pare complet ridicol în această răbufnire de delicatețe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puțin dl Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înșiși, să târască în noroi pe oricine nu e de acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol și, în special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine și e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are nimeni dreptul să se lege. Cam tot așa gândea și partidul comunist.”/ Dar de ce domnilor? E politică de stat să nu te legi de oamenii președinților? În timp ce tații unora dintre ei au fost „savanți tăcuți”, ai altora – recte, tatăl lui RP, victimă a ideologiei susținute și practicate de „savanții tăcuți” – nu au dreptul la memorie? Ce deranjează atât de mult la această carte și la autorul ei? Întrevedem o explicație în textul „Când victimele își pierd utilitatea”. Pe scurt: „Se spune despre Băsescu: «O fi cum o fi, dar el e cel care a condamnat comunismul». Până în 1989 se spunea despre Ceaușescu: «O fi cum o fi, dar e bun român». Suntem în aceeași minciună: unul înșela iubirea de țară a românilor, celălalt le înșală memoria”. / RP marchează și disparițiile din motive de bătrânețe ale unor personaje precum criminalii Enoiu și Pleșiță, care au fost, nu-i așa, inocentizați de gargara anticomunistă a comunistului Băsescu (a se citi: a regimului Băse, incluzând aici pe toți susținătorii lui! Își mai amintește careva discursul inacceptabil în orice timp și regim politic pe care l-a avut Liiceanu când a fost decorat? Nu? Căutați pe internet!) / Dacă vreți detaliile, argumentele lui RP, n-aveți decât să-i citiți cartea! Dacă o găsiți! Autorul se teme că nu mai vrea nici un editor să aibă de a face cu dumnealui. Nu m-ar mira. Dar deloc. / Asta e țara în care intelectualitatea culturnică a zorilor noștri democratici îl sabotează cu nesaț pe Goma, de ce s-ar împiedica de alți critici acerbi…+ SURSA Publicat de către Blogger la » Asymetria — Antiacvarium , 12/17/2015 04:12:00 p.m.
Pentru antici, Dunarea nu a avut doar o importanta economica sau strategica, ci si una religioasa, pentru ca era socotita sacra, ca orice apa care curgea invers ” mersului soarelui”, de la apus la rasarit, ca si apele care curgeau de la sud spre nord. Iar sacralitatea a jucat un rol important in viata anticilor, fiind mai importanta decat economia sau politica. Atunci cand oamenii au pus pe planul al doilea sacralitatea, economicul si politica le-au stapanit gandurile si le-au dirijat actiunile, Dunarea devenind marul discordiei pentru popoarele ce se aflau de-a lungul ei. Niciun fluviu din lume nu a fost atat de mult ravnit, cum a fost Dunarea, nu numai de popoarele prin care trecea, ci si de altele.
Cat despre indivizii interesati de ceea ce donati statului, ce sa spun? Ii macina invidia, neputinta si sentimentul de inferioritate care le da insomnii. Trebuie sa intelegeti si sa va obisnuiti cu ideea, ca n-o sa va lase niciodata in pace. Si nu este vorba doar de fostul Prezident si de sustinatorii lui, ci de toti cei care se incadreaza in categoria celor de mai sus!
Dunărea, ca Dunărea, se pare c-am rezolvat-o cu ea !
) într-un sondaj prompt ( şi la timp, că începuse Ponta să/şi revină 😉 ) apărut, demonstrează fie că suntem tâmpiţi, fie că suntem minţiţi într-un hal fără de hal de nişte manipulatori ordinari !
Dar ce facem cu marea, nu Marea Neagră, ci cealaltă mare, neagră de supărare, că ţine la sânul ei bugetar, atât de multe năpârci ce şi-au îmbârligat cozile cu stele-n frunte, unele cu 5, altele cu şase colţi, sau colţuri, de vorba Cuiva:
Nu mai poţi răzbate, de-atâta străinătate, cocoţată-n în funcţii înalte !
Să luăm numai Preşedenţia, SRI, SIE, Guvernul (bruxellez), oengeuri ( sorosez).,assmedia şi câţi or mai fi la nivelele doi, trei, mă opresc aici, vălei !
Faptul că mâncătorul de kkobe este fixat în panoplie cu 21,8 % din preferinţele românilor ( care români ? cei pe care îi doare în tuhăs de Tezaurul de la ruşi, sau de Moştenirea Gojdu, cedate de alogen altora ca el ???
Ăstora dacă le dai un deget, nu-ţi iau doar inelul, ci pe rând bogăţiile, drepturile, Istoria şi unora, chiar sufletul !
Nu mi-e atât de nesuferit unul ca Tismăneanu, ci mai degrabă cei care-l împing ca pe-un handicapat , fără să facă nimic ( bun, pentru Ţara şi poporul Ăsta 😉 ) pe locuri care lui nu i se cuvin, iar noi nu ştim să le ocupăm, ţintuiţi parcă de o falsă vinovăţie, atent şi parşiv indusă, dar şi de o neghioabă şi tradiţională ospitalitate. Dacă n-o fi cumva şi ceva prostie, amestecată cu o aparentă naivitate ce ascunde o înclinaţie mai veche de a ne trăda, sau mai rău, împuşca, conducătorii . De dragul unor sinecuri şi avantaje temporare ( nu de puţine ori urmate de aruncări la coş, sau chiar în închisoare ! ), uitând că ai noştri urmaşi ne vor întreba inevitabil unde-am fost şi ce-am făcut cu Ţara, sau, de ce nu, poate că vom trăi s-o vedem şi pe asta, când cei care vor întreba, vor fi nişte adevăraţi slujitori ai Dreptăţii !
P.S.
Banc :
– Care-i cel mai trist loc din Lume ?
– Locul de muncă !
Sper să nu ajungem la actualizarea lui, răspunzând :
– România !
PAS CU PAS , SPRE ROMANIA LUCRULUI BINE FACUT !!!!!
http://www.comisarul.ro/politic/fostul-avocat-si-consilier-al-lui-basescu-numit-de_653121.html
LA TIMPURI NOI , TOT NOI !
BRAVO TEHNOCRATILOR NEAFILIATI PULITIC !!!!
“A fost sursa celor mai multe bancuri și glume. Izvor de bârfe, șmenuri, șușanale. Totuși, Nicolae Ceaușescu n-a învățat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Nicolae Ceausescu era un pic prea trist.” Nu cred că interpretarea psihologică a fotografiilor este făcută corect de către autorii articolului. http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-epocii-aur-era-nicolae-ceausescu-pic-cam-trist-1_566d61767d919ed50e2de0e6/index.html Adevărul fotografiilor nu emană atât impresia de tristețe, cât de seriozitate extremă a personajului acesta istoric al nostru, Nicolae Ceaușescu, având idealurile lui Canute cel Mare. Dar, certamente, era și tristețe. Stelian Tănase ne dezvăluie faptul că Nicolae Ceaușescu fusese sodomizat în pușcăria comunistă de către un comunist evreu, pe nume Șmil Marcovici. Autorii articolului au însă marele merit de onestitate intelectuală că nu mai repetă minciuna vehiculată frecvent în media post-1989 de la noi, anume ficțiunea presupuselor relații sexuale între Nicolae Ceaușescu și Gheorghiu-Dej.
Deflaţia n-are nimic comun cu inflaţia negativă. Restrângerea creditelor este rezultatul politicii bancare, restrângerea cererii se datorează sărăciei generalizate din România şi nu aprecierii leului. Banii în piaţă sunt tot atâţia, n-a retras nimeni din ei, doar că se pare că nu se găsesc unde-ar trebui. Animalele din obor nu se mai vând încă din ’90, fie că sătenii nu mai au bani (tot sărăcia), fie că la oraş nu-şi mai umple nimeni congelatoarele, acţiune rămasă fără rost din moment ce găseşti şi noaptea 2-3 fripturi când ai nevoie, proaspete, satisfăcând orice haplea. De fapt piaţa de animale ar trebui să aibă doar două feluri de clienţi: crescătorii şi abatoarele.
Dar să mergem la DEX, să vedem singura definiţie a cuvântului deflaţie ce poate fi luată în considerare:
Offff! M-am liniştit. Nu este vorba despre deflaţie aici, ca măsură voluntară luată de guvernul Ponta pentru reducerea inflaţiei (unde era asta?), ci de stabilitate economică într-un stat care conform tuturor organismelor europene e pe creştere de doi ani încoace.
@ carcotasu
Ai dreptate , am gresit …
Deflatie – Proces de îndepărtare, sub acțiunea vântului, a materialului fin rezultat în urma coroziunii.
Pavaj de deflație (sedim.) , (engl.= desert pavement) acumulări de bolovănișuri și pietrișuri angulare (→ dreikanter), cu fețe lustruite sau lăcuite, rămase în loc după îndepărtarea prin → deflație a fracțiunilor granulometrice medii și fine.
Ai dreptate si cu aprecierea leului …
http://incont.stirileprotv.ro/cursuri/moneda-nationala-s-a-depreciat-astazi-in-fata-euro-pana-la-un-curs-de-4-4739.html
In rest , stai linistit ! E bine , e foarte bine . Pentru unii !
Avem stabilitate , avem crestere economica , ploua cu carnati , impozitele pe proprietati s-au redus de 25 de ori , RCA-ul a scazut cu 400% , capitalul romanesc a crescut , romanii se intorc pe capete in tara .
Nu inteleg de ce nu l-au speriat cu ” lista lui Barosso ” . La Ponta a functionat usor …