Coabitarea la români

cohousing

In 2012, am scris, la Jilava, o carte referitoare la „Reprezentarea României la Uniunea Europeană”, carte despre care un procuror DNA se intreba daca are caracter stiintific. Eu cred că ea isi pastrează si astăzi valoarea stiintifică dar si actualitatea. Un exemplu vizează situatia coabitării dintre presedintele Klaus Johannis si premierul Victor Ponta, situatie care poate fi analizată prin prisma celor scrise de mine in urmă cu trei ani:

Capitolul 19: Coabitarea instituțională în regimul semiprezidențial

           

            Motto

            „Președintele Republicii este autoritatea supremă atâta timp cât are majoritatea în Adunarea Națională; dar el trebuie să abandoneze realitatea puterii dacă vreodată un alt partid decât al său dobândește majoritatea în Adunare”. (Raymond Aron)

În condițiile separației puterilor, în interiorul puterii executive, în republica de tip semiprezidențial, atunci când președintele și majoritatea parlamentară au culori diferite (iar premierul este susținut de această majoritate) se „instituie” o formă de coabitare instituțională. Unii nu-și dau seama de lucrul ăsta. Alții nu vor să-l vadă.

Iată, timp de trei decenii, nici în Franța nu s-a pus problema coabitării. Pur și simplu, ea nu exista în universul celei de-a V-a Republici. Putea oare un președinte dintr-o anumită zonă politică să coexiste cu un Parlament dominat de cealaltă zonă? Mai concret „putea să aibă loc o partajare a puterii între un președinte de republică de dreapta și un parlament cu majoritate de stânga (sau invers) și, în caz afirmativ, pentru cât timp?”[1]

Prima coabitare în Franța, a fost extrem de conflictuală – un fel de campanie electorală prelungită între președinte și premier. A doua coabitare, însă, a fost extrem de liniștită. A treia a fost mai îndelungată și cu efecte diverse – zone de consens dar și puncte de conflict între președinte și premier. Cele trei coabitări – „coabitarea conflictuală de realegere”, cea „de sfârșit de mandat” și „coabitarea dizolvării ratate (a parlamentului)” au avut caracteristici diferite.[2]

Și noi trebuie să pornim de la faptul că, în anumite perioade, coabitarea poate fi un dat obiectiv, rezultat din decizia, directă sau indirectă, a alegătorilor. Ceea ce ne învață „lecția” franceză este că, în cazul coabitării, elementul esențial nu este eventuala simpatie sau antipatie între cei doi șefi ai executivului, ci felul în care este gestionată, instituțional, o anumită situație obiectivă, rezultată din alegeri.

La fel ca și comentatorii regimului semiprezidențial francez, în urma celor trei „experimente” menționate, trebuie să ne punem și noi problema, în condițiile în care coabitarea se impune în mod obiectiv, cum va funcționa puterea executivă bicefală în România, ce fel de „diviziune a muncii” va exista între președinte și premier.

În Franța, cel puțin, „coabitarea produce o inversare a diarhiei inegalitare. Supremației prezidențiale – din perioadele obișnuite – i se substituie supremația primului-ministru.”[3]

Cu toate acestea, consideră cei doi autori francezi, această inversare de roluri nu este absolută: „președintele nu devine colaboratorul subordonat al premierului iar acesta trebuie să marcheze supremația sa în conducerea afacerilor țării printr-un respect formal pentru preeminența șefului statului.”[4]

Există un paradox, pe care trebuie să-l învățăm „consensul favorizează coabitarea iar coabitarea favorizează consensul”.[5]

În Franța, spre exemplu, „pregătirea” consensului se realizează prin implicarea consilierilor președintelui în mecanismul de decizie în zonele „rezervate” (politică externă, chestiuni militare, europene, instituționale, justiție) și prin informarea președintelui în celelalte domenii.

În plus, este respectat un „imperativ al coabitării”: în străinătate, Franța vorbește pe o singură voce.[6]

Conform autorilor citați, în regimul de coabitare, pe fond, „premierul devine primul decident. E adevărat, în «domeniile partajate» (politica externă sau afaceri europene), președintele și primul-ministru sunt co-decidenți, iar, din punct de vedere protocolar, mediatic și simbolic, președintele rămâne șeful statului.”[7]

Așa cum am arătat, în sistemul francez, chiar în perioade de coabitare, președintele se întâlnește săptămânal cu ministrul de externe (marțea), iar miercurea, înainte de ședința cabinetului are o întâlnire cu premierul.

Pe de altă parte, începând cu anul 1997, președintele Franței transmite, la ministerul de externe prin intermediul guvernului, rezumatul discuțiilor sale cu alți șefi de stat sau de guvern. Consider că este o practică utilă, care ar trebui preluată și în România, ministerul de externe trebuind să fie depozitarul informațiilor relevante pe teme de politică externă.

În România, ca și în Franța, pierderea alegerilor (sau a majorității parlamentare) de către partidul său, reprezintă pentru președinte o grea încercare, atât sub aspectul „orgoliului”, cât și din punct de vedere al exercitării concrete a unora dintre prerogativele sale.[8]

Acțiunea președintelui se restrânge la domeniul rezervat, dar și aici, în măsura în care premierul „colaborează”; el trebuind să facă propunerile concrete de numiri, de mandat, să contra-semneze actele președintelui.

În ceea ce privește relațiile internaționale, cei doi șefi ai executivului francez s-au implicat, direct, în afacerile europene. Președintele Franței și-a rezervat, de asemenea, „dosarele” privind, summiturile NATO, ale francofoniei, G8[9] etc, în timp ce primul-ministru și-a manifestat un anumit interes, dar fără să încerce să se prezinte ca un fel de «președinte bis».

„Unitatea de vederi a diarhiei noastre în reuniunile europene și internaționale contrastează, adeseori, cu disputele unora dintre partenerii noștri, atunci când sunt conduși de guverne de coaliție.”[10]

În experiența franceză a coabitării, în condițiile în care dosarele de politică externă erau pregătite într-un cadru consensual, se punea, însă, întrebarea cine să le prezinte la reuniunile internaționale? După mai multe ciocniri în timpul primei coabitări, s-a ajuns la soluția în care, la reuniunile Consiliului European, să participe și președintele și premierul, delegația fiind însă condusă de către președinte, iar la conferințele de presă participând împreună cei doi.

Acesta a fost modelul urmat și în România, în perioada 2000-2004, țara noastră fiind reprezentată la Consiliul European de președintele Iliescu și de mine, la conferințele de presă, de după reuniuni, participând amândoi.[11]

Conform experienței franceze din timp de coabitare, președintele beneficiază de libertatea exprimării pozițiilor sale, uneori contrare politicilor guvernamentale, devenind un fel de „cenzor” public al guvernului (spre exemplu, președintele Mitterrand, între 1986-1988). Sigur, însă – așa cum se arată în opinia unor autori – el a trebuit să reziste presiunii exercitate de unii prieteni ai săi, care încercau să-l transforme într-un fel de șef al opoziției.[12]

Același lucru s-a întâmplat și în România în ultimele luni, cu diferența că Traian Băsescu a rezistat mai greu acestui tip de „presiuni” !

Spre deosebire de sistemul francez, în care președintele are la dispoziție, oricând, dreptul de a dizolva parlamentul, președintele României nu dispune de o astfel de prerogativă decât la momentul prealabil formării guvernului (în urma alegerilor sau a unei moțiuni de cenzură), cu ocazia desemnării candidatului de premier. El poate folosi prerogativa de desemnare a candidatului (prevăzută la art. 85 din Constituție) în conjuncție cu art. 89 („dizolvarea Parlamentului”) care prevede că președintele poate dizolva Parlamentul după două solicitări de învestitură, neacceptate de Parlament într-un interval de 60 de zile.

A fost, de fapt, „șantajul” folosit de președinte în 2004, dar și în 2008 pentru acceptarea candidatului desemnat.

În opinia lui Alain Peyrefitte, cele două personaje principale ale coabitării – președintele și premierul – sunt, în același timp, parteneri și adversari.[13]

            Aceasta este, însă, concluzia în Franța, după nouă ani de coabitare.

La noi, mecanismul a pornit, ca și în Franța de altfel, cu cei doi protagoniști fiind exclusiv adversari. Rămâne să vedem cum vor evolua lucrurile.

În ceea ce privește desemnarea candidatului de prim-minstru, președinții „coabitanți” Mitterrand și Chirac, spre deosebire de președinții din cea de-a III-a sau a IV-a Republică (care puteau alege, independent, candidatul de prim-ministru)” au ales ca prim-ministru șeful partidului care câștigase; mai mult, l-au desemnat pe cel pe care partidul îl desemnase ! Coabitarea începea deci cu renunțarea la libertatea desemnării…

În regimul coabitării, președintele nu are deci libertatea de a desemna șeful executivului… Noua majoritate este cea care îl impune pe premier, președintelui.”[14]

În acest tip de regim, în esență „guvernul este liber și în esență, președintele nu este liber.”[15]

Problema coabitării se pune, în definitiv, în relațiile dintre președinte și o nouă majoritate parlamentară. Deci între executiv și legislativ.

Dar, în final, însă, tensiunile și coabitarea „cotidiană” se manifestă în relațiile intra-executiv, între președinte și premier.

Coabitarea nu implică o schimbare a regimului politic (înțeles ca ansamblu al regulilor conținute în constituție), ci o schimbare a sistemului politic (regimul politic în sens larg).

De aceea, „în perioade de convergență între președinte și majoritatea parlamentară, regimul politic funcționează într-un sistem prezidențialist. În perioada de opoziție între președinte și majoritatea parlamentară, el funcționează într-un sistem parlamentarist, chiar guvernamentalist.”[16]

Autorii pe care i-am studiat consideră că înainte de coabitare, în Franța, președintele acaparase gradual puterea de decizie, mai întâi, în domeniul politicii externe și al apărării, apoi în toate domeniile.

„Efectul major al coabitării l-a reprezentat întoarcerea la litera Constituției” iar conducerea politicii naționale a revenit premierului.[17]

În afara zonelor care presupun (sau ar trebui) să presupună o gestiune consensuală (politica externă, apărare), există o altă zonă – foarte extinsă – în care se poartă o adevarată „guerilă coabitaționistă”.[18]

Premierul poate să nu facă propunerile pe care președintele le așteaptă, președintele poate să nu semneze unele numiri, acesta poate să nu accepte (sau chiar să declanșeze) remanierea guvernamentală, poate să facă numiri în domeniul justiției (procurori și judecători), folosind CSM-ul pentru a face propuneri.

O altă concluzie importantă este aceea că regimul de coabitare revalorizează parlamentul – ca instituție.[19]

Un aspect esențial în legătură cu coabitarea îl reprezintă însă gradul de acceptare a ei de către opinia publică. Sigur, tot alegătorii sunt cei care generează coabitarea, prin votul lor „încrucișat”. Dar, acceptă ei consecințele acestui vot „mixt”, în ceea ce privește funcționarea instituțiilor principale ale statului ?[20]

Iată, răspunsul din sondajele din Franța la întrebarea „Cine în opinia Dvoastră, este adevăratul șef al executivului: președintele sau primul-ministru ?”[21]

octombrie 1986 octombrie 1993 octombrie 1999
Mitterrand

(președinte)

Chirac

(premier)

Mitterrand

(președinte)

Balladur

(premier)

Chirac

(președinte)

Jospin

(premier)

31 52 29 58 33 57

N.B. Restul procentelor erau pentru cei fără opinii.

Este evident că și percepția politică îl indica pe premier, în regimurile de coabitare, ca fiind șeful executivului.

Interesante și rezultatele sondajelor de dinaintea celor trei coabitări, respectiv răspunsurile la întrebarea: „În opinia Dvoastră, în caz de coabitare, cine ar trebui să fie șeful executivului: președintele sau primul ministru?”[22]

Înainte de prima

coabitare

(februarie 1986)

Înainte de a doua

coabitare

(martie 1993)

Înainte de a treia

coabitare

(1 iunie 1997)

Președinte 50 32 37
Prim-ministru 36 55 58
Fără opinie 14 13 5

Se vede clar deplasarea opiniei publice, după prima coabitare către acceptarea ideii că premierul este cel care trebuie să conducă executivul.[23]

În domeniul politicii externe, însă, coabitarea a folosit cel mai mult Franței, datorită presiunii pe care a pus-o pe necesitatea concertării pozițiilor.[24]

Rezervele legate de coabitare, vin mai ales din faptul că ea, nefiind o frână ci un motor, are totuși probleme cu „direcția”.[25]

Mi s-au părut foarte interesante și comentariile de pe site-ul Parlamentului francez, unde, după ce se arată diferitele categorii de prerogative ale președintelui Republicii, se arată că, dincolo de repartiția constituțională a competițiilor „între cei doi șefi ai executivului”, alegerile prin vot universal direct reprezintă elementul esențial care acordă președintelui preeminență asupra primului ministru. Ca atare, „șeful statului nu ar putea rămâne cantonat … într-un simplu rol de reprezentare; el nu poate, pentru a relua formula generalului de Gaulle, să-și limiteze acțiunea la inaugurarea crizantemelor”.

Este important de observat și faptul că întinderea prerogativelor prezidențiale variază în funcție de faptul dacă majoritatea parlamentară coincide sau nu sub cea care l-a ales.

În primul caz, se arată, pe site-ul Parlamentului francez, șeful statului îl desemnează în mod liber pe primul ministru care îi este, astfel, subordonat, și în ciuda unor dispoziții constituționale (de exemplu art. 20 – care arată că guvernul determină și conduce politica Națiunii), Președintele Republicii fixează orientările importante.

În schimb, în situația de coabitare, lucrurile stau diferit. Desemnarea premierului trebuie să țină seama de nevoia sprijinului parlamentar pentru guvern iar în ceea ce privește miniștrii, președintele are cel mult un drept de veto pentru anumite funcții de suveranitate.

Doar în domeniul politicii externe, președintele – în sistemul francez – își păstrează prerogativele, dar și aici el trebuie să și le exercite „în concertare cu primul ministru”.

Până la alegerile din 2004, România nu a cunoscut experiența unui regim de coabitare. „În 1990, 1992 și 2000, culoarea politică a Președintelui era și cea a primului clasat la legislative. În 1996, se ivise o situație inedită: deși se confruntase în campania din 1996 atât cu liderul Uniunii Socilal Democrate, Petre Roman, cât și cu candidatul UDMR, György Frunda, Emil Constantinescu a fost acceptat, odată ales, ca Președinte super partes de către coaliția de la guvern din care făceau parte și USD și UDMR. Conflictele sale cu premierii acelei epoci sunt cu precădere legate de dificultățile organizaționale ale PNȚCD. Situația este complet diferită începând cu 2005, când fostul candidat unic al Alianței D.A. devenit Președinte este contestat de premier și de partidul acestuia. Conflictele dintre cei doi lideri vădesc o situație clasică de coabitare între doi adversari politici, chiar dacă foști aliați, începând cu aprilie 2007, când partidul din care a provenit Președintele este exclus de la guvernare. De la acea dată, Președintele coexistă cu un guvern ostil, susținut de o majoritate parlamentară intermitentă și eterogenă”.[26]

În România, din analiza celor 13 guvernări din perioada post comunistă[27], se poate constata că, practic, cu excepția „tandemului” Băsescu/Ponta, de fiecare dată, președintele avea, de partea sa, fie rezultată din alegeri, fie obținută prin negocieri sau presiuni, o majoritate relativ confortabilă în Parlament.

Este adevărat, situația a fost mai clară – spre exemplu în perioada 1990-1991, când FSN avea aproximativ 67% din mandate (în senat chiar 77% din mandate). În mod evident, în acele condiții, Ion Iliescu avea un ascendent firesc față de premierul Roman, în calitatea sa de fost președinte al FSN.

În momentul în care Petre Roman a căutat un anumit tip de „emancipare” (nu discut aici motivele), a apărut o schismă care a generat un guvern de serviciu pentru pregătirea alegerilor (guvernul Stolojan, 1991-1992) un fel de guvern „consensualist” (pentru a utiliza formula lui Arend Lijphart) sau, în terminologie mai veche, un „guvern de largă concentrare”.

Sigur, și în aceste condiții, rolul de facto în politica externă al președintelui (Ion Iliescu) era precumpănitor față de cel al lui Stolojan, acesta din urmă ocupându-se mai mult de administrarea economiei.

Alegerile din 1992 au adus în Parlament mai multe partide, neexistând o majoritate a unui singur partid sau a unei alianțe preconstituite. La acele alegeri, au intrat în Parlament 7 partide, FDSN, obținând 34% din mandatele de la Cameră, (cu un procent de vot de 27,7%), CDR-24%; FSN-12,6%; PUNR-8,78%; UDMR-7,91%; PRM-4,69%; PSM-3,81%. La Senat se adăuga și PDAR cu 3,49% din mandate.

Îmi aduc aminte negocierile de atunci pentru constituirea guvernului, negocieri pe care le-am condus din partea FDSN, în ideea formării unui guvern minoritar FDSN susținut de o majoritate a partidelor de drepta și a PD-ului. Negocierile au eșuat și, în final s-a format un guvern minoritar FDSN sprijinit în Parlament de „patrulaterul roșu”. Noul premier Nicolae Văcăroiu, desemnat ca prim-ministru în calitate de „tehnician” nu avea o bază în partid, el devenind membru al FDSN doar în 1995. De altfel, în guvernul Văcăroiu erau mai mulți membri independenți decât membri de partid.

În aceste condiții, firește, rolul Președintelui Iliescu, în ceea ce privește politica externă era determinant. Nicolae Văcăroiu se ocupa, practic, de „administrarea” economiei, în plan intern iar Mircea Coșea se ocupa, în calitate de „ministru al reformei” inclusiv de prezentarea ei în străinătate.

Nu existau relații antagonice înte majoritatea din Parlament și Președinte. Într-un fel, președintele juca, în anumite situații, rolul de „instanță de recurs” și la disputele dintre partidele aflate la guvernare.

În 1996, opoziția a câștigat alegerile, în sensul că CDR a obținut, la Cameră, 35,57% din mandate, prin redistribuire, iar PDSR doar 26,53% (pe un vot politic de 21,5%). USD (PD-PSDR) a obținut 15,45%; UDMR-7,29%; PRM-5,54%; PUNR-5,25%;. Votul din Senat a fost asemănător.

Deși cel care a devenit președinte în 1996 – Emil Constantinescu – era candidatul CDR, în al doilea tur de scrutin, și USD l-a sprijinit. În condițiile acestea, inițial nu au fost probleme între președinte și majoritatea obținută prin alianța CDR-USD-UDMR, dificultățile apărând în momentul în care majoritatea nu a mai fost stabilă (premierul Ciorbea a trebuit să-și dea demisia). În prima parte a acestui mandat, președintele – Emil Constantinescu – nu a avut probleme să se prezinte ca „arhitect” al politicii externe. În perioada în care Petre Roman a fost ministru de externe (pregătindu-și candidatura la prezidențialele din 2000), relația președinte-premier (Mugur Isărescu) nu a pus probleme, în ceea ce privește politica externă, dar era mai complicată în relația președinte-ministru de externe.

O notă specială trebuie făcută în legătură cu perioada în care premier era Radu Vasile. Emil Constantinescu venea din zona societății civile, Radu Vasile era secretar general al PNȚ-CD. Deși majoritatea era constituită din CDR-USD-UDMR, funcționarea ei era foarte greoaie, iar diferitele categorii de interese blocau o acțiune eficientă de politică externă. Această stare a fost potențată și de eșecul integrării României în NATO, în 1997.

Din tensiunile existente între majoritatea parlamentară și președinte a câștigat președintele – revocându-l (contrar dispozițiilor constituționale) pe premier.

La alegerile din 2000, Ion Iliescu a fost ales, din nou președinte, cu 66% din voturi, contracandidatul său, în turul II, fiind Corneliu Vadim Tudor.

La parlamentare, PDSR a obținut, la Cameră 44,93% din mandate, PRM-24,35%; PD-8,99%; PNL-8,7%; UDMR-7,83%. Cam aceleași rezultate și la Senat.

În aceste condiții, guvernul minoritar al PDSR(PSD) a avut nevoie de un sprijin parlamentar pentru a obține o majoritate de lucru, semnând înțelegeri cu PNL și UDMR. În final, a funcționat doar înțelegerea cu UDMR. Sigur, în ceea ce privește politica externă, mai ales obiectivele centrale – aderarea la NATO și UE – a existat un sprijin larg. În acea perioadă a existat o clară „diviziune a muncii” în planul politicii externe între președinte și premier. Îmi aduc aminte că aveam discuții săptămânale în care ne comunicam agenda de vizite externe, de întâlniri, făceam o anumită „repartizare” a primirii oaspeților străini, stabileam cine merge la o anumită reuniune internațională, sau când era cazul să mergem împreună.

Coabitarea, spuneam și cu alt prilej, reprezintă o anumită stare de fapt, determinată de raporturile între președinte și majoritatea parlamentară care susține guvernul. Ea are însă și o componentă de „chimie” personală între președinte și premier, capacitatea de a dialoga și de a găsi soluția optimă – mai ales atunci când Constituția nu este suficient de clară în precizarea unor atribiții. Nu-mi amintesc de disensiuni majore în chestiuni de politică externă și, în orice caz, nu în formă publică, din aceea perioadă.

În perioada 2004-2008 (2009), situația a fost, mai complicată. În mod normal ar fi trebuit să avem o primă coabitare la nivel președinte-premier. Fără să comentez aici cum s-a ajuns la acea situație, reamintesc faptul că, la alegerile parlementare, Uniunea Națională PSD+PUR a obținut 132 mandate la Camera Deputaților iar Alianța DA a obținut, 112 mandate (oarecum asemănător și la Senat). În aceste condiții, existând premisele formării unei majorități parlamentare împreună cu UDMR și grupul minorităților, președintele ar fi trebuit să desemneze, drept candidat de prim-ministru, un reprezentant al PSD+PUR, cu atât mai mult cu cât președinții celor două Camere (Nicolae Văcăroiu și Adrian Năstase) fuseseră aleși de la PSD+PUR, ceea ce dovedea existența unei majorități funcționale.

Președintele Băsescu nu a ținut cont de spiritul Constituției și de prevederile Legii partidelor politice și l-a desemnat pe colegul său de alianță drept candidat de premier, după care a „bricolat” o nouă majoritate, eterogenă, pe care a „condimentat-o” cu parlamentari ce au plecat de la PSD.

E adevărat, ulterior, PNL s-a separat de PD și s-a creat o situație inedită de „coabitare” – în sensul că noua formulă de sprijin pentru guvernul remaniat al premierului Tăriceanu era reprezentată de o majoritate PNL-PSD. Președintele, pentru a-și asigura o majoritate favorabilă după alegerile din 2008 a sprijinit un amplu proces de racolări în parlament dar a determinat și crearea unei alianțe „ciudate” PDL-PSD, în perioada 2008-2009, alianță care nu a rezistat intereselor legate de prezidențialele din 2009. La alegerile parlamentare din 2008, rezultatele au fost oarecum neclare – la numărul de voturi Alianța PSD / PC a fost pe primul loc (33,09% la Cameră și 34,16% la Senat) iar PDL a fost pe locul doi (32,36% la Cameră și 33,57% la Senat). La numărul de mandate situația s-a inversat – PDL 115 la Cameră și 51 la Senat iar PSD / PC 114 mandate la Cameră, respectiv 49 la Senat. PNL a obținut 65 de mandate la Cameră și 28 la Senat, iar UDMR 22 de mandate la Cameră și 9 la Senat.

În mod evident formarea unei majorități parlamentare depindea de felul alianțelor postelectorale. PNL se separase de PDL, de aceea rămâneau 2 variante PSD – PNL în continuarea relației din anii anteriori, în care guvernul liberal fusese sprijinit în Parlament de grupul PSD sau o alianță PSD – PDL. În condițiile în care liberalii insistau ca, într-o eventuală alianță cu PSD, tot ei să dea premierul, în cele șapte zile de confuzie, președintele a intervenit din nou, la fel ca în 2004, determinând crearea unei majorități neomogene, cu menținerea, în final, a lui Emil Boc.

După aceste alegeri, din 2009, președintele l-a desemnat, din nou, pe Emil Boc pentru formarea guvernului, cu o majoritate „încropită”, majoritate care nu a rezistat nici în noua formulă guvernamentală, cea a lui Mihai Răzvan Ungureanu.

În aceste condiții, printr-o moțiune de cenzură, din 2012, guvernul a fost răsturnat și, în final, președintele a trebuit să recunoască noua realitate a existenței unei majorități parlamentare bazată pe Uniunea USL (PSD-PNL-PC). Guvernul Ponta este în România, a doua experiență, (de fapt, prima formulă determinată de un vot clar, popular pentru o majoritate parlamentară de o altă „culoare”) după a doua perioadă a guvernării Tăriceanu, de coabitare între un președinte de o culoare și o majoritate parlamentară de altă culoare.

Alegerile parlamentare din decembrie 2012 au arătat că, pentru restul de mandat prezidențial, se impune perioada de coabitare, cu o majoritate parlamentară USL – confirmată(după alegerile locale) și la acest vot.

Să adăugăm în această enumerare și rezultatele alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, care au impus, în mod clar, o formulă de coabitare.

                   Procente                    Mandate
Camera

Deputaților

Senat Camera

Deputaților

Senat
USL 58,63% 60,10%, 273 122
ARD 16,50%, 16,70% 56 24
PPDD 13,99%, 14,65%, 47 21
UDMR 5,13%. 5,23%. 18 9

Prezența la urne a fost de 41,76%.

Iată, cum arată, sintetic, cele 14 „tandemuri”.

„Tandemuri” Președinte – Premier (1989 – 2012)
1 Ion Iliescu 22-12-1989 Petre Roman 26-12-1989
20-05-1990 28-06-1990
2 20-05-1990 Petre Roman 28-06-1990
11-11-1992 16-10-1991
3 10-11-1992 Teodor Stolojan 16-10-1991
18-11-1992
4 Nicolae Vacăroiu 20-11-1992
17-11-1996 11-12-1996
5 Emil Constantinescu 17-11-1996 Victor Ciorbea 12-12-1996
17-04-1998
6 Radu Vasile 17-04-1998
22-12-1999
7 Mugur Isărescu 22-12-1999
20-12-2000 28-12-2000
8 Ion Iliescu 20-12-2000 Adrian Năstase 28-12-2000
20-12-2004 28-12-2004
9 Traian Băsescu 21-12-2004 Călin Popescu Tăriceanu 29-12-2004
22-12-2008
10 Emil Boc 22-12-2008
21-12-2009 23-12-2009
11 21-12-2009 Emil Boc 23-12-2009
09-02-2012
12 Mihai Răzvan Ungureanu 09-02-2012
27-04-2012
13 Victor Ponta 07-05-2012
14 Victor Ponta

Problema coabitării în România este însă mai complexă datorită faptului că nu discutăm doar despre relația președinte-majoritate parlamentară sau președinte-premier, deci nu doar despre relația executiv-legislativ sau relațiile intra-executiv. Trebuie să vedem și raportul cu o altă putere a statului-justiția. De-a lungul anilor, în special în ultimii opt ani, relația executiv – justiție s-a constituit exclusiv pe axa președinte – justiție, premierul neavând nici un rol.

O alta zonă construită în avantajul președintelui este relația executiv/legislativ – servicii de informații, din nou premierul neavând nici un rol. Atributul principal revine președintelui, rolul parlamentului, fiind, relativ formal.

O altă structură în care președintele are, în mod evident, ascendent asupra premierului este CSAT, o structură în care premierul are un rol subordonat, de vicepreședinte, deși majoritatea membrilor CSAT sunt membri ai Cabinetului. E adevărat, CSAT funcționează pe bază de consens, ceea ce înseamnă că, în realitate, și premierul are drept de veto. Iată, deci, că președintele „coabitant” își asumă un rol de „protector” pentru un număr de instituții ale statului: DNA, Parchetul General, Curtea Constituțională, ICCJ, ANI, CSAT – ceea ce ar trebui, în opinia sa, să contrabalanseze controlul existent asupra majorității din legislativ.

[1] Philippe Ardant, Olivier Duhamel, La Dyarchie, în vol., „La Cohabitation”, în revista Pouvoirs, 1999, nr.91, p. 5

Termenul de coabitare a apărut în 1986, în Franța la aproape trei decenii după adoptarea celei de-a V-a Constituții franceze, fiind inspirat de experiența politică a momentului. „În 1986, Președintele François Mitterrand, ales prin scrutin direct în 1981, a fost silit să împartă puterea cu un premier, Jacques Chirac, învestit de o majoritate parlamentară cu o culoare politică diferită de a Președintelui, o majoritate născută din alegerile legislative din acel an; situația avea să dureze doi ani, dar avea să se repete câțiva ani mai târziu, în timpul Președintelui… Chirac: din 1997 până în 2002, acesta va avea drept premier un socialist, pe Lionel Jospin”. (Cr. Preda, S. Soare, op.cit., p. 35)

[2] În Franța, aceste chestiuni au fost înțelese și în mod cutumiar, anumite reguli suplimentare (în cadrul, mai larg, constituțional, au fost acceptate). La noi, problema este dacă vrem să învățăm din experiența altora sau dacă vrem să persistăm în greșelile noastre, menținând blocaje instituționale.

[3] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 8

[4] Ibidem

[5] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 11

[6] Ibidem

[7] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 13; „Primul ministru este ales de popor. El este ales, indirect dar real, oarecum asemănător președintelui american, deputații francezi înlocuind marii electori, asemănător premierului britanic – coaliția deputaților înlocuind partidul majoritar…” De asemenea, premierul este cel care impune agenda publică, pe baza programului politic prezentat în campania electorală (președintele nu prezintă, oficial, un program politic).”În afara coabitării, președintele decide dacă o anumită politică susținută de premier, va fi sau nu urmată; în coabitare, premierul este cel care decide dacă una sau alta dintre politicile dorite de președinte, va fi urmată”. (idem, p. 11)

[8] vezi și Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 18

[9] G8 este un forum – inițiat în 1975 – care reunește guvernele cu cele mai semnificative economii din lume: Franța, Germania, Italia, Japonia, SUA, Marea Britanie, Canada și Rusia (adăugată în 1997). Împreună, cele 8 țări au un PIB ce reprezenta, în 2011, 51% din PIB-ul mondial.

[10] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 19-20

[11] Tot pentru a realiza o „consensualizare” în domeniul politicii externe, în România, la fel ca și în Franța, în perioada 2000-2004, dar și în alte perioade, președintele țării era însoțit, în călătoriile sale, în străinătate, de către ministrul afacerilor externe.

[12] Ph. Ardant, O. Duhamel, op.cit., p. 22-23

[13] Alain Peyrefitte, Les trois cohabitations, în vol. „La coabitation”, în rev.”Pouvoirs”, nr. 91, septembre 1999, p. 25; A. Peyrefitte, consideră că în contextul coabitării, în domeniul politicii externe, nu există domeniu rezervat ci competențe partajate între cei doi șefi ai executivului, și o „preeminență a onorurilor și prioritate de exprimare” pentru președintele republicii. (idem, p. 27)

[14] vezi A. Peyrefitte, op. cit., p. 28

[15] Ibidem

[16] Marie-Anne Cohendet, Cohabitation et Constitution în vol. „La Cohabitation„, Pouvoir, 1999, nr. 91, p. 44

[17] M.-A. Cohendet, op.cit., p. 46

[18] vezi H. Portelli, op. cit., p. 67, totuși în 1997, Lionel Jospin îi răspundea președintelui Chirac, spunând: „Nu există domeniu al politicii franceze în care președintele să aibă ultimul cuvânt.”(ibidem)

[19] Didier Maus, Le Parlement et les cohabitations, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 71

[20] vezi și Gérard Grunberg, Du cohabitationnisme de l’opinion, în vol. „La cohabitation„, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 91

[21] G. Grunberg, op. cit., p. 87

[22] G. Grunberg, op. cit., p. 87

[23] Gérard Grunberg vorbește, în consecință, despre „banalizarea coabitării„, considerând că „din momentul în care președintele acceptă preeminența politică a noului prim-ministru, perioadele de coabitare sunt considerate de către francezi a fi perioade pozitive pentru țară”, în 1998, 66% față de 23% exprimând o astfel de părere. G. Grunberg, op. cit., p. 89. Numărul celor care au considerat că perioada de coabitare trebuie să fie doar o paranteză față de cei care doreau efecte durabile pentru ea, a fost (în cele trei „experimente”) 56 : 33; 46 : 40; 36 : 51 (ibidem)

[24] Guy Carcassonne, Frein ou moteur ?, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr . 91, 1999, p. 97

[25] Ibidem, vezi și Jean Massot, Réformer la Constitution pour éviter la cohabitation ? C’est nécessaire et possible, în vol. ” La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 133; François Luchaire, Réformer la Constitution pour éviter la cohabitation ? C’est inutile, în vol. „La cohabitation”, în rev. Pouvoirs nr. 91, 1999, p. 119-127

[26] Cr.Preda, S Soare, op.cit., p.35

[27] Așteptăm votul de încredere din Parlament pentru cel de-al 14-lea guvern, în urma desemnării de candidat de premier a lui Victor Ponta, la 17 decembrie.

39 de gânduri despre “Coabitarea la români

  1. Domnule Adrian Nastase, daca lucrarea dvs. al carei caracter stiintific a fost contestat de un judecator ar fi avur ca subtitlu un numar de dosar penal si ca motto cuvantul ” rechizitoriu”, iar in paginile acesteia s-ar fi regasit cateva articole din Codul penal ori de procedura penala, sau macar cateva referiri la teza de doctorat a plagiatoarei Codruta Kovesi, cu totul si cu totul alta ar fi fost optica acelei slugi basiste.

    Apreciază

  2. Domnule Nastase lasind la o parte caracterul stiintific al lucrarii dvs.( de care un nima-n drum -procuror- s-a indoit) s-ar putea sa aveti o surpriza uriasa. Motoul invocat in Romania nu face nici cit o ceapa degerata.Asta a demonstrat-o Basescu. Daca IOhannis il copiaza pe „asimetric”( si vedem ca face acest lucru) nu trebuie sa ne ducem la culcare ?

    Apreciază

  3. Profeţiile lui Daniel ; Sir Isaac Newton şi Tratatul de la Trianon / În anul 1733, unul dintre nepoţii lui sir Isaac Newton – pe nepot îl chema Benjamin Smith- publica un fragment din cartea “Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John”. Acolo, sir Isaac Newton scria în vena protocronismului românesc : “Dacia was a large country bounded on the south by the Danube, on the east by the Euxine sea, on the north by the river Neister and the mountain Carpac, and on the west by the river Tibesis, or Teys, which runs southward into the Danube a little above Belgrade. It comprehended the countries now called Transylvania, Moldavia, and Wallachia, and the eastern part of the upper Hungary. Its ancient inhabitants were called Getæ by the Greeks, Daci by the Latins, and Goths by themselves. Alexander the great attacked them, and Trajan conquered them, and reduced their country into a Province of the Roman Empire: and thereby the propagation of the Gospel among them was much promoted.” Textul lui Newton este doveditor pentru faptul că prin Tratatul de la Trianon, Ungaria ne-a furat o bună bucată de ţară! Apoi, săgeata ţintită de Poetul Naţional către Voltaire, adică versul eminescian doinit în “De la Nistru pân’la Tisa”, vedem că se bazează pe un text istoric scris de către bunul sir Isaac Newton.

    Apreciază

  4. Coabitarea e imposibilă acum fiindcă Ioh nu e neutru, ci e de partea PNL.
    Prim-ministrul trebuie să fie de partea partidului care are majoritatea pentru că el, prim-ministrul, aplică politicile preconizate de partid.
    Ioh a rămas în continuare membru PNL.

    Apreciază

  5. Nu cred ca sistemele politice si constitutiile trebuie sa se inchine gaselnitei franceze a „coabitarii”. Cu atat mai mult cu cat ideea apartine unui om. Nu neaparat pentru ca se numeste Raymond Aron, dar cultul ideilor unui om, oricum s-ar numi el, poate fi la fel de periculos ca si cultul personalitatii. Nu am spus ca este, ci ca poate fi, daca nu este o „cenzura democratica”, adica a dezbaterii si acceptarii publice a ideilor, nu o impunere unipersonala sau administrativa a acestora. Nu este nevoie sa dau exemple, deschideti istoria marilor experimente si catastrofe social-politice si veti gasi demonstratiile. Sa nu confundam politica cu stiinta sau cultura. Pentru cei care nu au remarcat, exista o tactica de idolatrizare a autorilor unor idei politice, prin al caror efect de prestigiu se incearca si se reuseste, de multe ori, modelarea politicilor si deciziilor celorlalti potrivit unor interese unilaterale. Asa se nasc giganticile bule de putere, cand toti sunt pusi sau consimt sa sufle in acelasi balon. Separatia puterilor este suficienta, nu este nevoie de o alta separatie in interiorul puterii executive. Daca vi se pare ca sunt departe de religia corectitudinii politice, va avertizez ca aceasta religie nu este a democratiei. Exista o frenezie a divizarii celorlalti, simultan cu centralizarea de cealalta parte. V-ati intrebat de ce constitutia si puterea executiva americane absolutizeaza monolitismul administratiei, prin cumularea prerogativelor de sef al statului si sef al guvernului in mainile unei singure persoane? Raspunsul este evident, il aflam in eficienta administratiei. Nu sunt cu totul impotriva ideii de coabitare, ar putea fi functionala daca derapajele de le imperativul cooperarii si convergentei institutionale ar fi sanctionabile de catre Curtea Constitutionala. In opinia mea, exista doua obiective ale deformarii interesate a coabitarii. Primul, de infiltrare sau inducere a unui comunism de dreapta de catre ceea ce pompos se numeste „democratie liberala”, o idee politica imbratisata de catre bipartizanismul atlantic (aceleasi “monopartidism” si monopol al economiei, de facto si respectiv privat de aceasta data, “internationalism” sublimat in supranationalism, politienism, militarism si incalcari ale drepturilor omului si popoarelor). Al doilea, de edificare a unui esichier politic national unipolar, cu un singur pol de putere, al dreptei politice, similar modelului ordinei unipolare, din viata internationala. Din toata aceasta ecuatie de putere dispare posibilitatea alternantei stangii politice la putere, deci a posibilitatii guvernarii de catre cel mai mare partid politic, care intr-o tara de stanga nu poate fi decat un partid de stanga. Explicatia sustinerii externe a dreptei consista in legatura inextricabila a acesteia cu cel mai puternic motor al capitalismului liberal/neoliberal, care este coruptia. Nimeni nu poate corupe un popor de stanga, in primul rand pentru ca nu ar fi rentabil, sunt prea multi. La dreapta sunt mai putini, mai usor si mai ieftin de corupt, o confirmare pe care, citind printre randuri, o gasim si in marturisirile dreptistei penale Elena Udrea, atunci cand a afirmat ca sunt nume grele de ambasadori implicati in cazuri de mare coruptie in Romania. Fara indoiala, acest lucru nu-l putea cunoaste decat din interiorul puterii de dreapta, care in ultimi zece ani a dominat autoritar in administratie si in economie. Solutiile pentru schimbarea de drum tin de reformele constitutionale si ale sistemului politic. Cred ca revenirea la alegeri generale, in acelasi an electoral si cu aceeasi durata a mandatului, ar fi un bun inceput. Chiar daca nu o exclud, coabitarea ar putea fi accidentala, o exceptie, nu o regula. Respectarea vointei electorale ar trebui sa redevina o lege de fier a democratiei. Guvernele trebuie sa guverneze pe parcursul intregului ciclu electoral. Nu trebuie sa fie schimbate decat prin motiune si alegeri, nu prin grupuri de presiune cu false etichete. Poate ar trebui sa ne gandim ca a le obliga prin lege sa-si declare identitatea reala, de agenti nationali sau nu si sursele de finantare, nu ar fi deloc o nerozie, ci o iesire din ipocrizie si din minciuna. Dixi et salvavi animam meam.

    Apreciază

  6. De la „Toamna politică” la ÎNGHEŢUL POLITIC

    « A treia cale » sau socialismul reformator, adus la modă de premierul laburist Tony Blair şi de sociologul Anthony Giddens, a reprezentat de la bun început un concept hibrid între doctrină politică, program de guvernare şi „gadget” electoral, pornind de la premiza că sistemele politice tradiţionale ( dreapta – stânga ) sunt depăşite în contextul schimbărilor din Europa de după 1989. În urma prăbuşirii blocului est-comunist, mişcarea socialistă europeană – culpabilizată şi intimidată – s-a arătat doritoare de reînnoire şi a importat cu mult entuziasm această aşa-zisă reformă, numai că – după un debut relativ promiţător – schimbarea s-a dovedit un eşec ce a slăbit stânga.

    Poate că rapiditatea şi violenţa modificărilor induse de mondializare, revoluţii tehnologice, individualizarea socialului, emanciparea femeilor, ecologism, etc. busculează capacitatea umană de a se raporta la tradiţie, mai ales a tinerilor pentru care legitimitatea se reduce numai la prezent; poate că sfârşitul erei bi-polare a transformat radical natura suveranităţii statului care trebuie să facă faţă mai degrabă unor pericole şi riscuri externe ( invazia capitalului străin ) decât unor duşmani; poate că impactul globalizării a dus la apariţia unei societăţi civile mondiale ce transcede graniţele naţionale… Numai că acestea nu constituie motive pentru a renunţa la ceea ce a dat dintotdeauna identitate stângii, adică la critica inegalităţilor sociale, şi nici pretext pentru a nega progresul ce decurge din dialectica luptei ideologice.

    Or, socialismul reformator ( blairismul ) oferă drept unică soluţie ajustarea şi conformismul faţă de regulamentele macro-economice ale unui capitalism cu faţă umană, dispus – cel mult – să ofere pomeni sociale pentru a preveni convulsiile străzii şi a-şi menaja investiţiile. Nu este vorba de un nou drum între dreapta şi stânga, nici măcar de un alt drum pentru stânga, ci pur şi simplul de sfârşitul ideologiilor, adică îngheţul luptei politice, o posibilă re-editare a ceea ce noi am trăit sub dictatura Partidului Unic.

    Liderii PSD şi-au însuşit şi ei doctrina blairismului care nu i-a ajutat totuşi să facă faţă sfidărilor societăţii contemporane. Ceea ce au reuşit însă recent, în alunecarea lor lină şi constantă spre dreapta, este să se rupă oficial de „nostalgia” trecutului, deşi marxismul reprezintă matricea istorică a social-democraţiei ; cu aceeaşi ocazie, s-au delimitat şi de trecutul fondatorului noii mişcări socialiste din România post-decembristă.

    « A treia cale » nu le-a oferit nici măcar posibilitatea ca în timpul unei crize economice majore să se plaseze pe un teren ofensiv în faţa adversarilor politici. Într-atât de timorată şi ancorată în defensivă este noua conducere PSD încât, odată cu distanţarea ideologică de Ion Iliescu, s-a detaşat – ne-invitându-l – şi de un alt fost lider al partidului, etichetat drept „corupt” de propaganda şi instituţiile judiciare represive ale dreptei.

    Numai că bătălia politică – ca orice luptă – se câştigă doar prin ofensivă, iar forţele reacţionare de dreapta – mustind de afaceri necurate, incompetenţă şi poftă de putere ( vezi dorinţa neconstituţională a preşedintelui de a-şi impune premierul ! ), exploatând politic până la saţietate fantoma comunismului şi declanşând campanii „anti-corupţie” doar într-o parte a spectrului politic pentru a deturna opinia publică de la faptul că nu au alt program de guvernare decât să se îmbogăţească – oferă o infinitate de motive pentru care pot fi atacate, umilite public şi îngenunchiate, în ciuda protecţiei pe care le-o oferă subordonarea mass-mediei, a unei părţi a justiţiei şi colegii din exterior !

    În concluzie, PSD etalează imaginea unei slăbiciuni interne şi a unei incertitudini doctrinale care face jocul unor adversari ce nu acceptă în nici un chip „coabitarea”, lucru de care electoratul partidului, spre deosebire de liderii săi, îşi dă foarte bine seama şi din acest motiv se simte trădat şi dezorientat.

    Apreciază

  7. Interesanta aceasta ” coabitare ” si interesant tot peisajul politic din Romania …

    Pe de o parte avem o asa zisa Putere aflata permanent in defensiva si condusa de un baiat necopt la minte , fricos si incompetent . De cealalta parte avem Opozitia flancata de institutiile de represiune si de Ambasada SUA , permanent in ofensiva si formata din toti ticalosii , borfasii si basistii din Romania .

    In background , statii tv , ziare si site-uri , fiecare arondate unei tabere politice si unde presteaza contra cost mercenari media , analisti 🙂 si ” experti ” dispusi sa spuna orice si oricând , mai putin realitatea . Niste fantome sinistre care bantuie ecranele televizoarelor si care se pricep 🙂 si comenteaza cu nonsalanta evenimente sportive , politica , medicina , situatii de urgenta , filme , evenimente istorice , descoperiri stintifice , etc.

    Apreciază

  8. Klaus fiul Joianei

    Adica Johannis :
    „S-a plimbat până la Sofia, s-a întâlnit cu alți prim-miniștri, chestiune care este interesantă ca preocupare de weekend. Domnul Ponta nu a avut niciun mandat ca să angajeze România în vreun fel. zis-a “neamtzul” Natzionale care era vazut ca un nou Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Sasu preacinsit cu sase case (de unde ? Baby brockeraju I-a adas atat sau e ceva legat de anticoruptia cea “prioritizata”? ) urmasul lu’ nazista Deutsche Volksgruppe in Rumänien care pessemne se viseaza Kaiser Werner sau der Rumänien Fuhrer … si atins de megalomanie continua “Aceste declarații pe care le-a făcut sunt total neangajante pentru mine” dar a promis ca ” După ce mă voi întoarce de la Bruxelles, vom avea o discuție pe această temă” (cu premierul adica)

    Musiu profesoru (de fizica da oricum legile fizicii is mai putin flexibile decat ale oamenilor) se pare ca habar nu are ce scrie prin Constitutie :

    Atribuţii în domeniul politicii externe
    ARTICOLUL 91

    ARTICOLUL 91
    (1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
    (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
    (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

    Ati citit pe undeva ca el da mandat premierului sa ..faca . sa doscite ceva ion domeniul politicii externe?!
    Dimpotriva “încheie”, adica semneaza ca presedintele tratate internaţionale negociate de Guvern. Semnatura sa este oblogaorie ion tioate sensurile .Inclus ca el este oblogat s asemneze – sau sa isi dea demisia …
    Ar mai putea fi vorba de politica externa (in forma cea mai dramatica in ]

    Atribuţii în domeniul apărării
    ARTICOLUL 92
    (1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
    (2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
    (3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
    (4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor

    Insa mai avem ceva frumusel
    Actele Preşedintelui
    ARTICOLUL 100

    1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
    (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale (prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2) , articolul 92 alineatele (2) şi (3) , articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a) , b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

    Deci ca cam asa … in ce priveste politica externa acetele Prsedintelui nu sunt valabile dcat daca sunt contrasemnate de premier!!!!
    Klar?!!

    Insa ce bedem in leghatuira cu politica externa si cine o face ?
    CAPITOLUL III
    Guvernul
    Rolul şi structura

    ARTICOLUL 102

    (1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

    Deci politica externa o face guvernul Adica premierul.

    Atunci despre ce mandat schpreheste KW ?!

    Da daca deschizi (electronic Constitutia si daui o cautare a cuvantului “mandat” ul gasesti de 19 de ori , dupa cum urmeaza:
    Capitolul I (parlamentul)
    – de 4 ori in sectiunea I a cu sensul strict de lungime – mandatul parlamentului
    – de 4 in sectiunea a 2 a cu sensul de “insarcinare” – exercitarea mandatului parlamentar
    Capitolul 2 (presedintele)
    – de 6 ori , 1 data despre madnat ca inarcinare, restul ca termen de timp.
    Capitolul 3 (guvernul)
    – de 3 ori in sensul lungime de timp
    Capitolul 6 (autoritatea judecătorească)
    – de 2 ori sectiunea a 3a – o data ptr presedintele CSM si a doua oara ptr urata mandatului membrilor CSM

    Nicaieri, dar niciaieri, in textul constitutiei nu se specifica ca premierul trebuieste “mandatat” de presedinte ca sa trateze cu premierii altor tari. Nici ca presedintele ar avea un droit de regard in ce priveste politica externa …. Cam singurul organ abilitata sa traga de raspundere premierul (guvernul) este parlamentul :
    Întrebări, interpelări şi moţiuni simple
    ARTICOLUL 112

    (1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
    (2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

    Si in cazul in care nu capata satisfactie poate sa se ajunga la Moţiunea de cenzură

    Insa oricat ai cauta in Constitutie nu vrei gasi undeva ceva in genul celor zise de Joianis ca cum premierul , fie el si Tontzishsor, ar avea nevoie de mandatul cotrocelului …

    Apreciază

  9. Ref. la :
    “ Pe de altă parte, începând cu anul 1997, președintele Franței transmite, la ministerul de externe prin intermediul guvernului, rezumatul discuțiilor sale cu alți șefi de stat sau de guvern. Consider că este o practică utilă, care ar trebui preluată și în România, ministerul de externe trebuind să fie depozitarul informațiilor relevante pe teme de politică externă. “

    O opinie :
    Da. Ar trebui. Dar acum nu se poate. Poate cand “se” va opri “revolutia continua”…, vom reusi sa ne gospodarim si noi….Deocamdata sarim la diferite inaltimi, iar cei care intreaba, respectuos, pana la ce inaltime…, sunt avantajati deoarece stiu primii raspunsul necesar supravietuirii…

    Apreciază

  10. Mai interesant decat articolul in sine este comentariul excelent al unui cititor …

    http://www.dcnews.ro/elena-udrea-declara-ii-amenin-atoare-lucrurile-se-pot-verifica_487678.html

    ” Doamna Udrea, v-a placut mult timp ” sistemul cu S mare ” , la care Traian Basescu a contribuit din plin, mai ales ca aveati iluzia ca trageti fraiele.

    V-a placut enorm la referendum cand ” sistemul cu S mare ” s-a sters la fund cu rezultatul votului unui popor intreg. Doamna Udrea, la anularea referendumului trebuia, de fapt, sa va temeti, sa va fi speriat cumplit, nu sa va bucurati, pentru ca atunci s-a vazut de ce grozavii poate fi in stare ” sistemul cu S mare „.

    Mai este si un eveniment punctual de mentionat, cel care a declansat ” baia de sange ” . Daca ati fi reactionat la fel de vehement ca acum , cand ” sistemul cu S mare ” il linsa pe politicianul Adrian Nastase, ca sa-i faca partia puterii fara obstacole altui politician , Traian Basescu , acum erati un om liber, pentru ca atunci cand l-ati distrus pe Nastase s-a statuat ca orice este posibil , pentru ca nu mai exista respect, valoare, bun simt, omenie.

    ” Ce tie nu-ti place , altuia nu-i face „.
    Ce simplu era sa tineti cont de cateva cuvinte . „

    Apreciază

  11. Miza politica si juridica a codul de integritate: infundarea lui Ponta si iertarea lui Dragnea? Codul de integritate pe care Liviu Dragnea il pritoceste in PSD, pe care urmeaza sa-l supuna discutiei si aprobarii in sedinta Comitetului Executiv National de vineri, ridica deja doua mari semne de intrebare, unul politic si altul juridic. Nu este nicio indoiala ca Dragnea nu intentioneaza sa-si taie singur craca de sub picioare, adica sa ramana fara functia de presedinte plin al partidului, pe care a ravnit-o enorm si pe care a obtinut-o cu pretul unor mari eforturi si aranjamente, intrate de-acum in ceea ce s-ar putea numi cazuistica parvenirii, chiar daca formal se bucura de acoperirea democratiei. Amintesc doar spetele candidaturii unice si ale votului universal, pentru a intelege neobisnuitul salt din imperiul unei competitii relative in cel al unei unicitati betonate. Totusi, acest lucru se va intampla, adica isi va pierde functia de sef de partid, daca respectivul cod va fi aprobat si va fi pus in aplicare. Ultima precizare este foarte importanta, deoarece o rezolutie cu cinci reguli de integritate si responsabilitate politica, adoptata in 20 martie de catre Consiliul National al PSD, nu a fost niciodata aplicata. Dragnea are insa meritul de a extinde normele de conduita de la infractiunile de coruptie la cele grave contra vietii sau libertatii persoanelor. Am putea fi tentati sa credem ca Dragnea ar vrea sa atenueze caracterul politic al infractiunii de coruptie, dar daca luam in calcul ca acesta este sub sanctiunea unei condamnari in prima instanta pentru infractiunea de frauda electorala, in cazul referendumului, logica bunelor intentii se cam incetoseaza, aparand in schimb la orizont cea a tendentiozitatii. Daca tu, sef de partid, initiezi o norma de integritate care in mod cert il va lasa pe Victor Ponta fara functia de sef al Guvernului, te va lasa si pe tine, cu aceeasi certitudine, fara functia de presedinte al PSD? Acesta ar fi primul semn de intrebare, politic. Dar daca tu ai un as in maneca, in sensul ca stii ca nu vei fi condamnat definitiv, ca ti s-a promis sau ti s-a conditionat iertarea de plecarea lui Ponta din fruntea Guvernului, si acesta este al doilea semn de intrebare, juridic, cum ramane cu franchetea personala, de care te obosesti sa ne convingi, dar si cu independenta justitiei? Daca Dragnea va fi iertat de pedeapsa, iar Ponta va fi inlaturat, se va mai indoi cineva ca la mijloc este o mare lucratura, politica si juridica? Nu cred ca ar vrea cineva sa fie in pielea celor asupra carora se va revarsa oprobriul.

    Apreciază

  12. O veste din economia reală! Încasările suplimentare la #buget în primele 9 luni din 2015 sunt de 13,6 miliarde RON, mai mari decât plusul de venituri încasate pe tot anul 2014 (13,5 miliarde RON)!

    Cum se citește asta: modelul #economic propus de guvern funcționează și vor fi bani pentru scăderea de taxe și creșterea salariilor profesorilor și medicilor.

    Mai mult, avem 6,1 miliarde RON #excedent bugetar (0,87% din PIB), mult mai mare decât excedentul de 0,4 miliarde RON (0,06% din PIB) înregistrat la aceeași dată în anul 2014!

    Rezultatele sunt foarte bune cu toate că au fost luate măsuri de relaxare fiscală importante (#TVA 9% la produse alimentare și băuturi nealcoolice, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, reducerea CAS cu 5 p.p. la angajator ș.a.)

    Apreciază

  13. @blogideologic

    Îmi cer scuze în cel mai sincer mod și regret ce am subânțeles prin fraza cu babele de optzeci de ani.

    Dar despre doctrine cred la fel. În sensul că nici un guvern de pe lume nu ține cont de ele. De ce spun asta, dacă nu mă bazez pe nicio analiză științifică a activității lor economice? Să vă spun ce văd eu în lume, lucruri pe care nu le poate contesta nimeni.

    Banii conduc totul. Companiile mari le înghit pe cele mici, atunci când consideră că le-ar putea fi de folos, dar în principiu le distrug prin concurență neloială, veșnic nepedepsită.

    Țările, de unde provin cei mai bogați oameni din lume (întâmplător?), se folosesc de organizații internaționale, cum ar fi NATO, chiar și ONU, ca să dezbine și să stăpânească (Iugoslavia, Kuweit, acum încearcă Moldova și Ucraina (altă paranteză: cum se face că peste tot aduc război pe unde era pace?)), și toți tac, de parcă nu există legi internaționale privitoare la suveranitate. De aici nu exclud, Doamne ferește, pe ruși.

    Prin alte părți, unde-i lumea mai creștină, li se explică drepturile omului mai aprofundat, li se spune cui să-și vândă marfa și cui nu; de la cine să cumpere (de la ei, evident); ei își rezolvă proiectele mari cu „nenorociții de comuniști” chinezi, noi trebuie să facem autostrăzi ce se dărâmă peste noapte cu italienii sau cu americanii.

    Ei trebuie să asculte telefoanele și calculatoarele tuturor, ei trebuie să știe exact cât ai câștigat ca să-și ia dreptul (și drepturile lor cresc văzând cu ochii); bancherii lumii, o mână de oameni, au împrumutat planeta cu buletinul și o mare de oameni s-au transformat benevol în sclavii lor, ducând aproape tot ce câștigă la bănci; o familie de nemți (cu afaceri private, evident) este împrumutată cu dobândă preferențială de la banca tuturor guvernelor, adică din bani publici, ai noștri; guvernele trebuie să cumpere aparatură sofisticată și arme dintr-un loc anume; ambasadorii țărilor cu oameni foarte bogați ne spun cine-i corupt și cine nu (câteodată le retrag vizele înainte de condamnare, ca să știe judecătorul ce verdict să dea); tot ei ne hotărăsc președinții, noi numai ne ducem ca niște oi proaste la vot; dacă un președinte considerat nașpa de ei nu se dă jos, se duc și-i bombardează de nu se vede om cu persoană la ei în curte!

    S-a inventat directiva europeană cea distrugătoare de suveranitate; ni se impune prețul curentului, gazului, cum să cazăm turiștii, cum să fie oalele din cârciumă (trebui să cumpărăm unele calumea de la ei) dar nu și mărimea salariilor; ni se sugerează deocamdată, însă cred că lucrează intens la formularea unei „rațiuni” pentru care să ne anunțe că nu mai avem nevoie de guvern propriu și ar trebui să lăsăm frâiele spre centru; ne sufocă și ne omoară cu „multiculturalismul”, sta-le-ar în gât lor, că mie nu-mi trebuie; ne vâră pe gât „valorile” lor, de parcă noi suntem câștigați la loz în plic.

    Sunt foarte „umani” de la o vreme încoace și, înafară de milostenia lor față de câini și pisici, față de porcul ce trebui ucis întru friptură cu muzică de Bach, față de găina ce face ouă stresate, acum ne spun ce omenoși tre’ să fim cu valul de imigranți ce rup gardurile spre Europa, cum trebuie să le dăm casă, masă, școală (sper să nu ne spună că trebuie să ne convertim ca să nu se supere pe noi) în timp ce ei își fac planul să-și închidă granițele. Ceea ce-mi amintește de întâmplarea pe care a trăit-o sora mea, acum 20 de ani, în calitatea ei de imigrant: a fost împușcată fără somație la intrarea în UE, recunosc, era cu un grup de imigranți, toți europeni, conduși de o călăuză. Nu știu ce-a fost în capul ei, cum s-a lăsat convinsă, dar pot bănui, pentru că la nici 30 de ani era văduvă de două ori cu doi copii. N-a murit, au cărat-o în spate și au ajuns la destinație. Astăzi este cetățean italian. Vorbitoare de 4 limbi, tot slugă la ei este, n-a primit nici un chior de la nimeni, o lingură de mâncare sau o pătură, nu mai vorbesc de adăpost. Acum Europa e omenoasă de-ți dau lacrimile.

    Ce doctrine? Unde? Cum a spus Bizonu’, cine are putere de overkill, ăla este tatăl nostru, nu mișcăm din front.

    Tehnologia avansată (despre care spunea corect Cris) a înlocuit oamenii aproape în orice domeniu. În consecință, cine și-o permite ne poate scoate pe mulți din joc; asemenea oameni (cu bani mulți) nu au nevoie de cultură sau de vreun dumnezeu, nici în calitatea lui de opium al maselor, pentru că au metode mai simple și mai eficiente de convingere, ca să nu spun constrângere. Dacă, prin absurd, am fi înlocuiți aproape toți de mașini și ni s-ar oferi ajutoare sociale și grajduri să trăim la grămadă, aș putea afirma, că nu mai durează mult până când ne va lipsi posibilitatea de a ne câștiga traiul cu demnitate, am pierde acest drept. Cine știe, pot să ne și sterilizeze, ca să nu fim prea mulți pe capul lor…

    Pot spune că ceea ce știu eu despre epoca de față, asta este și alte asemenea, n-are rost s-o mai lungesc. Poate e loc de elaborarea altor doctrine, ținând cont de realitatea și (non)valorile actualității.

    Întoarcerea la natură? Pentru că numai așa lucrurile și oamenii pot să-și recapete valoarea, în opinia mea. Cum? Mă gândesc.

    Îmi cer scuze din nou, nu ce m-a apucat atunci.

    Apreciază

  14. De la “rachete”, la “fraţii petreuş”. Politica, bucătăria, şi miturile naţionaliste. Dar în acest proces, a fost uitat rolul culinar modelator al imperiului capitalist http://www.nytimes.com/2015/11/01/magazine/betty-crockers-absurd-gorgeous-atomic-age-creations.html?hp&action=click&pgtype=Homepage&module=second-column-region&region=top-news&WT.nav=top-news&_r=0# şi http://www.rachellaudan.com/cuisine-and-empire . Bieţii români mâncau aşa cum cerea metodologia occidentală pentru profit! Noi revelaţii îl disculpă pe Nicolae Ceauşescu. Ele au apărut abia anul acesta. În preajma consemnării marcajului pentru ziua epuizării de rezilienţă a Pământului. Lucrurile erau cunoscute de mult, dar nu trebuiau să fie aduse la cunoştinţa şi conştienţa publicului. În parlamentul francez, câţiva tineri consilieri ecologişti au reuşit să îl determine pe un om politic să vorbească deschis. Dar presa noastră încă nu face asocierea. Pentru că trebuie protejată cu sfinţenie minciuna internaţionalistă a “revoluţiei române”. http://totb.ro/germania-prima-tara-care-va-interzice-tocarea-de-vii-a-puilor-de-gaina-masculi/

    Apreciază

  15. Are utilitate raţională autonomia Ţinutului Secuiesc? / Pe un blog „etno-politic” se susţine că formularea cererii de autonomie a ţinutului secuiesc de către episcopul Laszlo Tokes ar fi produs printre români o „isterie naţionalist-paranoidă” (http://tihiczika.wordpress.com/2010/07/28/cazul-lui-tokes-cu-isteria-nationalist-paranoida/ ). Un document de pe la 1438 (Unio trium nationum) arăta că maghiarii şi secuii erau naţiuni diferite. Care vorbeau limbi diferite. De aceea înţelegerea se făcea în limba latină. Se spune că acum au mai rămas vreo 200 de secui. Ce s-a întâmplat cu secuii ? Cine i-a eradicat pe ei din istorie ? De ce discursul pentru secui se ţine acum în limba maghiară, când pe vremuri dialogul maghiari- secui era purtat în limba latină ? Nu se poate face o comparaţie între secui şi catalani, aşa cum ne împinge să procedăm, împotriva celei mai evidente logici, episcopul Tokes (iertaţi-mă, dar în limba latină nu se pun diacritice). În primul rând pentru că există o puternică literatură în limba catalană, să amintesc numai romanul medieval ‘Tirant lo Blanc’. În al doilea rând, catalanii respectă principiul de subsidiaritate. Documentele Uniunii Europene sunt traduse şi în limba catalană. Eu personal n-am auzit despre documente ale Uniunii Europene traduse în limba secuilor. Numai aceste documente ar putea să justifice, în sensul de utilitate raţională, autonomia Ţinutului Secuiesc.

    Apreciază

  16. Un eveniment important, care poate fi și o explicație pentru revenirea lui Victor Ponta la discursul ante Referendum 2012 :

    http://www.agerpres.ro/comunicate/2015/10/27/comunicat-de-presa-europarlamentar-monica-macovei-19-41-12

    Este clar că individa și-a mâncat leftereaua cu vechii ei susținători din Germania (a expirat garanția plătită prin ICR-ul lui patapievici?) și am impresia că nici emulul ei, fostul ambasador USA, nu mai are mare trecere la Administrația americană.

    Despre coabitare și posibilele ei beneficii a vorbit, aseară – 27.10.2015 – la Realitatea TV, și Ion Țiriac, cel ce a pierdut pariul cu dumneavoastră, domnule Adrian Năstase!
    Sigur, I.Ț. a folosit altă noțiune – Guvern de uniune națională -, dar ideea era NECESITATEA PROGRESULUI ROMÂNIEI. Problema este cine cu cine să se unească?!
    Din păcate, în majoritate, presarii români, indiferent de vechime în activitate, susțin, chiar și pe mai nimic acum, dar sperând la mai mult, tot pe nemernicii ce au furat enorm.
    Nenorocirea-i că s-a reușit timorarea intelectualilor onești, așa că au rămas în prim plan tot vechii GDS-iști.
    Mai riscă cineva să fie jughinit cum s-a întâmplat cu Marin Sorescu, Valentin Nicolau (Dumnezeu să-i odihnescă), Virgil Tănase, Petre Sălcudeanu, sau chiar Paul Goma?
    Nu prea cred, dar este mare nevoie de ei!

    Apreciază

  17. Guvernul sprijina microîntreprinderile! Va crește plafonul de venituri de la 65.000 euro la 100.000 euro, iar impozitul va fi 3% pentru niciun angajat, 2% pentru un angajat și 1% pentru doi sau mai mulți angajați.
    Astfel se incurajeaza înscrierile cu rol de cotizanți la fondurile de asigurări sociale – va exista un stimulent pentru crearea de contracte de muncă. Locurile de muncă la alb, fiscalizate și înregistrate, vor asigura pe termen lung sustenabilitatea sistemului social!

    Apreciază

  18. Agerpres:

    Premierul Victor Ponta a precizat că va merge la Cotroceni pentru a discuta cu președintele Klaus Iohannis pe tema refugiaților și a explicat că, potrivit art. 102 din Constituție, nu avea nevoie de mandat pentru a discuta cu omologii săi bulgar și sârb sâmbătă la Sofia.

    „Nu știe despre ce e vorba… Că dacă știa… mandat se dă atunci când te duci să semnezi acorduri internaționale. Nu am semnat niciun acord internațional. Dar dânsul nu știe asta. L-a văzut pe Traian Băsescu care ținea povestea asta cu mandatul, cred că i-a întins o capcană. Am obligația conform Constituției și a mandatului pe care l-am primit din partea Parlamentului — nu din partea domnului Iohannis — de a mă ocupa de lucrurile care țin de viața de zi cu zi. (…) Fiind foarte arogant, domnul Iohannis nu se pregătește. Dacă se pregătea, ieri nu făcea acea declarație”, a explicat Ponta invocând articolul 102 din Constituție, potrivit căruia, conform programului de guvernare, Executivul asigură realizarea politicii interne și externe a țării.

    Apreciază

  19. @ Fostă basarabeancă
    Totuşi, noul weltanschauung există. Problema este una de atenţie. Iar unii dintre noi probabil sunt prea înspăimântaţi de parveniţii grupului bilderberg.

    Apreciază

  20. Trebuie schimbata Constitutia si clarificate atributiile presedintelui si ale sefului guvernului, dar si multe altele care s-au demonstrat ca sunt neconforme cu realitatile actuale. Dupa parerea mea, alegerea primarilor intr-un singur tur este evident ca favorizeaza pe unii si defavorizeaza libera concurenta, este un fel de concurenta neloiala.
    Dar Domnule Nastase, daca viitoarea Constitutie va fi conceputa de aceeasi oamni aserviti sistemului securisto-basist, la fel cum au fost concepute si codurile … va fi o schimbare inutila. Lipsa de implicare a adevaratilor specialisti dar si punerea de bariere atunci cand acestia doresc sa se implice a fost faptul care a determinat slaba calitate a modelului de societate propus de actuala clasa politica in ansamblul ei.

    Va recomand Dl Nastase sa depasiti granitele acestui forum si sa deveniti mult mai activ in viata politica, nu explicit, desigur, pentru a nu va expune „justitiei oarbe” care ar putea sa va loveasca cu bastonul din greseala …

    Apreciază

  21. Guvernul face o mare greseala realizand 90 % din (si acelea putine si sabotate ) investitii in infrastructura DOAR in Transilvania si Banat .
    Cei 148 kilometri de autostrada in lucru astazi sunt toti in Timis , Hunedoara , Alba si Cluj .
    Centurile ocolitoare in lucru sunt , cu mari , mari intarzieri , la Brasov , Carei , Jibou , Targu Mures .
    Calea ferata care se modernizeaza , penibil , incet , este la Pianu de Sus ( Alba – Sibiu )
    In primul rand creeaza un dezechilibru enorm intre infrastructura Vechiului Regat si cea a Transilvaniei , care va duce la o dezvoltare economica doar a partii de Vest si Sud Vest a Romaniei , lasand Oltul , Doljul , Mehedintiul sau Neamtul intr-o stare economica precara .
    Sa nu credeti ca serviciile neprietene dorm , ca nu incearca sa profite de nivelul cultural scazut al poporului nostru pentru a nu incerca sa dea idei de ” autonomie ” si ” separatism ” nu doar primarului Szucs din Odorheiu Secuiesc , ci masei largi de muncitori etnici romani din Nasaud ,Alba , Timisoara , Negresti Oas sau Beius , cu opt clase chinuite , astazi la lucru in Franta si Spania , usor de manipulat datorita inculturii ei .
    Si mai e vorba inca de inapoierea unor mari parti din teritoriul national , tinute departe de investitii si modernizari – cum sa ne miram de furturi si violuri in Vaslui ?

    Apreciază

  22. Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer : +Scandalul finanţării străine a ONG-urilor ungare continuă. Presa ungară, despre axa Obama-Clinton-Soros în Europa de Est. Viktor Orban pune tunurile pe ONG-urile finanţate din strainătate. Pe măsură ce se apropie de Rusia, Viktor Orban pune tunurile pe ONG-urile finanţate din strainătate. Începând din luna iunie, guvernul maghiar a acuzat ONG-urile susţinute de către statul norvegian că ar finanţa pe ascuns partide politice de opoziţie. După ce 58 de ONG-uri au fost investigate în luna iunie la cererea guvernului, numeroşi agenţi de poliţie şi investigatori au percheziţionat luni sediile ONG-urilor Okotars şi Demnet. Autorităţile au confiscat laptopurile, au verificat documentele din birouri şi au interzis angajaţilor să dea telefoane, potrivit presei locale. Acţiunile guvernului Oraban au fost criticate, în termeni fermi, de preşedintele american Barack Obama, de guvernul norvegian, dar şi de fostul preşedinte Bill Clinton. Riposta guvernului de la Budapesta s-a făcut simiţită în special la nivel mediatic, acolo unde jurnalişti din tabăra puterii au iniţiat o serie de atacuri la adresa activităţilor ONG-urilor ce primesc finanţare din străinătate, lansând teza că acestea ar face parte dintr-o adevărată axă Obama-Clinton-Soros-Oslo. Magyar Nemzet a publicat un articol în care vorbeşte despre o presupusa acţiune a miliardarului de origine maghiara George Soros de a acapara organizaţiile societăţii civile. Publicaţia arată că Soros este cel care se află în spatele finanţărilor oferite de Norvegia pentru ONG-urile din întreaga Europă de Est. Articolul enumeră ONG-uri din Romania, Polonia, Estonia, Lituania, Slovenia si Bulgaria care au legături cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă a lui George Soros, dar şi cu Rockefeller Brothers Fund (activa şi în Kosovo) sau Banca Mondială. Magyar Nemzet nu insinuează care ar putea fi scopul ascuns al acestor ONG-uri. O face însă un articol publicat în Heti Valasz, în care, citându-se un material publicat de o organizaţie din Israel, se arată că reţeaua de organizaţii a lui George Soros este, în fapt, un puternic instrument internaţional care acţionează împotriva guvernelor naţionale, prin intermediul societăţii civile. Campaniei împotriva ONG-urilor cu finanţare externă i s-a adăugat şi partidul extremist Jobbik, care spune ceea ce premierul Viktor Orban nu poate totuşi să spună: prin criticile lansate la adresa Ungariei, preşedintele Obama “recunoaşte în mod direct că ţara sa intervine constant în afacerile interne ale altor state”. Politicienii din Jobbik arată că, atât timp cât preşedintele Obama arată că securitatea naţională a SUA este asigurată şi de grupurile puternice ale societăţii civile, atunci Ungaria trebuie să restrângă activitatea acestor organizaţii care primesc finanţare externă, tocmai pentru a-şi proteja securitatea. O serie de analişti politici apropiaţi guvernului de la Budapesta mai susţin că “este posibil ca banii norvegieni să nu vină din Norvegia”, sugerând că SUA ar controla un flux de bani care ajunge în Ungaria via Norvegia. În cele mai recente referiri la situatia ONG-urilor din Ungaria, preşedintele SUA a pus ţara vecină pe aceeaşi poziţie cu Egiptul, acolo unde regimul generalului Abdel Fattah el-Sisi a interzis activitatea organizaţiilor civice ce primesc finanţare externă. Situaţia este similară cu cea din Rusia, Bolivia, Venezuela, Sudan, Pakistan, Mexic. Puţine sunt însă articolele din presa occidentală care să critice politica regimului azer al lui Ilham Aliev, atât timp cât Azerbaidjanul este curtat serios pentru a deveni o alternativă la aprovizionarea cu gaze naturale şi petrol din Rusia. Într-un articol publicat de The Economist este identificat un moment cheie în viaţa ONG-urilor est-europene finanţate din străinătate: implicarea lor în schimbarea de regim din Ucraina, din 2004. “În anii de după Războiul Rece, unele guverne autocrate au acceptat sprijinul şi finanţarea externă pentru ONG-uri, ca un mod facil de a obţine favoruri din partea Americii şi a aliaţilor săi. Dar rolul jucat de ONG-uri în Revoluţia portocalie din Ucraina din 2004, inclusiv de nişte ONG-uri care primeau bani de la Open Society Institute, creat de George Soros, a dus la schimbarea atitudinii.”+

    Apreciază

  23. Alte vești bune din raportul „Doing Business 2016” al Băncii Mondiale. #România se află pe:
    – locul 1 în ceea ce priveşte comerţul internaţional (cu 100 de puncte);
    – locul 7 la accesul la creditare;
    – locul 34 la respectarea contractelor;
    – poziția 46 în privința rezolvării cazurilor de insolvenţă.

    De asemenea, am înregistrat îmbunătățiri semnificative în legătură cu:
    – licențele de construcții – am crescut cu 35 de locuri, comparativ cu „Doing Business 2015”;
    – conectarea la electricitate – o îmbunătățire de 38 de poziții față de topul Băncii Mondiale de anul trecut!

    http://www.doingbusiness.org/reports/global-reports/doing-business-2016

    Apreciază

  24. Buna ziua! Corect, interesant, aproape imposibil la noi. Va propun o tema: mandatul de reprezentare in conditiile in care s-a uitat de deplinele puteri. Va doresc numai bine

    Apreciază

  25. Bună ziua! Corect, interesant dar imposibil la noi. Vă propun o temă: mandatul de reprezentare și deplinele puteri. Poate se mai dumirește lumea. Să aveți o seară bună

    Apreciază

  26. Serbia, o tara prietena? Da, cu Rusia. Serbia ar fi semnat cu contract militar cu Rusia, de unde ar urma sa cumpere inclusiv sisteme antiracheta rusesti. Desi habar nu am de specificatiile tehnice, totusi, ma intreb in cazul cind un asemenea sistem ar fi instalat in Serbia: daca Rusia ar lansa o racheta balistica, si sistemul anti-rcheta american ar incerca sa o doboare lansind o alta racheta, sistemul „defensiv” din Serbia nu ar putea sa doboare racheta americana, si sa o lase pe racheta balistica sa-si urmeze traiectoria?

    Daca Ungaria e Calul Troian al Rusiei in UE, Serbia e berbecele?

    Nota: Nici un animal nu a fost abuzat in decursul scrierii acestui comentariu.

    http://www.agerpres.ro/externe/2015/10/28/premierul-sarb-ar-putea-semna-un-acord-militar-fara-precedent-cu-rusia-presa–12-45-17

    Apreciază

  27. Care ar fi urmarile unei pax-rusia in Siria? Daca rusii stabilizeaza regimul si tara intr-o perioada rezonabila de timp, atunci ar tine in mina mai multe carti bune. Una ar fi cea cu UE si Europa de Sud-Est extinsa, pentru ca UE ar fi mult mai dornica sa joace, de data asta pe muzica ruseasca, daca rusii ar putea stavili acest tsunami de refugiati din Siria. Cu siguranta dogmaticii care inca se tin cu dintii de „sanctiuni” o vor lua putin peste moaca. O alinata ruso-iraniana ar pune presiune pe status-quo-ul mentinut de Arabia Saudita, si probabil lucrurile se vor misca intr-o directive noua in regiune.

    Intrebari fara raspuns sunt multe, pentru ca nu stim cit de multa sustinere va avea Putin in Rusia, daca costurile acestui razboi si a stabilizarii ulterioare – ce va fi un proces de durata – vor fi mult prea mari, cu impact asupra vietii rusilor de rind. Deocamdata, Purin e destept sa nu trimita trupe pe front acolo, pentru ca nu da bine cind se intorc cosciuge acasa. Nu stim nici ce manevre vor face „aliatii”, si cum se va derula – daca va fi posibil – un dialog cu „rebelii” care lupta contra lui Assad, dar si a IS.

    http://blogs.reuters.com/great-debate/2015/10/28/what-a-russian-win-in-syria-would-look-like/

    Apreciază

  28. @blogideologic
    octombrie 28, 2015 la 1:23 pm

    Indiscutabil, doar nu m-am găsit eu prima, cea mai cugetătoare. Despre doctrine vorbeam. Despre unele noi. Despre a restricționa hipertehnologizarea, măcar în anumite domenii, pentru că încalcă dreptul la muncă, iar prin aceasta, dreptul la sănătate, educație și bunăstare, demnitate și fericire. Ar fi un exemplu.

    Eu mă gândesc la astfel de lucruri în timp ce mă screm să produc destul, ca să aibă domnul Ponta de unde să umfle salariile bugetarilor ce nu produc una de-un leu, a învățătorilor (mai ales de pe la țară) care condamnă la sărăcie, prostie și înapoiere nenumărate generații fără să fie deranjați de nimeni, a medicilor, care, oricât le-ai mări salariul, ei sunt obișnuiți cu rubla și pasul; să aibă demnitarii de unde să-și facă indemnizații și pensii babane, în timp ce producătorii, care fac din nimic să fie bani, sau din puțin mult, sunt călcați și jumuliți de stat.

    Dacă aș câștiga la loto, aș citi și aș picta tot restul vieții mele, poate m-aș gândi și la salvarea lumii, dar așa, las pe alții cu posibilități…

    Apreciază

  29. @blogideologic

    Când spuneți ”unii” vorbind cu mine, spuneți așa dacă e vorba de alții. Dacă vă referiți la mine, spuneți-o pe șleau, că pierd timpul încercând să mă dumiresc, unde mai pui că nu-mi plac incertitudinile. Eu nu mă supăr. Și mă bucur că mai vorbiți cu mine.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s