22 de gânduri despre “A murit Corneliu Vadim Tudor

  1. Oricum nu prea mai avea loc in aceasta lume stramta si hada populata de caricaturi aidoma personajelor picturale din Ensor. Adica, morti vii, saltimbanci grotesti, charlii far’ de Dumnezeu si busola, corecti politic dar incorecti dpdv al naturii umane, etc
    CV Tudor cred ca rade si acum de Moarte, pentru ca Moartea doar l-a luat, fara sa-l neantizeze.

    Apreciază

  2. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe C.V.Tudor!
    Personal nu cred că-i normal să se facă o majoră confuzie, între omul de cultură și politicianul C.V.T. Și nu mă refer strict la anul 2004.

    Apreciază

  3. Nu l-am agreat pe omul și politicianul Vadim Tudor.
    Am alte păreri despre politicile care trebuie aplicate, despre lupta cu corupția, cu incorectitudinea în general, și despre comportamentul unui demnitar, politician…
    L-am prețuit însă pe intelectual admițând că avea o cultură vastă, era inteligent, scria bine și vorbea o românească corectă.
    Îmi pare rău pentru orice om care moare, între altele fiindcă mă face să mă gândesc la moartea mea, și mai cu seamă pentru orice om care moare înainte de vreme, adică înainte de 90, 80 de ani, cât e speranța de viață azi. La 65 de ani astăzi nu ești bătrân și poți să-ți mai aduci contribuția la progresul societății. Unii și-o aduc și la 80-90…
    Regret că a murit și mă rog lui Dumnezeu să-i dea tihnă și pace.

    Apreciază

  4. Vad in plecarea lui Vadim inca o pierdere pentru natia romana, din galeria unor ilustri varfuri de generatie pe care fie partea hidoasa a comunismului, sau mai nou clonii lui Dinu Paturica, sau cei de-a strambul vanduti altora,
    nu au putut sa-i accepte, sprijine si promoveze intru binele cetatii. Asa au plecat dintre noi Preda, Nichita, Sorescu, Paler, George Constantin, Adrian Paunescu…si nici dv amfitrionul acestui blog nu v-a fost prea usor, in lupta cu acesti neorinoceri ce fac atat de mult rau Romaniei. Sigur ca avea derapaje, cine nu ar fi avut fiind supus la un linsaj mediatic continuu de mai mult de doua decenii de incercare de extirpare a sentimentului national romanesc. Ati fost in promotii foarte apropiate si v-ati recunoscut reciproc talentul si menirea, alaturi si de alti haraziti, de fauritori ai destinului neamului nostru. E ceva spiritual in cadorisirea tarii de Domnul cu asemenea valori exceptionale. In locul unei continuitati firesti, organice a valorilor de varf ale neamului, avem in prezent spectacolul penibil, distrofic al incompetentei si bicisniciei avare oferit de cei mai ascutiti in coate. Dumnezeu sa-l ierte si odihneasca cum i se cuvine.

    Apreciază

  5. Eşti sigur în ce ceaşcă băgata-i şoricioaica ?
    Jucând la alba-neagra te-a şmecherit Hoţoaica.
    O candelă aprins-am cu ruga-mi fără grai
    Spre Cel de Sus, Române, să-ţi dea bilet la Rai.

    Apreciază

  6. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul ei, deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i altceva decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate ca în acest sens sîntem noi, românii, diabolici. Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi !, că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”. Ori, pe româneşte : „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă să adaugi nenorociri în lume”. De fapt este enunţ existenţialist particularizat, plus o foarte importantă judecată de valoare, a principiului identităţii din logică. Principiu pe care doamna Alexandra Laignel-Lavastine pare să îl ignore. Însă noi, « bieţi români », foarte grav afectaţi în dezvoltarea noastră culturală de consecinţele negative ale epocii fanariote precum şi de ideologia occidentală Montesquieu-Voltaire-Gibbon prelungită apoi în ideologia Karamzin-Buharin-Lenin-Stalin, sîntem chiar deosebit de sensibili la ignorarea de către « neagra străinătate » a drepturilor noastre istorice şi culturale. Sîntem chiar dureros atinşi de mankurtizarea post-1944 şi de mankurtizarea post-1989, nişte fenomene de aculturaţie ce nu mai recunosc validitatea unui postulat al identităţii în formularea cronicarului Miron Costin. Pe linia postulatului acesta din logică, iată un « detaliu », pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită. Acest « detaliu » se referă la necesitatea explicitării şi explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii sale : numele « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa funciară aparţine chiar autoarei. Ceea ce eu nu cred. Este vorba pur şi simplu despre faptul că scriitoarea, despre care bănuiesc că-i mereu în căutarea obiectivităţii -„obiectivitate” şi „politiceşte corect” sunt totuşi principii ce se exclud reciproc- s-a lăsat până la urmă furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Să spunem noi aici ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade, Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atât de mare ignoranţă. Dar uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea, spre sfârşitul vieţii, rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române după epoca fanariotă, concedem că fost restaurare numai într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Camil Petrescu sublinia faptul că Ioan Eliade – Rădulescu a creat în cultura română instituţia omului de litere ca Tribun al poporului. Ioan Eliade Rădulescu are pentru noi profilul unui gigant, mai ales pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, o Ideologie. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul familial. Mircea Eliade era al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru opera de românism înfăptuită de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis un păcat (cel mai mare păcat al unui creştin trinitarian este cel comis împotriva Sfântului Duh; Alexandra Laignel-Lavastine ar fi fost eventual vinovată tocmai de acest păcat). Dar întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

    Apreciază

  7. http://www.dcnews.ro/fiica-lui-vadim-reac-ie-dupa-decizia-senatului_484525.html

    Ilie Sarbu spune ca d-ul Vadim Tudor n-avea ” dreptul moral ” sa fie depus in cladirea Senatului ? Ce om e asta ? Ce preot e asta ?

    Un popa care omoara animale din placere , un popa care a fost proprietar de club de noapte in Timisoara , un popa cu afaceri , un popa politician , un popa sekurist , un popa care alearga dupa sinecuri , un popa coterist are dreptul sa judece moral pe cineva ?
    Când ginerica Ponta a avut nevoie de Vadim , anul trecut la alegeri , a fost ok ?

    De la bestiile astea de politicieni asteapta romanii milostenie si sa le fie bine …

    Apreciază

  8. serbanfl
    septembrie 15, 2015 la 9:54 am

    Dvs incercati sa fiti serios cu un no name papist platit pentru a manji blogul cu lozinca,,Jos Ponta” ?!
    Mi se pare ca va irositi timpul si energia. Daca guvernarea Ponta ar fi fost atat de dezastroasa (asa cum incearca din rasputeri sa insemineze in constiinte acest papagal – cu nickul Adrian B.), credeti ca PSD, care conduce in sondaje, l-ar mai sustine pe Victor Ponta la palatul Victoria ? (Z)
    Troianul este incurajat atunci cand este tratat cu seriozitate. Nu merita. Acest ins este un nostalgic al vremurilor de asazisa glorie a post-totalitarismului in care FSN (din care facea parte si Traian Basescu) si mai apoi PDSR/PSD/PD dispuneau discretionar de avutia nationala. Nu mai merge, partidele trebuie sa invete (fortat, daca nu vor altfel) ca institutiile statului si banul public nu sunt anexe si bunuri ale partidelor politice.

    Apreciază

  9. Apreciez scurta şi grăitoarea postare !
    Un gest frumos, pe care doar oamenii mari reuşesc să-l facă, trecând şi ei peste anumite praguri, pe care ultimul prag trecut de cel plecat atât de grăbit dintre noi, le fac mult mai uşor de trecut !
    Dumnezeu să-l ierte !
    Are şi pentru ce, dar are şi motive s-o facă !

    Apreciază

  10. A murit in prima linie: Carturarul patriot Corneliu Vadim Tudor

    Corneliu Vadim Tudor nu a fost numai politician, ci si scriitor si jurnalist. In toate s-a afirmat ca un intelectual hipercritic, urmare a unui temperament vulcanic, dar si a unui angajament nemarginit. Toate i-au adus conflictualitate, in care a plonjat cu un echipament lingvistic extrem de sulfuric si de sulfuros, uneori invectivant. Sugestiv pentru profilul de luptator este ca ultimul conflict, imaginar de aceasta data, l-a avut cu Moartea. In urma cu o saptamana, intr-un poem inedit, „Ultima cafea”, cheama Moartea la o cafea, dupa care, in final, ii spune: Acum esti captiva la mine / Am vrut sa-ti arat, draga mea / Ca nu-mi este frica de tine: / Ti-am pus soricioaica-n cafea. /

    Exista o diferenta enorma intre a-ti face cunoscute opiniile si a-ti impune opiniile. La Vadim tocmai aceasta ultima caracteristica a prevalat, care, in mod curios, l-a facut sa se asemene uimitor cu adversarii sai. De ce nu s-a lasat CVT programat cu programul NLP care identifica extremismul cu nationalismul identitar, cu colectivismul majoritar, cu etnocratismul popular etc.? Probabil pentru ca stia ca este o minciuna, ca trambitasii pe aceasta tema sunt cei mai mari nationalisti si etnocrati, ca accentul pe identitate, pe majoritate si pe popular este inerent tuturor culturilor, de-a pururi, cum este si diversitatea, ca sunt elementele care dau si conserva diferenta.

    Carturarul patriot a inteles ca o minte luminata nu trebuie sa-si fie suficienta siesi, ca are o datorie sacra, sa coboare din turnul de fildes in cetate si sa se inroleze, mai ales in ceasuri de cumpana. Profilul omului Vadim a fost un design sincretic intre liniile tari, dure ale politicianului dedicat si liniile sensibile, spirituale ale poetului. Acesta a fost Corneliu Vadim Tudor, un balans intre doua lumi, intre dusmaniile pe care le aduce politica, o lupta pentru putere, si patimile pe care le aduce scrisul, o lupta pentru glorie. Daca si cat a reusit, numai istoria o va spune. Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca in pace! Amin!

    Apreciază

  11. Un gest admirabil, care pare ca vine la sfarsitul unui moment de trista reflectie, si al unor amintiri duioase despre anii petrecuti impreuna pe culoarele Facultatii de Filosofie. Dumnezeu sa-l ierte, poate ca daca te-ar fi sustinut la Presedintie, Tara avea acum un alt destin si un alt nivel de reprezentare si onoare.

    Apreciază

      • „Cerul nu-l ajută niciodată pe cel care nu
        trece la acţiune.”
        -Sofocle-
        Vreau să va imaginati următoarea situație.
        Undeva, într-un ținut străvechi, se află o
        peșteră locuită de mai mulți oameni.
        Pe locul aflat imediat lângă intrarea în
        peșteră, ei găsesc aproape tot ceea ce le
        trebuie pentru a trăi: fructe, un râuleț în care
        pot pescui, o mică pădure în care pot vâna
        câte un iepure.
        În interiorul peșterii este cam frig, ce-i drept,
        dar locuitorii ei s-au obișnuit.
        Câteva blănuri îi ajută să-și încălzească
        trupurile.
        Viața în această peșteră este destul de
        liniștită.
        Oamenii de aici, atunci când au nevoie de
        hrană, doar ies puțin din peșteră, străbat
        păduricea din apropiere, vânează câte un
        mic animal și mai culeg niște fructe de
        pădure.
        Și așa ei își asigură traiul zilnic.
        Mai sunt și zile în care ei nu reușesc să
        vâneze niciun animal, nu reușesc să
        pescuiască niciun pește și cu greu găsesc
        câteva fructe cu care să-și astâmpere
        foamea.
        Însă astfel de zile mai grele trec și vin apoi
        și zile mai bune.
        Fiecare om care trăiește în peșteră nu are
        încotro și trebuie să se adapteze la aceste
        condiții.
        Câțiva dintre oamenii peșterii, scrutând mai
        cu atenție orizontul, au observat că, undeva
        în depărtare, se află un ținut acoperit cu
        păduri pline cu vânat, cu un râu populat de
        pești mari, numai buni de pescuit, cu copaci
        plini de fructe gustoase.
        Acolo, în acel ținut îndepărtat, este tot
        timpul cald și bine.
        Acolo adie doar un vânt foarte plăcut.
        Acel loc este un paradis pe pământ.
        Numai că e o problemă.
        Între peștera în care locuiesc acei oameni și
        ținutul acela minunat și îmbelșugat se află o
        câmpie destul de mare și populată de multe
        haite de lupi gata să sară asupra oricui ar
        îndrăzni să se aventureze pe tărâmul lor.
        Lupii sunt flămânzi, curajoși și foarte
        periculoși.
        Au fost multe cazuri de oameni care, după
        ce au pășit pe acel tărâm așa de
        neprietenos, s-au trezit că lupii ucigași au
        sărit asupra lor și i-au sfâșiat fără milă.
        Oamenii au învățat lecția.
        Cine se aventurează prea departe de peștera
        așa de sigură, riscă să fie ucis cu bestialitate
        de haitele de lupi.
        Au fost însă și câțiva oameni care au reușit
        să treacă de ținutul oribil al lupilor și să
        ajungă în acea oază plină de soare și de
        belșug.
        Ei s-au aventurat plini de curaj, au înfruntat
        haitele de lupi, au folosit în favoarea lor
        anumite porțiuni ale terenului și, după multe
        peripeții, s-au stabilit în ținutul însorit, cald
        și primitor.
        Acolo au rămas să-și petreacă restul zilelor.
        Ceilalți oameni care au rămas în peșteră își
        amintesc mereu cu admirație și respect de
        cei care au îndrăznit să străbată ținutul plin
        de pericole al haitelor de lupi.
        Ar fi vrut și ei, cei rămași în peșteră, să
        treacă de câmpia populată de lupi și să
        ajungă să trăiască în locul acela mirific.
        Numai că frica i-a împiedicat să aibă de-a
        face cu lupii aceia fioroși.
        Dacă s-ar fi aventurat spre ținutul paradisiac,
        ar fi însemnat să înfrunte niște riscuri
        enorme, să lupte cu haitele de lupi, să
        folosească tot felul de vicleșuguri.
        Sigur, recompensa ar fi fost minunată, și-ar
        fi trăit toată viața în belșug și fericire.
        Ar fi fost totul perfect dacă NU exista
        câmpia aceea ocupată de lupi flămânzi și răi.
        Dar acea câmpie îngrozitoare există.
        Oamenii din peșteră privesc cu poftă spre
        oaza cea îmbelșugată, îi invidiază pe cei care
        au reușit să ajungă acolo, dar își spun că e
        mai bine pentru ei să rămână în peșteră.
        Da, în peșteră NU există lupi care să sară
        asupra lor.
        În peșteră măcar e o siguranță mai mare.
        Chiar dacă NU au la dispoziție toate
        bogățiile din oaza aceea minunată, oamenii
        din peșteră se mulțumesc măcar că au
        bucățica lor de hrană din care să trăiască și
        nu trebuie să înfrunte primejdiile colosale
        existente pe câmpia plină cu lupi.
        Și astfel oamenii din peșteră au luat decizia
        de a nu se îndepărta prea mult de peștera lor
        sigură.
        Ei doar mai privesc din când în când cu
        invidie la oamenii care au reușit să treacă de
        câmpia plină cu lupi și își spun în sinea lor:
        ”Da, ei sunt norocoșii.
        Ei sunt aleșii sorții.
        Ei sunt acolo, în lumea lor, iar noi trebuie să
        ne mulțumim că avem măcar peștera asta.”.
        Exemplul cu peștera reflectă, de fapt, ceea
        ce se întâmplă în lumea reală.
        Lumea este ocupată în cea mai mare parte de
        oamenii care NU au curaj să pornească spre
        ținutul mai îmbelșugat (spre o viață de
        succes) și se mulțumesc cu peștera lor cea
        sigură (cu serviciul lor modest, cu salariul
        lor limitat,cu postul pe care il au).
        Ei ar dori să câștige mai mulți bani si putere(așa cum
        și oamenii din peșteră își doreau să plece
        spre un loc mult mai bun), dar NU au curaj
        să lupte cu toate obstacolele (lupii) care ar
        tăbărî asupra lor.
        Pentru a trece cu bine de câmpia plină cu
        lupi (obstacole), oamenii ar trebui să-și pună
        la bătaie niște resurse foarte mari și foarte
        puternice.
        Ei ar trebui să facă ceva diferit de tot ceea ce
        au făcut până atunci.
        Însă NU e chiar așa de simplu să faci ceva
        diferit de ceea ce ai mai făcut și să mai ai și
        curaj nebun să lupți cu haitele de lupi (cu fel
        și fel de obstacole).
        Prin urmare, soluția cea mai comodă este să
        te mulțumești să rămâi acolo unde ești.
        Da, asta fac oamenii care NU reușesc să
        atingă succesul cel mare: se mulțumesc să
        rămână acolo unde sunt.
        Mulțumirea asta e mai mult forțată.
        Adică ei de nevoie se mulțumesc să rămână
        acolo unde sunt.
        În sinea lor, își doresc enorm de mult să
        câștige milioane de dolari,sa obtina putere și să trăiască toată
        viața numai pe picior mare.
        Așadar, toți oamenii vor ceva mai mult și
        mai bine, dar NU toți oamenii sunt dispuși
        să lupte din greu pentru a obține mai mult și
        mai bine.
        De ce NU sunt dispuși să lupte?
        Pentru că e prea greu să lupți!
        Pentru a lupta cu obstacole multe și mari,
        mai trebuie să ai ceva.
        Da, trebuie să ai anumite calități.
        Iar aceste calități SE ANTRENEAZĂ.

        De la dorinţă pleacă totul
        Dacă dorinţă nu e, nimic nu e…
        Pentru a produce un anumit rezultat, este
        necesar să îţi doreşti să obţii acel rezultat.
        Dar nu este suficient să îţi doreşti oricum un
        rezultat.
        Cantitatea de dorinţă trebuie să fie suficient
        de mare pentru a obţine rezultatul propus.
        Degeaba îţi repeţi mereu: ”Vreau să fiu presedintele Romaniei !”, dacă dorinţa de a deveni presedintele Romaniei este mai mult un simplu capriciu, un gând care se poate schimba de la o zi la alta.
        Dorinţa trebuie să fie intensă şi în cantitate
        nelimitată.
        Dorinţa este combustibilul care te conduce
        către succes.
        Imaginează-ţi-va că urcati într-un automobil, cu
        scopul de a ajunge într-un anumit loc.
        Dacă dvs. trebuie să parcurgeti o sută de
        kilometri până la destinaţie, dar în
        rezervorul automobilului aveti combustibil
        numai pentru zece kilometri, e clar că NU
        ve-ti ajunge la destinaţie.
        Ei bine, cam la fel e şi cu dorinţa.
        Pentru a atinge un scop, NU este suficient să
        ai o simplă dorinţă.
        Trebuie ca acea dorinţă să fie destul de mare
        încât să te ajute să parcurgi tot drumul până
        la destinaţie.
        Din momentul în care te hotărăşti să produci
        o schimbare majoră în viaţa ta, intensitatea
        dorinţei trebuie să fie obligatoriu la cele mai
        înalte cote.
        Orice fel de drum este presărat şi cu
        obstacole.
        De multe ori eşti nevoit să te opreşti pentru
        un timp sau să faci un ocol, din cauza
        obstacolelor întâlnite.
        Dacă drumul pe care trebuie să-l parcurgeti cu
        automobilul are lungimea de o sută de
        kilometri, dvs NU alimentati rezervorul
        automobilului exact cu cantitatea de
        combustibil necesar pentru o sută de
        kilometri.
        Trebuie să va aprovizionati şi cu o cantitate
        suplimentară de combustibil, pentru că pe
        drumul pe care îl veti parcurge e posibil să
        întâlniti şi obstacole, iar obstacolele va
        forţează să apucati pe rute ocolitoare.
        Aşadar, startul înseamnă o cantitate de
        combustibil mai mare decât aveti nevoie în
        mod obişnuit.
        Rezerva este pentru siguranta
        Dvs.va-ti propus să ajungeti sigur la destinaţie,
        NU să va împotmolitii undeva pe drum.
        Aceasta este o regulă pe care o puteti aplica în
        tot ceea ce întreprindeti.

        Dorinţa cu care porniti la drum trebuie să
        fie mai mult decât o simplă dorinţă!
        Altfel spus, dvs NU trebuia să porniti cu o
        dorinţă obişnuită, ci cu o dorinţă
        NEobişnuită!
        Exact, dorinţele sunt de două feluri:
        obişnuite şi neobişnuite.
        Dorinţele obişnuite sunt cele domestice,
        banale, pe care toţi oamenii le au.
        Iată câteva exemple de dorinţe domestice: o
        locuinţă confortabilă, un serviciu bun, un
        salariu bun, un automobil bun, o familie
        fericită.
        Lista poate continua.
        Dorinţele domestice reprezintă ceea ce îşi
        doreşte toată lumea.
        Este ceva firesc ca un om să aibă şi dorinţe
        ceva mai speciale şi mai intense decât
        dorinţele domestice.
        Acestea pot fi numite dorinţe sălbatice,
        pentru că intensitatea lor o depăşeşte cu mult
        pe cea a dorinţelor domestice.
        Va sună cumva cam ciudat cuvântul
        ”sălbatic”?
        Vi se pare prea mult când cititi ”dorinţe
        sălbatice”?
        Ei bine, a avea şi dorinţe sălbatice este ceva
        absolut natural.
        Dorinţele sălbatice sunt acele dorinţe
        implantate adânc în subconştientul dvs.
        Ele există, chiar dacă nu vreti sa recunoasteti
        Dorinţele sălbatice va pun pe jar şi va chinuie
        zi şi noapte.
        Desigur, mulţi oameni NU mai sunt chinuiţi
        de dorinţe sălbatice, pentru că cei din jur
        i-au învăţat că e mai bine şi mai realist să nu
        îşi mai dorească ceva ce este foarte greu de
        obţinut.
        Adevărul este acesta: dorinţele sălbatice NU
        sunt chiar aşa uşor de îndeplinit.
        Dorinţele sălbatice reprezintă ceva mai
        special şi este nevoie de un efort tot special
        pentru a le transpune în realitate.
        Dvs ati pierdut sansa de a devenii PRESEDINTELE ROMANIEI deoarece nu ati avut acea dorinta salbatica pe care „matrozul ” a avut-o : DORINTA DE PUTERE.
        Si a reusit din pacate ptr. poporul roman !
        ” Nu cei mai puternici sau cei mai inteligenti supravietuiesc,ci cei care se adapteaza cel mai usor ”
        Charles Darwin

        Apreciază

  12. @ Adrian Nastase
    @ Marlene
    @ & co…

    Uitasem ca de fapt d-nul Adrian Nastase ignorase oferta lui Vadim si, indirect, a ajuns la “corectii politici”…. Pe aceasi linie e si invitatia la OTV facuta de Andrei Paunescu d-lui Adrian Nastase in campania electorala din 2004 …Ramanand partea cealalta a “sistemului”, acestia s-au bucurat ca vor avea din nou “carne de tun”, ieftina ( nationalismul, extremismul, antisemitismul…., erau “la oferta speciala”, oferite “gratis” de Vadim…).

    Nu mai retin daca pe acest blog sau pe altul am scris ca mostenitorii lui Noica au inteles inversul “inchiderii pentru a te deschide“ nicasiene…De ce ? Fiind un grup inchis ( indiferent cati “intelectuali fini”, sofisticati, mai vin…), ei au aplicat “deschiderea pentru a te inchide”…Cand d-nul Nastase a incercat sa-si repare greseala ( a simtit ca deschiderea noastra de fapt consacra inchiderea altora…, exact cum scrie acum, corect in opinia mea, de “solidaritatea…in numele individualismului altora”, pe materialul “Bodrum” ), deja i-au crescut termopanele cat casa iar statul de drept a simtit ca-i momentul sa explodeze si sa preia conducerea …Noroc ca “statul de drept” nu-i un concept (doar….- particula “doar”, numai pentru practica din Romania, ca in teoria fundamentala in domeniu suntem zero, vezi cazul CPI….) damboviteam, desi nici pe Potomac nu se simte prea bine…”Dracula” insa va fi o legenda nemuritoare pe-acolo. Nu stiu daca si la noi..

    Fie-i tarana usoara !

    P.S. Pentru “a inchide” cercul ( poate-l vom “deschide” asa…), va povestesc o istorioara adevarata aflata ieri. Un general faimos pe vremuri ( Nuta ), isi suna un subordonat de la Constanta si-i spune ca l-a rugat Viorel Paunescu, tinand cont de clientii pe care-i are, sa lase totusi deschis “Melody Bar” pana pe la 1 noaptea. Acesta se consulta cu primul-secretar si convin ca va fi doar un acord verbal, problema fiind insa astfel rezolvata. Ulterior primul-secretar il suna pe omul nostru si-i spune sa gaseasca o solutie pentru l-a sunat Vadim si i-a spus ca nu-i normal ca Melody Bar sa aiba regim special…., ar trebui sa aiba si “barul x” acelasi regim ( probabil, de la “statul de drept” de-atunci, bazat pe etica si echitate….). Omul se duce la Viorel Paunescu si-i spune ca n-are ce-i face, singura solutie, fara tam-tam, este sa renunte la programul prelungit. Cand insa acesta aude ca totul a plecat de la Vadim, il suna si il face “albie de porci” ( probabil de aceea i-a daruit acel Mercedes prin 1994, sa-i mai ostoiasca supararea de la “albia” ‘ceea…)….La cateva zile primul-secretar suna din nou : “ “Bre’”, a sunat Vadim si si-a cerut scuze. Ramane ca inainte ! “…
    Ca si la noi, intotdeauna, la toate schimbarile dupa 1989….Noii Vadimi insa sunt mult mai sofisticati….

    @ Zamfiroiu Spiridon
    Nu “dorinta de putere”a lui “x”, ci “necesitatea dorintei de putere (a x-lor)”, a lui “pix”….
    ERATA, aprobata, de data asta ( de Comisia de la Venetia ) : x = Omul, pix = Sistemul

    PS Ati fi avut dreptate daca AN ar fi putut, de unul singur, sa reformeze Romania. Probabil chiar a vrut, altfel n-ar fi avut logica „necesitatea dorintei de putere….”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s